Home Articole ARTICOLE ALEX VÂLCU - SCRIITORUL AMINTIRILOR DE NEUITAT
ALEX VÂLCU - SCRIITORUL AMINTIRILOR DE NEUITAT PDF Print E-mail
User Rating: / 0
PoorBest 
Written by Alex Vâlcu   
Thursday, 10 November 2011 09:07

Alex Vâlcu – scriitorul amintirilor de neuitat

Din anii tinereţii sale, Alex vâlcu a fost pasionat de muzică, dovadă că şi-a înfiinţat, încă de pe atunci, propria sa formaţie, „Piraţii”, alături de alţi colegi animaţi de aceeaşi pasiune, dăruindu-se, cu melodii de petrecere, pe care le cânta la nunţi, la sărbători onomastice, botezuri sau la propriile evenimente familiale. Numai că, pe măsură ce-şi înălţa aripile pe tărâmul muzicii, tot mai mult şi cu folos, spunem noi, s-a apropiat şi de masa de scris. Rezultatele au devenit, curând, evidente. Strădaniile lui s-au materializat în mai multe volume de poezii şi de proză, contribuţii la unele antologii, colaborări la diverse publicaţii, iar , din 2011, Alex Vâlcu a devenit redactor la revista noastră, „Amurg sentimental”. Ca locuitor al oraşului Titu, el a dat viaţă unui cenaclu local, intitulat „Luceafărul”, pe care îl apreciem ca fiind unul de perspectivă, pentru că , în momentul de faţă, numără deja câţiva membri de nădejde, scriitori cu volume publicate, precum Maria Dobrin (din Potlogi), Vasile Oneaţă şi Constantin Predescu Neacşu (Lunguleţu), cărora li se alătură târgoviştenii George Coandă şi Constantin Voicu, din Titu, bibliotecara Liliana Grigorescu, mare iubitoare de carte, împreună realizând, în cadrul Bibliotecii Orăşeneşti, unde aceasta activează, multe şi atractive proiecte culturale. Acum, la un an şi ceva de când scriitorul Alex Vâlcu a publicat, la editura noastră, volumul de proză scurtă „Aşa a început legenda”, iată că acesta iese la rampă cu o nouă carte, cu un titlu îndrăzneţ, am zice noi, „Adieri astrale”, care adună între filele sale poezii şi lucrări  de proză, publicate prin reviste, antologii sau scrieri prezentate la diverse întâlniri cu colegii de breaslă ori cu oameni iubitori de literatură. Nu este vorba de o antologie de autor. Nu a fost, nici pe departe, intenţia autorului, iar noi nu am avut vreo discuţie despre o astfel de lucrare literară. Urmărindu-i scrisul, fie sub forma poeziei, fie sub forma prozei, vom descoperi la Alex Vâlcu mai multe stări scriitoriceşti, în care predomină acel patos al limbajului, detaliat mai ales sub aspect prozodic. Şi, dacă ar fi să o spunem pe cea dreaptă, Alex Vâlcu are nu numai şarm scriitoricesc, ci şi dragoste faţă de ceea ce-l înconjoară, suferind la fel de  mult ca fiecare dintre semenii săi săraci şi lipsiţi de orice ajutor material, ca efect al rapacităţii otrăvitoare a acestui regim, care atentează în mod grosolan la buzunarele lor.

Iată cum îşi exprimă autorul dorinţa pentru o lume mai bună, pentru un cer albastru şi pentru capacitatea de a transmite fiinţei umane simţăminte patriotice, atunci când se intonează Imnul ţării, care, de unii, a ajuns să fie blasfemiat. Când în România, totul este distrus, batjocorit, doar Imnul Naţional  rămâne neatins. Iată că s-a reuşit, şi în această privinţă, ca defăimătorii Neamului să-şi atingă ţinta. Vom reproduce poemul, prin care cititorii vor înţelege mai bine modul de gândire al autorului, felul în care percepe el realitatea, mai ales când vine vorba de poezie şi de prietenii literare. Pentru că Alex Vâlcu  nu este doar un scriitor cu temeri pentru semenii săi, ci şi un amic plin de farmec şi curiozităţi camaradereşti. Acesta este şi motivul pentru care ne-am strâns mâinile, într-o zi de toamnă plânsă, în oraşul său, împărtăşindu-ne încrederea în proiectele noastre literare. Dar, să vedem poemul intitulat „Albastru, galben, verde”, în toată splendoarea lui imaginativă, o adevărată izbândă poetică a autorului: „Avem nevoie de albastru, de cât mai mult albastru./ Avem nevoie de galben, de cât mai mult galben.// Avem nevoie de albastru, de cât mai mult albastru./ Avem nevoie de apă, de cât mai multă apă,/ fără de care Terra ar fi lipsită de viaţă.// Avem nevoie de verde, de cât mai mult verde./ Clorofila care ne dă oxigenul./fără de care Terra ar fi lipsită de viaţă” (pag. 62)

Alex Vâlcu scrie, însă, şi poezii umoristice, lirică de dragoste, proză ce ţine de jurnal, presărată cu evenimente şi peripeţii din viaţa sa. Am ales, însă, să zugrăvim, în rândurile de faţă, profilul său poetic, în care umorul este redat într-o avalanşă de descrieri notabile, aşa cum se întâmplă în poemul „Nema firfirei”, din care cităm versurile: „Când mi se face dor de munte,/ mă urc pe bloc./ Când mi se face dor de mare,/ mă arunc în cadă./ Ca să mă bronzez,/ bag viteză la <<munte>> (…) Ce aş mai pleca, de nebun,/ la mare, la mică,/ la munte,/ la deal…dar nema firfirei” (pag. 90).iar de la umorul de bun gust, să trecem la un alt poem, „Sămânţa noastră”, pe care îl redăm, pentru fiorul patriotic evident pe care îl transmite neamului nostru, care, în pofida suferinţelor îndurate de-a lungul existenţei sale, n-a disperat, aşa cum se întâmplă şi acum. Poetul ne arată că sămânţa românească este atât de fertilă, încât românii,  prin înţelepciunea lor, reuşesc să renască din propriile drame, în ciuda disperării duşmănoase a unora, de a-i defrişa, cu orice preţ: „Am strâns milenii de iubire/ Şi am rămas stăpâni pe-acest pământ./ Păcatul este la fel ca timpul,/ generator de bucurii şi de tristeţi.// Când zei păgâni au încercat să schimbe lumea,/ prin viclenii şi crime odioase,/ voind s-aducă iadul pe pământ,/ noi i-am primit cu flori de câmp şi soare.// Sămânţa noastră nu va dispărea./ Suntem proscrişii vieţii pe pământ./ Iar dacă ne va cere Creatorul,/ vom răspândi sămânţa-n Univers” (pag. 37).

Cu alte cuvinte, Alex Vâlcu este un scriitor care ştie să se impună prin surprizele lui literare, iar cartea despre care am vorbit în această prezentare îl obligă să nu se oprească aici.

ION MACHIDON

Preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental”

ARTICOLUL A APĂRUT ÎN REVISTA

„ROMÂNIA MARE” PE 11 NOIEMBRIE 2011

Alex Vâlcu – scriitorul amintirilor de neuitat

Din anii tinereţii sale, Alex vâlcu a fost pasionat de muzică, dovadă că şi-a înfiinţat, încă de pe atunci, propria sa formaţie, „Piraţii”, alături de alţi colegi animaţi de aceeaşi pasiune, dăruindu-se, cu melodii de petrecere, pe care le cânta la nunţi, la sărbători onomastice, botezuri sau la propriile evenimente familiale. Numai că, pe măsură ce-şi înălţa aripile pe tărâmul muzicii, tot mai mult şi cu folos, spunem noi, s-a apropiat şi de masa de scris. Rezultatele au devenit, curând, evidente. Strădaniile lui s-au materializat în mai multe volume de poezii şi de proză, contribuţii la unele antologii, colaborări la diverse publicaţii, iar , din 2011, Alex Vâlcu a devenit redactor la revista noastră, „Amurg sentimental”. Ca locuitor al oraşului Titu, el a dat viaţă unui cenaclu local, intitulat „Luceafărul”, pe care îl apreciem ca fiind unul de perspectivă, pentru că , în momentul de faţă, numără deja câţiva membri de nădejde, scriitori cu volume publicate, precum Maria Dobrin (din Potlogi), Vasile Oneaţă şi Constantin Predescu Neacşu (Lunguleţu), cărora li se alătură târgoviştenii George Coandă şi Constantin Voicu, din Titu, bibliotecara Liliana Grigorescu, mare iubitoare de carte, împreună realizând, în cadrul Bibliotecii Orăşeneşti, unde aceasta activează, multe şi atractive proiecte culturale. Acum, la un an şi ceva de când scriitorul Alex Vâlcu a publicat, la editura noastră, volumul de proză scurtă „Aşa a început legenda”, iată că acesta iese la rampă cu o nouă carte, cu un titlu îndrăzneţ, am zice noi, „Adieri astrale”, care adună între filele sale poezii şi lucrări  de proză, publicate prin reviste, antologii sau scrieri prezentate la diverse întâlniri cu colegii de breaslă ori cu oameni iubitori de literatură. Nu este vorba de o antologie de autor. Nu a fost, nici pe departe, intenţia autorului, iar noi nu am avut vreo discuţie despre o astfel de lucrare literară. Urmărindu-i scrisul, fie sub forma poeziei, fie sub forma prozei, vom descoperi la Alex Vâlcu mai multe stări scriitoriceşti, în care predomină acel patos al limbajului, detaliat mai ales sub aspect prozodic. Şi, dacă ar fi să o spunem pe cea dreaptă, Alex Vâlcu are nu numai şarm scriitoricesc, ci şi dragoste faţă de ceea ce-l înconjoară, suferind la fel de  mult ca fiecare dintre semenii săi săraci şi lipsiţi de orice ajutor material, ca efect al rapacităţii otrăvitoare a acestui regim, care atentează în mod grosolan la buzunarele lor.

