Home Altele Adrian GRAUENFELS: GETTA BERGHOFF - ULTIMA NINSOARE
Adrian GRAUENFELS: GETTA BERGHOFF - ULTIMA NINSOARE PDF Print E-mail
User Rating: / 1
PoorBest 
Written by Ştefan Doru Dăncuş   
Monday, 13 November 2017 13:35

 

Într-un Israel frământat de războaie şi de probleme existenţialiste de tot felul, Getta Berghoff descoperă târziu impulsul şi obsesia scrisului. Crescuse deja o familie, doi copii, ca în sfârşit, la vârsta de 50 de ani, găseşte energia aşternerii pe hârtie a romanul de debut „Ultima Ninsoare", carte tipărită în limba ebraică la Editura Reshafim şi în limba română la Editura Minimum.

 
Suntem în 2001, primul an al unui mileniu care nu aduce pacea mult visată ci din contra, începe cu un terbil atac terorist la New York în luna septembrie. Lumea e în fierbere, la fel şi nevoia scriitoarei de a pune pe hârtie o carte autobiografică de mare suflu şi frământare. Exact aşa cum spunea Benjamin Fundoianu în anul 1921: "Fiecare carte este istoria unei nelinişti".


Cartea începe spectaculos, cu o cronică-jurnal care se întinde între martie 1963 şi iunie 1966, ani care preced emigrarea Gettei în Israel în anul 1970. Suntem la Bârlad, la înmormântarea cuiva drag, un bărbat iubit. Şi tot ce va urma este un spectaculos document literar încărcat de trăiri şi emoţii. Eroul este un om care a trăit şi s-a întâlnit cu destinul autoarei. Getta alege să scrie un roman şi nu o biografie liniară.

 
Regretatul scriitor Al Mirodan compară stilul Gettei cu cel al lui Ştefan Zweig sau al lui Andre Maurois, care prin anii ’30 publicau cu succes biografii romanţate. Getta intuieşte corect setea cititorilor pentru memorii, confidenţe, al exhibiţionismului dus la extremă, la care suntem martori azi. Schema cărţii se axează pe acţiunile unui misterios avocat: Miltiade Băcauanu, un nume despre care nu mulţi au auzit.  Lectura ne oferă prilejul să cunoaştem de aproape realitate unor sentimente extreme, cum tot Mirodan subliniază: 

„Autoarea acordă prioritate absolută adevărului şi autenticităţii credinţei în jurământul ce l-a legat cu decedata ei iubire - mână în mână - de parcă ar materializa versetul din cartea cântărilor: «Puternică precum moartea e dragostea»"

Cartea însă, nu vorbeşte de moarte ci de abilitatea spirituală a personajelor care funcţionează în ciuda greutăţilor şi a mizeriei de a fi evreu într-o lume surpată de război, foamete şi antisemitism.


Getta se simte relaxată între personajele din trecut, în atmosfera timpurilor trăite. Limbajul folosit este cursiv, dinamic, bogat în dialoguri. Ne aminteşte de vremea când ne adresam obligatoriu cu „tovarăşe", când lumea era împărţită între comunişti şi toţi ceilalţi care sufereau persecuţii ideologice. Destinul este motivul care traversează cartea. Este destinul evreilor căutând să ajungă cu orice preţ în ţară promisă, Eretz Israel. O amică, studentă la chimie, este exmatriculată a două zi, după ce depune cererea de emigrare în Israel. Ai devenit „duşmanul poporului" i se explică. Dar avea un avantaj, învăţase în particular limba ebraică. Prin această stratagemă autoarea ridică problematica învăţării limbii ebraice, atât de diferită de limba noastră maternă: „Scriem literatură în limba adusă de noi, devenită aici minoritară. Scriitorul ocoleşte locul în care trăieşte pentru că este străin de realităţile vieţii locale. Subiectul şi-l urcă în înălţimile cereşti, printre nourii instabili, traversează distanţe, graniţe, întorcându-se la casa bunicii sau a lor, acolo unde şi-au îngropat dorul de care acum şi-l amintesc şi îl dezgroapă! Sapă în groapa amintirilor şi dezgroapă poveşti din acele meleaguri, alte timpuri. Nimeni nu-i inspirat de un subiect al locului, al noii noastre patrii, ceva întâmplat în zilele noastre, sub nasul nostru! Nimeni nu vede, nimeni nu se implică în ziua care a trecut, nici în cea prezentă, nici nu e observat a fi un subiect interesant. Parcă aceste situaţii nu ar aparţine vieţii de aici, sau noi nu am fi de-ai locului."


