Home Altele Adrian BOTEZ: AFTELE, MASTURBAREA ŞI RATAREA CONTINUĂ A ESENŢIALULUI...
Adrian BOTEZ: AFTELE, MASTURBAREA ŞI RATAREA CONTINUĂ A ESENŢIALULUI... PDF Print E-mail
User Rating: / 1
PoorBest 
Written by Ştefan Doru Dăncuş   
Tuesday, 17 October 2017 10:21

 

AFTELE, MASTURBAREA ŞI RATAREA CONTINUĂ A ESENŢIALULUI: vol. „TRANSFER”, de LIVIU IOAN STOICIU

(Editura Polirom, Iaşi, 2017)

Despre spaţiul cu „n” dimensiuni, despre „scurtcircuitarea” temporalităţilor, până la desfiinţarea lor în Unica Sinteză Atemporală – se ştie şi se vorbeşte de mii de ani, prin ALCHIMIE şi ASTROLOGIE. Din păcate, „cele mai înalte ştiinţe” (cum le numeşte Învăţătorul, din nuvela belgianului Jean Ray – „Psaltirea din Mainz”) n-au fost şi nu sunt la îndemâna oricui: ele sunt supranumite „ştiinţe regale”, au fost practicate de preoţii templelor sacre şi de cei mai dotaţi spiritual dintre ucenicii lor, iniţiaţi o viaţă de om... – ...şi, de aceea, şi azi, în aşa-zisa „modernitate”, ele sunt luate în râs (mai abitir ca altădată!), de tot mai josnica populaţie de plebei ignari, aprope grohăitori, ai Terrei...

Abia dacă sunt admise discuţii vagi (discuţii născute din politeţe frivolă, de salon, nicicum din Ştiinţă!), despre ALCHIMIE şi ASTROLOGIE, dar nu în forma lor esenţial-adevărată, ci tangenţial, prin literaturizare „fantastică” sau, cel mult, „ştiinţifico-fantastică”! - în cazurile unor somităţi mondiale, de tipul unui Mircea Eliade („La ţigănci”, „Secretul doctorului Honigberger”, „Nopţi din Serampore” etc.), sau Jean Ray (contemporan cu Mircea Eliade – excelenta nuvelă „Psaltirea din Mainz” apare în 1929, în „La revue belge”: „N-am acum nici dispoziţia necesară, nici mintea destul de limpede, pentru a vă ţine un curs de hipergeometrie, dar sunt convins că există un spaţiu diferit de al nostru; un spaţiu pe care visele, de pildă, ne fac să-l discernem şi care prezintă, într-un plan unic, trecutul, prezentul şi poate viitorul, însăşi lumea atomilor şi a electronilor, cu aştri rotitori, cu spaţii relative şi imense, cu vieţi vertiginoase şi misterioase […]. Astrologia este o ştiinţă a celei de-a patra dimensiuni, şi savanţi ca Nordmann şi Lewis încep să-şi dea seama că această înţelepciune milenară, ştiinţa modernă a radioactivităţii şi cea foarte nouă a hiperspaţiului sunt surori trigemene” – cf. Jean Ray, „Psaltirea din Mainz”, în antologia „Maeştrii anticipaţiei clasice”, Minerva, Bucureşti, 1975, p. 209).

În această zonă, tulbure şi extrem de periculoasă, prin necunoscut şi prin absoluta incontrolabilitate, încearcă, şi LIVIU IOAN STOICIU (cu timiditate şi precauţiuni infinite, cum se şi cuvine...) să-şi aducă personajele noului său roman, „Transfer”. Evident că nu poate oferi nici garanţii, nici soluţii, la problema „hiperspaţiului”, a spaţiului cu „n” dimensiuni – dar, spre deosebire de colegii săi scriitori – măcar încearcă: folosindu-se, ca de nişte palide şi nesigure argumente (aproape hilare, în faţa preagrăbiţilor şi jalnicilor locuitori ai zilei de azi...), de străvechi eresuri, de sacre tradiţii şi, mai cu seamă, de intuiţie („voci interioare”).

