Home Altele DAN ȘALAPA: “...PE-AICI”, între “agonie şi extaz”
DAN ȘALAPA: “...PE-AICI”, între “agonie şi extaz” PDF Print E-mail
User Rating: / 1
PoorBest 
Written by Ştefan Doru Dăncuş   
Sunday, 11 February 2018 10:53

 

UMBLÂND PE-AICI – memorialistică (?) de Ştefan-Doru Dăncuş

Greu de încadrat stilistic această realizare scriitoricească a lui Ştefan-Doru Dăncuş,  UMBLÂND PE-AICI, apărută la Editura Singur, 2017. I-am putea spune jurnal, dar nu este neapărat o surprindere fie ea cât de cât cronologică, mai mult sau mai puţin disciplinată, a unor întîmplări; nici memorialistică nu-i putem spune, pentru că ea are şi altceva dincolo de o re-amintire a ceva ce fost-a cândva... Dacă am încadra-o la eseu, am greşi, de asemenea, pentru că, de fapt, autorul nu caută să susţină vreo idee sau teorie, vreo poziţie filosofică sau ştiinţifică, vreun curent literar sau tip de atitudine, şi să-şi dezvolte poziţia după regulile acestui gen literar... Nu-i nici proză, că nu are un story, o naraţiune, nici nuvelă, chiar dacă, dimensional, ar putea-o strecura pe-acolo... Ce este, atunci? Este un amalgam din toate astea şi multe altele pe deasupra, este un şirag de fapte şi întâmplări, luate şi aşternute pe hârtie nu scrupulos cronologic, cum spuneam, dar nici de-a valma, ele având, la finalul lecturii o anumită filosofie, un şirag de reflecţii şi de atitudinii, un puzzle al sinelui surprins în ipostaze când vesele, când triste, când meditative, când revoltate... Este şi o imagine nudă a ceea ce înseamnă propria judecată asupra sa, interior şi exterior, dar şi asupra unor oameni şi fapte ale lor, dar cu măsură şi cu limita raţională şi a bunului simţ... Este şi un vas comunicant între autor şi lumea în care trăieşte, aceasta alimentându-l şi provocându-l, dar şi el analizând-o şi spunându-i verde, în faţă, cea gândeşte despre ea... Este un timp în afara timpului, o atemporalitate care-i creşte valoarea tocmai prin asta, dar şi prin neraportarea la nici un model anterior scriitoricesc, fapt care îl situează pe Ştefan-Doru Dăncuş pe o poziţie privilegiată în ansamblul literaturii contemporane. Uite, că am pronunţat cuvântul literatură, dar nu pentru că ar fi cuvântul cel mai potrivit ci  din comoditate, din reflex, poate, vizavi de pagini consistente ideatic, pline de cuvinte mustoase, de fraze memorabile, de paragrafe de un impact revoltător de... simplu, dar atât de profund! Cartea lui Ştefan-Doru Dăncuş nu este, dacă citind-o vă vine a o compara cu “Solenoid” al lui Mircea Cărtărescu, unde, la fel, întâlnim fapte, gânduri şi idei aparent de-a valma, venite în memorie şi aşternte-n pagini năvalnic şi necronologic strict, nu, diferenţa fiind că la Dăncuş succesiunea a ceea ce conţine cartea sa este atât de lucid şi de apăsat personal încât niciun moment nu ai impresia vreunui artificiu stilistic sau al vreunei căutări voite de efect emoţional, estetic sau trimiteri la cine ştie cine ori la nu-ştiu-care eveniment de cutare tip.