Iată cum îşi exprimă autorul dorinţa pentru o lume mai bună, pentru un cer albastru şi pentru capacitatea de a transmite fiinţei umane simţăminte patriotice, atunci când se intonează Imnul ţării, care, de unii, a ajuns să fie blasfemiat. Când în România, totul este distrus, batjocorit, doar Imnul Naţional  rămâne neatins. Iată că s-a reuşit, şi în această privinţă, ca defăimătorii Neamului să-şi atingă ţinta. Vom reproduce poemul, prin care cititorii vor înţelege mai bine modul de gândire al autorului, felul în care percepe el realitatea, mai ales când vine vorba de poezie şi de prietenii literare. Pentru că Alex Vâlcu  nu este doar un scriitor cu temeri pentru semenii săi, ci şi un amic plin de farmec şi curiozităţi camaradereşti. Acesta este şi motivul pentru care ne-am strâns mâinile, într-o zi de toamnă plânsă, în oraşul său, împărtăşindu-ne încrederea în proiectele noastre literare. Dar, să vedem poemul intitulat „Albastru, galben, verde”, în toată splendoarea lui imaginativă, o adevărată izbândă poetică a autorului: „Avem nevoie de albastru, de cât mai mult albastru./ Avem nevoie de galben, de cât mai mult galben.// Avem nevoie de albastru, de cât mai mult albastru./ Avem nevoie de apă, de cât mai multă apă,/ fără de care Terra ar fi lipsită de viaţă.// Avem nevoie de verde, de cât mai mult verde./ Clorofila care ne dă oxigenul./fără de care Terra ar fi lipsită de viaţă” (pag. 62)

Alex Vâlcu scrie, însă, şi poezii umoristice, lirică de dragoste, proză ce ţine de jurnal, presărată cu evenimente şi peripeţii din viaţa sa. Am ales, însă, să zugrăvim, în rândurile de faţă, profilul său poetic, în care umorul este redat într-o avalanşă de descrieri notabile, aşa cum se întâmplă în poemul „Nema firfirei”, din care cităm versurile: „Când mi se face dor de munte,/ mă urc pe bloc./ Când mi se face dor de mare,/ mă arunc în cadă./ Ca să mă bronzez,/ bag viteză la <<munte>> (…) Ce aş mai pleca, de nebun,/ la mare, la mică,/ la munte,/ la deal…dar nema firfirei” (pag. 90).iar de la umorul de bun gust, să trecem la un alt poem, „Sămânţa noastră”, pe care îl redăm, pentru fiorul patriotic evident pe care îl transmite neamului nostru, care, în pofida suferinţelor îndurate de-a lungul existenţei sale, n-a disperat, aşa cum se întâmplă şi acum. Poetul ne arată că sămânţa românească este atât de fertilă, încât românii,  prin înţelepciunea lor, reuşesc să renască din propriile drame, în ciuda disperării duşmănoase a unora, de a-i defrişa, cu orice preţ: „Am strâns milenii de iubire/ Şi am rămas stăpâni pe-acest pământ./ Păcatul este la fel ca timpul,/ generator de bucurii şi de tristeţi.// Când zei păgâni au încercat să schimbe lumea,/ prin viclenii şi crime odioase,/ voind s-aducă iadul pe pământ,/ noi i-am primit cu flori de câmp şi soare.// Sămânţa noastră nu va dispărea./ Suntem proscrişii vieţii pe pământ./ Iar dacă ne va cere Creatorul,/ vom răspândi sămânţa-n Univers” (pag. 37).

Cu alte cuvinte, Alex Vâlcu este un scriitor care ştie să se impună prin surprizele lui literare, iar cartea despre care am vorbit în această prezentare îl obligă să nu se oprească aici.

ION MACHIDON

Preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental”

ARTICOLUL A APĂRUT ÎN REVISTA

„ROMÂNIA MARE” PE 11 NOIEMBRIE 2011

Alex Vâlcu – scriitorul amintirilor de neuitat

Din anii tinereţii sale, Alex vâlcu a fost pasionat de muzică, dovadă că şi-a înfiinţat, încă de pe atunci, propria sa formaţie, „Piraţii”, alături de alţi colegi animaţi de aceeaşi pasiune, dăruindu-se, cu melodii de petrecere, pe care le cânta la nunţi, la sărbători onomastice, botezuri sau la propriile evenimente familiale. Numai că, pe măsură ce-şi înălţa aripile pe tărâmul muzicii, tot mai mult şi cu folos, spunem noi, s-a apropiat şi de masa de scris. Rezultatele au devenit, curând, evidente. Strădaniile lui s-au materializat în mai multe volume de poezii şi de proză, contribuţii la unele antologii, colaborări la diverse publicaţii, iar , din 2011, Alex Vâlcu a devenit redactor la revista noastră, „Amurg sentimental”. Ca locuitor al oraşului Titu, el a dat viaţă unui cenaclu local, intitulat „Luceafărul”, pe care îl apreciem ca fiind unul de perspectivă, pentru că , în momentul de faţă, numără deja câţiva membri de nădejde, scriitori cu volume publicate, precum Maria Dobrin (din Potlogi), Vasile Oneaţă şi Constantin Predescu Neacşu (Lunguleţu), cărora li se alătură târgoviştenii George Coandă şi Constantin Voicu, din Titu, bibliotecara Liliana Grigorescu, mare iubitoare de carte, împreună realizând, în cadrul Bibliotecii Orăşeneşti, unde aceasta activează, multe şi atractive proiecte culturale. Acum, la un an şi ceva de când scriitorul Alex Vâlcu a publicat, la editura noastră, volumul de proză scurtă „Aşa a început legenda”, iată că acesta iese la rampă cu o nouă carte, cu un titlu îndrăzneţ, am zice noi, „Adieri astrale”, care adună între filele sale poezii şi lucrări  de proză, publicate prin reviste, antologii sau scrieri prezentate la diverse întâlniri cu colegii de breaslă ori cu oameni iubitori de literatură. Nu este vorba de o antologie de autor. Nu a fost, nici pe departe, intenţia autorului, iar noi nu am avut vreo discuţie despre o astfel de lucrare literară. Urmărindu-i scrisul, fie sub forma poeziei, fie sub forma prozei, vom descoperi la Alex Vâlcu mai multe stări scriitoriceşti, în care predomină acel patos al limbajului, detaliat mai ales sub aspect prozodic. Şi, dacă ar fi să o spunem pe cea dreaptă, Alex Vâlcu are nu numai şarm scriitoricesc, ci şi dragoste faţă de ceea ce-l înconjoară, suferind la fel de  mult ca fiecare dintre semenii săi săraci şi lipsiţi de orice ajutor material, ca efect al rapacităţii otrăvitoare a acestui regim, care atentează în mod grosolan la buzunarele lor.

Iată cum îşi exprimă autorul dorinţa pentru o lume mai bună, pentru un cer albastru şi pentru capacitatea de a transmite fiinţei umane simţăminte patriotice, atunci când se intonează Imnul ţării, care, de unii, a ajuns să fie blasfemiat. Când în România, totul este distrus, batjocorit, doar Imnul Naţional  rămâne neatins. Iată că s-a reuşit, şi în această privinţă, ca defăimătorii Neamului să-şi atingă ţinta. Vom reproduce poemul, prin care cititorii vor înţelege mai bine modul de gândire al autorului, felul în care percepe el realitatea, mai ales când vine vorba de poezie şi de prietenii literare. Pentru că Alex Vâlcu  nu este doar un scriitor cu temeri pentru semenii săi, ci şi un amic plin de farmec şi curiozităţi camaradereşti. Acesta este şi motivul pentru care ne-am strâns mâinile, într-o zi de toamnă plânsă, în oraşul său, împărtăşindu-ne încrederea în proiectele noastre literare. Dar, să vedem poemul intitulat „Albastru, galben, verde”, în toată splendoarea lui imaginativă, o adevărată izbândă poetică a autorului: „Avem nevoie de albastru, de cât mai mult albastru./ Avem nevoie de galben, de cât mai mult galben.// Avem nevoie de albastru, de cât mai mult albastru./ Avem nevoie de apă, de cât mai multă apă,/ fără de care Terra ar fi lipsită de viaţă.// Avem nevoie de verde, de cât mai mult verde./ Clorofila care ne dă oxigenul./fără de care Terra ar fi lipsită de viaţă” (pag. 62)

