Home Altele Emilia ŢUŢUIANU: PROFESORUL SORIN ULEA – ISTORIC AL ARTEI MEDIEVALE MOLDOVENEŞTI (1)
Emilia ŢUŢUIANU: PROFESORUL SORIN ULEA – ISTORIC AL ARTEI MEDIEVALE MOLDOVENEŞTI (1) PDF Print E-mail
User Rating: / 1
PoorBest 
Written by Ştefan Doru Dăncuş   
Sunday, 18 June 2017 13:00

 

„Cunoaşterea trecutului,

a istoriei, este o necesitate

pentru conştiinţa umană”

Nicolae Iorga

 

Profesorul Sorin Ullea a fost un strălucit şi autentic medievist, care a pus bazele, împreună cu Ion Frunzetti şi Mircea Popescu, Institutului de Istoria Artei, la Bucureşti în anul 1949. Avea doar 24 de ani, fiind proaspăt absolvent al Facultăţii de Litere din Bucureşti, unde a studiat istoria artei la catedra profesorului George Oprescu. Despre această mare personalitate a istoriei artei medievale româneşti am onoarea să discut cu doamna Simona Ioanovici.

***

Întemeietorul Institutului de Istoria Artei al Academiei, profesorul George Oprescu – academician, titlu pe care-l folosea doar pentru Comitetul Central al P.C.R., cum ar fi susţinerea unui cercetător capabil dar cu dosar „prost” – şi-a ales ca primi colaboratori trei foşti studenţi, şefi de promoţie, absolvenţi la distanţă de patru ani unul de celălalt: Ion Frunzetti, Mircea Popescu şi, ultimul, Sorin Ullea. Şi-a dorit să creeze un institut de înaltă specializare în cercetarea istoriei artei, să închege o şcoală, N-a reuşit din cauza comunismului care aşa cum bine ştim punea preţ pe „originea sănătoasă” nu pe erudiţie, pe elite. Pentru a putea sprijini totuşi elitele – Sorin Ullea pentru Orientul creştin (nepotul mareşalului Palatului, Octav Ullea, sub regii Carol al - II-lea şi Mihai, care a părăsit ţara odată cu regele Mihai), a fost sfătuit de profesor să renunţe la al doilea l din numele de familie pentru a preveni alăturarea imediată a numelui său cu palatul regal. Şi-a reluat grafia corectă abia după 1989. Remus Niculescu specializat în arta europeană a sec. XVIII- XIX (fiu de colonel cu moşie, arestat pentru simpatizarea cu grupul Noica) şi Theodor Enescu pentru secolul XX (doar mic burghez, dar tot fără dosar „sănătos”) – a fost nevoit să accepte oameni de partid care nu aveau legătură cu cercetarea, cu cultura, dar care, ocrotiţi şi impuşi de Partid, mimau specializarea. Arta populară, foarte dragă profesorului Oprescu, era reprezentată de Paul Petrescu care, întocmai ca Sorin Ullea, de cum venea vremea favorabilă se „muta” pe teren. Şi astfel, datorită nucleului de specialişti recunoscuţi, Institutul de Istoria Artei sub conducerea personalităţii directorului său (până în 1969), era apreciat şi peste hotare. După moartea profesorului a urmat inevitabila destrămare treptată a institutului. Susţinerea de care s-au bucurat cercetătorii serioşi, pasionaţi, din Institut din partea profesorului Oprescu a fost continuu, el insistând şi obţinând aprobarea deplasării lor în străinătate, deplasări absolut necesare completării planului de cercetare al fiecărui specialist sau participarea la congresele importante, întâlniri cu somităţile care ne vizitau ţara.

***

Emilia ŢUŢUIANU:Practic, viaţa dumneavoastră şi a profesorului Ullea s-au împletit pe o perioadă de peste 50 de ani. Cum v-aţi cunoscut?

Simona IOANOVICI: Ne-am cunoscut la Institutul de Istoria Artei.

Emilia ŢUŢUIANU:Veniţi dintr-un mediu intelectual, povestiţi-ne despre familia dvs...

Simona IOANOVICI: Încă din liceu m-a atras în mod deosebit istoria şi istoria artei, de aceea doream să urmez la universitate limbile străine şi evident istoria artei. Însă în 1948, anul în care am intrat în facultate, s-a desfiinţat catedra profesorului George Oprescu şi din cele două limbi străine admise rusa a devenit obligatorie. Cu toate acestea generaţia mea s-a putut bucura de cursurile ultimilor mari profesori: Vianu, Bick, Rosetti, Călinescu, la engleză doamna Cartianu.

