Home Altele Nicolae Dina: UN SCRIITOR „BOIER CU ETICHETĂ”, DAR…FĂRĂ „BLAZON”
Nicolae Dina: UN SCRIITOR „BOIER CU ETICHETĂ”, DAR…FĂRĂ „BLAZON” PDF Print E-mail
User Rating: / 1
PoorBest 
Written by Ştefan Doru Dăncuş   
Sunday, 18 June 2017 11:54

Luna iunie (ca, de altfel, și ianuarie) a fiecărui an ne reaminteşte de doi dintre cei mai reprezentativi scriitori ai literaturii noastre: geniul poeziei româneşti – Mihai Eminescu - şi geniul dramaturgiei româneşti – Ion Luca Caragiale. Pentru noi, în ceea ce îi privește pe cei doi, anul 2017 este unul semnificativ, în sensul că, dincolo de faptul că în prima lună s-au împlinit 167 de ani de la nașterea celui dintâi (15 ianuarie 1850), respectiv 165 de ani de la ivirea pe lume a celui de al doilea (30 ianuarie 1852), în luna iunie se împlinesc 126 de ani (15 iunie 1889) şi, respectiv, 105 ani (9/22 iunie 1912) de la moartea lor, prilej de a ne reaminti o frază a lui G. Călinescu, marele critic şi istoric literar care a accentuat perenitatea operei celor doi mari clasici: „[...] putem spune că comemorăm (sic!) în acest an naşterea şi moartea între care s-a desfăşurat” viaţa celor care au devenit nemuritori pentru tot ceea ce înseamnă cultura românească.

Deși poate părea bizar, titlul acestor note mi-a fost sugerat de o exclamație a marelui nostru clasic care, într-o scrisoare către un amic, vorbea despre misiunea scriitorilor („talentați”) de a cultiva limba română, „scumpa Carte-de-citire a unui neam”, scriitori care, deși nu au „blazon”, rămând „boieri cu etichetă” („Și noi literații suntem un fel de boieri[…]din naștere: avem și noi etichetele noastre, dacă n-avem blazoane…”), tocmai pentru că sunt, trebuie să fie făuritori de limbă și luptători cu „pana ca arma cea mai ascuțită” folosită „ca o unealtă de apărare a limbii împotriva batjocoritorilor ei și de înfrumusețare a ei” (Șerban Cioculescu).

I.L. Caragiale, cel către care se îndreaptă aceste gânduri ca un pios omagiu, a fost un intelectual aproape autodidact (putem afirma fără teama de a greşi prea mult), deoarece, era prea puţin interesat de o recunoaştere oficială prin diplome sau doctorate, dar avea şi vocaţie, şi pasiune de autodidact, care nu conteneşte să-şi lărgească orizontul cultural. Fără intenţia de a face o biografie în adevăratul sens al cuvântului, am să amintesc că tatăl său, Luca Caragiale (sau Caragiali, Carageally, așa cum şi-a mai semnat unele acte şi scrisori), după o experienţă scurtă în actorie alături de fraţii Iorgu şi Costache, indiscutabil mai talentaţi, muncea din greu în îndeletnicirile sale avocăţeşti pentru a-şi întreţine familia, care în 1870, prin moartea lui, rămâne în grija aproape nevârstnicului Ion Luca. Sărăcia casei părinteşti, greutățile vieţii şi cinstea, pe care nimic nu i-a putut-o frânge, erau titlurile lui de nobleţe, opuse sfidător blazoanelor de tinichea aurită ale mai-marilor vremii. De altfel, el însuşi mărturisea într-o scrisoare adresată lui Horia Petra-Petrescu, doctorand la Lipsca, autorul unei teze cu un subiect despre opera scriitorului: „[...] ce-are a face familia mea, care nu e nobiliară, cu operele mele! [...] socotesc că[...] despre aceste opere vrei să faci un studiu.. iar nu despre umila mea familie vreunul heraldic”.

„Poţi vorbi oare despre marele meşter al anecdotei, fără să aluneci chiar şi involuntar, spre snoave?” se întreba Ion Roman într-un studiu despre scriitor. Iată una despre care povesteşte Şerban Cioculescu. Atunci când îşi dă seama că Matei, fiul său natural, emitea pretenţii nobiliare alcătuind pentru familia sa o ascendenţă strălucită, îl dezmeticeşte pe acesta spunându-i că se trage din neam de plăcintari albanezi, care i-au lăsat moştenire conformaţia turtită a capului.

