Home Altele Stelian Gomboş: Din seria „Pro Memoria”...
Stelian Gomboş: Din seria „Pro Memoria”... PDF Print E-mail
User Rating: / 1
PoorBest 
Written by Ştefan Doru Dăncuş   
Sunday, 18 June 2017 11:17
 
Din seria „Pro Memoria – Anul comemorativ Justinian Patriarhul şi al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului”
 
Preacuviosul Părinte Arhimandrit Benedict Ghiuş – Teologul smerit şi duhovnicul îmbunătăţit din marea lavră a Cernicăi...
 
Amintiri personale despre Părintele Arhimandrit Benedict Ghiuş
 
Pentru început voi mărturisi faptul că despre Preacuviosul Părinte Arhimandrit Benedict Ghiuş am auzit, pentru prima dată, de la Părintele Arhimandrit Ieronim Stanciu – vestitul ghid al sfintei mănăstiri Cernica, care avea pentru el o imensă preţuire, ca de altfel mai toată lumea curat implicată, a Bisericii. Din toate cele ce mi le-a spus Părintele Ieronim, îmi amintesc de doar două-trei lucruri, notorii de altfel. Părintele Arhimandrit Benedict Ghiuş a făcut ani mulţi de închisoare politică sub comunişti. A fost, pentru multă vreme, unul dintre părinţii cei mai duhovniceşti, strălucitori, de la Catedrala Patriarhală. Şi mi-a mai spus Părintele Ieronim cum, la un moment dat, după ieşirea din închisoare, s-a pus problema să fie făcut arhiereu, i se întocmise chiar "dosarul" în vederea acestui act, totul era pregătit, însă maşinaţii externe şi străine de Biserică (Securitatea!) şi interne (gelozia de breaslă!) l-au „ferit de această corvoadă”. Spun "corvoadă", pentru că după ce l-am cunoscut, atât cât am apucat eu să-l cunosc, mi-am dat seama că pentru un om atât de sensibil şi de delicat şi, într-un fel, atât de fragil (în sensul cel mai bun al cuvântului), cum era el, acest lucru ar fi constituit mai degrabă o povară.
Un episod, pe care chiar Părintele ni l-a povestit odată, are şi o notă de haz. În perioada imediat următoare anului 1964, după eliberarea generală a deţinuţilor politici, s-a pornit un mare scandal în legătură cu biserica româneasca din Saint Jean de Beauvais de la Paris, a cărei "recuperare" sub jurisdicţia Patriarhiei Române era dorită mult de puterea comunistă. Cum Părintele Benedict Ghiuş a fost în tinereţe prieten cu preotul acelei biserici, iar statura sa morală şi duhovnicească, aureolată şi de anii de temniţă comunistă, era extrem de impunătoare, de vădită şi de grăitoare, i s-a impus Părintelui, în pofida tuturor încercărilor de refuz şi împotrivire, să meargă la Paris şi să "acţioneze" în consecinţă. A plecat în cele din urmă, dar hotărât să nu dea curs "misiunii" încredinţate. Odată ajuns acolo, românii locului, pentru care Biserica era mai degrabă un bastion de rezistenţă anticomunistă decât unul de întâlnire cu Dumnezeu, oameni pentru care, pe deasupra, Părintele Benedict era necunoscut şi nu reprezenta un reper, l-au tratat ca pe un emisar al regimului comunist şi foarte puţin a lipsit să nu fie scos din biserică molestat. Noroc că părintele paroh, prietenul său din tinereţe, l-a luat sub protecţie, a garantat pentru el şi doar în aceste condiţii a fost lăsat în pace. N-a schiţat nici cel mai mic gest pentru a încerca să-i convingă pe acei oameni să revină la Biserica Mamă, deoarece a realizat şi conştientizat repede cum stăteau lucrurile şi că orice demers şi încercare mai mult ar fi tulburat lucrurile. După o lună de petrecere pariziană s-a reîntors în ţară, primind reproşurile previzibile din partea celor care l-au trimis, dar care s-a întors cu o conştiinţă la fel de curată, de nepătată şi de sinceră, ca la plecare. Povestindu-ne această întâmplare zâmbea uşor amuzat, ca şi cum ne-ar fi mărturisit vreo şotie din tinereţe. "Ăştia, în ţară, m-au închis pentru atitudini anticomuniste, iar aceia vroiau să mă ia la bătaie că aş fi comunist!"
 
Un mare trăitor al Ortodoxiei şi al spiritualităţii autentice
 
A fost, în cele din urmă, tot mai marginalizat şi până la urmă a fost obligat să se retragă la Mănăstirea Cernica, unde locuia pe malul lacului, într-o căsuţă vecină cu cea în care a locuit şi vieţuit, cu un veac înainte, Sfântul Ierarh Calinic. Ştiam şi conştientizam că Părintele Arhimandrit Benedict Ghiuş (deseori invocat de mulţi părinţi, ierarhi şi vestiţi teologi, cum ar fi: Mitropoliţii Antonie Plămădeală al Ardealului şi Nestor Vornicescu al Olteniei, Episcopul Oradiei Ioan Mihălţan – cel care la cursuri ne mărturisea că n-aflat în altcineva o sinteză şi o armonie mai reuşită între un mare teolog şi, totodată, un smerit părinte duhovnicesc, ca în persoana Părintelui Benedict Ghiuş; precum şi Părinţii Dumitru Stăniloae şi Constantin Galeriu) era nu doar un mare trăitor, dar şi un om deosebit de cult, care a făcut studii în Franţa, care a citit foarte mult – nu numai teologie – ceea ce-i conferea printre monahi o faimă de om erudit. Mi s-a întâmplat şi mie să am de câteva ori în viaţă prilejul să asist la întâlniri din acestea, "de gradul zero" duhovnicesc, cu mari şi vestiţi părinţi duhovniceşti, cum ar fi părinţii: Ilie Cleopa, Ioanichie Bălan, Arsenie Papacioc, Teofil Părăian, Iustin Pârvu, Ioan Iovan, Constantin Galeriu şi alţii. Lucrurile, în asemenea împrejurări, se petrec extrem de simplu, nu se spun lucruri sau cuvinte mari, însă în aer pluteşte o tensiune sufletească, spirituală şi duhovnicească de o intensitate greu de suportat de cei mai slăbănogi, din punct de vedere duhovnicesc. Atmosfera este deplin "energizată" (energii din cele necreate odihneau peste marii părinţi îmbunătăţiţi şi se reflectau). În aceste împrejurări, ca şi în cazul Părintelui Benedict Ghiuş, aveam de-a face cu un fel de icoană a Taborului, cu o transfigurare evidentă a persoanelor respective (pentru că Iisus Hristos era prezent în şi între ele), o lumină nematerială cobora atunci peste ele, şi toate acestea îţi dădeau o dorinţă certă şi intensă de a face colibe în preajma lor şi de a petrece pururea şi permanent cu ele.
 
