Home Altele Adrian BOTEZ: ORBUL NORILOR ŞI MARTIRUL SÂNGELUI DEMIURGIC...
Adrian BOTEZ: ORBUL NORILOR ŞI MARTIRUL SÂNGELUI DEMIURGIC... PDF Print E-mail
User Rating: / 1
PoorBest 
Written by Ştefan Doru Dăncuş   
Tuesday, 17 October 2017 10:24

 

ORBUL NORILOR ŞI MARTIRUL SÂNGELUI DEMIURGIC: volumul “TREPTE – 120+1”, de PAUL SPIRESCU

(Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2017)

Vine o vreme…vine o vreme când daimonul Poetului, al Orbului Vizionar, se confruntă cu sine însuşi. Se confruntă cu viziunile şi revelaţiile Norilor…se confruntă cu propriul Sânge Celest!

Poetul Deplin Matur, PAUL SPIRESCU, a socotit, pe degetele Mâinii Stângi (a propriei Umbre, garantă pentru Nevăzutul Divin!), că a venit vremea acestei exasperate, martirice şi iniţiatice confruntări – şi, iată, se răstigneşte pe Crucea unui volum antologic: “TREPTE – 120+1” (12=4 x 3, 4=Pământul şi 3=Cerul, 0=Cercul Creaţiei Lumii – iar UNU este El – Dumnezeu, Poetul…CREATORUL!). Adică, îşi recapitulează, pe pipăite, rănile răstignirii poetico-iniţiatice (“treptate”!), din această “staţie mundană”….

Noi nu-l vom urma, pas cu pas, pentru că Drumul îi aparţine, EXCLUSIV! - …ci, privind Paşii Profetului, vechi de o viaţă şi-o moarte, ne vom pune întrebări, vom spune ghicitori sacre – şi, astfel, ne vom face, fără să vrem (în mod conştient), dar întru karma noastră, o imagine despre Lumea Răstignirii Lui.

EL – fiind Poetul, fiind Dumnezeu, fiind Umbra amândurora, îngemănată.

Orice antologie este prilejul de a-ţi fotografia Răstignirea de Sus, de la Nivelul Norilor. Aşa se dobândeşte, inclusiv de către Poet, o imagine, panoramică şi clară, a existenţei sale, cu picioarele desprinse de pământ şi cu Aripile Umerilor mereu tresăltând, cu fiece silabă, cu fiece stih, tocmai în/înspre Poarta Prăbuşită: PARADISUL CÂŞTIGAT (şi, implicit, DĂRÂMAT…spre RESTAURARE PERSONALĂ) cu fiece silabă-n sublim!

Care va să zică, să purcedem a orbi...adică a vedea celest, revelatoriu şi, deci, atemporal, dimpreună cu Poetul-Profet.

Ca într-o ikebana/flori care trăiesc” japoneză („Caracteristica i. este tridirecționalitatea elementelor utilizate, simbolizând CERUL (ramura primară, care trebuie să depășească o dată și jumătate înălțimea vasului), OMUL (ramura secundară sau laterală, care are 3/4 din ramura primară) și PĂMÂNTUL (ramura terțiară, având 3/4 din cea secundară), se disting obsesiile şi esenţele obsesive ale Poeziei lui PAUL SPIRESCU:

1-DUMNEZEUL paulospirescian (imaginat, egal, ca VICTIMĂ, CĂLĂU şi, printre evenimenţialul manvantaric - JUDECĂTOR!) este co-participant la angoasele existenţiale ale Omului – şi, deci, este un Dumnezeu fragil şi exasperat, devenit înţelegător-iubitor tocmai prin consubstanţialitatea/empatetismul Său cu creatura „zilei a şasea”-Omul, întru trăirea exasperării (finalizate, sau nu, pe coarda dorului eminesciano-buddhist al extincţiei nirvanice): „nici orbii nu-și mai văd albastrul vis /nici vulturii nu mai ajung la creste /mi-e sufletul bolnav ca-ntr-o poveste /în care Dumnezeu s-a sinucis...” – cf. Scrisoare fără destinaţie, p.137.

Deloc surprinzător, ci chiar perfect logic - Dumnezeul Creştin şi Făt-Frumosul Dacic co-există, întru izotopie semantică perfectă: „Plouă deci domnule Judecător /plouă în stânga și plouă în dreapta /înainte și înapoi /plouă în sus și plouă în jos /plouă ca-ntr-o poveste ciudată de toamnă /în care a fost ucis Făt Frumos...” – cf. Dies irae, p. 75.