Mă întreb care ar fi fost reacţia marelui ironist, dacă ar fi citit biografia sa romanţată publicată de B. Iordan şi Lucian Predescu. Despre ce este vorba? Aceştia susţin că în timpul unui război, la 1770, străbunicul său, Vlidico Caragiale, din Macedonia, travestit în călugăr, trece Dunărea într-o barcă de pescari la Giurgiu. Voluntar în solia Cantacuzinilor, ajunge om de încredere la curtea lui Vodă Caragea. Bietul bucătar, adus de domnitor, s-a şi certat cu el pentru că îşi scurtase numele la Caragea şi, după părerea lui vodă, numai unul putea avea acest nume în ţară. În 1780 are un băiat Natis cu o ardeleancă (după alţii Ştefanachis, cu diminutivul Nachis) care se căsătoreşte cu Maria, fata clucerului Ion Nestor. Ar mai fi fost descendenţii lor în permanentă căutare de bani? Sunt convins că Ion Luca Caragiale ar fi răspuns, aşa cum spune într-un autoportret literar publicat în „Moftul român”, intitulat „O răutate” şi semnat „Allegro”: „Neavând un unchi în America, a trebuit să se mulţumească cu o mătuşe în Europa” sau le-ar fi scris celor doi autori ceea ce-i scria lui Negruzzi că se află „în cea mai deplină mulţumire, fizicalminte, moralminte şi intelectualminte; nu pot, însă, vai! a zice tot aşa şi dintr-un punct de vedere mai important cu mult - adică pungaminte vorbind”.

 De altfel, în întreaga sa viaţă a muncit din greu pentru a-şi putea întreţine familia fiind, în acelaşi timp sau rând pe rând, meditator, copist de roluri, sufleur, corector de noapte, profesor de gimnaziu, revizor şcolar (Radu D. Rosetti scria de el în această postură: „Şcoala  lui pedagogică ajunge la concluzia că nu elevul este vinovat atunci când nu ştie lecţia, ci profesorul, fiindcă n-a fost în stare să se facă îndeajuns înţeles de elev – şi atunci fireşte toată străduinţa lui tinde spre acest scop.”), berar (nu pot să nu citez epigrama bunului său prieten G. Pavelescu: „Iancu Luca Caragiale/ Îţi dă berea cu măsură.../ Face şi literatură.../ Însă nu face...parale!”), director de revistă, funcţionar la tutunuri (de unde este destituit pentru economii de fonduri), director al Teatrului Naţional.

Şi fiindcă a venit vorba despre familie, omul Caragiale a fost un „bun fiu, bun soţ şi bun părinte...” (Ioan Slavici). În timp ce era revizor şcolar, nu uita să trimită mamei şi surorii sale bani pentru ca acestea să poată trăi, după ce, mai înainte muncise în mai multe locuri în aceeaşi zi, în acelaşi scop. De altfel, Şerban Cioculescu apreciază simţul familial deosebit al lui Caragiale şi, vorbind despre „triunghiul casnic” din viaţa sa, apreciază cele trei perioade: „Până la vârsta de 30 de ani, Caragiale nu avea să se despartă de mama şi de sora lui decât temporar[...], ca un fiu şi frate bun, tânărul, unicul sprijin[...], va întreţine prin muncă intensă un climat de familie, înviorat prin nesecata lui voie bună”  sau, mai departe: „[...] însoţind-o (pe soţia lui – n.n.) pretutindeni, mai ales la toate concertele, întreţinând în casă o atmosferă de voie bună[...], soţ şi tată, în definitiv excelent, scriitorul se închide numai când scrie[...]”.

Dacă ar fi să încercăm o sinteză a personalităţii lui Caragiale, nu putem trece cu vederea unele complicaţii sau dificultăţi subiective în sensul că toată viaţa a fost un actor desăvârşit dublat de un spectator scrutător fără a fi un emotiv şi, mai ales, nici măcar a voi să pară un așa om. Caragiale dispreţuia morga aristocratică şi a rămas în conştiinţa contemporanilor săi ca un original, prin vervă, prin ironie caustică sau replici scăpărătoare de o inteligenţă excepţională.