Smerenia, discreţia şi sinceritatea lor îţi dădea şi sporea cuvintele de folos
 
Spre deosebire de alţii, de pildă, la chip, Părintele Benedict Ghiuş nu era şi nu avea deloc chipul clasic de călugăr, vestit monah şi mare duhovnic. Barba îi era puţină, rară, tunsă foarte îngrijit, scurt de tot. Pielea îi era subţire, aproape transparentă, dar un trandafiriu foarte diluat îi înviora vag paloarea obrajilor. Când l-am cunoscut, suferea deja de Parkinson. Trebuia să-şi ţină o mână cu cealaltă pentru a-i mai potoli tremuratul. Era tot numai fragilitate şi părea în orice moment şi clipă, că se va frânge în cel mai scurt timp. Privirea îi era de o nesfârşită candoare şi de o blândeţe binefăcătoare. Numai infinită milă şi iubire înţelegătoare. În faţa lui te simţeai complet dezbrăcat de toate minciunile tale oportuniste, descoperit şi acoperit în acelaşi timp. Zâmbetul îi era schiţat fin. Râdea mai mult cu ochii, care îi erau din când în când invadaţi de o lumină ce se revărsa în afară. Era în ochii săi aţintiţi asupra ta, totdeauna, o anumită uimire şi curiozitate, o întâmpinare timidă, o încercare sinceră de a-L descoperi pe Domnul Iisus Hristos în tine. Noi, din prea mult elan şi entuziasm, cum dădeam de un părinte duhovnic, trebuia, musai, să-i cerem imediat cuvinte de folos. De la Părintele Benedict Ghiuş însă, nu prea dobândeai. Abia dacă, pe parcursul discuţiei, apărea câte unul şi trebuia să fii foarte atent ca să-l reţii. Şi poate că nu ne-ar fi mirat atâta, daca nu i-ar fi mers vestea în legătură cu nivelul său intelectual şi cultural. El era cel care începea să te întrebe. Ce mai era prin oraş? La asta mai răspundeai cum mai răspundeai, dar când te întreba ce mai faci, amuţeai. Se interesa de evenimente, dar mai ales de persoane. Cred că a fost în mod real unul dintre cei mai smeriţi şi mai delicaţi oameni din câţi am cunoscut. Nu plecai totuşi niciodată cu mâna goala de la el. Bucuria sa era contagioasă şi o purtai îndelung cu tine. În altă ordine de idei, Părintele Benedict tăcea mult. La început, aveam cumva impresia că este din cauza mea, pentru faptul că sunt un intrus păcătos care tulbura comunicarea. Aveam sentimentul micimii mele, din toate punctele de vedere, dar şi o stare de bucurie neînţeleasă şi negrăită. Mai târziu aveam să dau de mărturia unor persoane de a căror statură duhovnicească nu mă îndoiesc, dar care trăiau aproximativ aceleaşi sentimente şi stări. Din această cauză este destul de greu de transmis ceea ce trăiai lângă preacuviosul Părinte Benedict. Aflai în preajma lui mai mult trăire decât discurs, iubirea era prezentă mai mult sub formă de energie şi flux energetic decât de corpuscul-cuvânt. Vorbea puţin, profund şi cu mult tâlc. Numai cei care i-au stat mai mult în preajmă au ajuns să se sustragă cât de cât acestei tensiuni şi să mai noteze câte ceva din cuvintele lui de folos. Avea dreptate şi Părintele Marc-Antoine Costa de Beauregard când observa că datorită tăcerilor prelungi şi încărcate de semnificaţii se crea o tensiune spirituală atât de intensă încât aveai sentimentul ca toată casa se mişca şi trepida cu tine şi te însoţea un anumit sentiment de disconfort. Căci creştinismul nu este, în fond, un fotoliu confortabil în care te aşezi liniştit spre a-ţi savura credinţa ca pe o cafea şi a judeca în mod distant lumea. Dincolo de cuvintele care se spuneau, puţine şi întrerupte de pauze lungi, care nouă ni se păreau şi mai lungi, rămânea predica aceea atât de puternică şi de subtilă, cu prezenţa. Plecai încărcat şi cu o bucurie infinită şi nemărginită care-ţi umplea fiinţa, chiar dacă nu adunai prea multe cuvinte. La început, încă ne primea într-un fel de cameră destinată special acestui scop, aflată în dreapta culoarului de la intrare. Nu o dată a trebuit să-l aşteptăm, pentru că avea în altă cămăruţă pe altcineva, la spovedit şi dialog ori sfat duhovnicesc. Între timp, priveam în tăcere rafturile pline de cărţi, multe dintre ele în limba franceză şi aparţinând multor domenii ale culturii. Cred că am zărit pe-acolo, mai la început, în camera de primire, şi un pick-up cu discuri de muzică clasică. Părintele Arhimandrit Benedict Ghiuş era foarte bine îngrijit şi protejat de o maică, al cărei nume nu mi-l mai amintesc. Ea ne aducea, câteodată din proprie iniţiativă, câteodată la solicitarea Părintelui, câte o farfurioară cu dulceaţă de cireşe amare, de un parfum şi un gust cum nu mi-a fost dat să regăsesc în altă parte, până am ajuns, mai târziu, la mănăstirile oltene Hurez, Govora şi Polovraci. Şi paharul cu apă rece de fântână era la fel de bun. Mai târziu tot mai bolnav, ne primea în camera din stânga, unde şi dormea. Dar nu odată, atunci când i-am bătut la uşă, maica ne spunea că Părintele Benedict era slăbit şi nu mai putea să ne primească. Se pare ca a suferit mult în ultimii ani din cauza a tot felul de boli. Mulţi ne miram cum de poate să reziste atâta un părinte atât de plăpând şi aproape dintotdeauna suferind, în timp ce alţii mai voinici se tot duceau. Pe birou, în parte răvăşite, pe mijloc, în parte stivuit, pe la colţuri, se aflau numeroase cărţi şi hârtii. Cred că primea destul de multe scrisori. Mai târziu a apărut, la capul patului, şi un aparat de radio, destul de bun pentru acea vreme, primit cadou de la vreun fiu duhovnicesc. Era fixat totdeauna pe postul Europa Libera. Cel mai adesea, după ce ieşeam de la el, simţeam nevoia să mai hălăduim prin mânăstire şi ne îndreptam spre ostrov, în cimitir. Îl puteam vedea de departe cum îşi făcea plimbarea de seară în amurgul stins al Cernicăi, de care eu eram atât de încântat şi de impresionat în sufletul meu de copil, străbătând în lung şi-n lat balconul căsuţei, ce dădea spre lac şi spre insulă. Se gândea, se ruga, privea minunile întocmite de Dumnezeu... Uneori aveam impresia că ne însoţeşte cu privirea, într-un fel binecuvântător.
 
Despre Părintele Benedict Ghiuş care a suferit îndelung sau despre a îndura suferinţa cu blândeţe
 
Trecând într-un alt registru, vom susţine cu toată convingerea şi tăria că Părintele Arhimandrit Benedict Ghiuş este una din figurile "misterioase" ale Ortodoxiei româneşti. Cu toate că majoritatea vieţii şi-a trăit-o în mijlocul mulţimilor, el a reuşit, prin discreţie şi modestie, să se oculteze, reuşind să trăiască permanent asemenea unui autentic monah. Din această pricină mărturiile despre viaţa lui sunt puţine, singurele informaţii consistente găsindu-se în dosarul său penal, ce se află astăzi la C.N.S.A.S., ştiut fiind faptul că Părintele a fost arestat şi condamnat în cadrul lotului "Rugul Aprins". De altfel, aspectele prezentate în continuare provin în marea lor majoritate din acest dosar, pentru care fapt îi mulţumim în mod deosebit domnului George Enache, care a (şi) dat publicităţii fragmente din acest dosar, în cuprinsul articolului despre Părintele Benedict Ghiuş, publicat in revista „Rost”, numărul 47-48, din ianuarie-februarie, anul 2007.
Aşadar, Părintele Arhimandrit Benedict Ghiuş s-a născut în data de 21 octombrie anul 1904 în satul Domneşti, comuna Pufeşti, din judeţul Vrancea, primind la botez numele de Vasile. Vocaţia religioasă a tânărului vrâncean s-a manifestat de timpuriu, iar acest lucru i-a ghidat în mod inevitabil viaţa. După încheierea în mod strălucit a studiilor teologice la Facultăţile de Teologie din Chişinău şi Bucureşti, Tânărul Benedict Ghiuş a fost propus pentru o bursă la Facultatea de Teologie din Strasbourg, de unde se va întoarce în ţară cu titlul de doctor, devenind astfel unul dintre cei mai bine pregătiţi teologi din România acelor vremi. După întoarcerea în ţară a fost numit prefect de studii la Internatul Teologic din Cernăuţi. Aici ia contact în mod nemijlocit cu studenţii teologi simpatizanţi legionari şi ia parte la unele şedinţe ale lor. Acest lucru l-a făcut cu acordul Mitropolitului Bucovinei, Visarion Puiu, interesat să afle dacă în cadrul acestor şedinţe se discută lucruri care ar putea să afecteze Biserica. Atitudinea riguros spirituală a întâlnirilor din cadrul cuibului de la internat a stârnit simpatia tânărului profesor faţă de cauza legionară, dar acest fapt nu va duce niciodată la înregimentarea sa în Mişcare. A păstrat însă permanent de-a lungul vieţii aspiraţia către o religiozitate mai profundă şi exigentă, atitudine exprimată şi în cartea din anul 1940, Înnoieşte-te, noule Ierusalime, scrisă împreună cu călugării Antim Nica, Ioil Babaca şi Nicodim Ioniţă: "Am tratat - spune părintele Ghiuş la ancheta din anul 1958 - problema unei mai bune organizări a Bisericii pe baza principiilor mistic-religioase şi făceam propuneri în această privinţă". În anul 1938 se va muta ca profesor la Seminarul din Bălţi, de unde va fi obligat să se refugieze la Bucureşti, în anul 1940, din cauza cedării Basarabiei către Uniunea Sovietică. Valoarea intelectuală şi morală, precum şi legăturile pe care le stabilise cu oamenii din Basarabia au fost argumente ca în anul 1943 să fie ales episcop de Hotin. Alegerea lui a fost însă invalidată de către Mihai Antonescu, motivele fiind destul de neclare. Se pare totuşi că un rol în luarea acestei decizii l-a avut trecutul "legionar" al lui Benedict Ghiuş. Smerit, tânărul monah îşi va accepta destinul şi niciodată nu va face caz că putea să devină ierarh.
 