Trăitor al unei vieţii dense, plină de multe privaţiuni şi de lipsuri materiale, de volte şi de suişuri, de succese şi de prăbuşiri, Ştefan-Doru Dăncuş nu-şi ascunde nimic din toate astea, ci le aşterne sincer spre lectura noastră, sinceritate care le dă forţă şi energie modelatoare. Poate de aici şi impactul raţional-emoţional, dar credem că nu este doar atât, în spatele acestui exerciţiu stilistic novator – cu siguranţă, necăutat, neintenţionat – stă multă acumulare de cultură şi de viaţă, o viaţă nu tocmai cum şi-ar fi dorit-o, plus, am mai adăuga noi, har, talent, suflet distins. Meritul cel mare – ceea ce dă izvor acestei cărţi - este sublimarea chinului şi a sărăciei îndurate pe oastura culturii acumulate şi a harului personal, în astfel de pagini evocatoare de sine şi de lume în care trăieşte şi-n care trăim. Mărturiile lui Ştefan-Doru Dăncuş sunt, desigur, personale, dar ele capătă nivel de generalitate, de universalitate umană exact prin această sublimare de care vorbeam, aceasta fiind articulată prin transcederea urâtului, a suferinţei şi tristeţii într-o dimensiune de dincolo de toate acestea. Personaj tragic în viaţa de zi cu zi, ne lasă paginile cărţi a înţelege, Ştefan-Doru Dăncuş emană idei şi sentimente generoase, chiar dacă uneori o face cu severitate atitudinală sau de exprimare lingvistică, iar pentru că eşecurile sale, tristeţile sale, nereuşitele sale sunt traversate fără a privi în urmă decât pur vizual, îl face impunător, exemplar. Nu este aici niciun fel de laudă gratuită, Doru Dăncuş desfidă astfel de atitudini indiferent de la cine ar veni, este doar punctarea unui fel de a percepe şi evidenţia lumea; în antiteză cu insuccesele sale, cu lacrimile sale, cu rănile sale, el are bogăţia sa sufletească, spirituală, ceea ce generează nobleţe şi grandoare. Da, nu trebuie să ne ferim de cuvinte, astfel de vieţi trăite între Sisif şi Ulisse, între Zeus şi rege, între Scylla şi Carribda, între agonie şi extaz, între rai şi iad, între zâmbet şi lacrimă, şi din care ne parvin astfel de cărţi, la capătul unor experienţe din care ne alegem printre noi cu astfel de oameni, ei, bine, trebuie să le punctăm şi să le absorbim „morala”, chiar dacă trăitorii şi autorii lor nu şi-au propus niciodată să fie pedagogi şi/sau moralişti!

            Din amplul şirag de vorbe, gânduri, fapte, aforisme, definiţii insolite, destăinuiri şi multe, multe alte splendide pagini, spre o palidă exemplificare a ceea ce încercam să susţinem până mai sus, iată câteva:

Atitudini: << “Terapie ocupaţională” – cu asta au fost pedepsiţi Adam şi Eva. Avem, la 2 milenii după Hristos, o gaşcă sado-masochistă, o societate ce nu poate fără suferinţă. Aude universul ceva? Ia notă Dumnezeu de scălămbăielile de pe planeta asta?>>

Analiză politică: “Vom suporta cu stoicism înfometarea, privaţiunile de orice natură, nedreptatea, opulenţa şi desfrâul conducătorilor pentru că pasivitatea e o trăsătură genetică a naţiei”

Definiţii: - “Ceea ce pare gând este o forţă ce vrea să devină activă, materială; ca un copil ce urmează a se naşte, care nu poate fi oprit din naşterea lui”

- <<Umilinţa şi revolta – două drepte paralele. Tu eşti maşina de formula unu care niciodată nu ajunge la „finish”, care se mişcă între cele două balize. Nu-i voie să ieşi dintre ele>>

- “Ceea ce spun oamenii că este imaginaţie, este, de fapt, amintire.”