Alex Vâlcu scrie, însă, şi poezii umoristice, lirică de dragoste, proză ce ţine de jurnal, presărată cu evenimente şi peripeţii din viaţa sa. Am ales, însă, să zugrăvim, în rândurile de faţă, profilul său poetic, în care umorul este redat într-o avalanşă de descrieri notabile, aşa cum se întâmplă în poemul „Nema firfirei”, din care cităm versurile: „Când mi se face dor de munte,/ mă urc pe bloc./ Când mi se face dor de mare,/ mă arunc în cadă./ Ca să mă bronzez,/ bag viteză la <<munte>> (…) Ce aş mai pleca, de nebun,/ la mare, la mică,/ la munte,/ la deal…dar nema firfirei” (pag. 90).iar de la umorul de bun gust, să trecem la un alt poem, „Sămânţa noastră”, pe care îl redăm, pentru fiorul patriotic evident pe care îl transmite neamului nostru, care, în pofida suferinţelor îndurate de-a lungul existenţei sale, n-a disperat, aşa cum se întâmplă şi acum. Poetul ne arată că sămânţa românească este atât de fertilă, încât românii,  prin înţelepciunea lor, reuşesc să renască din propriile drame, în ciuda disperării duşmănoase a unora, de a-i defrişa, cu orice preţ: „Am strâns milenii de iubire/ Şi am rămas stăpâni pe-acest pământ./ Păcatul este la fel ca timpul,/ generator de bucurii şi de tristeţi.// Când zei păgâni au încercat să schimbe lumea,/ prin viclenii şi crime odioase,/ voind s-aducă iadul pe pământ,/ noi i-am primit cu flori de câmp şi soare.// Sămânţa noastră nu va dispărea./ Suntem proscrişii vieţii pe pământ./ Iar dacă ne va cere Creatorul,/ vom răspândi sămânţa-n Univers” (pag. 37).

Cu alte cuvinte, Alex Vâlcu este un scriitor care ştie să se impună prin surprizele lui literare, iar cartea despre care am vorbit în această prezentare îl obligă să nu se oprească aici.

ION MACHIDON

Preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental”

ARTICOLUL A APĂRUT ÎN REVISTA

„ROMÂNIA MARE” PE 11 NOIEMBRIE 2011

Alex Vâlcu – scriitorul amintirilor de neuitat

Din anii tinereţii sale, Alex vâlcu a fost pasionat de muzică, dovadă că şi-a înfiinţat, încă de pe atunci, propria sa formaţie, „Piraţii”, alături de alţi colegi animaţi de aceeaşi pasiune, dăruindu-se, cu melodii de petrecere, pe care le cânta la nunţi, la sărbători onomastice, botezuri sau la propriile evenimente familiale. Numai că, pe măsură ce-şi înălţa aripile pe tărâmul muzicii, tot mai mult şi cu folos, spunem noi, s-a apropiat şi de masa de scris. Rezultatele au devenit, curând, evidente. Strădaniile lui s-au materializat în mai multe volume de poezii şi de proză, contribuţii la unele antologii, colaborări la diverse publicaţii, iar , din 2011, Alex Vâlcu a devenit redactor la revista noastră, „Amurg sentimental”. Ca locuitor al oraşului Titu, el a dat viaţă unui cenaclu local, intitulat „Luceafărul”, pe care îl apreciem ca fiind unul de perspectivă, pentru că , în momentul de faţă, numără deja câţiva membri de nădejde, scriitori cu volume publicate, precum Maria Dobrin (din Potlogi), Vasile Oneaţă şi Constantin Predescu Neacşu (Lunguleţu), cărora li se alătură târgoviştenii George Coandă şi Constantin Voicu, din Titu, bibliotecara Liliana Grigorescu, mare iubitoare de carte, împreună realizând, în cadrul Bibliotecii Orăşeneşti, unde aceasta activează, multe şi atractive proiecte culturale. Acum, la un an şi ceva de când scriitorul Alex Vâlcu a publicat, la editura noastră, volumul de proză scurtă „Aşa a început legenda”, iată că acesta iese la rampă cu o nouă carte, cu un titlu îndrăzneţ, am zice noi, „Adieri astrale”, care adună între filele sale poezii şi lucrări  de proză, publicate prin reviste, antologii sau scrieri prezentate la diverse întâlniri cu colegii de breaslă ori cu oameni iubitori de literatură. Nu este vorba de o antologie de autor. Nu a fost, nici pe departe, intenţia autorului, iar noi nu am avut vreo discuţie despre o astfel de lucrare literară. Urmărindu-i scrisul, fie sub forma poeziei, fie sub forma prozei, vom descoperi la Alex Vâlcu mai multe stări scriitoriceşti, în care predomină acel patos al limbajului, detaliat mai ales sub aspect prozodic. Şi, dacă ar fi să o spunem pe cea dreaptă, Alex Vâlcu are nu numai şarm scriitoricesc, ci şi dragoste faţă de ceea ce-l înconjoară, suferind la fel de  mult ca fiecare dintre semenii săi săraci şi lipsiţi de orice ajutor material, ca efect al rapacităţii otrăvitoare a acestui regim, care atentează în mod grosolan la buzunarele lor.

Iată cum îşi exprimă autorul dorinţa pentru o lume mai bună, pentru un cer albastru şi pentru capacitatea de a transmite fiinţei umane simţăminte patriotice, atunci când se intonează Imnul ţării, care, de unii, a ajuns să fie blasfemiat. Când în România, totul este distrus, batjocorit, doar Imnul Naţional  rămâne neatins. Iată că s-a reuşit, şi în această privinţă, ca defăimătorii Neamului să-şi atingă ţinta. Vom reproduce poemul, prin care cititorii vor înţelege mai bine modul de gândire al autorului, felul în care percepe el realitatea, mai ales când vine vorba de poezie şi de prietenii literare. Pentru că Alex Vâlcu  nu este doar un scriitor cu temeri pentru semenii săi, ci şi un amic plin de farmec şi curiozităţi camaradereşti. Acesta este şi motivul pentru care ne-am strâns mâinile, într-o zi de toamnă plânsă, în oraşul său, împărtăşindu-ne încrederea în proiectele noastre literare. Dar, să vedem poemul intitulat „Albastru, galben, verde”, în toată splendoarea lui imaginativă, o adevărată izbândă poetică a autorului: „Avem nevoie de albastru, de cât mai mult albastru./ Avem nevoie de galben, de cât mai mult galben.// Avem nevoie de albastru, de cât mai mult albastru./ Avem nevoie de apă, de cât mai multă apă,/ fără de care Terra ar fi lipsită de viaţă.// Avem nevoie de verde, de cât mai mult verde./ Clorofila care ne dă oxigenul./fără de care Terra ar fi lipsită de viaţă” (pag. 62)

Alex Vâlcu scrie, însă, şi poezii umoristice, lirică de dragoste, proză ce ţine de jurnal, presărată cu evenimente şi peripeţii din viaţa sa. Am ales, însă, să zugrăvim, în rândurile de faţă, profilul său poetic, în care umorul este redat într-o avalanşă de descrieri notabile, aşa cum se întâmplă în poemul „Nema firfirei”, din care cităm versurile: „Când mi se face dor de munte,/ mă urc pe bloc./ Când mi se face dor de mare,/ mă arunc în cadă./ Ca să mă bronzez,/ bag viteză la <<munte>> (…) Ce aş mai pleca, de nebun,/ la mare, la mică,/ la munte,/ la deal…dar nema firfirei” (pag. 90).iar de la umorul de bun gust, să trecem la un alt poem, „Sămânţa noastră”, pe care îl redăm, pentru fiorul patriotic evident pe care îl transmite neamului nostru, care, în pofida suferinţelor îndurate de-a lungul existenţei sale, n-a disperat, aşa cum se întâmplă şi acum. Poetul ne arată că sămânţa românească este atât de fertilă, încât românii,  prin înţelepciunea lor, reuşesc să renască din propriile drame, în ciuda disperării duşmănoase a unora, de a-i defrişa, cu orice preţ: „Am strâns milenii de iubire/ Şi am rămas stăpâni pe-acest pământ./ Păcatul este la fel ca timpul,/ generator de bucurii şi de tristeţi.// Când zei păgâni au încercat să schimbe lumea,/ prin viclenii şi crime odioase,/ voind s-aducă iadul pe pământ,/ noi i-am primit cu flori de câmp şi soare.// Sămânţa noastră nu va dispărea./ Suntem proscrişii vieţii pe pământ./ Iar dacă ne va cere Creatorul,/ vom răspândi sămânţa-n Univers” (pag. 37).

Cu alte cuvinte, Alex Vâlcu este un scriitor care ştie să se impună prin surprizele lui literare, iar cartea despre care am vorbit în această prezentare îl obligă să nu se oprească aici.