În  mişcarea spirituală "Rugul Aprins" de la Mănăstirea Antim din Bucureşti
 
Spre sfârşitul celui de-al doilea război mondial începe şi pentru Părintele Arhimandrit Benedict Ghiuş aventura spirituală a "Rugului Aprins". Iată ce îşi aminteşte părintele Benedict referitor la acest subiect (în "traducerea" Securităţii din anul 1958): "Subsemnatul am luat cunoştinţă şi am început să particip la întrunirile «Rugului Aprins», din câte reţin, din anul 1946, la mănăstirea Antim din Bucureşti. Ideea acestei forme de activitate religioasă «Rugul Aprins» a fost adusă de preotul Ioan Culâghin, care a venit de la Rostov – URSS, fiind adus în timpul războiului antisovietic de către trupele fasciste şi stabilit la Mănăstirea Cernica. Întrucât preotul Teodorescu Alexandru-Daniel, care pe atunci era frate în cadrul Mănăstirii Antim, fusese la muntele Athos – Grecia şi făcuse studii în privinţa acestei activităţi, a devenit conducătorul asociaţiei «Rugul Aprins». Iniţial, din această asociaţie au făcut parte: Teodorescu Alexandru – Daniel, subsemnatul, Preotul Mihail Avramescu, care în prezent are parohie în oraşul Tulcea, Profesorul Mironescu Alexandru, preoţii Sofian Boghiu şi Dubneac Felix, care pe atunci erau călugări în cadrul Mănăstirii  Antim şi alţi călugări de la mănăstire, pe care nu mi-i amintesc în momentul de faţă. În cadrul întrunirilor «Rugului Aprins» care au avut loc în perioada anilor 1946-1947 la Mănăstirea Antim, s-a desfăşurat o activitate exclusiv religioasă. La acele întruniri era invitat şi preotul rus Ioan Culâghin, care în cadrul întrunirilor respective făcea comunicări despre experienţa şi trăirea creştină a stareţilor de la Optina şi ne povăţuia şi pe noi cum să realizăm o asemenea experienţă". Întrebat de anchetator despre ce fel de experienţă este vorba, Părintele Benedict Ghiuş a răspuns: "Este vorba despre o experienţă duhovnicească, care consta în îndemnul la credinţă, la rugăciune, la disciplină de sine, la muncă, la fapte de dragoste faţă de aproapele şi altele". Continuând să povestească despre activitatea acestei asociaţii, părintele arată că "întrunirile «Rugului Aprins» prin anul 1947 au luat o amploare foarte mare, în sensul că la ele au început să participe elemente din ce în ce mai multe, printre care şi o serie de vizitatori ai Mănăstirii Antim. În cadrul întrunirilor respective au început să se ţină o serie de conferinţe cu teme religioase, după un program bine stabilit de către membrii grupului, respectiv: preotul Teodorescu Alexandru Daniel, subsemnatul, profesorul Mironescu Alexandru, preotul Vasilache Vasile, Stăniloae Dumitru şi mulţi alţii. De asemenea, au fost organizate cu călugării mănăstirii Antim coruri, care cântau la întrunirile respective. Această activitate am desfăşurat-o sub forma arătată mai sus până în cursul anului 1948, nu-mi mai amintesc data precisă, când ne-a fost interzis să mai organizăm şi să mai ţinem asemenea întruniri, primind dispoziţiuni de la Arhiepiscopie că asemenea întruniri sunt interzise de lege. După primirea dispoziţiuni am încetat de a mai ţine asemenea întruniri iar subsemnatul în luna martie anul 1950 am plecat la Mănăstirea Neamţ, ca profesor la seminarul teologic de acolo şi am stat până în ianuarie anul 1955. În această perioadă de timp, subsemnatul am continuat să vin prin Bucureşti în mod periodic şi să mă văd cu preoţii călugări Sofian Boghiu şi Felix Dubneac, precum şi cu profesorul Mironescu Alexandru, cu care activasem în «Rugul Aprins». Tot în această perioadă, după anul 1950, preotul Teodorescu Alexandru a fost arestat, nu cunosc pentru care motive, şi nu m-am văzut cu el până în anul 1953, când a fost pus în libertate şi s-a stabilit la mănăstirea Sihăstria din părţile Neamţului, făcându-mi o vizită la mănăstirea Neamţ".
 
Din această cauză Partidul nu l-a vrut ierarh
 
Insistând pe subiectul "Rugul Aprins", care interesa în mod deosebit pe anchetatori, Benedict Ghiuş a omis să precizeze mai multe fapte importante din viaţa sa de după anul 1944. Trebuie amintite aici contactele pe care le-a avut cu monseniorul Vladimir Ghika, datorită cărora va fi calificat drept "catolicizant" de către unele medii din cadrul Bisericii. Apoi, pe 5 februarie anul 1949, a fost numit vicar patriarhal, în urma eforturilor susţinute ale Patriarhului Iustinian în faţa conducerii partidului. Mai mult, Patriarhul îl dorea pe Ghiuş Episcop plin. Din păcate, lipsa de încredere a guvernanţilor în persoana arhimandritului Benedict va face ca statutul de vicar să fie doar pentru o perioadă scurtă de timp. Şi el, şi celălalt vicar patriarhal, Episcopul Partenie Ciopron, au trebuit să demisioneze din funcţii în cadrul şedinţei Sfântului Sinod din 25 februarie anul 1950. S-a întors la Bucureşti în ianuarie anul 1955, ca slujitor la catedrala patriarhală. Aici se întâlneşte la începutul anului 1956 cu Daniil Sandu Tudor, devenit stareţ la Mănăstirea Rarău, care-i propune să se ocupe de un grup de tineri studenţi bucureşteni, doritori să aprofundeze căile credinţei: "După ce am acceptat propunerea lui Teodorescu Alexandru de a mă ocupa de educaţia religioasă a unor elemente intelectuale din rândurile tineretului, cunoscute de el, au şi venit la mine trimişi de acesta o serie de tineri studenţi… Cu aceste elemente am organizat întruniri la domiciliul meu, cât şi la domiciliul profesorului Mironescu Alexandru şi la mănăstirea Plumbuita. Precizez că întrunirile de la domiciliul lui Mironescu Alexandru şi de la mănăstirea Plumbuita au fost organizate de Teodorescu Alexandru şi la o parte din acele întruniri am participat şi eu".
 