În acelaşi timp trebuie să remarcăm şi unele trăsături incontestabile: sociabilitatea lui, provocată probabil de groaza de singurătate (într-un cerc de auditori nu se mai putea spune nimic din cauza lui, căci îi cucerea prin verva sa, prin plăcerea de a interpreta diverse roluri; să nu-l uităm pe Mitică, eroul său). 

Şerban Cioculescu punctează regiuni sufleteşti nebănuite: fobiile (îi era teamă de foc şi de molime – la spectacole stând pe ultima strapontină pentru a fi mai aproape de uşă), superstiţiile (credea în „ceasul rău”, usca totdeauna chibriturile pentru ca ele să trosnească, semn că vin bani), religiozitatea lui, nervozitatea extremă, priza muzicii asupra nervilor lui măcinaţi de veghe, spaima în faţa suferinţelor şi a morţii.

Caragiale a iubit muzica cu pasiune. Unul dintre cei mai buni prieteni i-a fost profesorul de muzică D. Dimitriu, pe care îl ruga deseori, ca, de altfel, și pe Cella Delavrancea (fiica celui mai bun prieten, prozatorul Barbu Ștefănescu Delavrancea), la Berlin, când cel dintâi lipsea, să-i cânte în special pagini din muzica lui Beethoven, Mozart, Haydn, clasicii săi cei mai iubiţi.

Chiar dacă vreodată era impulsiv, cu reacţii uneori neaşteptate, omul, care era Caragiale, a izbucnit în plâns aflând vestea că Eminescu s-a îmbolnăvit grav; nu putea trăi sub nici un chip, de asemenea, fără să dea şi fără să primească afecţiune, de la familie şi de la prieteni. Chiar dacă în autoportretul citat se autoironizează („Posedă secretul de a-şi câştiga vrăjmaşi noi şi de a-şi pierde prieteni vechi.”), şi-a iubit şi şi-a stimat prietenii (Eminescu, Slavici, Coşbuc, Vlahuţă, Delavrancea), cu toate că între ei au apărut şi disensiuni. A manifestat un interes deosebit pentru tineri, pentru operele lor, i-a îndrumat cu căldură, cu conştiinţa că aceştia sunt cei care-i vor înlocui (Emil Isac, Octavian Goga, Şt. O. Iosif). Este cazul să amintim supărarea cu care Caragiale l-a întrerupt pe un comesean care a făcut afirmaţia că este un scriitor satiric: „Eu nu sunt un umorist! Eu sunt un profund sentimental!”. Şi toată viaţa, atitudinea şi comportarea sa au adeverit acest lucru.

Despre cultura lui Caragiale, Slavici afirma că ,,[...]puţine învăţase, dar pentru toate îşi avea mintea deschisă şi toate era în stare să le înţeleagă din puţine vorbe”.El însuşi afirma : ,,Am o educaţie nu tocmai îngrijită, fiindcă părinţii mei n-au avut mijloace să-mi dea una aleasă”.

Caragiale îşi începuse învăţătura cu dascălul Haralambie şi cu preotul Marinache de la biserica „Sf. Gheorghe” slovenind şi trăgând clopotele la Haimanale. Mai apoi urmează şcoala primară şi gimnaziul la Ploieşti. Poate că şi aceste clase absolvite, dar, mai sigur, frecventarea cursurilor clasei de declamaţiune şi mimică a unchiului său i-au făcut posibilă apropierea de teatru, de operele dramaturgiei universale. Dar viața, trăită plenar, i-a fost adevăratul dascăl, așa cum el însuși, în autoportretul menţionat, spunea: „Şi-a făcut studiile la şcoala lumii - unde nu se cer examene”.

Era un mare admirator al clasicilor antici şi moderni, al moraliştilor francezi, al realismului contemporan şi urmărea cu interes fenomenul romanului naturalist. Nu trebuie să uităm că însuși a tradus, în 1878, „Roma învinsă” de Parodi, din Scribe şi Deroulede. Cunoştea şi comenta foarte uşor, îşi amintea fiul său, Luca, piesele de teatru ale lui Shakespeare, operele lui Turgheniev, Anatole France, Heine.