ION MACHIDON

Preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental”

ARTICOLUL A APĂRUT ÎN REVISTA

„ROMÂNIA MARE” PE 11 NOIEMBRIE 2011

Alex Vâlcu – scriitorul amintirilor de neuitat

Din anii tinereţii sale, Alex vâlcu a fost pasionat de muzică, dovadă că şi-a înfiinţat, încă de pe atunci, propria sa formaţie, „Piraţii”, alături de alţi colegi animaţi de aceeaşi pasiune, dăruindu-se, cu melodii de petrecere, pe care le cânta la nunţi, la sărbători onomastice, botezuri sau la propriile evenimente familiale. Numai că, pe măsură ce-şi înălţa aripile pe tărâmul muzicii, tot mai mult şi cu folos, spunem noi, s-a apropiat şi de masa de scris. Rezultatele au devenit, curând, evidente. Strădaniile lui s-au materializat în mai multe volume de poezii şi de proză, contribuţii la unele antologii, colaborări la diverse publicaţii, iar , din 2011, Alex Vâlcu a devenit redactor la revista noastră, „Amurg sentimental”. Ca locuitor al oraşului Titu, el a dat viaţă unui cenaclu local, intitulat „Luceafărul”, pe care îl apreciem ca fiind unul de perspectivă, pentru că , în momentul de faţă, numără deja câţiva membri de nădejde, scriitori cu volume publicate, precum Maria Dobrin (din Potlogi), Vasile Oneaţă şi Constantin Predescu Neacşu (Lunguleţu), cărora li se alătură târgoviştenii George Coandă şi Constantin Voicu, din Titu, bibliotecara Liliana Grigorescu, mare iubitoare de carte, împreună realizând, în cadrul Bibliotecii Orăşeneşti, unde aceasta activează, multe şi atractive proiecte culturale. Acum, la un an şi ceva de când scriitorul Alex Vâlcu a publicat, la editura noastră, volumul de proză scurtă „Aşa a început legenda”, iată că acesta iese la rampă cu o nouă carte, cu un titlu îndrăzneţ, am zice noi, „Adieri astrale”, care adună între filele sale poezii şi lucrări  de proză, publicate prin reviste, antologii sau scrieri prezentate la diverse întâlniri cu colegii de breaslă ori cu oameni iubitori de literatură. Nu este vorba de o antologie de autor. Nu a fost, nici pe departe, intenţia autorului, iar noi nu am avut vreo discuţie despre o astfel de lucrare literară. Urmărindu-i scrisul, fie sub forma poeziei, fie sub forma prozei, vom descoperi la Alex Vâlcu mai multe stări scriitoriceşti, în care predomină acel patos al limbajului, detaliat mai ales sub aspect prozodic. Şi, dacă ar fi să o spunem pe cea dreaptă, Alex Vâlcu are nu numai şarm scriitoricesc, ci şi dragoste faţă de ceea ce-l înconjoară, suferind la fel de  mult ca fiecare dintre semenii săi săraci şi lipsiţi de orice ajutor material, ca efect al rapacităţii otrăvitoare a acestui regim, care atentează în mod grosolan la buzunarele lor.

Iată cum îşi exprimă autorul dorinţa pentru o lume mai bună, pentru un cer albastru şi pentru capacitatea de a transmite fiinţei umane simţăminte patriotice, atunci când se intonează Imnul ţării, care, de unii, a ajuns să fie blasfemiat. Când în România, totul este distrus, batjocorit, doar Imnul Naţional  rămâne neatins. Iată că s-a reuşit, şi în această privinţă, ca defăimătorii Neamului să-şi atingă ţinta. Vom reproduce poemul, prin care cititorii vor înţelege mai bine modul de gândire al autorului, felul în care percepe el realitatea, mai ales când vine vorba de poezie şi de prietenii literare. Pentru că Alex Vâlcu  nu este doar un scriitor cu temeri pentru semenii săi, ci şi un amic plin de farmec şi curiozităţi camaradereşti. Acesta este şi motivul pentru care ne-am strâns mâinile, într-o zi de toamnă plânsă, în oraşul său, împărtăşindu-ne încrederea în proiectele noastre literare. Dar, să vedem poemul intitulat „Albastru, galben, verde”, în toată splendoarea lui imaginativă, o adevărată izbândă poetică a autorului: „Avem nevoie de albastru, de cât mai mult albastru./ Avem nevoie de galben, de cât mai mult galben.// Avem nevoie de albastru, de cât mai mult albastru./ Avem nevoie de apă, de cât mai multă apă,/ fără de care Terra ar fi lipsită de viaţă.// Avem nevoie de verde, de cât mai mult verde./ Clorofila care ne dă oxigenul./fără de care Terra ar fi lipsită de viaţă” (pag. 62)

Alex Vâlcu scrie, însă, şi poezii umoristice, lirică de dragoste, proză ce ţine de jurnal, presărată cu evenimente şi peripeţii din viaţa sa. Am ales, însă, să zugrăvim, în rândurile de faţă, profilul său poetic, în care umorul este redat într-o avalanşă de descrieri notabile, aşa cum se întâmplă în poemul „Nema firfirei”, din care cităm versurile: „Când mi se face dor de munte,/ mă urc pe bloc./ Când mi se face dor de mare,/ mă arunc în cadă./ Ca să mă bronzez,/ bag viteză la <<munte>> (…) Ce aş mai pleca, de nebun,/ la mare, la mică,/ la munte,/ la deal…dar nema firfirei” (pag. 90).iar de la umorul de bun gust, să trecem la un alt poem, „Sămânţa noastră”, pe care îl redăm, pentru fiorul patriotic evident pe care îl transmite neamului nostru, care, în pofida suferinţelor îndurate de-a lungul existenţei sale, n-a disperat, aşa cum se întâmplă şi acum. Poetul ne arată că sămânţa românească este atât de fertilă, încât românii,  prin înţelepciunea lor, reuşesc să renască din propriile drame, în ciuda disperării duşmănoase a unora, de a-i defrişa, cu orice preţ: „Am strâns milenii de iubire/ Şi am rămas stăpâni pe-acest pământ./ Păcatul este la fel ca timpul,/ generator de bucurii şi de tristeţi.// Când zei păgâni au încercat să schimbe lumea,/ prin viclenii şi crime odioase,/ voind s-aducă iadul pe pământ,/ noi i-am primit cu flori de câmp şi soare.// Sămânţa noastră nu va dispărea./ Suntem proscrişii vieţii pe pământ./ Iar dacă ne va cere Creatorul,/ vom răspândi sămânţa-n Univers” (pag. 37).

Cu alte cuvinte, Alex Vâlcu este un scriitor care ştie să se impună prin surprizele lui literare, iar cartea despre care am vorbit în această prezentare îl obligă să nu se oprească aici.

ION MACHIDON

Preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental”

ARTICOLUL A APĂRUT ÎN REVISTA

„ROMÂNIA MARE” PE 11 NOIEMBRIE 2011

Alex Vâlcu – scriitorul amintirilor de neuitat

Din anii tinereţii sale, Alex vâlcu a fost pasionat de muzică, dovadă că şi-a înfiinţat, încă de pe atunci, propria sa formaţie, „Piraţii”, alături de alţi colegi animaţi de aceeaşi pasiune, dăruindu-se, cu melodii de petrecere, pe care le cânta la nunţi, la sărbători onomastice, botezuri sau la propriile evenimente familiale. Numai că, pe măsură ce-şi înălţa aripile pe tărâmul muzicii, tot mai mult şi cu folos, spunem noi, s-a apropiat şi de masa de scris. Rezultatele au devenit, curând, evidente. Strădaniile lui s-au materializat în mai multe volume de poezii şi de proză, contribuţii la unele antologii, colaborări la diverse publicaţii, iar , din 2011, Alex Vâlcu a devenit redactor la revista noastră, „Amurg sentimental”. Ca locuitor al oraşului Titu, el a dat viaţă unui cenaclu local, intitulat „Luceafărul”, pe care îl apreciem ca fiind unul de perspectivă, pentru că , în momentul de faţă, numără deja câţiva membri de nădejde, scriitori cu volume publicate, precum Maria Dobrin (din Potlogi), Vasile Oneaţă şi Constantin Predescu Neacşu (Lunguleţu), cărora li se alătură târgoviştenii George Coandă şi Constantin Voicu, din Titu, bibliotecara Liliana Grigorescu, mare iubitoare de carte, împreună realizând, în cadrul Bibliotecii Orăşeneşti, unde aceasta activează, multe şi atractive proiecte culturale. Acum, la un an şi ceva de când scriitorul Alex Vâlcu a publicat, la editura noastră, volumul de proză scurtă „Aşa a început legenda”, iată că acesta iese la rampă cu o nouă carte, cu un titlu îndrăzneţ, am zice noi, „Adieri astrale”, care adună între filele sale poezii şi lucrări  de proză, publicate prin reviste, antologii sau scrieri prezentate la diverse întâlniri cu colegii de breaslă ori cu oameni iubitori de literatură. Nu este vorba de o antologie de autor. Nu a fost, nici pe departe, intenţia autorului, iar noi nu am avut vreo discuţie despre o astfel de lucrare literară. Urmărindu-i scrisul, fie sub forma poeziei, fie sub forma prozei, vom descoperi la Alex Vâlcu mai multe stări scriitoriceşti, în care predomină acel patos al limbajului, detaliat mai ales sub aspect prozodic. Şi, dacă ar fi să o spunem pe cea dreaptă, Alex Vâlcu are nu numai şarm scriitoricesc, ci şi dragoste faţă de ceea ce-l înconjoară, suferind la fel de  mult ca fiecare dintre semenii săi săraci şi lipsiţi de orice ajutor material, ca efect al rapacităţii otrăvitoare a acestui regim, care atentează în mod grosolan la buzunarele lor.