A suferit foarte mult fiind arestat pentru credinţă
 
În cadrul întâlnirilor de la Mănăstirea Plumbuita tinerii studenţi participau deopotrivă la slujbe şi la discuţiile pe teme religioase. Co ocazia primei întâlniri au vorbit părintele Daniil şi Părintele Benedict Ghiuş despre o chestiune esenţială: atitudinea care trebuie avută faţă de tinerii comunişti: "Sandu Tudor a arătat tinerilor respectivi că ei la facultăţile respective frecventează cursuri laolaltă cu persoane care nu sunt credincioase şi trebuie să ştie ce atitudine să aibă faţă de asemenea persoane, în sensul de a fi un respect reciproc şi de a colabora acolo unde este posibil, iar subsemnatul dezvoltând această problemă am arătat că catolicii, spre deosebire de ortodocşi, resping comunismul şi nu colaborează cu el şi am susţinut punctul de vedere al lui Teodorescu Alexandru, în sensul de a adopta sistemul de colaborare acolo unde este posibil". Nu vom mai insista asupra cauzelor arestării lotului "Rugul Aprins" deoarece despre acest lucru s-a discutat în mai multe rânduri (şi) în paginile revistei Rost, de pildă. La fel ca majoritatea membrilor lotului, Părintele Benedict Ghiuş a fost arestat în noaptea de 13-14 iunie anul 1958. După anchete obositoare şi confruntări dureroase, el a "recunoscut" în cele din urmă "crimele" comise. În "concluziile de învinuire" din 26 septembrie anul 1958 se spunea, referitor la Benedict Ghiuş: "Susnumitul s-a încadrat în organizaţia legionară în anul 1937, stabilind legături cu o serie de elemente legionare şi participând la şedinţele şi acţiunile legionare ce au fost întreprinse în acea perioadă de timp. În timpul guvernării legionare din anii 1940-1941, Ghiuş Vasile Benedict, în colaborare cu preoţii legionari: Nicodim Ioniţă, Antim Nica şi alţii, a scris o lucrare pentru reorganizarea Bisericii Ortodoxe Române pe baza principiilor legionare intitulată «Înnnoieşte-te noule Ierusalime». În anul 1945, Ghiuş Vasile Benedict, împreună cu fostul ziarist Teodorescu Alexandru (Sandu Tudor) mai apoi călugărit şi devenit stareţul schitului Rarău şi alţii, au pus bazele unei grupări intitulate «Rugul Aprins», organizând o serie de întruniri în incinta mănăstirii Antim din Bucureşti. În cadrul întâlnirilor ţinute, au discutat pe lângă probleme de ordin mistic-religios şi o serie de probleme politice, făcând comentarii duşmănoase la adresa regimului democrat din ţară. În aprilie anul 1948, activitatea acestei grupări a fost interzisă prin lege, însă Ghiuş Vasile Benedict a continuat să menţină legătura cu membrii grupării, iar în cursul anului 1955 şi-au reluat activitatea în mod subversiv, constituind un grup clandestin format din elemente recrutate în special din rândurile studenţilor, cu care a organizat şi ţinut întruniri subversive, atât la domiciliul său, cât şi la Mironescu Alexandru, precum şi în paraclisul mănăstirii Plumbuita din Bucureşti. În cadrul acelor întruniri subversive, Ghiuş Vasile Benedict, Teodorescu Alexandru şi ceilalţi au făcut membrilor grupării o educaţie naţionalistă, antidemocratică şi au purtat o serie de discuţii duşmănoase, făcând agitaţie contrarevoluţionară împotriva orânduirii de stat democrat-populară din R.P.R. De asemenea, Ghiuş Vasile Benedict a luat parte la mai multe întruniri clandestine ce au avut loc la domiciliul lui Mironescu Alexandru, în cadrul cărora au ascultat emisiile posturilor de radio imperialiste şi au făcut comentarii duşmănoase împotriva regimului democrat-popular, preconizând schimbarea acestuia ca urmare a unei intervenţii ce trebuia să survină din partea puterilor imperialiste, reinstaurându-se orânduirea capitalistă".
Prin urmare, la fel ca şi în cazul celorlalţi arestaţi din cadrul lotului, câteva elemente biografice firave au fost diabolizate şi extinse pe stereotipurile regimului comunist din domeniul penal. Pe baza lor Benedict Ghiuş a fost condamnat la 18 ani muncă silnică şi 10 ani degradare civică. A executat pedeapsa la închisoarea "C" MAI, la Jilava din 3.04.1959, la Aiud din 19 mai anul 1959, fiind transferat apoi la formaţiunea 0957 Ostrov din 16 mai 1962. A fost eliberat pe 25 iunie anul 1964, fiind graţiat alături de alţi mulţi deţinuţi politici. Restul vieţii şi-o va petrece în aceeaşi discreţie şi smerenie, devenind un adevărat model de duhovnicie pentru numeroase generaţii. S-a născut în viaţa cea cerească şi veşnică, fiind înmormântat în cimitirul Mănăstirii Cernica în ziua de 12 iunie anul 1990.
În cele ce urmează, în ultima parte a acestui material, pro memoria, vom prezenta un material – discurs al Părintelui Arhimandrit Benedict Ghiuş Despre însingurare şi comuniune
Scopul lumii este Dragostea: Tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii faceţi-le şi voi asemenea lor (Matei 7, 12) Şi pe harta duhovnicească a lumii se petrec lucruri noi. Deprinderi şi bunuri duhovniceşti, cunoscute şi folosite altădată numai de călugări, au început a fi cunoscute şi folosite de o lume mai largă. Bunurile spirituale agonisite cu migală, vieţi de-a rândul în incinta mănăstirilor, au trecut azi dincolo de ziduri şi au început să trăiască din ele şi oamenii din lume. Privind lucrurile mai aproape, ai impresia că, aşa cum dezlegările la marile probleme de ştiinţă întâi în laborator sunt descoperite şi apoi încep să circule prin lume, tot astfel dezlegările la marile probleme spirituale ale umanităţii întregi în aceste mănăstiri, în aceste minunate câmpuri de experienţă spirituală, sunt descoperite, şi abia după aceea pornesc să circule, să ardă şi să rodească în lume. Unul dintre aceste bunuri spirituale mănăstireşti, care astăzi a început să circule des prin lume, este bunul însingurării; căci mănăstirile, dacă sunt ceva, înainte de toate sunt cetăţi de însingurare.
Am ales să medităm în ceasul de acum ce este bunul acesta al însingurării; să medităm, cu alte cuvinte, ce au dat lumii mănăstirile, dându-i însingurarea? Voi împărţi ce am să spun în trei momente: I. Ce trebuie să înţelegem prin însingurare? II. Cum au trăit sfinţii şi pustnicii creştini însingurarea aceasta? III. Ce înfăţişări a luat şi ia însingurarea la oamenii din lume?
Aşadar, mai întâi, ce trebuie să înţelegem prin însingurare? Iată, într-adevăr, oameni în toata firea, care fug de lume, se zidesc de vii, pe toată viaţa, petrec până la cincizeci de ani din existenţa lor suspendaţi de un stâlp, trăiesc în peşteri zeci de ani, laolaltă cu fiarele, ce li se supun ca mieii, se ferească în lanţuri până la moarte, ba unii dintre ei se poartă ca şi cum şi-ar fi pierdut minţile; şi toate acestea pentru că i-a vrăjit însingurarea. Să fie oare însingurarea o simplă născocire, rodul unei fantezii de nebuni? Cu cât reflectez mai mult, cu atât mi se pare mai limpede că însingurarea este oarecum în însăşi fiinţa stării noastre de oameni. Trecători ca şi lumea, cum ştim că suntem, şi călători spre ţara învierii, este lucru de elementară înţelepciune să dăm vremelniciei întreaga ei valoare de vremelnicie - se va vedea mai încolo în ce sens - dar nimic mai mult; iar realităţilor cu adevărat veşnice, ce ne domină, tot preţul lor viu de veşnicie, ţi nimic mai puţin. Trăirea plină, într-o existenţă puternică a acestei înţelepciuni, este, după cât pot înţelege, adevărata îndreptăţire a însingurării şi forma ei de început: aceea de fundamentală opţiune de nediscutat. Există, aşadar, de la început, o desprindere bărbătească în lucrul însingurării, dar nu fără izbutirea unui echilibru în însăşi această desprindere.