Dar demonstraţia sa, de fapt, morala întregului său roman, este că oamenii sunt total nepregătiţi pentru experimentarea sacralului suprem, despiritualizarea şi mimarea, revoltătoare şi jalnică, a „credinţei” (înnămolită în superstiţii şi formalism senil, chiar de către Biserica-de-Zid!), parazitarea percepţiei sacrale, prin fleacuri evenimenţiale, prin gălăgie babilonică, infernal-inutilă şi asurzitoare de Duh, prin pierderea „antenelor” spirituale şi a capacităţii de discernământ valoric, prin instincte înjosite - îi livrează, complet dezarmaţi şi îngreţoşător de grosolani, în faţa Sublimului Necunoscut (care SUBLIM NECUNOSCUT nu depersonalizează, ci revelează, după iniţieri cumplit de periculoase şi de profund dureroase [a se vedea „aftele” şi „tumorile” ce-l torturează, în roman, pe personajul central, experimentatorul ne-experimentat spiritual şi, până la urmă, dovedit ne-vrednic de iniţiere – pedagogul OLIMPIU], REVELEAZĂ EUL ESENŢIAL, EUL DIVIN: „Adevărul e că Oli [Olimpiu] n-are cum să priceapă vocile interioare, n-are destulă linişte, nici distanţă. Nici n-are parte de atâta singurătate, să mediteze, să aprofundeze şi să audă esenţialul” – cf. p. 330.

Şi de aceea, probabil, „cartea” va rămâne la stadiul de „jurnal”. Nici acela terminat.

De fapt, sunt două jurnale, paralele:

a-caietul intitulat „Strict confidenţial”, prin care-şi comunică, reciproc, el şi colegul său, pedagogul nr. 2, CORNEL, banalităţile cotidiene (fiecare, din „schimbul” său...) – banalităţi, însă, violente şi absurde, ale unui internat de elevi şi eleve demenţi/demente sau, poate, de posedaţi/posedate...sau, poate, de indivizi tineri care au refuzat invazia posesivă a temporalităţii, baricadându-se în violenţa şi sexualitatea exacerbată (dar...trezită doar prin absolut sterila MASTURBARE, de cele mai multe ori!) a unui prezent inconştient/non-conştientizat, lăsat complet la voia întâmplării... – ...şi tocmai aşa pierzându-şi personalitatea...;

b-jurnalul („notele”) lui RADU, fratele „nebun” al soţiei sale, DIDA.

[...Şi va mai exista un pseudo-jurnal, început, ludic, mimetic şi hilar, de însuşi...OLIMPIU!]

Dar cine ar putea afirma, cu mâna pe inimă, în zilele noastre, care este bariera care-i separă pe cei non-nebuni („normali”), de cei „nebuni” („a-normali”)?!

Fără să pună accente excesiv-insistente (şi bine face!) pe dimensiunea politică a existenţei anonimului spiritualo-existenţial OLIMPIU (un pedagog de internat liceal, apolitic), LIS urmăreşte:

1-pe de o parte, comportamentul („behavior”) pedagogului OLIMPIU, în raport cu familia (soţia-Dida, fiul Mihai, rudele lui Olimpiu şi ale Didei), cu elevii din internat (şi cu „colegii”-pedagogi şi profesori, directori, inspectori, chiar...securişti!), cu factorii feminini de seducţie (aparent aleatorii!), NICOLETA şi INA

2-pe de altă parte, evoluţia lui RADU, fratele aşa-zis „schizofrenic”, al Didei, în relaţia sa, peste timp, „în trecut”, prin intermediul unui jurnal („dictat dinafară”), cu un plutonier-intelectual, mort în Primul Război Mondial, în bătălia de la Mărăşti – 11-19 Iulie 1917 – MARIAN K.