Iată cum îşi exprimă autorul dorinţa pentru o lume mai bună, pentru un cer albastru şi pentru capacitatea de a transmite fiinţei umane simţăminte patriotice, atunci când se intonează Imnul ţării, care, de unii, a ajuns să fie blasfemiat. Când în România, totul este distrus, batjocorit, doar Imnul Naţional  rămâne neatins. Iată că s-a reuşit, şi în această privinţă, ca defăimătorii Neamului să-şi atingă ţinta. Vom reproduce poemul, prin care cititorii vor înţelege mai bine modul de gândire al autorului, felul în care percepe el realitatea, mai ales când vine vorba de poezie şi de prietenii literare. Pentru că Alex Vâlcu  nu este doar un scriitor cu temeri pentru semenii săi, ci şi un amic plin de farmec şi curiozităţi camaradereşti. Acesta este şi motivul pentru care ne-am strâns mâinile, într-o zi de toamnă plânsă, în oraşul său, împărtăşindu-ne încrederea în proiectele noastre literare. Dar, să vedem poemul intitulat „Albastru, galben, verde”, în toată splendoarea lui imaginativă, o adevărată izbândă poetică a autorului: „Avem nevoie de albastru, de cât mai mult albastru./ Avem nevoie de galben, de cât mai mult galben.// Avem nevoie de albastru, de cât mai mult albastru./ Avem nevoie de apă, de cât mai multă apă,/ fără de care Terra ar fi lipsită de viaţă.// Avem nevoie de verde, de cât mai mult verde./ Clorofila care ne dă oxigenul./fără de care Terra ar fi lipsită de viaţă” (pag. 62)

Alex Vâlcu scrie, însă, şi poezii umoristice, lirică de dragoste, proză ce ţine de jurnal, presărată cu evenimente şi peripeţii din viaţa sa. Am ales, însă, să zugrăvim, în rândurile de faţă, profilul său poetic, în care umorul este redat într-o avalanşă de descrieri notabile, aşa cum se întâmplă în poemul „Nema firfirei”, din care cităm versurile: „Când mi se face dor de munte,/ mă urc pe bloc./ Când mi se face dor de mare,/ mă arunc în cadă./ Ca să mă bronzez,/ bag viteză la <<munte>> (…) Ce aş mai pleca, de nebun,/ la mare, la mică,/ la munte,/ la deal…dar nema firfirei” (pag. 90).iar de la umorul de bun gust, să trecem la un alt poem, „Sămânţa noastră”, pe care îl redăm, pentru fiorul patriotic evident pe care îl transmite neamului nostru, care, în pofida suferinţelor îndurate de-a lungul existenţei sale, n-a disperat, aşa cum se întâmplă şi acum. Poetul ne arată că sămânţa românească este atât de fertilă, încât românii,  prin înţelepciunea lor, reuşesc să renască din propriile drame, în ciuda disperării duşmănoase a unora, de a-i defrişa, cu orice preţ: „Am strâns milenii de iubire/ Şi am rămas stăpâni pe-acest pământ./ Păcatul este la fel ca timpul,/ generator de bucurii şi de tristeţi.// Când zei păgâni au încercat să schimbe lumea,/ prin viclenii şi crime odioase,/ voind s-aducă iadul pe pământ,/ noi i-am primit cu flori de câmp şi soare.// Sămânţa noastră nu va dispărea./ Suntem proscrişii vieţii pe pământ./ Iar dacă ne va cere Creatorul,/ vom răspândi sămânţa-n Univers” (pag. 37).

Cu alte cuvinte, Alex Vâlcu este un scriitor care ştie să se impună prin surprizele lui literare, iar cartea despre care am vorbit în această prezentare îl obligă să nu se oprească aici.

ION MACHIDON

Preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental”

ARTICOLUL A APĂRUT ÎN REVISTA

„ROMÂNIA MARE” PE 11 NOIEMBRIE 2011

Alex Vâlcu – scriitorul amintirilor de neuitat

Din anii tinereţii sale, Alex vâlcu a fost pasionat de muzică, dovadă că şi-a înfiinţat, încă de pe atunci, propria sa formaţie, „Piraţii”, alături de alţi colegi animaţi de aceeaşi pasiune, dăruindu-se, cu melodii de petrecere, pe care le cânta la nunţi, la sărbători onomastice, botezuri sau la propriile evenimente familiale. Numai că, pe măsură ce-şi înălţa aripile pe tărâmul muzicii, tot mai mult şi cu folos, spunem noi, s-a apropiat şi de masa de scris. Rezultatele au devenit, curând, evidente. Strădaniile lui s-au materializat în mai multe volume de poezii şi de proză, contribuţii la unele antologii, colaborări la diverse publicaţii, iar , din 2011, Alex Vâlcu a devenit redactor la revista noastră, „Amurg sentimental”. Ca locuitor al oraşului Titu, el a dat viaţă unui cenaclu local, intitulat „Luceafărul”, pe care îl apreciem ca fiind unul de perspectivă, pentru că , în momentul de faţă, numără deja câţiva membri de nădejde, scriitori cu volume publicate, precum Maria Dobrin (din Potlogi), Vasile Oneaţă şi Constantin Predescu Neacşu (Lunguleţu), cărora li se alătură târgoviştenii George Coandă şi Constantin Voicu, din Titu, bibliotecara Liliana Grigorescu, mare iubitoare de carte, împreună realizând, în cadrul Bibliotecii Orăşeneşti, unde aceasta activează, multe şi atractive proiecte culturale. Acum, la un an şi ceva de când scriitorul Alex Vâlcu a publicat, la editura noastră, volumul de proză scurtă „Aşa a început legenda”, iată că acesta iese la rampă cu o nouă carte, cu un titlu îndrăzneţ, am zice noi, „Adieri astrale”, care adună între filele sale poezii şi lucrări  de proză, publicate prin reviste, antologii sau scrieri prezentate la diverse întâlniri cu colegii de breaslă ori cu oameni iubitori de literatură. Nu este vorba de o antologie de autor. Nu a fost, nici pe departe, intenţia autorului, iar noi nu am avut vreo discuţie despre o astfel de lucrare literară. Urmărindu-i scrisul, fie sub forma poeziei, fie sub forma prozei, vom descoperi la Alex Vâlcu mai multe stări scriitoriceşti, în care predomină acel patos al limbajului, detaliat mai ales sub aspect prozodic. Şi, dacă ar fi să o spunem pe cea dreaptă, Alex Vâlcu are nu numai şarm scriitoricesc, ci şi dragoste faţă de ceea ce-l înconjoară, suferind la fel de  mult ca fiecare dintre semenii săi săraci şi lipsiţi de orice ajutor material, ca efect al rapacităţii otrăvitoare a acestui regim, care atentează în mod grosolan la buzunarele lor.

Iată cum îşi exprimă autorul dorinţa pentru o lume mai bună, pentru un cer albastru şi pentru capacitatea de a transmite fiinţei umane simţăminte patriotice, atunci când se intonează Imnul ţării, care, de unii, a ajuns să fie blasfemiat. Când în România, totul este distrus, batjocorit, doar Imnul Naţional  rămâne neatins. Iată că s-a reuşit, şi în această privinţă, ca defăimătorii Neamului să-şi atingă ţinta. Vom reproduce poemul, prin care cititorii vor înţelege mai bine modul de gândire al autorului, felul în care percepe el realitatea, mai ales când vine vorba de poezie şi de prietenii literare. Pentru că Alex Vâlcu  nu este doar un scriitor cu temeri pentru semenii săi, ci şi un amic plin de farmec şi curiozităţi camaradereşti. Acesta este şi motivul pentru care ne-am strâns mâinile, într-o zi de toamnă plânsă, în oraşul său, împărtăşindu-ne încrederea în proiectele noastre literare. Dar, să vedem poemul intitulat „Albastru, galben, verde”, în toată splendoarea lui imaginativă, o adevărată izbândă poetică a autorului: „Avem nevoie de albastru, de cât mai mult albastru./ Avem nevoie de galben, de cât mai mult galben.// Avem nevoie de albastru, de cât mai mult albastru./ Avem nevoie de apă, de cât mai multă apă,/ fără de care Terra ar fi lipsită de viaţă.// Avem nevoie de verde, de cât mai mult verde./ Clorofila care ne dă oxigenul./fără de care Terra ar fi lipsită de viaţă” (pag. 62)

Alex Vâlcu scrie, însă, şi poezii umoristice, lirică de dragoste, proză ce ţine de jurnal, presărată cu evenimente şi peripeţii din viaţa sa. Am ales, însă, să zugrăvim, în rândurile de faţă, profilul său poetic, în care umorul este redat într-o avalanşă de descrieri notabile, aşa cum se întâmplă în poemul „Nema firfirei”, din care cităm versurile: „Când mi se face dor de munte,/ mă urc pe bloc./ Când mi se face dor de mare,/ mă arunc în cadă./ Ca să mă bronzez,/ bag viteză la <<munte>> (…) Ce aş mai pleca, de nebun,/ la mare, la mică,/ la munte,/ la deal…dar nema firfirei” (pag. 90).iar de la umorul de bun gust, să trecem la un alt poem, „Sămânţa noastră”, pe care îl redăm, pentru fiorul patriotic evident pe care îl transmite neamului nostru, care, în pofida suferinţelor îndurate de-a lungul existenţei sale, n-a disperat, aşa cum se întâmplă şi acum. Poetul ne arată că sămânţa românească este atât de fertilă, încât românii,  prin înţelepciunea lor, reuşesc să renască din propriile drame, în ciuda disperării duşmănoase a unora, de a-i defrişa, cu orice preţ: „Am strâns milenii de iubire/ Şi am rămas stăpâni pe-acest pământ./ Păcatul este la fel ca timpul,/ generator de bucurii şi de tristeţi.// Când zei păgâni au încercat să schimbe lumea,/ prin viclenii şi crime odioase,/ voind s-aducă iadul pe pământ,/ noi i-am primit cu flori de câmp şi soare.// Sămânţa noastră nu va dispărea./ Suntem proscrişii vieţii pe pământ./ Iar dacă ne va cere Creatorul,/ vom răspândi sămânţa-n Univers” (pag. 37).