Mama mea, al cărui tată plecase de răul ungurilor din Săcele stabilindu-se la Ploieşti, a vrut să urmeze la Viena Facultatea de Belle Arte, însă bunicul meu, potrivit mentalităţii vremii, a socotit că o fată n-are ce căuta la facultate locul ei fiind în gospodărie. Peste ani, tablourile mamei, executate fără nici o pregătire de specialitate, au impresionat pe pictorul Costin Petrescu, cel care a realizat fresca de la Ateneul Român. Socotesc interesant să vă spun că aflându-mă odată la Ploieşti, locul de naştere al mamei mele, am cunoscut un domn în vârstă a cărui familie venise în ţară cu Carol I. Cu înclinaţie specific germană şi doritor de activitate, s-a hotărât să afle cine sunt locuitorii oraşului în care trăia. A constatat, nu fără uimire, că aproape 90 la sută din familiile vechi coborâseră, ca şi bunicul meu, din Transilvania din cauza persecuţiilor la care erau supuşi românii de către unguri până la Marea Unire din 1918.

Întrebarea dvs. privitoare la familia mea îmi dă prilejul să fac o dureroasă comparaţie între cinstea şi serioasa pregătire profesională a funcţionarului, angajat al statului, înainte de război şi al celui total diferit creat de comunism şi dezvoltat după 1989 de foştii activişti de partid şi urmaşii lor, până azi. Adică o comparaţie între două sisteme: capitalist şi comunist – şi nu comparaţia care, fără excepţie, se face azi între două etape ale aceluiaşi sistem: etapa 1944-1989, comunistă, şi cea după 1989 până azi, perioadă dominată tot de foştii activişti P.C.R. sub abila conducere comunistă a preşedintelui Ion Iliescu. Această a doua etapă, după 1989, reprezintă democraţia „originală” al cărei lucid creator e fostul preşedinte Ion Iliescu, democraţie care asigură „simpatizanţilor”, întocmai ca în comunism, funcţii importante, fără pregătirea profesională corespunzătoare postului ocupat. Cu trecerea anilor vechii activişti au fost înlocuiţi de copiii şi nepoţii lor la conducerea ţării şi ei, fără cultură şi fără meserie, dar avizi de posturi înalte şi îmbogăţire, cu doctorate plagiate. Aceasta este – cu rarisime excepţii - noua noastră clasă politică, indiferent de partidul politic din care face azi parte. Firesc, parlamentarii şi membrii guvernului ocupă primul loc în „originala” şi necinstita orânduire total neinteresată de prosperitatea ţării. Scăpaţi de relativa constrângere din perioada comunistă noii noştri conducători s-au specializat în spolierea ţării devenind peste noapte miliardari, chiar multimiliardari, şi, prevăzători, şi-au făurit degrabă legi ambigue care să nu-i poată pedepsi dar care pot băga în închisoare pe cel care fură câţiva cartofi. Exemplul lor contagios a transformat ţara într-un popor de oameni majoritar necinstiţi, inculţi, fără meserii, cu diplome şi doctorate false, obţinute cu bani, deţinerea unui doctorat devenind astfel, în majoritatea cazurilor, o minciună. Corupţia generalizată a blocat afirmarea elitelor, atâtea câte mai sunt, a dus la prăbuşirea ţării şi la plecarea în masă din ţară a tineretului capabil (peste 4 milioane) dornic de realizare. E cu totul ilustrativ răspunsul unui parlamentar la întrebarea pusă de un ziarist: „Ce meserie aveţi?” Prompt: „Auto”!!! Acest „auto” se află în parlament pentru a face legi care să conducă ţara spre bunăstare! Mai mult: parlamentarii susţin cu mare infatuare că sunt altfel decât restul românilor, sunt deasupra lor; din care cauză nu li se poate ridica imunitatea spre a fi judecaţi pentru infracţiunile pe care le fac şi socotesc firesc să aibă salarii de zeci de mii de lei pe lună, fără să le pese că sunt români cu pensii şi sub 500 de lei. Aşa au grijă „aleşii” noştri de români şi de România.

Iată acum şi opusul acestei situaţii: felul în care se ajungea în capitalismul românesc în funcţii de răspundere. Dau de exemplu pe tatăl meu. Absolvent a două facultăţi, cea de litere şi a celei de drept, a deţinut funcţia de director general al finanţelor, datoriei publice şi contabilităţii generale a statului (titulatura oficială a postului) sub ministeriatul lui Vintilă Brătianu, post în care a ajuns însă numai după ce a trecut, în Ministerul de Finanţe, prin toate funcţiile ierarhice obligatorii, fiecare funcţie având la rândul său câte trei grade de parcurs! Salariul îi asigura un trai potrivit obligaţiilor sale sociale însă averea, după o viaţă ca funcţionar al statului, a fost o casă (parter, etaj şi pod) construită de fratele său, deci, firesc, în preţul de cost. Şi cu toate acestea, la moartea tatălui meu împrumutul ipotecar nu era încă achitat. Atâta avere se putea realiza la stat în mod cinstit, chiar ca înalt funcţionar, înainte de comunism, într-o societate în care domina cinstea şi nu jefuirea ţării!