Este drept şi adevărat că se poate cineva însingura de silă, resemnat şi trist, consimţind la însingurare ca la un rău necesar. Dar te poţi însingura cu drag, de bună voie, îmbrăţişând însingurarea ca o dovadă de iubire ce răspunde la dăruirea Marii Iubiri ce te cheamă. Ar fi o naivitate negreşit să se înşele cineva asupra sângerărilor reale ce se cer la orice stadiu de însingurare, însă dragostea este sămânţa adevărată din care odrăsleşte floarea însingurării. Nu-i vorba aici de iubirea-sentiment, ci de iubirea-putere dumnezeiască, mai tare ca moartea, singura în care sunt cu putinţă jertfele şi dăruirile cele mai întregi. Nu putem tăgădui, fireşte, măreţia însingurărilor făcute în cinstea valorilor umane, ca: dragostea de oameni, jertfa de patrie, pentru ştiinţă etc.; dar, când aceste însingurări rămân închise faţă de suprema însingurare, toată măreţia lor ia figura primejdioasă a unei micşorări de sine şi ciuntiri de care este bine să ne putem (şti) libera, pentru a nu ne cristaliza sterp sub nivelul adevăratelor împliniri. Cine a gustat paginile lui Maurice Blondel, despre ravagiile suficienţei, poate nu va dispreţui acest semnificativ pasaj - scris de un mare sfânt şi mistic răsăritean, care spune cam acelaşi lucru: Dacă omul care-şi subţiază mintea, ca să pătrundă în tainele tuturor firilor, întru toată cunoştinţa, este bogat în pricepere şi înţelegere, întru toată cunoştinţa, dar are sufletul întinat de stricăciunea păcatului şi din toată strădania lui nu a agonisit îndemn către împlinirea cea mai de pe urmă a sufletului său ci, dimpotrivă, i se pare că acolo unde stă e limanul izbăvirii, se cuvine a şti că lumea nu are pe nimeni mai de plâns decât acesta. Fiindcă înseamnă că numai până la nădejdile mărunte ale lumii acesteia l-au dus pe el toate silinţele lui întru necontenită cercetare a celor ale lumii.
Totul trebuie dus până la capăt. Nimic nu poate trece, într-adevăr, înaintea marii înflăcărări, înaintea Marii Iubiri atotţiitoare. Este singura iubire cu care ne putem împăca total, şi fără micşorare de noi înşine. Şi asta pentru că, în fond, pentru Ea şi după chipul Ei, suntem făcuţi. Este singurul dialog în care ne aflăm creşterea întreagă, neînşelătoarea împlinire. În ce stă însingurarea pentru împlinirea aceasta, ne-o spune Marea Iubire însăşi: Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl său şi pe mama sa, şi pe femeia sa şi pe copiii săi, şi pe fraţii şi surorile sale, ba încă şi viaţa sa, nu poate să fie ucenicul meu (Luca 14, 2). Cu acest neîmblânzit comentariu: Cine va vrea să-şi mântuiască (cruţe) sufletul său, îl va pierde. Iar cine îşi va pierde sufletul său pentru Mine, şi-l va mântui (Luca 9, 24). Omeneşte vorbind, însingurarea, în aceste condiţii, pare ceva de neînchipuit, de neajuns. Şi totuşi. Istoria tuturor sfinţeniilor este numai "pierderi de suflet", de toate mărimile şi toate felurile, în cinstea acestui "pentru Mine", al Sfintei Iubiri. În ce priveşte chipurile ei, însingurarea nu este mai puţin stranie: a fi prezent în lume, fără a fi din lume (Ioan 17, 16), este desigur o paradoxală formă de însingurare. Dar iarăşi cine poate să spună noianul de nume înscrise în "Cartea vieţii", pe calea aceasta? Că însinguratul este un puternic al lumii, sub toate înfăţişările ei, este, aşadar, de netăgăduit într-o vreme când toată cultura şi îndeletnicirea oamenilor sunt întoarse spre aici, spre pământ, spre gătirea şi pregătirea lui mai bună, mai justă, mai omenească, chemarea la însingurare are, prin urmare, toţi sorţii să apară ca un strigăt de nebunie, sau, cel puţin, ca ceva foarte neactual. La acest deznădăjduitor impas să se reducă oare toată problematica însingurării? Există însă şi o altă faşă a lucrurilor, care merită să fie tot atât de bine cunoscută. Viaţa sihaştrilor şi a marilor însinguraţi nu stă în ura de oameni şi de lume. Este aici un paradox, o cruce. Ar trebui să se cunoască, într-o egală măsură, şi iubirea, gingăşia sihaştrilor faţă de făpturile lui Dumnezeu din lume; ca să se vadă că ura lor reală faţă de lume este altceva decât josnica ură a sufletelor de rând. Şi, fiindcă pildele sunt mai lămuritoare, iată una din nesfârşitul lor şirag: A fost întrebat un ucenic: Ce este inima milostivă? Şi a răspuns awa: Adierea inimii omului pentru toată zidirea: pentru oameni şi păsări şi pentru jivini şi pentru draci şi pentru orice făptură, încât la amintirea şi la vederea lor curg ochilor lacrimi. Din multa şi puternica milostivire ce le stăpâneşte inima şi din prea marea lui împreună-pătimire, i se face inima mică şi nu poate îndura, auzi sau vedea vreo vătămare sau cât de mică stânjenire făcându-se făpturilor. Şi pentru aceasta, atât pentru dobitoace cât şi pentru vrăjmaşii adevărului şi pentru cei ce-l vatămă, el aduce rugăciuni în lacrimi, în tot ceasul, ca să se păzească şi să se ierte lor (Sfântul Isaac Sirul). Iar awa Agaton zice: Aş fi voit să aflu pe un bubos şi să iau trupul lui şi să-i dau lui trupul meu (Pateric).
Dragostea adevărată, respect, milă gingaşă faţă de făptură, pe de o parte, refuzul lumii, ura neîmblânzită faţă de lume, pe de alta. Este, după cât se vede, antinomia clară, crucea vie din care trăiesc marii însinguraţi. Şi, într-un fel, o adevărată enigmă, omeneşte de nedezlegat. Dar, în însingurarea aceasta, nu suntem lăsaţi numai la puterile noastre. Şi iată de ce enigma ajunge un lucru foarte simplu: este, nici mai mult nici mai puţin, refuzul categoric de a iubi şi de a primi lumea, după felul ei de-a fi, lumesc şi păcătos, ci, dimpotrivă, întâlnirea cu lumea în lumina sfinţitoare, primirea lumii prin Dumnezeu, descoperirea ei în lumina lui Dumnezeu. De ce acest refuz de a primi lumea, "după chipul lumii"? - se va zice. Fiindcă lumea a învăţat să se iubească pe sine numai fiindcă este trecătoare, întâmplătoare, realitate a morţii şi a păcatului. Sihaştrii nu puteau să nu urască această lume. Pentru cârdăşia aceasta a ei cu zadarnicul, cu diabolicul, cu păcatul, au urât-o cu pasiune. Au iubit însă zidirile lui Dumnezeu din lume, veşnicul din ea, cu tot atâta avânt; şi, sub paşii şi ploaia rugăciunii lor, firea îşi agonisea mult suspinata izbăvire. Dar mai e încă ceva. Nici ura lor faţă de păcătoşenia lumii şi nici dragostea lor de făptură n-ar fi căpătat atâta avânt şi putere, dacă n-ar fi avut înaintea ochilor dumnezeiasca pildă a Domnului. Dumnezeu în pustiu şi însingurare îi dezvăluie toată puterea ei de subjugare. Ceva asemănător trebuie spus şi în cazul de faţă: pentru pricinile arătate, nu ne putem înţelege deloc cu lumea decât prin Dumnezeu. Trebuie să pierdem lumea ca s-o primim altfel: ca s-o primim pe calea însingurării, prin Dumnezeu, ca dor al dragostei dumnezeieşti.