Cu alte cuvinte, Alex Vâlcu este un scriitor care ştie să se impună prin surprizele lui literare, iar cartea despre care am vorbit în această prezentare îl obligă să nu se oprească aici.

ION MACHIDON

Preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental”

ARTICOLUL A APĂRUT ÎN REVISTA

„ROMÂNIA MARE” PE 11 NOIEMBRIE 2011

Alex Vâlcu – scriitorul amintirilor de neuitat

Din anii tinereţii sale, Alex vâlcu a fost pasionat de muzică, dovadă că şi-a înfiinţat, încă de pe atunci, propria sa formaţie, „Piraţii”, alături de alţi colegi animaţi de aceeaşi pasiune, dăruindu-se, cu melodii de petrecere, pe care le cânta la nunţi, la sărbători onomastice, botezuri sau la propriile evenimente familiale. Numai că, pe măsură ce-şi înălţa aripile pe tărâmul muzicii, tot mai mult şi cu folos, spunem noi, s-a apropiat şi de masa de scris. Rezultatele au devenit, curând, evidente. Strădaniile lui s-au materializat în mai multe volume de poezii şi de proză, contribuţii la unele antologii, colaborări la diverse publicaţii, iar , din 2011, Alex Vâlcu a devenit redactor la revista noastră, „Amurg sentimental”. Ca locuitor al oraşului Titu, el a dat viaţă unui cenaclu local, intitulat „Luceafărul”, pe care îl apreciem ca fiind unul de perspectivă, pentru că , în momentul de faţă, numără deja câţiva membri de nădejde, scriitori cu volume publicate, precum Maria Dobrin (din Potlogi), Vasile Oneaţă şi Constantin Predescu Neacşu (Lunguleţu), cărora li se alătură târgoviştenii George Coandă şi Constantin Voicu, din Titu, bibliotecara Liliana Grigorescu, mare iubitoare de carte, împreună realizând, în cadrul Bibliotecii Orăşeneşti, unde aceasta activează, multe şi atractive proiecte culturale. Acum, la un an şi ceva de când scriitorul Alex Vâlcu a publicat, la editura noastră, volumul de proză scurtă „Aşa a început legenda”, iată că acesta iese la rampă cu o nouă carte, cu un titlu îndrăzneţ, am zice noi, „Adieri astrale”, care adună între filele sale poezii şi lucrări  de proză, publicate prin reviste, antologii sau scrieri prezentate la diverse întâlniri cu colegii de breaslă ori cu oameni iubitori de literatură. Nu este vorba de o antologie de autor. Nu a fost, nici pe departe, intenţia autorului, iar noi nu am avut vreo discuţie despre o astfel de lucrare literară. Urmărindu-i scrisul, fie sub forma poeziei, fie sub forma prozei, vom descoperi la Alex Vâlcu mai multe stări scriitoriceşti, în care predomină acel patos al limbajului, detaliat mai ales sub aspect prozodic. Şi, dacă ar fi să o spunem pe cea dreaptă, Alex Vâlcu are nu numai şarm scriitoricesc, ci şi dragoste faţă de ceea ce-l înconjoară, suferind la fel de  mult ca fiecare dintre semenii săi săraci şi lipsiţi de orice ajutor material, ca efect al rapacităţii otrăvitoare a acestui regim, care atentează în mod grosolan la buzunarele lor.

Iată cum îşi exprimă autorul dorinţa pentru o lume mai bună, pentru un cer albastru şi pentru capacitatea de a transmite fiinţei umane simţăminte patriotice, atunci când se intonează Imnul ţării, care, de unii, a ajuns să fie blasfemiat. Când în România, totul este distrus, batjocorit, doar Imnul Naţional  rămâne neatins. Iată că s-a reuşit, şi în această privinţă, ca defăimătorii Neamului să-şi atingă ţinta. Vom reproduce poemul, prin care cititorii vor înţelege mai bine modul de gândire al autorului, felul în care percepe el realitatea, mai ales când vine vorba de poezie şi de prietenii literare. Pentru că Alex Vâlcu  nu este doar un scriitor cu temeri pentru semenii săi, ci şi un amic plin de farmec şi curiozităţi camaradereşti. Acesta este şi motivul pentru care ne-am strâns mâinile, într-o zi de toamnă plânsă, în oraşul său, împărtăşindu-ne încrederea în proiectele noastre literare. Dar, să vedem poemul intitulat „Albastru, galben, verde”, în toată splendoarea lui imaginativă, o adevărată izbândă poetică a autorului: „Avem nevoie de albastru, de cât mai mult albastru./ Avem nevoie de galben, de cât mai mult galben.// Avem nevoie de albastru, de cât mai mult albastru./ Avem nevoie de apă, de cât mai multă apă,/ fără de care Terra ar fi lipsită de viaţă.// Avem nevoie de verde, de cât mai mult verde./ Clorofila care ne dă oxigenul./fără de care Terra ar fi lipsită de viaţă” (pag. 62)

Alex Vâlcu scrie, însă, şi poezii umoristice, lirică de dragoste, proză ce ţine de jurnal, presărată cu evenimente şi peripeţii din viaţa sa. Am ales, însă, să zugrăvim, în rândurile de faţă, profilul său poetic, în care umorul este redat într-o avalanşă de descrieri notabile, aşa cum se întâmplă în poemul „Nema firfirei”, din care cităm versurile: „Când mi se face dor de munte,/ mă urc pe bloc./ Când mi se face dor de mare,/ mă arunc în cadă./ Ca să mă bronzez,/ bag viteză la <<munte>> (…) Ce aş mai pleca, de nebun,/ la mare, la mică,/ la munte,/ la deal…dar nema firfirei” (pag. 90).iar de la umorul de bun gust, să trecem la un alt poem, „Sămânţa noastră”, pe care îl redăm, pentru fiorul patriotic evident pe care îl transmite neamului nostru, care, în pofida suferinţelor îndurate de-a lungul existenţei sale, n-a disperat, aşa cum se întâmplă şi acum. Poetul ne arată că sămânţa românească este atât de fertilă, încât românii,  prin înţelepciunea lor, reuşesc să renască din propriile drame, în ciuda disperării duşmănoase a unora, de a-i defrişa, cu orice preţ: „Am strâns milenii de iubire/ Şi am rămas stăpâni pe-acest pământ./ Păcatul este la fel ca timpul,/ generator de bucurii şi de tristeţi.// Când zei păgâni au încercat să schimbe lumea,/ prin viclenii şi crime odioase,/ voind s-aducă iadul pe pământ,/ noi i-am primit cu flori de câmp şi soare.// Sămânţa noastră nu va dispărea./ Suntem proscrişii vieţii pe pământ./ Iar dacă ne va cere Creatorul,/ vom răspândi sămânţa-n Univers” (pag. 37).

Cu alte cuvinte, Alex Vâlcu este un scriitor care ştie să se impună prin surprizele lui literare, iar cartea despre care am vorbit în această prezentare îl obligă să nu se oprească aici.

ION MACHIDON

Preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental”

ARTICOLUL A APĂRUT ÎN REVISTA

„ROMÂNIA MARE” PE 11 NOIEMBRIE 2011

Alex Vâlcu – scriitorul amintirilor de neuitat

Din anii tinereţii sale, Alex vâlcu a fost pasionat de muzică, dovadă că şi-a înfiinţat, încă de pe atunci, propria sa formaţie, „Piraţii”, alături de alţi colegi animaţi de aceeaşi pasiune, dăruindu-se, cu melodii de petrecere, pe care le cânta la nunţi, la sărbători onomastice, botezuri sau la propriile evenimente familiale. Numai că, pe măsură ce-şi înălţa aripile pe tărâmul muzicii, tot mai mult şi cu folos, spunem noi, s-a apropiat şi de masa de scris. Rezultatele au devenit, curând, evidente. Strădaniile lui s-au materializat în mai multe volume de poezii şi de proză, contribuţii la unele antologii, colaborări la diverse publicaţii, iar , din 2011, Alex Vâlcu a devenit redactor la revista noastră, „Amurg sentimental”. Ca locuitor al oraşului Titu, el a dat viaţă unui cenaclu local, intitulat „Luceafărul”, pe care îl apreciem ca fiind unul de perspectivă, pentru că , în momentul de faţă, numără deja câţiva membri de nădejde, scriitori cu volume publicate, precum Maria Dobrin (din Potlogi), Vasile Oneaţă şi Constantin Predescu Neacşu (Lunguleţu), cărora li se alătură târgoviştenii George Coandă şi Constantin Voicu, din Titu, bibliotecara Liliana Grigorescu, mare iubitoare de carte, împreună realizând, în cadrul Bibliotecii Orăşeneşti, unde aceasta activează, multe şi atractive proiecte culturale. Acum, la un an şi ceva de când scriitorul Alex Vâlcu a publicat, la editura noastră, volumul de proză scurtă „Aşa a început legenda”, iată că acesta iese la rampă cu o nouă carte, cu un titlu îndrăzneţ, am zice noi, „Adieri astrale”, care adună între filele sale poezii şi lucrări  de proză, publicate prin reviste, antologii sau scrieri prezentate la diverse întâlniri cu colegii de breaslă ori cu oameni iubitori de literatură. Nu este vorba de o antologie de autor. Nu a fost, nici pe departe, intenţia autorului, iar noi nu am avut vreo discuţie despre o astfel de lucrare literară. Urmărindu-i scrisul, fie sub forma poeziei, fie sub forma prozei, vom descoperi la Alex Vâlcu mai multe stări scriitoriceşti, în care predomină acel patos al limbajului, detaliat mai ales sub aspect prozodic. Şi, dacă ar fi să o spunem pe cea dreaptă, Alex Vâlcu are nu numai şarm scriitoricesc, ci şi dragoste faţă de ceea ce-l înconjoară, suferind la fel de  mult ca fiecare dintre semenii săi săraci şi lipsiţi de orice ajutor material, ca efect al rapacităţii otrăvitoare a acestui regim, care atentează în mod grosolan la buzunarele lor.