Emilia ŢUŢUIANU:Ce ne puteţi spune despre anii tinereţii lui Sorin Ullea?

Simona IOANOVICI: Soarta a vrut ca de copil să meargă, cu regularitate, în fiecare duminecă la biserică. Era luat de o foarte religioasă mătuşă: „să nu mă plictisesc mă ţinea puţin în biserică... ceea ce făcea ea făceam şi eu. Nu-mi spunea cum să fac.” După Liturghie mergeau la „o foarte bună cofetărie din centrul oraşului” unde mânca doi „senatori” de care-şi amintea cu plăcere. „În felul ăsta a intrat în mine obiceiul de a o urma la Liturghie.” Interesul acut pentru cunoaştere, pentru cultură, s-a manifestat de timpuriu la Sorin Ullea.

La 13 ani, în 1938, se pasionează de apariţiile săptămânale ale „Doxului” (seriile „Aventurile submarinului DOX” şi „Aventurile echipajului DOX” de H. Warren), o mică broşură cu aventurile unui echipaj de vas în zona Pacificului, cu descrieri exacte ale locurilor şi obiceiurilor. Doritor să cunoască acele meleaguri, împreună cu încă doi colegi de şcoală hotărăsc să se antreneze pentru a pleca în locurile descrise cu atât de mare precizie în DOX: India, Africa, Insulele Sunde şi alte insule din Oceanul Pacific. Unul din antrenamentele pentru această călătorie a fost coborârea cu lanterne şi frânghii prin ferestrele bisericii Trei Ierarhi aflate la nivelul solului. Sorin Ullea a coborât primul. Au dat de un pârâiaş mai lat de un metru pe care l-au trecut punând lemne peste el şi au ajuns într-un culoar cu o uşă mică ce dădea într-o înfundătură în care au găsit o sticlă de vin cu cămaşă. Au luat-o apoi pe culoar la stânga, apoi dreapta unde n-au putut pătrunde decât târându-se circa 5 metri. Alt antrenament: aruncarea, noaptea, de pe un pod ce trecea peste calea ferată, pe un morman de cărbuni; prinşi de pază, au fost duşi la biroul de serviciu CFR. Din economiile strânse şi-au cumpărat veselă de aluminiu, echipamente, hărţi şi alte obiecte necesare expediţiei. Ajuns la maturitate, Sorin Ullea, socotea că aceste lecturi au contribuit la dezvoltarea personalităţii sale, afirmaţie pe care a făcut-o o dată şi în consiliul ştiinţific al Institutului. Lăuda şi frumoasa limbă română a traducătoarei Lia Hârsu în contrast cu adânca stricare a limbii române de azi.

La 14 ani, pentru a putea pleca pe urma Doxului, a învăţat engleza, exclusiv de la radio BBC, lipind urechea de difuzor spre a percepe exact respiraţia vorbitorului. A dobândit astfel cea mai autentică şi perfectă Oxford English. (Mult mai târziu, la o recepţie dată de Ambasada Britanică, ambasadorul, de curând venit în ţară, l-a întrebat de când se află în România, nedându-şi seama că nu e englez.)

La 15 ani citeşte cu aviditate Shakespeare care va rămâne unul din marii săi favoriţi, bustul lui străjuindu-i biroul. Recita cu plăcere sonetele şi fragmente din piese. ( La Capşa, Ion Barbu îl ruga să-i recite „Ulalume” de Edgar Poe pentru că el graseia şi strica pronunţia englezei.)

Pătrunde cu pasiune în cultură, studiază greaca şi-şi face tabele mari cu gramatica limbii, pe care le prinde pe pereţi. Abia mai târziu s-a adâncit în studierea literaturii române: cronicarii moldoveni, Ion Creangă: „un unicat, căci literatura mondială nu cunoaşte un alt ţăran cu o asemenea operă” , E. Lovinescu – „marele artist al limbii” şi al felului cum folosea neologismele – l-au însoţit apoi de-a lungul întregii existenţe. Recitea cu plăcere cărţile lui Freud dar mai ales pe cele ale lui Jung; era atras de filosofia budistă.

Emilia ŢUŢUIANU:Ce preocupări comune aveaţi cu viitorul cercetător şi profesor Sorin Ullea, ce trăsături de caracter, pasiuni v-au atras unul pentru celălalt?

Simona IOANOVICI: Îmi citea cu regularitate ceea ce scria dimineaţa socotind că sunt „omul de pe stradă” care-l citeşte. După pensionarea sa i-am scris la maşină, apoi la calculator textele. Timp de opt ani m-am luptat cu mare perseverenţă să-mi obţin casa, o mică parte nu am căpătat-o nici până azi. E la CEDO – evident fără speranţe, deşi se încadra în Legea 112/1995: apartament locuit de fostul proprietar!