Şi cum martiriul Poetului TREBUIE împărtăşit de divinitate, iar Poetul îşi concepe martiriul întru bizară armonie cu apocalipsa terestră – şi divinitatea este inclusă în această viziune cosmic-apocaliptică, dominată de înceţoşarea, până la dispariţie, a formalului, plămădit în acele prime zile ale Creaţiei – şi direcţionat, acum, spre o înjghebare-însăilare catastrofică, de…”nimeni şi nimic”: “Asta este, domnule Judecător: /nimeni și nimic. /Doar câini albi orbecăind prin întuneric /șchiopătând prin praful bulevardelor largi /câini nevolnici /câini neputincioși /câini turbați

câini cu lacrimi neștiute în ochi /câini spânzurați de stele /cu un fir nevăzut /și foșnetul tomnatic al norilor pe cer /domnule Judecător. //Pe Calea Lactee, blând ca un păianjen

coboară ceața...” – cf. Nimeni şi nimic, p. 69.

Atenţie: CÂINELE este LUPUL DACIC, LUPUL FENRIR – cu funcţie soteriologică. Poetul, deci, speră într-o mântuire “post factum” a lumii, greşite de Dumnezeu, în primul Său experiment demiurgic…

Logica Poeziei este Logica Norilor, Logica Stării de Visătorie DEMIURGICĂ: dar Poezia, ARTA ARTELOR DEMIURGICE şi ŞTIINŢA IMPERIAL-COSMICĂ (în cadrul căreia Hristos şi Lucifer sunt fraţi mistici!) - azi, o mai fi fiind ea necesară, în primitivismul spiritual grosier, în care ne complacem şi ne-nnămolim?

La ce bun /drumul meu sinuos /spre eternitate? /La ce bun /șarpele pământului /și neprihănirea/Cerului? /La ce bun Istoria /Aritmetica /Metafizica? /La ce bun Logica /Norilor?” – cf. Logica Norilor 5, p. 13.

2-OMUL paulospirescian este, în primul rând, OMUL-ETALON: POETUL. Iar Poetul-Etalon este, la PAUL SPIRESCU, OMUL ŞTREANGULUI (posibil, Francois Villon!):

patron de stele-ntr-un oraș în floare /voi mă-njurați și eu mă fac că n-aud /și tot mă mai alint și mă mai laud /cu dreptu-mi sacru la SPÂNZURĂTOARE...” – cf. Malentendu, p. 77 – sau:

Eu te aștept cu frânghia de gât /de un mileniu parcă și mai bine /îmi înfloresc magnolii pe retine /și râd SPÂNZURĂTORILE de mine /că sunt bătrân și singur și urât /parc-am murit și pentru-ntâia oară /în carnea mea se despletesc vântoase /înverșunate și vijelioase /și parcă-mi umblă Dumnezeu prin oase //cântându-și veșnicia la vioară /dar te aștept printre zăpezi astrale /cântând și eu afon și răgușit /orbecăind din răsărit în asfințit /bolnav de vina c-am îmbătrânit /adulmecând parfumul Umbrei tale /ȘI TOT TE-AȘTEPT CU FRÂNGHIA DE GÂT /și-mi cresc zăpezi în barbă și…atât!” – cf. Vis sub spânzurătoare, p. 136.

Ce tâlc are SPÂNZURATUL? Tarotul străvechi ne dezleagă acest mister, legat, inclusiv (ba, chiar preponderent!) de IUDA ISCARIOTUL (“Nu cine vinde este vinovat: /Adevărul se află/undeva /între vânzare /și credință. /Între cei treizeci de arginți /și al treilea țipăt /al Cocoșului. /Între Cer și pământ...” – cf. Logica Norilor 13, p. 21): Spânzuratul, în străvechiul joc al tarotului,  este simbolul  Celui ce Reuneşte Cerul cu Pământul…al Mântuitorului Real şi Viu în Vecie!

SPÂNZURATUL, în Antichitate şi-n Evul Mediu, era o imagine strâns legată de Mistica Beţivului, adică a celui Desprins de Pământ şi intrând în TEMPLUL BACCHIC, adică al lui DIONYSOS, cel isotopic semantic cu “prigonitorul”-iniţiatorul său trac, LICURG: LICURG îl transfigurează pe DIONYSOS, prin azvârlirea în Marea Cosmică – în MAGUL COSMIC-SOTERIOLOG.