[1917-1977: 60 de ani. LIS  îndeamnă (pe cei „paralizaţi” de temporalitatea degradată, în frunte cu OLIMPIU!) la meditaţie întru Neam, sub semnul cifrei 6 (ŞASE): „NUMĂRUL ANTAGONISMULUI ŞI AL LIBERTĂŢII; UNIREA; MUNCA; SĂPTĂMÂNA CREAŢIEI”.

Dar şi simbolul ÎNDRĂGOSTITULUI...Cum vom vedea mai jos, ratarea, în domeniul EROS („zeul născut înainte de toţi zeii”, zice HESIOD, în „Theogonia” sa!), este cvasi-perfectă...!] 

Apoi, obosit de această primă experienţă transtemporală „în trecut” (plutonierul „mort”, MARIAN K., de fapt, un spirit autoritar, aciuat în interstiţiile unui timp iluzoriu, şi care încearcă să-l invadeze, interior-comportamental, nu doar pe „scribul” jurnalului, RADU - ci şi pe cititorul jurnalului, OLIMPIU: OLIMPIU nu ştia să cânte la pian şi, dintr-odată, în sala Casei de Cultură, OLIMPIU se trezeşte cântându-i la pian, dumnezeieşte, colegului său, pedagogului CORNEL...unicul său spectator!) - OLIMPIU nu mai e în stare să-l urmeze (decât scurt şi secvenţial), pe RADU, într-o experienţă transtemporală ÎN VIITOR, cu o enigmatică şi destul de banală fată, dar intens premonitorie, pentru cei din 1977!) - ANCA...

L-am numit pe personajul OLIMPIU, mai sus: „nevrednic”. Nevrednic de Revelaţia Originarităţii, precizăm noi, acum (pentru „pregătirea vizionară”, OLIMPIU a auzit, întâi, zvonul despre un „STRĂIN” enigmatic, care se plimba, ca un „strigoi”, prin internatul liceului unde era el pedagog...apoi, într-o sală publică, a avut viziunea unor multitudini de membre şi capete umane, străbătând/răzbătând, dintr-o altă dimensiune, prin văzduhul încăperii...): „aftele”, din gură şi de pe limbă, simbolizează o încercare, mai mult ca sigur, „DINAFARĂ” (din hiperspaţiu!), de iniţiere întru Logos-ul Divin DEMIURGIC. OLIMPIU nu suportă durerile iniţierii, se vaietă „ca o muiere”, cum îi zice soţia sa, Dida.

Cutremurul din 4 Martie 1977 îl impresionează, pe OLIMPIU, până la lacrimi (...dar nu-şi pune prea multe întrebări, în legătură cu dispariţia unui autobuz plin cu pasageri, în SUD, ÎNAINTE de cutremur, şi reapariţia aceluiaşi autobuz, DUPĂ cutremur, în zona de NORD-VEST a ţării, cu tot cu pasageri!), îşi dă seama că poate fi un fenomen conex viziunilor şi meditaţiilor lui RADU (de fapt, RADU îl şi atenţionează că, de cum va fi aflat şi citit jurnalul său, se va dezlănţui un MARE cutremur!) – dar rămâne la nivel de lamentaţie, şi nicidecum nu aprofundează conexiunile mistice (dintre Logos şi Acţiune/Evenimenţial - conexiuni care duc la Rădăcinile Logos-ului Mundano-Demiurgic!

Adică, duc DINCOLO DE „AFTE” (situate la nivelul gingiilor şi al Vârfului Limbii, adică la RĂDĂCINA LOGOS-ULUI FIINŢEI UMANO-DIVINE!) ŞI TUMORI „DORSALE”...dublate de „inflamaţia” penisului (a se vedea nuvela lui DANIIL GRANIN, „Loc pentru monument”, în care tulburările de identitate temporală se manifestă tot prin apariţia unor „pete maladive”, aparent „infecţioase”... – cf. antologia  de literatură ştiinţifico-fantastică sovietică, ŞALMUGRA”, Univers, Bucureşti, 1981, p. 17)!!!