Emilia ŢUŢUIANU:Povestiţi-ne despre omul Sorin Ullea şi rădăcinile sale, familia şi genealogia sa…

Simona IOANOVICI: Descendent după tată din boierimea moldavă înrudită cu cea transilvană prin Dumitrie Stoika de Also-Venitze (Veneţia de Jos), stabilit la Iaşi. Profesor de greacă şi latină la Academia Mihăileană, D. Stoika a publicat în 1852 „Gramatica latină pentru clasele gimnasiale din Principatul Moldaviei”, Jassi, în Tipografia româno-francese. Cu totul neaşteptat, în 1965 Sorin Ullea primea în dar un exemplar din această istorică gramatică, impecabil păstrată în frumoasa-i legătură originară. Dar la fel de important este şi cui a aparţinut acest volum. Discret, într-o scriere foarte măruntă şi frumoasă, la extremitatea de sus a paginei albe de început din stânga, stă scris:

„Ex libris meis elevú din classa Va gimn.

T.T. Burada”.

Iată şi dedicaţia din 1965, după mai mult de 100 de ani:

30.I. 1965. Bucureşti.

Lui Sorin Tr. Ulea – distins descendent al autorului acestei valoroase opere, de rară existenţă, păstrată în biblioteca lui T.T. Burada.

Cu drag şi cu urări de prosperitate în domeniul fructuoaselor sale cercetări ştiinţifice.

Al.T. Burada

Una din fetele lui Dumitru Stoika – Iulia - s-a căsătorit cu Dumitru Ullea, şef de gară la Ungheni, fiul postelnicului Ullea, şi au avut trei băieţi şi trei fete. Unul din fii, Traian, cavalerist, colonel, apoi magistrat militar, preşedintele Tribunalului Militar din Iaşi, şi din 1945 şeful Cenzurii Presei în Bucureşti, a fost tatăl lui Sorin Ullea. E ilustrativ pentru acea epocă răspunsul dat de unul din fraţii lui Traian Ullea, generalul Octav Ullea, maestru de ceremonii al Casei regale atât în timpul regelui Carol II cât şi al regelui Mihai: când a fost rugat de regele Carol să-i ţină de urât doamnei Lupescu, refuzul generalului a fost categoric: „Majestate eu servesc o instituţie nu o persoană”. A părăsit ţara odată cu regele Mihai, a murit la Paris.

Din partea mamei ascendenţa merge până la Maria, fiica lui Petru Rareş şi coboară la fiica voievodului Nicolae Mavrogheni, Sultana Mavrogheni, căsătorită cu marele hatman Manoil Manu, al căror fiu, Manolache Manu, mare vornic, s-a căsătorit cu Elena Luca, fiica vornicului Ioan Luca. Fiica lor, Aglaia Manu, este străbunica lui Sorin Ullea, în a cărei casă a locuit la Iaşi familia Traian Ullea, pe strada Eminescu nr.1, colţ cu Sărăriei. Elisa, unica fiică a Aglaei Manu din căsătoria cu Constantin Diamandy, s-a căsătorit cu colonelul Nicolae Vasilescu şi au avut o singură fiică: Margareta, mama lui Sorin Ullea din căsătoria cu colonelul Traian Ullea.

Familii înrudite: Lucreţiu Pătrăşcanu, adăpostit de tatăl lui Sorin Ullea când era urmărit de poliţia politică burgheză pentru convingerile sale comuniste, şi Grigore Gafencu.

Mi-aţi cerut să vă vorbesc despre omul Sorin Ullea. Aşa cum am spus, încă de la 13 ani era temerar, dominat de o irepresibilă dorinţă de cunoaştere. Desăvârşit ţintaş, după prima victimă, un pui de lup, i-a spus tatălui său că nu poate fi vânător, rupând astfel firul pasionaţilor vânători din familie – tatăl şi bunicul.

Avea o dragoste infinită pentru câini, urmare a convieţuirii încă din copilărie cu cei 12 câini de vânătoare ai tatălui său. În plimbarea zilnică în jurul parcului Herăstrău sau la vreme rea pe străzile din zona casei trecea anume pe la curţile cu câini care deveniseră prietenii lui. Nu se temea când era atacat de câini căci răspundea prin atac însoţit de vociferări şi avea câştig de cauză. Nu se temea în genere de nici un animal, era însă foarte atent. În munţii Apuseni dezmierda botul „catifelat” al unui măgar care păştea aproape zilnic într-o mică poiană la jumătatea drumului dintre cătunul Plopi unde locuiam şi Valea Ierii; urmărea cu interes zborul păsărilor...Era interesat de orice vietate şi se bucura de orice privelişte.