- “Dacă nu eşti Alexandru Macedon, nu eşti nimic”

Mărturisiri despre sine: “Am crescut doi copii, n-am o casă a mea, n-am o stabilitate materială pe care să-mi întemeiez încredrea că pot lucra în continuare, dar cuvintele vin în valuri, mă duc în larg, mă ademenesc precum sirenele mării, îmi ordonă să iau poziţii inimaginabile. Aşa-mi trebuie dacă le-am scos din robie: au nevoie de comandant, de un Moise care să le tragă după el în ţara promisă”

- „Este un miracol faptul că Dumnezeu mă mai rabdă şi mă ajută; nu pentru că mi-am bătut joc de uriaşa avere pe care mi-a lăsat-o, ci pentru că mi-am jefuit-o şi am băut-o prin baruri cu tot felul de tâmpiţi ce ziceam că sunt prietenii mei. Mi-am furat propria căciulă, am dat spargere propriei case de valori”

- “Zi anostă. Mă simt ca un gând periferic al lui Dumnezeu: nu m-a uitat, dar are altceva de făcut”

Retorică referenţială: “Întreb: oare, Iisus cum a intrat cu biciul în templu, din iubire sau din ură? Speranţa, ca idee nu e mai mult decât un cuvânt golit de înşeles, rulat doar în convorbiri de tip Facebook ”

Revoltă: “În zile ca acestea, îmi vine să îngrop toate proiectele literare, toate visele şimaniscrisele, revsita SINGUR, şi tot ce ţine de scopul adevărat pentru care m-am născut.”

Confesiuni: “Am telefon mobil, o afacere falimentară, apartament în chirie, doi copii la şcoală, Gabriellă, probleme, fâţâieli de ici-colo, de la Ana la Caiafa. Mi-am dorit să fiu om, sunt. Am luat ţeapă, că-i doare-n cot pe oameni de apariţia omului pe pământ. Am bulit-o, dragii mei”.

- <<Viaţa mea - poveşti de adormit copiii generaţiilor viitoare. “De-oi muri, m-or pune-n groapă, lume trecătoare” şi în vreun manual de doi bani, voi fi înjurat de adolescenţii obligaţi să-mi înveţe “opera”>>”

- Auto-definire: “Stau aici până la capăt, însă. Profesia mea - nici o profesie. Nu plătesc impozite, nu exist pentru dobitoci. Rahat. Nimicul nu poate fi rezolvat decât de ceva ce-l anulează. Eu mai sunt eu?”

Tragismul lucidităţii existenţiale: “Mă înspăimânt când îmi dau seama că sunt unul din ultimii oameni lucizi ai lumii, când realizez cu câtă uşurinţă observ potlogăriile celor ce conduc lumea, dar şi pe ale celor ce sunt conduşi – cât de uşor prevăd urmările unei acţiuni saju ale unui eveniment”

Personajul principal al vieţii sale, nu al cărţii acesteia – Gabriella, soţie: <<Gabriella: “Ce ne facem, stăm de pe o zi pe alta, n-avem bani, afacerea noastră e dusă, vom ajunge pe drumuri. O calmez, “lasă că nu ajungem”, spun.”>>

Ca o concluzie a propriei vieţi, expusă atât de tranşant şi de crucificant, aproape, în această carte mărturisitoare şi eliberatoare, credem, de sine şi de toate poverile unui trecut nu renegat ci doar îngropat ca o secure de război - balans între pace şi război, permanent - iată, acest pasaj: “Nu dispera. Disperă. Nu uita. Uită. Nu iubi. Iubeşte. E adevărat, e nevoie de 500 de ani pentru a te uita urât la ghemul ăsta compus din alte ingrediente. În ce mă priveşte, n-am găsit altă cale înafara celei a lui Al. Macedon, iar preferinţa aceasta m-a costa şi – stupefiant – mă mai costă” 

 

Add comment


Security code
Refresh

Sondaj

Ce părere aveţi despre acest site ?
 

Cine este online

We have 393 guests online

Statistici Site

  • 3705 registered
  • 0 today
  • 0 this week
  • 196 this month
  • Last: GkadmirFlum
Ulti Clocks content

Reclama Dvs

Librarie Online. Zilnic ultimele carti noi, promotii si reduceri. Carti pentru fiecare cu livrare din stoc.

Site Gazduit De

armand-productions3

 


feed-image Feed Entries

Poemul din metrou