OLIMPIU nu vrea/nu poate să înţeleagă, din eresuri, decât aspectul lor primitiv şi cvasi-penibil, ludic, nu-i în stare să întrevadă (dincolo de „aspect”!) PARADISUL, realitatea ultimă, cea de după „aberaţii”-„vrăjeli”, (cum scrie OLIMPIU despre propria sa viaţă, într-un pseudo-jurnal, calchiat după cel al lui RADU: „În această dimineaţă, Oli s-a trezit scriind de mână, într-un caiet dictando. La fel s-o fi trezind şi Radu scriind notele lui Marian K, dedublat!Doar că, din câte a luat seama mai apoi, Olimpiu s-a dedublat într-un fel vizionar, care se priveşte pe el peste…12 ani, a făcut socoteala, în anul 1989![…] Ce e ăla <<spirit>>? Toată viaţa s-a întrebat ce este un <<spirit>>. Nu e o aberaţie? Se vede din ceruri, ce chestie. S-a gândit să scrie ca despre altul, a pus titlu:<<VRĂJELI>> ” – cf. p. 303).

Nu. Nici vorbă de vizionarism: ANCA, o ipostază mult inferioară, spiritual, lui MARIAN K., cel venit „din trecut” -  vine, totuşi, „din viitor”, şi este respinsă (fără discernământ!), de iresponsabilul, de blazatul, de hipoenergeticul OLIMPIU.  Pur şi simplu, din oboseală...

În definitiv, totul şi toate, în univers, sunt un vârtej energetic enorm, cosmico-rânduit, de forme şi informităţi (precum le văd elevele din internat ANA IONETE, CLAUDIA etc. – când e vorba să-l descrie pe „STRĂINUL MISTERIOS”, care se plimba prin internat...): „...o sferă mică, luminoasă...după care s-a trezit brusc încărcată cu electricitate statică...Claudia i-a declarat că era o lumină ciudată, albă cu totul, cu o formă nedefinită, vaporoasă...”.

OLIMPIU se eschivează, jalnic, total perdant, de la acest „vârtej energetic enorm”.

Mai grav: OLIMPIU (în ciuda numelui său, cu rezonanţe mitologice supreme şi în ciuda sugestiei, prin onomastică, a luptei întru victoria miraculos-divină – „olimpiada”...) tratează Erosul la nivel strict fizic, ba chiar la modul isteric şi obsesiv-bestial. Se repetă, mecanic, aproape enervant, coitus-urile cu soţia sa, pentru „a se calma”. NICOLETA şi INA sunt experienţe sacrale, pe care OLIMPIU le acceptă (dintr-un instinct inferior), dar nu şi le asumă, spre propria-i evoluţie spirituală - şi le lasă (cel puţin în al doilea caz) doar la nivelul de...”sex oral”.

Nu poate înţelege esenţa: „fiinţa energetică” sau „făptura de lumină” -  totul fiind trecut, de OLIMPIU, prin ZONA MERCANTILULUI strict uman: „Cu siguranţă, RADU a încheiat un târg, adus în acea lume...Adică nu numai diavolii încheie pacte secrete, după care te trezeşti recompensat cu puteri paranormale, ci şi îngerii?” – p. 275. Şi, mai departe, simplifică grotesc, în zona raţionalităţii/conştienţei şi a simplei „dublări” de personalitate (în loc să facă efortul de a percepe semantica mistico-iniţiatică a „somnului” şi „trezirii”), pornind de la afirmaţia lui RADU: „Aşa sublinia Radu: <<Existam în două lumi…dar niciodată n-am fost treaz (conştient) în acelaşi timp în ambele lumi, ci ori aici, ori acolo>>. Că numai printr-o astfel de tehnică a dedublării <<se poate ajunge pe alte corpuri cereşti şi comunica anume cu fiinţe din alte lumi îndepărtate>>” (cf. p. 275)   - fără să ia în seamă iniţierea rosicruciană, în care nu e vorba de „alte corpuri cereşti”, ci de stadiile prin care trece evoluţia spirituală a Pământului!