La facultate a urmat simultan Filosofia, Istoria artelor şi Dreptul. Cu o memorie excepţională, constatată de timpuriu şi de pediatrul ieşean Graţoschi, a învăţat cu mare uşurinţă limbile străine prinzând îndată muzicalitatea specifică fiecăreia. Din cele 11 limbi, învăţate fără profesor, engleza a dobândit-o de la BBC lipindu-şi urechea de difuzor pentru a prinde respiraţia vorbitorului, cum am spus mai sus. Limbile slave au fost instrumentele obligatorii muncii de cercetare. „Manualul” pentru limba rusă, prima limbă slavă învăţată, a fost Istoria artei bizantine a savantului V.N. Lazarev. Susţinea, pe bună dreptate, că nu poţi face cercetare autentică folosind cărţile de specialitate în traducere pentru că ele nu întotdeauna exprimă cu fidelitate textul originar.

Dotat cu mare putere de muncă, dusă până la exces dar perfect organizată, a dobândit o remarcabilă erudiţie; mare contemplativ, dublat de o la fel de mare imaginaţie, a ajuns la conexiuni şi rezultate neaşteptate în munca de cercetare. Profund cinstit şi neiertător cu minciuna şi incompetenţa dădea replici usturătoare care supărau.

Mare povestitor, dublat de mare humor şi talent de actor, cucerea asistenţa. Foarte punctual. Încă de la prima oră cu studenţii, după ce a aşteptat, mut, aproape o jumătate de oră până s-a terminat venirea întârziaţilor, le-a spus că pe viitor cine întârzie să nu mai intre, iar cine nu este interesat de cursurile sale să nu vină, asigurându-i că la finele anului vor primi nota 5, de trecere. Rezultatul: la prelegerile lui veneau şi persoane din exterior.

Modest în viaţa zilnică, când era însă vorba de meserie nimic nu-i stătea în cale pentru a obţine documentaţia necesară (deplasări, cumpărări de cărţi) indiferent de efort şi de costuri. Studierea monumentului o începea în zori, pentru a putea urmări întrarea treptată a soarelui prin ferestre. În anii `50-`60, deplasarea la monumente nu se putea face decât pe jos sau cu „ocazii”: căruţă sau camion căci nu existau cursele cu autobuze. La biserici nu erau reflectoare şi ca să poată citi inscripţiile din scenele aflate la înălţime, întindea pe podea, acolo unde cădea soarele, un cearceaf alb împrumutat de la ţărani, proiectând astfel lumina în sus, sau capta soarele în oglindă dirijându-l apoi pe pereţii monumentului. La Voroneţ, în timp ce analiza pictura din turlă cu o scară lungită cu o a doua şi ţinută de doi ţărani, una din legături s-a desprins iar scara a început să se rotească sub ochii îngroziţi ai ţăranilor. A evitat prăbuşirea prinzând lanţul candelabrului, pe care a coborât. În Bulgaria pentru că nu a putut descuia uşa unei biserici dezafectate a intrat pe fereastră, sărind peste şanţul de sub fereastră, iar la o biserică dintr-un sat părăsit aflat la oarecare distanţă de oraş, pentru a nu pierde din timpul zilei, a rămas peste noapte într-o casă, în pofida protestelor însoţitorului. La miezul nopţii, unul din cercetătorii institutului venit pentru a nu-l lăsa singur, l-a găsit baricadat. Răspundeau de soarta străinului! În Salonic era cunoscut drept „Omul cu scara” pentru că îşi căra în fiecare dimineaţă scara, deloc uşoară, la monumentul pe care-l cerceta. La Athos, unde a lucrat timp de o lună, la Mănăstirea Sf. Pavel, la două noaptea i-a bătut în uşă un călugăr întrebându-l „Domnule doriţi Liturghia?” A răspuns că ar participa cu drag dar e foarte obosit de munca zilei. A doua zi nu şi-a putut continua lucrul la biserica respectivă pentru că nu s-a găsit cheia de la intrare. În noaptea următoare, tot la ora două, i s-a repetat întrebarea. Evident, a răspuns afirmativ. Rămânând aproape de ieşirea din biserică a fost poftit foarte politicos tot mai în faţă până a ajuns să cânte alături de călugări. Cum era de aşteptat, dimineaţa s-a găsit cheia bisericii.

Datorită unei scrisori din partea Patriarhului Constantinopolului a fost bine primit la Athos, a putut cerceta şi fotografia. La biblioteci şi la fonduri mai speciale unde sunt multe odoare româneşti, a ajuns, cu toată recomandarea patriarhală de la Constantinopol, cu oarecare greutate. În schimb la mănăstirea Iviron s-a bucurat de o cercetare neîngrădită deoarece stareţul şi secretarul erau macedoneni, aromâni.

