Home Altele TERESIA BOLCHIȘ TĂTARU: Dați copiilor dragoste!
TERESIA BOLCHIȘ TĂTARU: Dați copiilor dragoste! PDF Print E-mail
User Rating: / 1
PoorBest 
Written by Ştefan Doru Dăncuş   
Saturday, 09 February 2019 13:04

 

     Și băiețeii au nevoie de dragostea mamei și a tatălui. Când Domnul George Petrescu, mi-a povestit acestea, era bine trecut de 70 de ani. Fiul generalului Gheorghe Petrescu, gorjan de a lui Brâncuș, dar crescut și trăit pe meleaguri ardelene, model de om și militar al Armatei Române, l-au moștenit și fiii săi, George, Florin și Constantin, cu toții victime ale dementului regim de „democrație populară.”

   „Aveam abia cinci sau șase ani când mama, o femeie minunată s’a îmbolnăvit de tuberculoză. Ca să nu mă contamineze și pe mine, m’au izolat din ce în ce mai mult, de ea. O vedeam foarte puțin și rar, în scurtele pauze când era acasă eliberată din dintr’un sanatoriu sau altul. Mi-o doream enorm, să stau cu ea, să’mi vorbească, să mă ia în brațe și să mă sărute, să’mi arate că îi sunt drag, după cât de dragă îmi era ea mie, dar toate acestea erau doar dorințele mele rămase, în bună parte neîmplinite, din cauza bolii ei. Toate acestea mă dureau cumplit, o durere pe care eu ca și copil nu mi-o știam exprima, dar o trăiam intens, în plus mi-o mai îngreuna și aceea că îmi dădeam seama că ei, cei mari nu participau la durerea și suferința mea. Atunci eu nu’mi dădeam seama că ei nu înțăleg suferința mea sufletească, crezând că fac totul pentru mine, ca eu să nu mă îmbolnăvesc, izolându-mă de ea, fără să’și dea seama că prin aceasta îmi provocau o durere și o suferință ce eu ca și copil, nu o puteam duce, mă încovoia pur și simplu. Chiar dacă înțălegeam oarecât, izolarea mea, interdicția de-a fi cu ea, durerea mea nu se micșora prin asta și mai ales nu se limita la spațiul celor patru pereți ai camerei mele; durerea mea se amplifica atunci când ieșeam pe stradă. Nu exista odată, să nu întâlnesc un copil de vârsta mea, mai mare sau mai mic, mergând ținut de mână de mama sau tatăl lui. O scenă atât de banală, ca zilele vieții noastre, dar s’a gândit vreodată cineva că această scenă poate provoca unui copil o durere ce să n’o uite o viață de om? Ei, uite, asta mi s’a întâmplat mie! Ieșeam afară, normal, să merg la grădiniță, la școală, la joacă, nu se putea să nu întâlnesc pe stradă un puștiu, mergând de mână cu mama lui! Îmi venea să merg să mă țin eu de cealaltă mână a femeii, să mă ducă și pe mine pe stradă, de mână, o mamă, dacă a mea nu o poate face! Dar nu o puteam face nici eu și atunci rămâneam cu durerea în suflet, că: „pe mine nimeni nu mă duce de mână”! Auzi! Acest gest atât de ultra normal și banal m’a urmărit toată viața mea și azi, la peste 70 de ani, când îl văd pe stradă, un puștiu dus de mână, de mama lui, îmi provoacă durere!”

                                                     ***

Un zâmbet, o lumină! De care au nevoie și băieții! Mama Tereza de Calcutta, a spus că: electrica aduce lumină, dar costă; un zâmbet aduce mai multă lumină în suflet dar nu costă nimic! Avea dreptate?