Crâşma-Templu Dionysiac are “Logica Norilor /Visătorilor Demiurgici” – “moartea Crâşmarului Sacru” este semnalul TRANSFIGURĂRII POETICE – iar “LUNA-TÂRFĂ” este semnul PROSTITUATEI SACRE, nocturna ARTEMIS:

Haide fraților să tragem /o beție ca-n poveste /noaptea asta-i fără margini /nu mai poți nimic să zici /uite c-a murit crâșmarul /și nici crâșma nu mai este /toți ne lasă-n noaptea asta /să ne-nmormântăm aici /adu mă un vin mai negru /cum îmi e inima mie /cântă lăutare cântă /cântecul care m-a frânt /puneți luna asta – târfă /s-o mâncăm pe farfurie /puneți stelele din ceruri /să danseze pe pământ /noaptea asta-i fără margini /nu mai faceți pe nebunii /luați și beți cât mai există /cârciumi pentru visători” – cf. Fuga necesară, p. 52.

În zona umană, Poetul are nevoie de ANDROGINITATE. De aceea, în Poezia paulspiresciană, apare, frecvent, imaginea MAMEI – ca element cosmic, în care MAMA BIOLOGICĂ, devenită un fel de “MUMĂ” goetheană, sau “VÂLVĂ” daco-valahă (în fiecare dimineață mă trezesc /pe un covor de iarbă-nrourată /o strig pe mama și n-o mai găsesc /și mama nu mai vine niciodată...” – cf. Mama mea din adâncuri, p. 39) transcende, firesc, în MATER DOLOROSA/MAICA DOMNULUI/Principiul Feminin COSMICO-NOCTURN/YIN al buddhiştilor:

Prințul nopții falnic călărind /armăsarii de absint ai sorții /cum de-atâta arșiță stelară /fructul vieții se oferă morții /frații mei de sabie și scut /risipiți sub faldurile ploii /dați-mi voi un trup de împrumut /căci de-al meu m-au jefuit strigoii /și așa cum s-a făcut de ger /rătăcind albastru printre stele /parcă/simt cum mă privesc din cer /ochii de topaz ai mamei mele...” – cf. Invocaţie, p. 106.

TOPAZUL”, în tradiţia esoterică, simbolizează: fidelitatea, prietenia, blândeţea şi integritatea. “Se spune despre topaz ca fereşte persoana care îl poartă de invidii, intrigi, vrăjitorii şi magie neagră. Femeile care poartă această piatră sunt frumoase şi fertile” – afirmă esoteriştii.

CEEA CE TRIMITE LA CO-FUNCŢIA SOTERIOLOGICĂ A MAICII COSMICE – funcţie pe care o “împarte” cu Izbăvitorul ETERN-DEMIURGIC-HRISTOS.

MOARTEA nu este, şi ea, decât tot o MATER COSMICA, un UTER COSMIC: Poetul, “ferecat în trup ca-ntr-un mormânt”, aşteaptă (dar nu liniştit, ci recapitulându-şi toate răstignirile şi piroanele trecutei vieţi!) eliberarea Duhului, REÎNTEMEIEREA FIINŢEI, ÎNTRU SPIRIT:

Stau ferecat în trup ca-ntr-un mormânt /și nu mai vine nimeni domnilor /să îmi întindă degetul acela

dumnezeiesc și întemeietor /mă zbat, m-agit, mă nărui, mă frământ /și cum aștept aici de-o viață-ntreagă /eu cânt și cânt și înc-o dată cânt /până se sparg cătușele care mă leagă /și-atunci izbesc cu/pumnii strânși în zid /și cânt și cânt și înc-o dată cânt /până se sparg în țăndări toți pereții /și se deschide cerul din mormânt... /m-agit bezmetic, mă frământ, mă zbat /ca într-un existențial descălecat...” – cf. Exerciţiu de purificare, p. 147.

În felul acesta, apelând la MAICA-MOARTE, Poetul îşi poate “regla” atât Eros-ul, cât şi nădejdile-i exasperate, înspre “febra mântuirii”, iar nu spre potenţialitatea stearpă şi şubredo-proteică semantic, a iubitei terestre (“am sângele putred și tu ești bătrână” – cf. Cina cea de taină, p. 37 – sau: “lasă-mă iubito să plâng /pe sânul tău care /mă latră...” – cf. Sens interzis, p. 42 – sau: “sângele mi-e putred /carnea mi-este beată /mă usuc cu totul /și mă tulbur iată /verde și iar verde /doamna mea uitată…” - cf. Doină, p. 50 – sau: “ei bine/doamna mea cu sâni uscați /de o eternă secetă albastră” – cf. Al doilea cântec, p. 56).

Dar, ca orişice Poet, despre care se zice, camilpetrescian, că este bântuit de iele, PAUL SPIRESCU crede că lumea e sub un blestem, de sub care e problematic dacă însăşi divinitatea o mai poate scoate:

 “Azi-noapte ne-a visat un înger. Cerul /își varsă constelațiile în pământ. /Se pregătește furtul fără seamăn /al unor păsări care nu mai sunt. //Hangiul doarme c-un pumnal în tâmplă. /Noi stăm la mese cenușii și bem /tămâie. Dar e frig și ne cresc aripi /ca de-un blestem, ca de-un blestem, ca de-un blestem...” – cf. Întâiul cântec de adormirea fluturilor, p. 55.