Conform cu acest credo, Getta se întoarce în trecutul unde se simte comod, acasă, o noţiune discutabilă în anii trăiţi sub comunism. În anii care au precedat revoluţia din 1989 (care a dus la înlăturarea regimului de rea amintire), viaţa era un infern în crescendo. Problemele încep în 1964 odată cu instalarea la putere a dictatorului Ceauşescu... care închide graniţele României, se îmbată în cultul personalităţii, cenzurează şi hărţuieşte intelectualitatea care nu îl preamăreşte. O categorie specială de oameni, trataţi ca atare, erau evreii. Goniţi de la locul de muncă, acuzaţi că sunt agenţi ai Israelului, sionişti, corupţi, trădători de patrie ei suferă un dublu calvar. Era nevoie de o ideologie care să explice publicului „faptele odioase ale evreilor". Deci se deschid procese regizate contra evreilor, numiţi „duşmanii regimului".

 
În anii ’70 evreii devin marfă pentru regim, care îi vinde cu bucata statului Israel. Procesele continuă, părinţii noştri sunt umiliţi şi daţi afară din servicii, care cu greu permiteau o viaţă decentă. Un personaj al cărţii este Miltiade=Mauriciu, eroul principal. Are un frate cu care nu se înţelege. Prin scrisul Gettei căpătăm o imagine edificatoare a unei familii disfuncţionale aflată într-o ţară debusolată. Oamenii trăiesc în teroare, au frică de cei din jur, frică de vecini, din care unii dispar fără urmă. Până şi glumele erau rostite în şoaptă, de teama unui denunţ. Şi toţi sperau să capete vestea plecării spre ţara lor, viza pentru Israel. Deşi Ceauşescu căpăta dolari pentru fiecare evreu lăsat să plece, politica regimului era absurdă în chestiunea vizelor. Cererea de plecare era pedepsită cu concedierea, uneori ţi se confisca locuinţa râvnită de vreun "tovarăş" bine văzut.


Ce va intriga cititorul critic, este siguranţa, abilitatea textului, încrederea autoarei în forţa naraţiei. Descrierile sale sunt precise, datele istorice clar definite, cu trimiteri edificatoare la subsolul textului, atunci când este necesar. Şi totuşi, neliniştea de care am vorbit, va apare, se face prezentă pe căi ocolite, aşa cum găsim într-o confesiune legată de o carte tipărită, 15 ani mai târziu(*): „Mă simţeam înfricoşată de oribila forţă a răului care zace, ascunsă în câte o fiinţă omenească. Angoasată de asemenea vedenii, îmi găseam adăpost acasă, în turnul meu de fildeş. Aveam cu mine tolba plină şi sufletul purtând o teribilă povară care se cerea descărcată. Fiecare întâmplare căpăta în mine un răsunet amplu şi se cerea povestită. În fiecare povestire pe care mi-o schiţam în imaginaţie, găseam alte sensuri şi detalii, regăseam startul de unde să-mi continui scrisul. Să-mi descarc sufletul de greutatea imaginilor, a timpurilor pe care le trăisem ". 

Naraţia poartă personajele şi cititorul de la închisoarea Văcăreşti prin Târgul Jiu, Bârlad, Galaţi, Iaşul natal, Bucureşti. Vom participa la un seder pessah, la postul de Yom kipur, la foametea din 49 când hrana era pe cartele, la scenele unui proces insuportabil. Şi tot atunci Getta este scoasă din şcoală când se descoperă că tatăl său era un fost „chiabur".


Şi toate mizerile se petrec pe fondul României postbelice aflată întâi sub controlul sovietic, jefuită sistematic ca pedapsă pentru nefericita alianţă cu Germania, iar apoi distrusă sistematic de perechea Ceauşescu.