   Ionuț, ca și George Petrescu, are o vârstă frumoasă, este trecut de 60 de ani, dar la fel ca și Petrescu, nu uită, nu poate uita... și Ionuț îmi povestește, ca și Domnul Petrescu: „în ansamblu, am avut o copilărie frumoasă, acasă „la țară” la bunici unde am trăit o libertate totală, nelimitată de nici o regulă în sensul că: „nu’i frumos sau nu’i voie să faci asta”! În consecință, era sau nu era frumos, umblam desculți și uneori toată ziua, în pijama, prin curtea cu găini, purcel și o pisică, umblam la fel, prin grădina cu mărul umbrelă, pruni, cireși, peri și piersici, pe digul ce însoțea valea Băița, apa de torent ce cobora din munte, de la mină. O treceam printr’un anume loc, „prin vad” ca să ieșim „pă imaș” de unde aduceam coșuri cu ciuperci de bălegar, albe roz, ce creșteau nelimitat, în buchete mari, în pământul îngrășat de vitele din ciurda satului. Azi nu mai cresc, de când cu aeroportul „pă imaș” s’a stropit cu nu știu ce chimicale, de nu mai crește nimic. Ne băteam în duel cu bote de „ruje”, de floarea soarelui, chiar și prin podul casei, prăfuit sau prin pivnița boltită unde pe vremea bunicului tronau butoaie enorme cu vin roșu și alb și mere de „soi” ionathane, șovare, țitroane și parmene de Baia Mare, „doncaze” de vară, care toate își găseau cumpărătorii bogați, din Austro-Ungaria și Germania. Acuma, pivnița mai adăpostea, în chirie, cartofii magazinului alimentar de alături și ceva producție amărâtă de zarzavat a gospodăriei agricole colective din sat, ceea ce pe noi, ceata de trei copii, Scumpișor, Lucica, sora mai mică a mamei, aproape de-o vârstă cu noi, eu și cu Victor, elev de liceu în frunte, nu ne deranja, ca să ne continuăm duelul cu botele de „ruje” în pivnița întunecată, sau să jucăm „tu-pu” noaptea prin grădină, printre parii cu plantele de tomate, din care să mâncăm, mai ales „roșii inimă de bou” până ce ne găsea cel ce era la rând cu căutatu.

   Astea toate erau minunate până când sora mea, Scumpișor, mai mică decât mine se îmbolnăvea din nou și mereu, mereu, „pe nepusă masă” „val-vârtej” o porneau spre București, la spital, mama cu Scumpișor. Asta pentru că tata așa hotărîse, ca mama să fie mereu internată cu Scumpișor, ceea ce s’a dovedit a fi fost cu adevărat de folos, căci ea ținând-o mereu pescumpa noastră sub observație, a putut interveni la timp, cerând ajutorul medicilor, care altfel ar fi întârziat sau poate n’ar mai fi ajuns la ea, de loc, deși ea era în lumea lor, a halatelor albe!

   Eu rămâneam singur acasă, tata purtându’mi de grijă, doar să am mâncare, în rest eu cu școala, acasă mereu singur. Le duceam mult lipsa și așteptam, poate mai mult decât ele, să se reîntoarcă acasă. Dar odată revenite, singurătatea mea nu se curma! Toată atenția și dragostea lor era dată bolnavei, care nici nu’și dădea seama ce primește, odată pentru că era prea mică, 3-4-5 ani, apoi pentru că așa a fost obișnuită, să fie îngrijită și pentru că știa că ea are nevoie de regim alimentar special, asta pentru ea intra în ceva „normal”. Intra și pentru mine, căci îmi dădeam seama că ea are nevoie de asta și trebuie ajutată și o făceam și eu, și chiar dacă și eu îmi doream uneori, cât de puțin din specialitățile ce le primea Scumpișor, de exemplu prăjitura „cremeș” din care mai primeam și eu câte o fărâmitură, totuși simțeam că mie mi se dă doar așa „ca să mi se astupe gura” și nu cu dragostea și grija cu care i se dădea ei! Înțelegeam și asta, ceea ce însă nu însemna că nu mă durea, chiar dacă știam că tata o iubește mai mult pe sora mea decât pe mine. Eu, băiat „voinic” și sănătos, eram „bărbat nu tufă”! sentimentală așa încât, nu aveam nevoie de prea multe „dulcegării” de dragoste, mângîieri de părinte pentru copil, credeau ei, mai ales tata, și vai ce mult greșeau! Mama era mai caldă cu mine, ceea ce mă făcea să o ibesc și mai mult, dar ea era foarte prinsă cu de toate, mai alea că tata nu era niciodată acasă, cât era ziua și săptămâna de lungă! Mama era cu grija pentru Scumpișor, cu gătitul special pentru ea, pentru noi, cu munca ei de la școală, încât te mirai că mai poate! Cu toate că ea era cu noi tot timpul, pentru mine avea și ea mai puțin timp de „drăgălășenii” să mă strângă în brațe, să’mi arate că mă iubește, treabă de care eu aveam atâta nevoie, ca de hrană, ea însă, cred că nici ea nu’și dădea seama de asta, mintea ei fiind mereu preocupată, să nu o piardă pe Scumpișor, să nu greșească ceva față de ea, noi ceilalți mergeam înainte și fără de „atențiile” ei! Și cât greșea și ea, în asta! Îmi era foame de o mângâiere a ei, plină de dragoste cum i-o dădea lui Scumpișor, dragoste pe care eu o simțeam, dar nu era a mea, deși nu puteam spune că ea, mama nu mă iubea ca și pe sora mea, dar faptul că nu mi-o arăta, mă durea cumplit și ai putea crede că această durere o simt uneori și la vârsta de azi?”