Şi-şi ia drept martor, la catastrofa imprecaţională (la care, în mod bizar, a fost complice însăşi…Poezia!), generaţiile de Poeţi “zburaţi, azi, la ceruri” – din care îl desprinde, emblematic, pe DUMITRU PRICOP:

De mult aș fi vrut să-ți scriu niște rânduri /și o fac tocmai azi cu această scrisoare bolnavă /beteagă /să știi că pe-aici pe la noi /de când ai plecat /vinul a prins gust de venin /și de doagă /munții tăi s-au învăluit în ceață /s-au topit de tot /și-au venit aprige ploile /câini ciobănești de la o vreme se ceartă /pe la stâne cu oile /nu mai ești tu să le dai cu blândețe /dreaptă și aspră măsură /luptă aprigă s-a tot lăbărțat /peste întreaga lumii făptură /mări și oceane-au secat /ucigându-și meduzele /peștii /și-așteptându-te în zadar să te-ntorci/au luat foc Negrileștii/unde-ai plecat tu Dumitre al Ploilor /aducătoare /de viscol de nori și răcoare /cine-ți mai colindă somnul de noapte /și cine /mai treieră cenușa luminii /aprinsă în tine?” – cf. Falsă epistolă – Poetului DUMITRU PRICOP, p. 94.

În cele din urmă, Poetul se resemnează, se împacă (provizoriu!) cu Dumnezeu-UŞA şi ADĂPOSTIREA (“Iată, Doamne, eu stau la ușa Poeziei și bat: /de ce nu-mi deschizi? /ambuzele/aspre și ochii livizi /cu ce am greșit de te-am supărat? /am căzut în iubire prea multă,

am căzut în păcat, /de ce nu-mi deschizi?” – cf. Psalm refuzat, p. 148) -  se armonizează paradisiac (aproape încântat…de fapt, într-un soi de ataraxie subtil-ritualistică, “hesychia” athonită!) cu uitarea-eternitate, autopostându-se în/întru regimul mioritic - de fapt, în veşnicia Duhului, considerat etern-dinamic (fie el zalmoxian ori cristic!):

De ziua morții mele, când va veni și aia /mai cutremurător ori mai cu-ncetul, /cohorte mari de fluturi vor năpădi odaia /în care a trăit și-a plâns poetul /vor pogorî luceferii de dimineață /să se-odihnească printre slovele nescrise /și să-i viseze parcă trecutele lui vise /visate și de el... în altă viață /de ziua morții mele va fi un soi de nuntă /c-un mire obosit și o mireasă /de însuși bunul Dumnezeu aleasă /bătrână, taciturnă și căruntă /de ziua morții mele nu vor cânta fanfare /va fi o simplă clipă de uitare...” – cf. Psalmul final, p. 149.

De fapt, antologia introspectiv-autoprospectivă a lui PAUL SPIRESCU este un paredru al Odei în metru antic eminesciene. După o serie de demonstraţii ale veridicităţii stihului unu al odei lui Eminescu (“Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată”) – totul se încheie cu aparent ataraxicul, în realitate, revelatorul SINEI COSMICE, revelatorul SUPRA-EULUI DIVIN: “Piară-mi ochii tulburători din cale,/Vino iar în sân, nepăsare tristă;/Ca să pot muri linişiti, PE MINE/MIE REDĂ-MĂ!”…

De fapt, PAUL SPIRESCU supralicitează, în ZONA EMINESCU: “CA SĂ POT MURI, ÎNVAŢĂ-MĂ CUM S-O FAC ÎN MOD FRUMOS!

…Aşa va fi! Amin!

ORBUL NORILOR ŞI MARTIRUL SÂNGELUI DEMIURGIC, Poetul, va avea parte de GUST DE STEA şi de CULOAREA SAFIRULUI (…SAFIRUL simbolizând nemurirea, puritatea şi înţelepciunea)!

 

Add comment


Security code
Refresh

Sondaj

Ce părere aveţi despre acest site ?
 

Cine este online

We have 249 guests online

Statistici Site

  • 3705 registered
  • 0 today
  • 0 this week
  • 291 this month
  • Last: GkadmirFlum
Ulti Clocks content

Reclama Dvs

Librarie Online. Zilnic ultimele carti noi, promotii si reduceri. Carti pentru fiecare cu livrare din stoc.

Site Gazduit De

armand-productions3

 


feed-image Feed Entries

Poemul din metrou