Şi acum, după ce am văzut şi latura de ură şi latura de dragoste cuprinse în lucrul însingurării, ca şi condiţia ei de căpetenie, lipirea sufletului de Dumnezeu, am vrea să ştim, desigur, în ce fel au trăit sfinţii însingurarea aceasta. Practic şi omeneşte, drumul însingurării l-au deschis sfinţii, oameni ca şi noi. Şi ei ne pot servi drept pildă şi exemplu demn de urmat. Pentru că, dacă chipurile însingurării pot fi multe, intensitatea ei, înălţimea ei nu poate fi decât una: aceea a sfinţilor. Este drept că icoana vie a însingurării este pilda vieţii Domnului. A lăsat o puternică întipărire în inimile noastre. Ca om, Mântuitorul de toate S-a golit, de bunăvoie, până la ultima limită. Aşijderea, nici o robire, nimic din cele ce sunt numai ale pământului, nimic din cele ce nu sunt voia Tatălui nu L-au putut înlănţui. El este numai adevărata slugă a slugilor şi aceasta înţelege El să rămână: independent de toate, perfect, liber, generos, liniştit şi puternic. Vorbind după modelul omenesc, ai zice că fiecare smerire, fiecare despuiere de bună voie a Domnului, în loc să însemneze o pogorâre spre nimicnicie, o sărăcire, este dimpotrivă ca o ridicare de nivel a sufletului spre mai multă libertate, o îmbogăţire. Dar este înfricoşătoare taina vieţii Domnului şi sub toate laţurile ne depăşeşte. Numai când au venit sfinţii, oameni ca noi, însingurarea a ajuns mai a noastră. Sunt pline cărţile sihaştrilor de suspine, de lacrimi, de privegheri, de nopţi întregi în rugăciuni, de meditaţii şi neînchipuite înfrânări, toate numai ca să se poată rupe din lumea păcatului din jurul lor şi de lumea din ei, să-şi ia zbor liber heruvimul lăuntric şi să guste, în blânda însingurare a liniştii, bucuriile de negrăit ale unirii sfinte. Dar ce n-au îndurat sihaştrii ca să răspundă Marii Iubiri o dată ce şi-au dat seama că acest răspuns coincide cu însăşi suprema lor împlinire ca oameni? Desprinderii, cuprinsă în lucrul însingurării, sihaştrii îi zic depărtare şi ură de lume, iar echilibrului în desprindere - izbutirea însingurării - îi spun dragoste şi linişte în Dumnezeu. Că marea majoritate dintre ei au izbutit este lucru sigur; câteva destăinuiri ar putea să dea o ideea despre felul cum s-au însingurat ei: Ce este lumea? A întrebat un ucenic şi a răspuns Părintele: O desfrânată este lumea; care au pofta frumuseţii ei trage pe toţi care şi-au întors privirea la dragostea ei. Numai când cineva se va nevoi, mai înainte de moarte, a ieşi din întunericul acestei lumi, află toată amărăciunea ascunsă în dulceaţa ei. Drept aceea, atâta vreme cât va fi ascuns în lume, omul nu poate vedea cursele ei. Dar lumea nu doar pe urmaşii ei, pe fiii ei, îi ţine legaţi de ea, ci chiar şi pe cei dornici de sărăcie, pe sihaştri, şi pe cei ce au rupt legăturile ei şi s-au ridicat deodată deasupra ei. Negreşit, din toate cursele acestea ale lumii din jur, sihaştrii s-au desprins prin depărtarea în pustie, sărăcie, castitate, post şi înfrânare. A mai rămas însă ceva: lumea pe care o purtau în ei; adică cugetarea la lume, slava deşartă, mândria, lenea, osândirea, dispreţuirea şi celelalte care trăiesc în inimă şi după fuga din lume. Lucrarea aceasta pentru desprinderea de lumea din ei, de lumea din inima lor şi deplina liberare lăuntrică, este o adevărată scară cu o larg-cuprinzătoare înlănţuire de trepte, scară de la pământ la cer. Cel ce s-a afierosit lui Dumnezeu se cade a petrece întru odihna minţii. Însă fără de sărăcie, sufletul nu se poate slobozi din tulburarea gândurilor, iar fără liniştirea simţirilor nu va încerca pacea minţii. Aşijderea, fără răbdarea în ispite nu va câştiga cineva înţelepciunea Duhului; şi subţirimea cugetării nu o va ajunge, fără citire cu durere. Fără potolirea gândului, mintea nu poate pomi către ascunse taine; şi fără nădejdea cea din credinţă, sufletul nu poate pomi, cu îndrăzneală, împotriva ispitelor. Şi iarăşi, fără luminoasa cunoaştere a ceea ce este acoperământul lui Dumnezeu, inima nu poate năzui spre Dânsul, şi fără înfruptarea cu buna ştiinţă din patimile Hristosului, sufletul nu va avea împărtăşirea cu Dânsul.
Mult se vor mira cei obişnuiţi a crede că rutina îndobitocită este viaţa pustnicilor, citind această podoabă de fină psihologie întru cercetarea cugetului la toate încheieturile lui: Pune semn şi întru tine mereu ia seama să vezi care patimi au slăbit şi care s-au întărit; care din ele au pierit şi s-au depărtat cu totul şi care au început a tăcea, nu din cauza depărtării de prilejurile ispitei, ci din sănătatea sufletului tău; aşijderea, care din ele ai deprins a birui cu mintea, şi nu din lipsa prilejurilor, şi ia aminte de nu vezi cumva în lăuntrul putrejunii rănii tale, că aprins a creşte ca o pace a sufletului. Din aceasta îţi este cu putinţă să cunoşti măsura sufletului tău. Dar acestei scări a însingurării, pe care a privit-o Iacob în vis, cine să-i spună toată felurimea liberului ei suis, şi cum să-i hotărâm la amănunt toată necuprinderea desfăşurării?
În schimb, îi ştim bine cele două praguri. Întâiul prag, pragul care pătrunde în cer, se numeşte iubire, fiindcă Dumnezeu este Iubirea însăşi, iar toată duhovniceasca dragoste şi străduinţa, de-a dreptul scoborând din ea, se sprijină pe pământ, de pragul milosteniei. Orice faptă de milostenie este, aşadar, în sine, o împărtăşire aievea din Iubirea-Dumnezeu şi o unire în sfânta dragoste: lucrarea cea cuprinzătoare a milei duce înlăuntru, prin suflet, la împărtăşirea dumnezeirii. Altă cale nu este spre dragostea cea duhovnicească – care pe chipul cel nevăzut îl sădeşte în suflet - dacă nu începe cineva prin a fi milostiv. Iar mişcarea aceasta, prin însingurare, suind de la pământ la cer şi scoborând înapoi, împreună cu îngerii, este rugăciunea. Nici o asceză nu poate rodi fără rugăciune, precum nici o rugăciune fără trudă trupului şi căinţa inimii. Toată rugăciunea în care nu se osteneşte trupul şi nu se necăjeşte inima, drept lepădare se socoteşte. La capăt, însingurarea şi nepătimirea ei sfârşesc în extaz, în răpiri, în vedenia Domnului: Şi puterea aceasta a dulceţii lui Dumnezeu şi înfocarea dragostei Lui care arde în inima şi mistuie toate patimile sufletului şi trupului, o simte cineva când în toate firile zidirii şi în tot lucrul ce se întâmplă lui cugetă cu înţelegere şi face socotire duhovniceşte. Atunci, printr-o multă bună ştiinţă şi dumnezeiască purtare de grijă, începe omul a se porni spre dumnezeiască dorire şi deodată se îmbată cu dânsa ca şi cu un vin. Şi cu cât se nevoieşte a vieţui bine, şi a se păzi şi a lucra întru citire şi întru rugăciuni, cu atât se împuterniceşte şi adeverită se face în el purtarea aceasta. Cu adevărat, cu adevărat, o fraţilor, unuia ca acesta i se întâmplă uneori de nu-şi mai aduce aminte că poartă trup şi nu mai cunoaşte că se află în lumea aceasta. Odată ajuns la această treaptă, iată că pustnicului i se întâmplă un lucru neaşteptat. în adevăr, cine a ajuns la o dragoste de Dumnezeu însingurată, de felul acesta, recâştigă, în dragoste sfântă - prin Dumnezeu şi de la Dumnezeu - şi pe oameni şi întreaga făptură. Şi lucrul acesta este foarte important: Nu pot câştiga, dragostea oamenilor cei ce iubesc lumea aceasta. Când cineva ar câştiga dragostea, atunci acela, odată cu dragostea, cu însuşi Dumnezeu se îmbracă. Dar semnul celor ce au ajuns la desăvârşire, acesta este: dacă ar fi daţi, în fiecare zi, de nenumărate ori spre ardere, pentru dragostea oamenilor, a-i iubi pe oameni nu se satură. Dar nu numai atât. În liniştea însingurării în Dumnezeu, ni se dezvăluie totodată şi frumuseţea, icoana dumnezeiască din făpturi: Când te-ar umbri şi pe tine puterea liniştii, întâi te întâlneşti cu bucuria care fără de pricină îţi stăpâneşte, când şi când, sufletul, şi atunci ţi se deschid ochii şi descoperi tăria zidirii lui Dumnezeu şi frumuseţea făpturilor, dar aceasta, după măsura curăţiei tale. Iar dacă mintea ţi-ar fi întruna ţintită întru vederea minunii acesteia, atunci şi ziua şi noaptea întruna ai fi întru uimirile cele slăvite ale lui Dumnezeu.