                                                  ***

   Universitatea clujeană UBB-Cluj, Babeș-Bolyai, fondată în 1581 de Colegiul Iezuit din Cluj, devenită după 1918 Universitatea Daciei Superioare, a adăpostit, ca și azi, fii studioși ai ardelenilor români, unguri și germani, dând o instrucție și educație de înaltă ținută științifică și morală. Aici românii ardeleni care nu aveau în așezările lor sași, ajungeau să se se cunoască, cu aceștia, cu sașii din Brașov, Sighișoara, Mediaș, etc. Johann S. din Brașov era unul din studenții eminenți ai Unuversității clujene din anii 50. În urma schimbului comercial, de nemți, pe valută, făcut de regimul tovarășului pitic C. cu Germania Federală în anii 70, Johann S. datorită acestui „schimb” și a cunoștințelor sale primite în cadrul Facultății de Științe a Universității clujene a ajuns asistent al Universității din Bonn, la catedra de Botanică. S’a căsătorit și a avut doi băieți, dintre care, al doilea, handicapat. Cum se întâmplă deobicei, familia cu astfel de cruce, parcă uită cu totul de lume, se concentrează aproape total pe „alinarea suferințelor” celui handicapat, treabă de care cel nenorocit nici nu’și dă seama, ba adesea devine un adevărat tiran pentru părinții sau îngrijitorii lui. La fel s’a întîmplat și în familia lui Johann S. om cult și inteligent și totuși incapabil să’și dea seama de greșelile de educație ce le face. Băiatul mai mare, după tiparul tatălui, era un adolescent dezvoltat armonios la toate compartimentele, fizice, psihice și morale, făcând doar cinste familiei. Dar că Johann junior, avea și el o carență, un suflet sensibil care avea nevoie de aprecierea și dragostea părinților privind persoana sa și realizările sale. Părinții însă nu aveau vreme de așa ceva! Ce era mai grav, că ei nici nu’și dădeau seama că neglijează o altă obligație ce le revenea, la fel de importantă ca și prima. Tata ocupat cu munca științifică, timpul puțin rămas „liber” i îl acorda împreună cu soția, copilului handicapat, ușurându-o prin aceasta, oarecât, pe mama doborîtă de năcazul și grija celui bolnav. Așa se face, că minunatul băiat sănătos nu mai intra în preocupările părinților, aceștia fiind total absenți, în aparență, față de el. Aceasta pentru că, băiatul „mergea bine” el nu le ridica probleme, ceea ce era o ușurare pentru părinții parcă legați total la minte și la cap, la ochi și la suflet, doar de cel bolnav, uitând parcă complet că mai au încă un copil, care are la fel de mare nevoie de dragostea și atenția lor, ca părinți, ca și cel bolnav, încă poate chiar mai mult, căci este conștient de ceea ce’i lipsește și nu i se dă. Odată cu trecerea anilor și crescând și unul și altul, primul băiat ajuns la pubertate s’a izbit de „noul” acestei faze, în care se pare că el a simțit mai acut nevoia dragostei părintești decât îainte. Deși se spune, că, conflicte deshise cu părinții n’a avut pe aceste teme, se vede că el n’a reușit să le deschidă lor ochii asupra lui și a greșelii pe care o fac prin atitudinea lor: într’o bună zi, minunatul Johann junior sănătos și „mândru în toate cele” și-a pus ștreangul de gât lăsându-le părinților scrisoarea cu îndemnul să rămână liberi cu tiranul lor, pe care să’l iubească nelimitat în continuare tot atât de mult, el nu le mai stă în cale, dacă pentru el n’au avut odată, o fărâmă de dragoste din cea dată „nebunului.”

                                                       ***

Învățăm din experiența altora? Din Istorie? Mai ales politicienii? Mă îndoiesc, deși ne zdrobim să scriem, să spunem, să îndreptăm; învățăm ceva? A învățat omenirea, ceva din experiența nenorocită a retragerii armatei lui Napoleon din Rusia în 1812? N’a învățat nimic, la un secol și mai bine, s’a întâmplat la fel, nenorocirea de la Stalingrad, 1942-1943 și blocada Leningradului, Sept. 1941-Ian. 1944, din cauza aceleiași ierni siberiene rusești. Și totuși, scriem! Pentru că avem datoria de-a o face, de-a spune, de-a atrage atenția „să nu se mai repete”! „Cine are urechi de auzit, să audă” –zice evanghelistul.

 

Add comment


Security code
Refresh

Sondaj

Ce părere aveţi despre acest site ?
 

Cine este online

We have 297 guests and 1 member online

Statistici Site

  • 3705 registered
  • 0 today
  • 0 this week
  • 279 this month
  • Last: GkadmirFlum
Ulti Clocks content

Reclama Dvs

Librarie Online. Zilnic ultimele carti noi, promotii si reduceri. Carti pentru fiecare cu livrare din stoc.

Site Gazduit De

armand-productions3

 


feed-image Feed Entries

Poemul din metrou