Iată cum îşi exprimă autorul dorinţa pentru o lume mai bună, pentru un cer albastru şi pentru capacitatea de a transmite fiinţei umane simţăminte patriotice, atunci când se intonează Imnul ţării, care, de unii, a ajuns să fie blasfemiat. Când în România, totul este distrus, batjocorit, doar Imnul Naţional  rămâne neatins. Iată că s-a reuşit, şi în această privinţă, ca defăimătorii Neamului să-şi atingă ţinta. Vom reproduce poemul, prin care cititorii vor înţelege mai bine modul de gândire al autorului, felul în care percepe el realitatea, mai ales când vine vorba de poezie şi de prietenii literare. Pentru că Alex Vâlcu  nu este doar un scriitor cu temeri pentru semenii săi, ci şi un amic plin de farmec şi curiozităţi camaradereşti. Acesta este şi motivul pentru care ne-am strâns mâinile, într-o zi de toamnă plânsă, în oraşul său, împărtăşindu-ne încrederea în proiectele noastre literare. Dar, să vedem poemul intitulat „Albastru, galben, verde”, în toată splendoarea lui imaginativă, o adevărată izbândă poetică a autorului: „Avem nevoie de albastru, de cât mai mult albastru./ Avem nevoie de galben, de cât mai mult galben.// Avem nevoie de albastru, de cât mai mult albastru./ Avem nevoie de apă, de cât mai multă apă,/ fără de care Terra ar fi lipsită de viaţă.// Avem nevoie de verde, de cât mai mult verde./ Clorofila care ne dă oxigenul./fără de care Terra ar fi lipsită de viaţă” (pag. 62)

Alex Vâlcu scrie, însă, şi poezii umoristice, lirică de dragoste, proză ce ţine de jurnal, presărată cu evenimente şi peripeţii din viaţa sa. Am ales, însă, să zugrăvim, în rândurile de faţă, profilul său poetic, în care umorul este redat într-o avalanşă de descrieri notabile, aşa cum se întâmplă în poemul „Nema firfirei”, din care cităm versurile: „Când mi se face dor de munte,/ mă urc pe bloc./ Când mi se face dor de mare,/ mă arunc în cadă./ Ca să mă bronzez,/ bag viteză la <<munte>> (…) Ce aş mai pleca, de nebun,/ la mare, la mică,/ la munte,/ la deal…dar nema firfirei” (pag. 90).iar de la umorul de bun gust, să trecem la un alt poem, „Sămânţa noastră”, pe care îl redăm, pentru fiorul patriotic evident pe care îl transmite neamului nostru, care, în pofida suferinţelor îndurate de-a lungul existenţei sale, n-a disperat, aşa cum se întâmplă şi acum. Poetul ne arată că sămânţa românească este atât de fertilă, încât românii,  prin înţelepciunea lor, reuşesc să renască din propriile drame, în ciuda disperării duşmănoase a unora, de a-i defrişa, cu orice preţ: „Am strâns milenii de iubire/ Şi am rămas stăpâni pe-acest pământ./ Păcatul este la fel ca timpul,/ generator de bucurii şi de tristeţi.// Când zei păgâni au încercat să schimbe lumea,/ prin viclenii şi crime odioase,/ voind s-aducă iadul pe pământ,/ noi i-am primit cu flori de câmp şi soare.// Sămânţa noastră nu va dispărea./ Suntem proscrişii vieţii pe pământ./ Iar dacă ne va cere Creatorul,/ vom răspândi sămânţa-n Univers” (pag. 37).

Cu alte cuvinte, Alex Vâlcu este un scriitor care ştie să se impună prin surprizele lui literare, iar cartea despre care am vorbit în această prezentare îl obligă să nu se oprească aici.

ION MACHIDON

Preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental”

ARTICOLUL A APĂRUT ÎN REVISTA

„ROMÂNIA MARE” PE 11 NOIEMBRIE 2011

Alex Vâlcu – scriitorul amintirilor de neuitat

Din anii tinereţii sale, Alex vâlcu a fost pasionat de muzică, dovadă că şi-a înfiinţat, încă de pe atunci, propria sa formaţie, „Piraţii”, alături de alţi colegi animaţi de aceeaşi pasiune, dăruindu-se, cu melodii de petrecere, pe care le cânta la nunţi, la sărbători onomastice, botezuri sau la propriile evenimente familiale. Numai că, pe măsură ce-şi înălţa aripile pe tărâmul muzicii, tot mai mult şi cu folos, spunem noi, s-a apropiat şi de masa de scris. Rezultatele au devenit, curând, evidente. Strădaniile lui s-au materializat în mai multe volume de poezii şi de proză, contribuţii la unele antologii, colaborări la diverse publicaţii, iar , din 2011, Alex Vâlcu a devenit redactor la revista noastră, „Amurg sentimental”. Ca locuitor al oraşului Titu, el a dat viaţă unui cenaclu local, intitulat „Luceafărul”, pe care îl apreciem ca fiind unul de perspectivă, pentru că , în momentul de faţă, numără deja câţiva membri de nădejde, scriitori cu volume publicate, precum Maria Dobrin (din Potlogi), Vasile Oneaţă şi Constantin Predescu Neacşu (Lunguleţu), cărora li se alătură târgoviştenii George Coandă şi Constantin Voicu, din Titu, bibliotecara Liliana Grigorescu, mare iubitoare de carte, împreună realizând, în cadrul Bibliotecii Orăşeneşti, unde aceasta activează, multe şi atractive proiecte culturale. Acum, la un an şi ceva de când scriitorul Alex Vâlcu a publicat, la editura noastră, volumul de proză scurtă „Aşa a început legenda”, iată că acesta iese la rampă cu o nouă carte, cu un titlu îndrăzneţ, am zice noi, „Adieri astrale”, care adună între filele sale poezii şi lucrări  de proză, publicate prin reviste, antologii sau scrieri prezentate la diverse întâlniri cu colegii de breaslă ori cu oameni iubitori de literatură. Nu este vorba de o antologie de autor. Nu a fost, nici pe departe, intenţia autorului, iar noi nu am avut vreo discuţie despre o astfel de lucrare literară. Urmărindu-i scrisul, fie sub forma poeziei, fie sub forma prozei, vom descoperi la Alex Vâlcu mai multe stări scriitoriceşti, în care predomină acel patos al limbajului, detaliat mai ales sub aspect prozodic. Şi, dacă ar fi să o spunem pe cea dreaptă, Alex Vâlcu are nu numai şarm scriitoricesc, ci şi dragoste faţă de ceea ce-l înconjoară, suferind la fel de  mult ca fiecare dintre semenii săi săraci şi lipsiţi de orice ajutor material, ca efect al rapacităţii otrăvitoare a acestui regim, care atentează în mod grosolan la buzunarele lor.

Iată cum îşi exprimă autorul dorinţa pentru o lume mai bună, pentru un cer albastru şi pentru capacitatea de a transmite fiinţei umane simţăminte patriotice, atunci când se intonează Imnul ţării, care, de unii, a ajuns să fie blasfemiat. Când în România, totul este distrus, batjocorit, doar Imnul Naţional  rămâne neatins. Iată că s-a reuşit, şi în această privinţă, ca defăimătorii Neamului să-şi atingă ţinta. Vom reproduce poemul, prin care cititorii vor înţelege mai bine modul de gândire al autorului, felul în care percepe el realitatea, mai ales când vine vorba de poezie şi de prietenii literare. Pentru că Alex Vâlcu  nu este doar un scriitor cu temeri pentru semenii săi, ci şi un amic plin de farmec şi curiozităţi camaradereşti. Acesta este şi motivul pentru care ne-am strâns mâinile, într-o zi de toamnă plânsă, în oraşul său, împărtăşindu-ne încrederea în proiectele noastre literare. Dar, să vedem poemul intitulat „Albastru, galben, verde”, în toată splendoarea lui imaginativă, o adevărată izbândă poetică a autorului: „Avem nevoie de albastru, de cât mai mult albastru./ Avem nevoie de galben, de cât mai mult galben.// Avem nevoie de albastru, de cât mai mult albastru./ Avem nevoie de apă, de cât mai multă apă,/ fără de care Terra ar fi lipsită de viaţă.// Avem nevoie de verde, de cât mai mult verde./ Clorofila care ne dă oxigenul./fără de care Terra ar fi lipsită de viaţă” (pag. 62)