Athosul e condus de Sfânta Comunitate alcătuită din patru stareţi aleşi pe rând din cele 20 mănăstiri cu statut de lavre mari. Vin astfel la rând grecii, ruşii, sârbii, bulgarii. Românii nu vin niciodată la conducere din cauza delăsării românilor: nimeni nu s-a interesat ca cel puţin unul din schituri să fie recunoscut ca mare lavră cu toate că atât moldovenii, cât şi muntenii, e foarte bine cunoscut, au contribuit cu mare dărnicie de-a lungul timpului la înzestrarea aşezămintelor de la Athos încă din secolul XV; avem numai schituri, cel mai cunoscut fiind schitul Prodromu, mare şi frumos, întemeiat în 1820 în vremea păstoririi lui Veniamin Costachi, foarte potrivit să fie mare lavră. Consecinţa: românii nu au nici un cuvânt de spus în conducerea Athosului, nu pot cerceta tezaurele din celelalte aşezări, nu pot studia arhivele de documente! Dar aceasta, afirmă Sorin Ullea, „e o discuţie la nivel de state, nu la nivel patriarhal”. (Interviu cu Sorin Ullea „Omul cu scara”, în Cotidianul, 8 iulie 2002, Litere, Arte, Idei, p.4).

Sistematica prelungire a deplasărilor în străinătate cu bursa primită de la Academie, se datora conservelor cumpărate din ţară pentru a nu cheltui cu mâncarea şi gazdelor cu chirii modeste. În Italia a mâncat o singură dată o friptură. În Grecia la prânz, pe teren, mânca două banane pentru că hotărâse să ajungă şi la Constantinopol cu banii primiţi pentru trei luni în Grecia. S-a întors în ţară după şase luni, istovit dar cu „planul” îndeplinit.

Invitat în 1974 la Padova să preda un curs despre marile probleme ale artei bizantine, a fost cazat la un hotel de lux. A doua zi a rugat să i se dea banii corespunzători restului cazării urmând a se muta la o gazdă ieftină ca să-şi prelungească astfel şederea.

Emilia ŢUŢUIANU:Dragostea de limba română, pasiunea pentru limbile slave au fost o adevărată acribie pentru ilustrul profesor... un mare iubitor al limbii române - pe care a onorat-o în toate scrierile domniei sale - o personalitate emblematică…

Simona IOANOVICI: Aşa este, a fost un mare iubitor al limbii române, şlefuind fiecare cuvânt şi fiecare frază, din care cauză, cu doar câteva excepţii, toate articolele şi cărţile sale sunt în română deşi nu puţini specialişti străini au deplâns acest lucru. Exigent stilist, nu permitea nici o modificare în textele date publicării, evident nici intervenţii în ortografie.

Mare observator al oamenilor, urmărea cu multă atenţie graiul lor, specificul lui, deosebirea sau asemănarea acestuia în diversele zone ale ţării. Doritor să stea de vorbă cu ţăranii, se simţea bine în tovărăşia lor, urmărea să le cunoască felul de a gândi, de a povesti, viaţa lor. Suferea văzând prăbuşirea nu numai a ţării dar şi a limbii ei. Socotesc de aceea potrivit să redau aici un pasaj al său despre limba română: „I-au trebuit 400 de ani să se formeze marea literatură română, creaţie nobilă şi care înnobilează mintea; 400 de ani de continuă şi consecventă dezvoltare a limbii şi literaturii române pentru a ajunge la perfecţia şi bogăţia mijloacelor lor de exprimare, care sunt cuvintele precum şi diversele modalităţi de a le aşeza în propoziţii şi fraze, diferite de la scriitor la scriitor. Vorbim, evident, de marii scriitori, dar e de observat, că încă de la începutul secolului 20 marele şi extrem de pretenţiosul Ion Luca Caragiale aprecia că limba românească e 'extraordinar de frumoasă şi de… grea' . ' Trăiască frumoasa […] limbă română! Fie în veci păstrată cu sfinţenie această scumpă Carte-de-boierie.' (Ideea Unirii..., p.190-191).

La cursurile şi seminariile ţinute la Institutul Nicolae Grigorescu – „ca om de litere, nu ca lingvist” – le vorbea studenţilor despre îmbogăţirea, şi apoi, sărăcirea şi stricarea limbii contemporane, insistând asupra obligaţiei specialistului de a folosi o limbă literară îngrijită, „simţul limbii asigurându-le o busolă infailibilă”.