Din şcoala unde avea ca învățător pe Bazil Drăgoşescu, dascălul a cărui nuia restabilea ordinea gramaticală şi punctuaţia în compoziţiile elevilor, pleacă viitorul scriitor cu un deosebit respect pentru limba română, fiindu-i veșnic recunoscător: „Să-i dea Dumnezeu odihnă bună bravului nostru dascăl, neuitatului meu Domnul Basile Drăgoșescu! În trei ani m-a învățat cu litere străbune, româneasca toată câtă o știu până în ziua de azi, că mai mult, după el, nici n-am avut unde-nvăța!”

În amintirile sale, Ioan Slavici spune că „[...] în materie de limbă românească, Caragiale era deasupra”, iar, referindu-se la discuţiile interminabile despre limbă din redacţia ziarului „Timpul” arăta: „Caragiale avea mult simţamânt de limbă şi cunoşteamai bine decât Eminescu limba aşa-numită viuă, care era vorbită în toate zilele. De altfel, într-un proiectat manual de limbă, lui Caragiale i se rezervase capitolul de gramatică, ortografie, punctuaţie”.

El însuşi era conştient de faptul că ştia să folosească corect limba şi „[...] se mândrea cu marea lui cunoaştere a limbii şi declara fără înconjur: << Nu o stăpânesc mulţi ca mine>>” (Ecaterina Logadi, Din amintirile mele despre tata), iar, într-o discuţie cu Octavian Goga despre această problemă, când l-a vizitat în închisoarea de la Seghedin, îi cerea acestuia: „Să-mi ziceţi Moş Virgulă!”. Preocuparea sa pentru cunoaşterea limbii, mai cu seamă pentru respectarea punctuaţiei, se vădea şi în scrisori sau în intervenţiile sale din cadrul cercului „Junimii”.

Iată două aspecte grăitoare în această privință, vesele în aparenţă, dar care dovedesc, pe lângă umorul scriitorului, o perfectă cunoaştere a limbii, fie chiar şi sub forma ei rebusistică. Într-o scrisoare către Negruzzi:

„- Care e culmea greşelii de punctuaţie? Apoi, tot el răspunde:

- Să treci o gârlă pe virgule, în loc să o treci pe punte (s.n.)...” sau într-o zi la „Junimea”:

           „- Ce deosebire este între d-rul Kremnitz şi sofa? Cum nimeni nu ştie, tot el răspunde neaşteptat şi plastic:

-          Niciuna, sofaua este un pat olog (s.n.) şi doctorul de asemenea”.

În aceeași ordine de idei, este cunosct faptul că, în calitate de editor de ziare și reviste, era nemilos cu ucenicii care treceau cu vederea unele greșeli de tipar, devenind chiar violent, apostrofându-i cu tot felul de invenctive: „[…]la ce te-a adus aici ca să-ți bați joc de arta lui Gutenberg, fire-ai al dracului cu tot neamul tău!” (G. Călinescu)

De altfel, întreaga operă a lui Caragiale este pătrunsă de spiritul limbii române cu valoarea ei de „scumpă Carte-de-boierie a unui neam călit de focul atâtor încercări de pierzare”, cum o considera cel care îi aduce un admirabil și nemuritor elogiu, ca un adevărat patriot: „Trăiască frumoasa și cumintea limbă română!” 

Toţi cercetătorii, critici și istorici literari care s-au ocupat de viaţa şi opera lui Caragiale, afirmă că acesta scria foarte greu, avea oroare de hârtie albă. El însuşi mărturisea unui amic mai tânăr: „Ce să scriu dragă, multe şi nimic. Câte nu-ţi trec prin cap când stai aşa la sporovăială, ori te uiţi departe pe fereastra vagonului... Numai când te aşezi la masa de scris şi vezi hârtia albă înaintea ta, atunci îţi dai seama ce vârtej cumplit îţi face mintea în jurul unui subiect. E un chin afacerea asta... Talentul este un accident de naştere, e o boală grea, ascultă-mă... Cere patimă şi cere meşteşug. De aceea artistul nu poate fi un poligraf.” (Octavian Goga), iar, în altă parte, afirma: „Scrisul, măi băieţi, e meseria cea mai grea din lume. Numai la noi se improvizează toţi scriitori şi miniştri. În orice frază trebuie să găseşti numai cuvântul care trebuie. Şi cuvântul acela e numai unul singur. Dacă nu l-ai găsit, eşti un caraghios”.