În rezumat, predania pustnicească a însingurării este clară: Dacă la Dumnezeu nu ajungi decât prin dezlipirea totală de tot ce nu-i Dumnezeu, în faţa Lui nu te găseşti însă niciodată singur şi micşorat. Într-adevăr, după ce ai renunţat pentru El la toate câte sunt, descoperi în El şi prin El toate fiinţele şi lucrurile, care numai prin El sunt ceea ce sunt. Iluzia dezlipirii de toate fără nici o compensaţie se schimbă atunci în bucuria posedării tuturor fără nici o lipsă, după modelul lui Dumnezeu însuşi. (Maurice Blondel). La stadiul acesta, omul este cu adevărat, aşa cum zice Sfântul Evagrie Ponticul (Cuvânt despre rugăciune, cap. 124, Filocalia, vol. I): Dezlipit de toate, dar şi unit de toate. Ar spune unii, poate, că însingurata dragoste a sihaştrilor pentru făpturi este - cu tot focul ei de netăgăduit - îndreptată mai mult spre latura spirituală, contemplativă, a creaţiei. Că aceasta este lumea, domeniul şi specialitatea lor. Însă nu este aşa. În felul lor, Părinţii n-au fost numai contemplativi, ci au fost şi oameni de acţiune. Aşa încât, prin însingurare, ei ne-au dăruit, iubind, mai mult; în realitate, ei ne-au dăruit o cheie a unor bogăţii nebănuite, o atitudine fundamentală, un principiu al multor aplicaţii viitoare, pe care încă nu le întrezărim. Spus pe scurt, în însingurare, ei ne-au dăruit însuşi secretul dezlegării uneia din cele mai fundamentale probleme universal - creştineşti, şi anume secretul problemei: cum să fii prezent în lumea aceasta, cu acţiunea ta, fără să fii din lume. Cu simţul lor adânc şi lucid, marii însinguraţi au văzut clar, într-adevăr, că un singur lucru au de făcut: o angajare totală şi definitivă în ordinea lui Dumnezeu. Şi au făcut lucrul acesta cu toată voinţa lor de uriaşi nebănuiţi. Nimeni nu i-a făcut să şovăiască, nici o lepădare nu i-a costat prea mult, nici o sfâşiere proprie nu i-a înduioşat; era în joc împlinirea închipuirii lui Dumnezeu din însăşi inima lor şi pentru aceasta nici o strădanie nu a fost prea grea, nici o jertfă prea mare. S-au rupt cu totul din falsa ordine, demonic, păcătos şi părelnic unitară, de fapt spartă din marea Unitate, s-au rupt din ordinea anti-dumnezeiască a lumii şi s-au integrat vânjos, necurmat şi exclusiv în adevărata şi unica rânduială a Viului Dumnezeu. Ruptura lor de lume a descoperit oamenilor un echilibru sufletesc nou: liniştea, în despuierea cu totul de lume şi în dragostea aprinsă de Dumnezeu, de la Care şi prin Care au primit înapoi şi făptura în dragoste şi în slujire. În ei frumuseţea lui Dumnezeu a biruit frumuseţea lumii, înfrăţind şi întregind totul. Ştiu, vom muri, dar câtă splendoare (Daniel Turcea).
Dar ce înfăţişări ia însingurarea la oamenii din lume, în lumea mirenilor? Însingurarea nu este bună pentru toată lumea, numai în chip teoretic. Există o predanie a însingurării chiar în lumea mirenilor. De la primele generaţii creştine, nedespărţite în mireni şi monahi, şi care în însingurarea lor de păgânătate aveau conştiinţa că ceea ce este sufletul în trup, aceea sunt creştinii în mijlocul lumii (Epistola către Diognet), şi până la creştinii însinguraţi de azi, pierduţi în necredinţa de acum şi pe care, uneori, trebuie să fii duhovnic ca să-i descoperi, această predanie a însingurării stăruie vie. Există în predania răsăriteană un amănunt de antropologie, un fel anumit de a vedea pe om, care ne pare a fi uşurat mult lucrul însingurării. În tot omul, pentru marii însinguraţi ai răsăritului, este întrupat un înger, un heruvim în devenire. Este probabil ca, sub lumina cuvântului că după înviere veţi fi ca îngerii lui Dumnezeu, chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, icoana de Logos din noi - în trăirea răsăriteană a sfinţilor - a luat figura mai dinamică a unui înger în devenire întrupat în fiecare om. Oricum ar fi, lucrul a rămas şi rămâne caracteristic predaniei răsăritene. Îl regăsim covârşitor ilustrat în acest lucrător poem al însingurării care este imnul Heruvimilor din obşteasca noastră Sfântă Liturghie: Noi care închipuim cu taină pe Heruvimi şi făcătoarei de viaţă Treimi cântare întreit sfântă aducem, toată grija cea lumească acum să o lepădăm, ca să primim pe împăratul tuturor înconjurat de cetele îngereşti. Aliluia. Nu ne înşelăm asupra neînchipuitelor greutăţi. A vorbi de însingurare unor făpturi ale lui Dumnezeu care nu sunt decât nişte bieţi oameni, vânaţi de toate ispitele, de toţi idolii, de toate vrăjile şi miturile lumii, trăind cu aceleaşi doborâtoare slăbiciuni şi mizerii în plin vârtejul unei vieţi întoarsă toată spre pământ, agitată de toate duhurile şi sfâşiată de nebănuite încurcături, patimi şi avânturi de tot felul, vecuind - cu un cuvânt - într-o lume în care totul pare sistematic organizat ca să-i gonească pe oameni afară din ei înşişi şi împotriva lor - a vorbi de însingurare în aceste condiţii pare, la prima vedere, că vrei să faci război cu imposibilitatea. Înţelegem că nu este lucru uşor, pentru oamenii din lume, să se reculeagă, să se însingureze pentru a se reîmprospăta din fântânile cele adânci ale Existenţei, a se regăsi în Dumnezeu şi a se reintegra în ordinea Lui. Dar unde altfel va găsi omul curajul să se vadă aşa cum este? Ceea ce, teoretic, pare aproape de neînchipuit, faptele ne arată că, printr-o surprinzătoare iconomie, este realizabil.
Sunt luminişuri cu putinţă şi în cele mai haotice complicaţii. Cu o trezvie lăuntrică mereu gata, cu simţul grav al existenţei, cu înfocate strigări de rugăciuni, cu voinţă nezdruncinată de a rămâne credincios Marii Iubiri, cu smulgeri din foc şi cu zvâcniri de duh ce conferă bucurie îngerilor şi cinstesc omenirea, mirenii au izbutit şi izbutesc zilnic în felul lor cu Darul Duhului - acolo, la postul de încredere din lume, unde i-a rânduit pronia, să rezolve grozavul paradox evanghelic: a fi prezent în lume, fără a fi din lume - să libereze heruvimul din ei, şi însinguraţi cu duhul, să trăiască în dragoste cu Dumnezeu. Au reuşit şi reuşesc însingurarea nu numai oameni simpli, ci fruntaşi, oameni de carte şi chiar conducători de popoare. Sunt mii şi mii formele pe care le poate lua efortul însingurării la oamenii din lume. Unii au ajuns-o, imitând, cu duhul şi cât este cu putinţă unui mirean, modelul sihaştrilor. Mă gândesc, îndeosebi, la acel strălucit voievod muntean care a fost Neagoe Basarab, despre care se spune că, sub grijile domniei, trăia rugăciunea isihastă, rugăciunea minţii. De altfel, după pravile, aceasta este calea împărătească a trăirii ortodoxe. Alţii îşi călesc duhul însingurării evadând, la vreme potrivită, în locuri de meditare, rugăciune şi sihăstrie. Unii au dobândit-o fulgerător. Alţii au agonisit-o mult mai anevoie. Greutatea cea mare este, înainte de toate, întoarcerea către tine însuţi, regăsirea, întâlnirea - desigur printr-un necurmat lanţ de convertiri intime, de război şi ceartă cu tine - a lăuntrului tău cel adevărat, personal original, al interiorului tău cel din fire, aplecat spre Sfânta Rânduială, cel de sub copleşitorul înveliş de împrumuturi, influenţe, psihoze şi exasperări de tot felul, sub care ne mascăm. Această regăsire este semnalul încordării şi cuceririi tale cu tot adâncul fiinţei tale pentru Ordine; şi sforţarea aceasta de cinstită şi sinceră înrădăcinare în ordinea dumnezeiască se continuă şi rămâne aprinsă în adâncul vieţii tale sufleteşti, ca o rezervă permanentă într-o zonă de ascunsă dar vie putere de a te despărţi de toate fără şovăire - ori de câte ori se cere - pentru adevărul Domnului şi voia Lui. Negreşit, fiindcă orice însingurare este un fapt absolut original, cel mai personal şi cel mai al nostru, dintre toate faptele pe care le facem, s-ar putea spune că formele însingurării sunt tot atâtea câţi oameni sunt. Însă oricare ar fi aceste forme ale ei, două elemente domină şi aici, ca pretutindenea în însingurare: o sforţare de cât mai adevărată desprindere, liberare, de lumea din jur şi din noi, şi iarăşi o sforţare de a spori în liniştea cea împărătească, în împăcarea cu noi şi cu Dumnezeu, în echilibrul viu izbutit prin această desprindere. Şi totuşi, problema însingurării cuprinde extensiuni de o mare actualitate. Este un fapt banal că toată iubirea oamenilor este întoarsă azi numai spre rosturi pământeşti. Am arătat însă că această preocupare, până la un punct, poate fi transfigurată şi ea, poate avea un înţeles, nu doar potrivnic, dar şi pe linia însăşi a drumului nostru cel duhovnicesc.