„Inteligenţa omului, susţinea Sorin Ullea, se exprimă prin cuvinte, şi idei. Cu cât o limbă e mai bogată în cuvinte de tot felul şi bine alese, şi plină de nuanţe, stimulează şi îmbogăţeşte gândirea şi, invers, cu cât limba e mai sărăcăcioasă şi redusă total în fondul ei de cuvinte elevate, decade şi ajunge la nivelul mizer de azi, în care nu se mai pot închega idei înalte. La care se mai adăugă şi oribila vulgaritate care e inerentă unei societăţi în degradare” şi dă câteva exemple de vorbire contemporană între care: „Nu se mai spune „eu ca ministru”, „eu ca profesor” ci eu ca şi ministru, eu ca şi profesor. Acest „ca şi” e un agramatism de necrezut care s-a generalizat!” Dar cum a apărut această formă? Iată cum: pentru evitarea în vorbire a cacafoniei – deşi cuvântul cacao nu am auzit să fi rănit cândva auzul cuiva! – din comoditate mentală dar mai ales din dezinteres pentru limbă datorită cumplitei inculturi, s-a inventat intercalarea cuvântului virgulă, cum ar fi: „ca virgulă capră”. Acest cuvânt s-a dovedit probabil lung şi a fost curând înlocuit cu scurtul şi „mai comodul” şi: „ca şi capră” şi aşa e păstrat şi astăzi dar cu o „mică” schimbare: nu mai este folosit numai pentru evitarea unei cacofonii ci zburdă voios şi liber prin limba română de sine stătător: ca şi om; ca şi mâncare; ca şi ştiinţă, ca şi prim ministru, în total dispreţ pentru regulile gramaticale datorită profundei inculturi de astăzi, fiind folosit de „intelectualii” contemporani şi devenind astfel „eticheta” inculturii lor începând, evident, chiar cu conducătorii bolşevici ai ţării. Altă expresie: „pe hol” în loc de în hol (caută în hol), căci atunci ar trebui să caut pe sufragerie sau pe dormitor şi iată cum limba devine ilogică şi nu mai exprimă gândirea, realitatea: cum poţi sta pe hol sau pe sufragerie?!

Amărăciunea pentru stricarea limbii şi-a exprimat-o şi prin scoaterea în evidenţă cu (sic) a „limbii de lemn” folosită şi în textele de specialitate: „Pe această linie (sic) a căutărilor se înscrie (sic) şi pictura bisericii din…” .

Emilia ŢUŢUIANU: Am avut fericirea să îl cunosc pe profesorul Sorin Ullea la mănăstirea Agapia, cu 30 de ani în urmă. O prietenie care m-a făcut să înţeleg frumuseţea şi adâncimea sufletului oamenilor. O prietenie care mi-a dat forţa să îmi definesc drumul şi atinge visul. Acolo, la Agapia am înţeles că rolul meu nu poate fi dinainte hotărât iar rolul său cu atât mai puţin... definit. La Agapia domnul profesor se simţea ca la el acasă. Toate măicuţele l-au adoptat cu multă dragoste şi respect. Până într-o zi, când cu sufletul frânt a părăsit Agapia şi s-a mutat la Văratec. Povestiţi-ne vă rog despre acea perioadă dureroasă din viaţa sa.

Simona IOANOVICI: Într-adevăr, v-a apreciat în chip deosebit, a fost preocupat de viitorul dvs. şi mulţumit când aţi ajuns la liman.Mutarea de la Agapia la Văratec este o poveste mai lungă. Încerc s-o sintetizez. Sorin Ullea era deosebit de legat de acest loc încă din copilărie căci familia sa îşi petrecea aici verile. Povestea că străbunica lui obişnuia să facă în fiecare an acest drum, după obicei, cu carul cu boi. Revin. În 1991 în prima zi de concediu la Agapia la maica Anişoara Smeu am ieşit, ca întotdeauna, mai întâi prin mănăstire. Livada casei memoriale Vlahuţă, pe dealul din spatele casei, nu mai exista: era transformată într-o groapă imensă, în fund plină cu apă. Întrebaţi, muncitorii au răspuns că acolo se va ridica un seminar cu 3 etaje. La observaţia că pământul este îmbibat cu apă şi nu permite o asemenea construcţie, lucru care era evident pentru oricine pentru că în poiană creştea iarba porcului, răspunsul a fost: „Noi lucrăm zi lumină.” Sub ochii noştri se desprindeau din munte şi cădeau în groapă mari bucăţi de pământ plin de apă. A doua zi Sorin Ullea a plecat la Iaşi să vorbească cu mitropolitul de curând înscăunat, însoţit fiind de două somităţi universitare ieşene. În lipsa din ţară a mitropolitului locţiitorul său s-a mărginit să spună: „Acolo s-a băgat un sac de bani”. Întors în Bucureşti, a scris articolul „Salvaţi Agapia” pe care l-a dat spre publicare la România Liberă. După două săptămâni văzând că nu are nici o veste de la ziar s-a dus la redacţie şi a aflat că Patriarhia! cere modificarea articolului. Revoltat de cenzura impusă, a retras textul şi l-a publicat la Cotidianul unde a apărut în luna martie 1992 în trei numere consecutive. Curând după apariţia articolului a fost înştiinţat de redacţie că s-a primit o scrisoare de la Patriarhie cu proteste pentru publicarea acestuia. Au apărut şi alte reacţii: la Iaşi, în articolul „Solidari cu Sorin Ulea în salvarea Agapiei” publicat în ziarul Monitorul (6 august 1992) 25 de oameni de cultură, majoritatea universitari, au cerut sprijinul ministrului culturii Ludovic Spiess pentru aplicarea soluţiilor propuse de Sorin Ullea în prevenirea inerentelor alunecări de teren. Apelul a fost preluat a doua zi şi de Cotidianul din Bucureşti. Ministrul culturii Ludovic Spiess nu a luat însă în seamă avertizările universitarilor.