Iată deci conştiinţa de scriitor a lui Caragiale, câtă încărcătură de demnitate profesională, câtă înţelegere a menirii artistice a unui artist! Vorbind despre conciziunea stilului, despre cantitatea uriaşă de maculatură apărută într-o vreme, Caragiale considera că „[...]vorba nu e să umpli lumea largă cu o operă strâmbă s-o umpli cu lumea” şi o operă trebuie să trăiască în lume ca  „[...]o rază care pătrunde drept înainte, ca un balon de la o luminaţie, care se umflă în lături”.

Pentru ca arta să-şi atingă scopul creării ei, pentru ca ea să pătrundă în cele mai largi pături de cititori, pe lângă conştiinţă, onorabilitate literară, cinste profesională şi prestigiu de atelier, trebuie să aibă o limbă vie, pe înţelesul tuturor: „[...]trebuie să vorbeşti pe limba timpului dacă vrei să fii înţeles. Trebuie să te priceapă şi o babă ramolită!”, spunea el copiilor, după cum îşi aminteşte fiica sa, Ecaterina Logadi.

Indiscutabil, în complexul personalităţii şi al operei lui Caragiale domină desigur talentul dramatic. Din statornica preocupare pentru dramaturgie s-au născut cronicile dramatice atât de pătrunzătoare în înţelegerea fenomenului şi, mai ales, bogata creaţie de comediograf şi dramaturg.

În cele patru comedii: „O noapte furtunoasă”, „Conu Leonida faţa cu reacţiunea”,  „O scrisoare pierdută”, „ D-ale  carnavalului” (dacă nu luăm în considerare şi pe celelalte care nu se ridică la valoarea acestora: „O soacră (Soacră-mea Fifina)”, „1 Aprilie”, „100 de ani”, „Începem” şi proiectul „Titirică, Sotirescu et C-ie”) există două teme: a) - soţul încornorat bizuindu-se până la urmă în omul lui de încredere, care-l înşală sub nasul lui; b) – pasiunea politică a micii burghezii, atenuată de ideile pseudoliberale ale epigonilor anilor '48 şi concretizată printr-o pasă de vorbărie goală şi prin instituţia gărzii civile, în timp ce drama „Năpasta” ne poartă în zona marilor drame omeneşti trăite în lumea satelor.

Cert este că opera lui I.L. Caragiale s-a raportat constant la realităţile timpului: moravuri politice, aspecte de viaţă publică şi privată, instituţiile statului (şcoală, justiţie, administraţie etc.). Calitatea artistică, tematica general-umană, limbajul scrierilor sale i-au asigurat lui I.L. Caragiale gloria postumă, opera sa dăinuind de-a lungul deceniilor, fiind de actualitate oriunde şi oricând în ţara noastră, la baza lor afllându-se talentul său inegalabil, despre care marele scriitor spunea că este elementul esenţial al operei de artă: „Pentru a face operă de artă, o operă viabilă, trebuie talent, talent şi iar talent!”

Inegalabilul scriitor și geniala sa operă au fost, sunt și vor rămâne veșnic vii în memoria tuturor românilor, deoarece „Caragiale n-a murit, Caragiale nu poate să moară!”, cum afirma cel mai bun prieten al său, Barbu Ștefănescu Delavrancea, în momentul memorabil când a fost redat pământului țării strămoșești pe care a iubit-o atât, subliniind, încă o dată, geniul marelui dramaturg: „Ostenit de atâta zbucium, doarme cu fața în sus… Încet, să nu-l deșteptăm… Desprins de unda divină, oprit o clipă între noi, geniu reversibil, se întoarce în splendorile misterelor de unde ne vor veni geniile…”.

 

Add comment


Security code
Refresh

Sondaj

Ce părere aveţi despre acest site ?
 

Cine este online

We have 378 guests online

Statistici Site

  • 3705 registered
  • 0 today
  • 0 this week
  • 235 this month
  • Last: GkadmirFlum
Ulti Clocks content

Reclama Dvs

Librarie Online. Zilnic ultimele carti noi, promotii si reduceri. Carti pentru fiecare cu livrare din stoc.

Site Gazduit De

armand-productions3

 


feed-image Feed Entries

Poemul din metrou