*
Să revenim la poveste. Mauriciu, avocat de stil vechi, cu educaţia căpătată între cele două razboaie mondiale, pe când România, ca şi toată Europa, încerca să revină la o rutină relativ normală, înţelege situaţia imposibilă în care se află. Este arestat, soţia sa moare în timp ce el este deţinut şi condamnat pentru o faptă imaginară. Avocatul realizează că se află în plin absurd al unei existenţe false. Destinul îi aduce în drum pe „fetiţa", tânăra care este chiar autoarea. În ciuda diferenţei de ani, între cei doi, se înfiripă o iubire arzătoare. România devine cenuşăreasa Europei, se închide în timp ce toţi evreii vor să fugă spre liberate. „Cu ochii la Kotel"! Între evrei erau infiltraţi turnători, securişti, miliţia cea de rea faimă... se aflau pretudindeni. Mulţi dintre ei erau oameni simpli, neciopliţi, fără multă carte. Getta îi descrie cu o limba critică, acidă. În schimb, legătura sa cu avocatul se întăreşte. Viaţa lor este relativ bună, în timp ce afară e corupţie, prigoană şi suspiciune. Cei doi se mulţumesc cu puţin, cu dragoste, chiar îşi doresc un copil.

Dar destinul nu-l iartă pe avocatul nostru, cel iubitor de viaţă. Omul se îmbolnăveşte de o boală grea. Va urma o saga a căutării unui remediu, un medicament care de fapt nu există. Mauriciu, călătoreşte, face tratamente de tot felul. Trec doi ani în care speră că va găsi o soluţie. Dar „fetiţa" sa începe să înţeleagă că marea despărţire va veni. Iar el suferă că a încurcat o femeie tânără. Sunt pagini foarte puternice în care autoarea simulează jocul unui final optimist în care ea nu mai crede. În paralel cu povestea de dragoste, în carte sunt amintite cazuri judicare la care cei doi lucrează împreună. Astfel, autoarea extinde viziunea asupra unor situaţii kafkiene cu oameni care se complică în situaţii imposibile, demonstrând că saga cuplului nostru nu este unică ci o parte dintr-un sistem putred, de enorme proporţii. Şi nimeni nu se revoltă. Nimeni nu pune întrebări.
Cartea se termină cu un vis în care iubitul apare ca să treacă împreună cu autoarea graniţa spre libertate. Este aici un dialog emoţionant care va rezona în urechile cititorului: „... mi-ai venit în vis. Traversam împreună terenuri denivelate, treceam graniţe, pe vreme rea, pe ploaie, pe furtună. Mergeai în spatele meu la oarecare distanţă. Am întors capul şi am strigat după tine: nu mă lasă singură! După fiecare vis mă trezesc. Figura ta mă obsedează şi mă obligă să pun mâna pe condei, ca lacrimile noastre să devină cuvinte... Nu vreau să fii trist, eu vreau să fiu liniştită. Întinde-mi mâna."


Încet, încet comunitatea evreiască se dizolvă, dispare sub cizma religiei comuniste. Mauriciu care a luptat pentru eliberare, este învins de boală. Alţii vor pleca în ţara visată unde îi aşteaptă mari probleme. Muncă, locuinţe, adaptarea la o altă climă, cultură şi o altă mentalitate.

Un personaj mai în vârstă, ajuns în Israel, acceptă să facă munci negre, forţat de criza economică, de lipsa de locuri de muncă pentru intelectuali. Israelul anilor 70 nu face eforturi speciale în a absorbi aliaua română. Mulţi pleacă mai departe, dar mulţi rămân şi se integrează după ani de strădanie şi perseverenţă.

Cazul doamnei Berghoff este unul al succesului, al împliniri. Are aici libertatate de expresie, de liberă comunicare, de alegere. Lucruri care azi ne par fireşti. Tineretul este liber să aleagă o cale, o credinţă, face armata cu mândrie, cu fruntea sus. O face pentru ţara sa. Antisemitismul rămâne o umbră din trecut de care vrem să ne debarasăm. Avem azi alt orizont dar şi nostalgia locurilor în care ne-am născut, crescut şi educat.
„Ultima ninsoare" incită şi ne obligă memoria, care uneori este vinovată de o inerentă, inevitabilă uitare.

-----------------------

Din volumul „Femei şi destine”, Editura Ofakim, Tel-Aviv, 2015

----------------------- 

 

Add comment


Security code
Refresh

Sondaj

Ce părere aveţi despre acest site ?
 

Cine este online

We have 251 guests online

Statistici Site

  • 3705 registered
  • 0 today
  • 0 this week
  • 291 this month
  • Last: GkadmirFlum
Ulti Clocks content

Reclama Dvs

Librarie Online. Zilnic ultimele carti noi, promotii si reduceri. Carti pentru fiecare cu livrare din stoc.

Site Gazduit De

armand-productions3

 


feed-image Feed Entries

Poemul din metrou