Redacţia ziarului Cotidianul a primit o scrisoare şi de la fostul consilier al patriarhului Iustinian, preotul Dumitru Stancu, în vârstă de 92 de ani, care dorea să-l cunoască pe autorul articolului pentru a-i da unele informaţii „din interiorul” Bisericii, între care şi informaţii în legătură cu biserica Enei socotită de Sorin Ullea „o perlă în mijlocul Bucureştiului... cea mai zveltă şi mai elegantă... izbea ochii prin verticalismul ei poruncitor, mai accentuat decât la surata ei Kreţulescu” şi pe care o examinase imediat după cutremurul din 1977. Biserica nu suferise nici un fel de deteriorări, nici măcar mărunte, aşa cum de altfel constataseră şi specialiştii de la Direcţia Monumentelor Istorice. Cu toate acestea, potrivit versiunii oficiale, comuniste, necinstite, biserica Enei a fost demolată pentru că fusese prea grav deteriorată de cutremur. În timpul patriarhului Iustinian, spune părintele Stancu, nici Gheorghiu-Dej şi nici Nicolae Ceauşescu nu au demolat biserici pentru că atunci când Gheorghiu-Dej a vrut să dărâme biserica Slobozia răspunsul patriarhului dat delegaţiei trimisă pentru a-i obţine asentimentul a fost categoric: „Spuneţi-i domnului Preşedinte că are puterea să le demoleze pe toate dar nu cu consimţământul meu. Dacă o face eu depun cârja şi plec la mănăstire. Spuneţi-i că Patriarhul nu este un funcţionar oarecare în Republică şi acest lucru va fi cunoscut în toată lumea.” Demolările au început numai după moartea patriarhului Iustinian (26 martie 1977, la numai trei săptămâni după cutremur!) cu consimţământul „Patriarhul- ateu - Iustin”. În campania de distrugere a bisericilor iniţiată de Nicolae Ceauşescu în vremea patriarhului Iustin Moisescu, preotul Calciu, într-o cuvântare la Europa Liberă a dat ca exemplu de verticalitate răspunsul patriarhului Iustinian dat lui Gheorghiu-Dej, citat mai sus.

Părintele Dumitru Stancu, pomeneşte în Scrisoarea deschisă adresată lui Sorin Ullea, şi despre gestul de recunoştinţă făcut de Gheorghiu-Dej, ajuns şeful statului, faţă de preotul Ion Marina, preot cu mare prestigiu la Râmnicul Vâlcea: pentru că acesta îi întinsese cândva o mână de ajutor la nevoie, i-a oferit Ministerul Cultelor dar preotul l-a refuzat dorind să rămână în slujba Bisericii. Aşa a ajuns preotul Marina, colegul de seminar al autorului Scrisorii deschise, patriarhul Iustinian, rol pe care „l-a îndeplinit cu deosebită râvnă” ajutând nu rare ori pe cei în mare nevoie, dovedindu-se totodată şi un bun diplomat. Deşi era numit la postul de radio BBC de preotul Florian Gâldău „Patriarhul Roşu” iar Patriarhia „Sovrompatriarhia”, tatăl acestui preot, în România, era angajatul unei întreprinderi a Patriarhiei ca paznic de noapte pentru a-şi putea întreţine familia deportată din Teleorman şi cu averea confiscată. Pe autorul Scrisorii deschise patriarhul l-a scos de sub urmărirea securităţii şi l-a numit consilierul său. Cu aprobarea guvernului a organizat ample manifestaţii religioase la care luau parte prelaţi creştini din toată lumea; aşa a fost şi canonizarea sfântului Calinic de la Cernica când „Mănăstirea a fost inundată de creştini şi prelaţi străini”. Prin măsurile luate a redresat situaţia economică a mănăstirilor, evitând astfel înfometarea acestora iniţiată de conducerea comunistă a ţării.

 

Add comment


Security code
Refresh

Sondaj

Ce părere aveţi despre acest site ?
 

Cine este online

We have 408 guests online

Statistici Site

  • 3705 registered
  • 0 today
  • 0 this week
  • 235 this month
  • Last: GkadmirFlum
Ulti Clocks content

Reclama Dvs

Librarie Online. Zilnic ultimele carti noi, promotii si reduceri. Carti pentru fiecare cu livrare din stoc.

Site Gazduit De

armand-productions3

 


feed-image Feed Entries

Poemul din metrou