Chiar dacă MASTURBAREA domnină secta „Energiilor Arhanghelului” (dezvăluită lui OLIMPIU de către INA şi condusă de „Doamna ARISTOCRATĂ”!), OLIMPIU nu aprofundează identitatea şi efectele ultime ale sectei, fie ea şi luciferică (fetele din internat „îi mulgeau” de sămânţă/”spermas”-ul eterico-divin, pe băieţi, în eprubete!) - ...fie ea şi dezgustătoare, fie ea şi demnă de ulterioară respingere, categorică...

OLIMPIU este construit, de LIS, ca un soi de păpuşă „LI-HILDE” („Olimpiu, acasă: termină de cusut păpuşa Li-Hilde - <<un mecanism infernal, care nu coase ţesături, ci minţi>> - îi spune soţiei lui, Dida”), un automat înţepenit în acest prezent aneantizator. UN RATAT PERFECT!

Regretăm reţinerea lui LIS de a folosi dialogul REAL, pentru a dramatiza, până la „interogaţia-fundament”, acţiunile şi fenomenele narate...Dar există, totuşi, un oarecare dramatism, suficient de elaborat, obţinut prin „ciocnirea” banalului exasperant, al primului jurnal („Strict confidenţial” – cel al „transferului” evenimenţialului efemer, total entropizat şi entropizant, derivat din behaviorismul unui perfect insignifianto-năuc, pedagogul-coleg mai tânăr, CORNEL) – cu al doilea jurnal, faţă de care RADU dezvoltă exaltările sale mistice, de  „călător prin sine”. O altă „ciocnire”, generatoare de cvasi-dramatism, este chiar „ciocnirea” dintre impotenţa spirituală şi cognitivă a „aftosului” (citeşte: „încercatului şi doveditului ca nevrednic PAZNIC AL INTRĂRILOR!) OLIMPIU – şi vizionarismul extrem de riguros, al temerarului meditativ RADU (...care va şi dispărea din privirile umane, în finalul romanului – după ce s-a iniţiat, extrem de conştiincios şi corect, şi şi-a asumat HIPERSPAŢIUL!).

Oricare „ciocnire” este generatoare de energii. Romanul lui LIS nu rezolvă nimic din problemele umanităţii, dar incită la căutări personale, la soluţii de iniţiere întru ocultarea spaţio-temporală. Fiecare, după forţele sale, după „gradul său de alienare”, în raport cu „temniţa acestei lumi”.

După opinia noastră, titlul nu reflectă exact ceea ce se străduieşte autorul să demonstreze: nu este vorba de „transfer de personalitate” (singurul argument, şubred şi discutabil, până şi el...) este cântatul la pian, al unui individ care, până atunci, nu cântase deloc (cf. lecturarea jurnalului „dictat” al lui RADU, unde se afirma că MARIAN K. cânta la pian, profesionist...), ci de căutarea (ratată) a identităţii umane terestre, în hiperspaţiul SUPREM-NON-IDENTITAR.

LIS devine, prin acest roman, un continuator al acelor celebri (şi iniţiaţi!) scriitori meditativi ai Terrei, care, mereu, îndeamnă omenirea la ieşirea din sinele său strangulator (sinucigaş), şi eliberarea în SINEA COSMICO-DIVINĂ.

Chiar ratatul OLIMPIU devine conştient că, prin această auto-eliberare, omul ar putea scăpa (ocolindu-le...) de consecinţele Apocalipsei...”anunţate”!

 

Add comment


Security code
Refresh

Sondaj

Ce părere aveţi despre acest site ?
 

Cine este online

We have 242 guests online

Statistici Site

  • 3705 registered
  • 0 today
  • 0 this week
  • 291 this month
  • Last: GkadmirFlum
Ulti Clocks content

Reclama Dvs

Librarie Online. Zilnic ultimele carti noi, promotii si reduceri. Carti pentru fiecare cu livrare din stoc.

Site Gazduit De

armand-productions3

 


feed-image Feed Entries

Poemul din metrou