Nebănuit şi ciudat, într-adevăr, este destinul însingurării: dacă pilda Mântuitorului pe Carantania (muntele ispitirii - n.n) şi desele Lui însingurări o pun în lumină, totuşi pustnicii sunt aceia care-i statornicesc în amănunt lucrarea şi o încetăţenesc de-a binelea printre oameni; şi iată astăzi aşteptăm peste tot roadele evanghelice ale însingurării. Pe toate fronturile vieţii ne trebuie astăzi oameni cu rezerve de însingurare. Vreau să spun: oameni cu rezerve de înţelegere, de dragoste, de rugăciune, de curăţire de păcate şi de patimi, oameni cu sufletul lipit de Dumnezeu şi devotaţi, luminaţi şi întăriţi cu puteri de slujire, în Duhul lui Dumnezeu, în numele Lui şi după principiile Lui; oameni, într-un cuvânt, care nu numai la şcoala lumii, ci şi la şcoala lui Dumnezeu au învăţat să îndrăgească şi să slujească valorile vieţii. Meşteşugul înstrăinării, iată într-adevăr vinul care veseleşte de-a pururi inima omului. Şi fericit este cel ce bea din acest vin. Din el au băut desfrânaţii şi s-au ruşinat şi păcătoşii au băut şi au uitat căile poticnirilor; au băut beţivii şi au început să postească; au băut bogaţii şi au îndrăgit sărăcia; au băut săracii şi s-au îmbogăţit în nădejde; au băut cei bolnavi şi s-au făcut sănătoşi; au băut cei muncitori şi simpli şi s-au făcut înţelepţi.
Fără îndoială, lucrul pare astăzi aproape cu neputinţă. Dar viitorul este - cu siguranţă - al acestei înţelegeri. Vremurile mari pe care le străbatem gem de toate făgăduinţele şi Pronia le are pe ale Sale, uimitoare şi neaşteptate: încă de pe acum sunt semne că duhul ne apropie de pragul sfintei însingurări, care ne va face generoşi şi darnici de noi înşine şi ne va scăpa de greutatea de a ne purta sterpi în spinare numai pe noi înşine, integrându-ne în plinătate. Pentru bucuria acestor gânduri, fie-mi îngăduit să mărturisesc simţământul de adâncă emoţie pe care l-am încercat, descoperind că Biserica noastră a făcut de mult o strânsă apropiere între Naşterea Domnului şi gândul însingurării. Într-adevăr, preamărind taina întrupării, Acatistul Bunei-Vestiri, la condacul al optulea, cântă: Văzând naştere străină, să ne înstrăinăm din lume, mutându-ne mintea la cer; că pentru aceasta Dumnezeu cel Preaînalt pe pământ S-a arătat om plecat, vrând să tragă la înălţime pe cei ce strigă Lui: Aliluia. Aşadar, este atât de bogat în atâtea învăţăminte adânci praznicul Naşterii Domnului! Dar cine ar fi bănuit că este şi praznicul însingurării? Fără să vrei îţi vin în minte cuvintele Evanghelistului: întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit; în lume era şi lumea printr-însul s-a făcut, dar lumea nu L-a cunoscut (Ioan 1,10-11). Şi cu toate acestea, însingurarea Domnului n-a fost nici evadare, nici dezertare din lume. Dimpotrivă, ea a început prin întrupare, prin luare adică de bunăvoie pe umerii Săi a poverii tuturor problemelor vieţii şi fiinţei omeneşti şi a sfârşit, în restaurare, în transfigurarea lor, în înviere. Este un fapt: nimeni n-a iubit mai adevărat lumea şi nimeni n-a făcut mai mult bine oamenilor, decât însinguratul Acesta, Care este însuşi Fiul lui Dumnezeu, făcut om. Să învăţăm la şcoala Lui datoriile însingurării. Am aflat în scrisul unui om de rugăciune această apostrofă a evlaviei luminate: M-am săturat, Doamne, vorbindu-Ţi întruna de mine, ca şi cum numai eu aş fi vrednic de luat în seamă, ca şi când eu aş fi, şi nu Tu, Alfa şi Omega. Grăieşte-mi, Doamne, de Tine, căci asta-mi dă odihnă. Arată-mi ce simţi Tu, ce plănuieşti Tu, ce aştepţi Tu de la noi!...
În altă ordine de idei, acum în încheiere voi recunoaşte şi mărturisi faptul că ştiind, din propria-mi experienţă, că fiecare întâlnire cu Părintele Benedict Ghiuş a fost un prilej de mare înălţare sufletească şi de sărbătoare, asemeni întâlnirilor învăţăceilor cu marii filozofi ai vremii antice precum: Platon, Plotin, Socrate, Aristotel, fiindu-ne pildă demnă de urmat, de înţelepciune, abnegaţie şi dăruire, mă (mai) gândesc ce repede îi uităm noi pe aceşti oameni, pe aceste personalităţi ale culturii şi spiritualităţii noastre, fiindu-le prea puţin recunoscători pentru toate câte ne-au făcut şi ne-au dăruit ei nouă, cu toate că ar trebui să ne aducem aminte „de mai marii noştri”!...
            În ultima vreme am vorbit de toţi aceşti mari Părinţi ai Ortodoxiei noastre, pe care noi nu-i numim sfinţi, căci ne temem de asta. Dar pentru noi au fost ca nişte sfinţi. Aşa i-am simţit, aşa i-am perceput. Fiindcă i-am văzut împlinind sub ochii noştri Evanghelia, pentru că ne-au învăţat creştinismul practic prin exemplul personal: au flămânzit ei ca să sature pe cei flămânzi, au privegheat ei ca să se odihnească cei osteniţi, au pătimit ei ca să ia mângâiere cei întristaţi, s-au sacrificat ei ca să trăiască ceilalţi. Bunul Dumnezeu să-l odihnească cu sfinţii pe Părintele Arhimandrit Benedict Ghiuş - cel care a ajuns, în urmă cu peste douăzeci şi cinci de ani, alături de marii săi îndrumători, slujitori şi înaintaşi, iar pentru rugăciunile lui să ne miluiască şi să ne mântuiască şi pe noi toţi. Amin!...
            Eu personal, mă simt foarte împlinit şi onorat pentru faptul că am avut fericitul prilej şi marea şansă de a-l întâlni şi (de) a-l cunoaşte pe Părintele Arhimandrit Benedict Ghiuş  – mare personalitate a culturii şi spiritualităţii noastre monahale româneşti, autentice şi mărturisitoare din aceste răzvrătite vremuri,având convingerea şi nădejdea că vom şti cu toţii pe mai departe,  să ne cinstim înaintaşii, potrivit meritelor şi vredniciilor fiecăruia, cu toate că în aceste vremuri, preţuim mai mult pe alţii de oriunde şi de aiurea, căci ni se par a fi mai exotici, mai spectaculoşi, mai senzaţionali!... Însă, rămânem convinşi de faptul că ce este nobil rămâne iar ce este ieftin, apune!...
            Aşadar, cei alungaţi din turnurile babilonice pot bate la porţile cetăţii noului Ierusalim – cel bisericesc şi ceresc ce „nu are trebuinţă de soare, nici de lună, ca să o lumineze, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o, făclia ei fiind Mielul” (Apoc. 21, 23). Lucrarea aceasta, cu alte cuvinte, trebuie să fie una de referinţă în domeniul istoriei şi a spiritualităţii autentice, care ar trebui să se afle la îndemâna tuturor celor ce cred că „Biserica este cetatea pe care nici porţile iadului nu o vor birui”!...
            Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească! Veşnică să-i fie amintirea şi pomenirea! Amin!...
 

Add comment


Security code
Refresh

Sondaj

Ce părere aveţi despre acest site ?
 

Cine este online

We have 651 guests online

Statistici Site

  • 3705 registered
  • 0 today
  • 0 this week
  • 235 this month
  • Last: GkadmirFlum
Ulti Clocks content

Reclama Dvs

Librarie Online. Zilnic ultimele carti noi, promotii si reduceri. Carti pentru fiecare cu livrare din stoc.

Site Gazduit De

armand-productions3

 


feed-image Feed Entries

Poemul din metrou