Alex Vâlcu scrie, însă, şi poezii umoristice, lirică de dragoste, proză ce ţine de jurnal, presărată cu evenimente şi peripeţii din viaţa sa. Am ales, însă, să zugrăvim, în rândurile de faţă, profilul său poetic, în care umorul este redat într-o avalanşă de descrieri notabile, aşa cum se întâmplă în poemul „Nema firfirei”, din care cităm versurile: „Când mi se face dor de munte,/ mă urc pe bloc./ Când mi se face dor de mare,/ mă arunc în cadă./ Ca să mă bronzez,/ bag viteză la <<munte>> (…) Ce aş mai pleca, de nebun,/ la mare, la mică,/ la munte,/ la deal…dar nema firfirei” (pag. 90).iar de la umorul de bun gust, să trecem la un alt poem, „Sămânţa noastră”, pe care îl redăm, pentru fiorul patriotic evident pe care îl transmite neamului nostru, care, în pofida suferinţelor îndurate de-a lungul existenţei sale, n-a disperat, aşa cum se întâmplă şi acum. Poetul ne arată că sămânţa românească este atât de fertilă, încât românii,  prin înţelepciunea lor, reuşesc să renască din propriile drame, în ciuda disperării duşmănoase a unora, de a-i defrişa, cu orice preţ: „Am strâns milenii de iubire/ Şi am rămas stăpâni pe-acest pământ./ Păcatul este la fel ca timpul,/ generator de bucurii şi de tristeţi.// Când zei păgâni au încercat să schimbe lumea,/ prin viclenii şi crime odioase,/ voind s-aducă iadul pe pământ,/ noi i-am primit cu flori de câmp şi soare.// Sămânţa noastră nu va dispărea./ Suntem proscrişii vieţii pe pământ./ Iar dacă ne va cere Creatorul,/ vom răspândi sămânţa-n Univers” (pag. 37).

Cu alte cuvinte, Alex Vâlcu este un scriitor care ştie să se impună prin surprizele lui literare, iar cartea despre care am vorbit în această prezentare îl obligă să nu se oprească aici.

ION MACHIDON

Preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental”

ARTICOLUL A APĂRUT ÎN REVISTA

„ROMÂNIA MARE” PE 11 NOIEMBRIE 2011

Alex Vâlcu – scriitorul amintirilor de neuitat

Din anii tinereţii sale, Alex vâlcu a fost pasionat de muzică, dovadă că şi-a înfiinţat, încă de pe atunci, propria sa formaţie, „Piraţii”, alături de alţi colegi animaţi de aceeaşi pasiune, dăruindu-se, cu melodii de petrecere, pe care le cânta la nunţi, la sărbători onomastice, botezuri sau la propriile evenimente familiale. Numai că, pe măsură ce-şi înălţa aripile pe tărâmul muzicii, tot mai mult şi cu folos, spunem noi, s-a apropiat şi de masa de scris. Rezultatele au devenit, curând, evidente. Strădaniile lui s-au materializat în mai multe volume de poezii şi de proză, contribuţii la unele antologii, colaborări la diverse publicaţii, iar , din 2011, Alex Vâlcu a devenit redactor la revista noastră, „Amurg sentimental”. Ca locuitor al oraşului Titu, el a dat viaţă unui cenaclu local, intitulat „Luceafărul”, pe care îl apreciem ca fiind unul de perspectivă, pentru că , în momentul de faţă, numără deja câţiva membri de nădejde, scriitori cu volume publicate, precum Maria Dobrin (din Potlogi), Vasile Oneaţă şi Constantin Predescu Neacşu (Lunguleţu), cărora li se alătură târgoviştenii George Coandă şi Constantin Voicu, din Titu, bibliotecara Liliana Grigorescu, mare iubitoare de carte, împreună realizând, în cadrul Bibliotecii Orăşeneşti, unde aceasta activează, multe şi atractive proiecte culturale. Acum, la un an şi ceva de când scriitorul Alex Vâlcu a publicat, la editura noastră, volumul de proză scurtă „Aşa a început legenda”, iată că acesta iese la rampă cu o nouă carte, cu un titlu îndrăzneţ, am zice noi, „Adieri astrale”, care adună între filele sale poezii şi lucrări  de proză, publicate prin reviste, antologii sau scrieri prezentate la diverse întâlniri cu colegii de breaslă ori cu oameni iubitori de literatură. Nu este vorba de o antologie de autor. Nu a fost, nici pe departe, intenţia autorului, iar noi nu am avut vreo discuţie despre o astfel de lucrare literară. Urmărindu-i scrisul, fie sub forma poeziei, fie sub forma prozei, vom descoperi la Alex Vâlcu mai multe stări scriitoriceşti, în care predomină acel patos al limbajului, detaliat mai ales sub aspect prozodic. Şi, dacă ar fi să o spunem pe cea dreaptă, Alex Vâlcu are nu numai şarm scriitoricesc, ci şi dragoste faţă de ceea ce-l înconjoară, suferind la fel de  mult ca fiecare dintre semenii săi săraci şi lipsiţi de orice ajutor material, ca efect al rapacităţii otrăvitoare a acestui regim, care atentează în mod grosolan la buzunarele lor.

Iată cum îşi exprimă autorul dorinţa pentru o lume mai bună, pentru un cer albastru şi pentru capacitatea de a transmite fiinţei umane simţăminte patriotice, atunci când se intonează Imnul ţării, care, de unii, a ajuns să fie blasfemiat. Când în România, totul este distrus, batjocorit, doar Imnul Naţional  rămâne neatins. Iată că s-a reuşit, şi în această privinţă, ca defăimătorii Neamului să-şi atingă ţinta. Vom reproduce poemul, prin care cititorii vor înţelege mai bine modul de gândire al autorului, felul în care percepe el realitatea, mai ales când vine vorba de poezie şi de prietenii literare. Pentru că Alex Vâlcu  nu este doar un scriitor cu temeri pentru semenii săi, ci şi un amic plin de farmec şi curiozităţi camaradereşti. Acesta este şi motivul pentru care ne-am strâns mâinile, într-o zi de toamnă plânsă, în oraşul său, împărtăşindu-ne încrederea în proiectele noastre literare. Dar, să vedem poemul intitulat „Albastru, galben, verde”, în toată splendoarea lui imaginativă, o adevărată izbândă poetică a autorului: „Avem nevoie de albastru, de cât mai mult albastru./ Avem nevoie de galben, de cât mai mult galben.// Avem nevoie de albastru, de cât mai mult albastru./ Avem nevoie de apă, de cât mai multă apă,/ fără de care Terra ar fi lipsită de viaţă.// Avem nevoie de verde, de cât mai mult verde./ Clorofila care ne dă oxigenul./fără de care Terra ar fi lipsită de viaţă” (pag. 62)

Alex Vâlcu scrie, însă, şi poezii umoristice, lirică de dragoste, proză ce ţine de jurnal, presărată cu evenimente şi peripeţii din viaţa sa. Am ales, însă, să zugrăvim, în rândurile de faţă, profilul său poetic, în care umorul este redat într-o avalanşă de descrieri notabile, aşa cum se întâmplă în poemul „Nema firfirei”, din care cităm versurile: „Când mi se face dor de munte,/ mă urc pe bloc./ Când mi se face dor de mare,/ mă arunc în cadă./ Ca să mă bronzez,/ bag viteză la <<munte>> (…) Ce aş mai pleca, de nebun,/ la mare, la mică,/ la munte,/ la deal…dar nema firfirei” (pag. 90).iar de la umorul de bun gust, să trecem la un alt poem, „Sămânţa noastră”, pe care îl redăm, pentru fiorul patriotic evident pe care îl transmite neamului nostru, care, în pofida suferinţelor îndurate de-a lungul existenţei sale, n-a disperat, aşa cum se întâmplă şi acum. Poetul ne arată că sămânţa românească este atât de fertilă, încât românii,  prin înţelepciunea lor, reuşesc să renască din propriile drame, în ciuda disperării duşmănoase a unora, de a-i defrişa, cu orice preţ: „Am strâns milenii de iubire/ Şi am rămas stăpâni pe-acest pământ./ Păcatul este la fel ca timpul,/ generator de bucurii şi de tristeţi.// Când zei păgâni au încercat să schimbe lumea,/ prin viclenii şi crime odioase,/ voind s-aducă iadul pe pământ,/ noi i-am primit cu flori de câmp şi soare.// Sămânţa noastră nu va dispărea./ Suntem proscrişii vieţii pe pământ./ Iar dacă ne va cere Creatorul,/ vom răspândi sămânţa-n Univers” (pag. 37).

Cu alte cuvinte, Alex Vâlcu este un scriitor care ştie să se impună prin surprizele lui literare, iar cartea despre care am vorbit în această prezentare îl obligă să nu se oprească aici.

ION MACHIDON

Preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental”

ARTICOLUL A APĂRUT ÎN REVISTA

„ROMÂNIA MARE” PE 11 NOIEMBRIE 2011

Alex Vâlcu – scriitorul amintirilor de neuitat

Din anii tinereţii sale, Alex vâlcu a fost pasionat de muzică, dovadă că şi-a înfiinţat, încă de pe atunci, propria sa formaţie, „Piraţii”, alături de alţi colegi animaţi de aceeaşi pasiune, dăruindu-se, cu melodii de petrecere, pe care le cânta la nunţi, la sărbători onomastice, botezuri sau la propriile evenimente familiale. Numai că, pe măsură ce-şi înălţa aripile pe tărâmul muzicii, tot mai mult şi cu folos, spunem noi, s-a apropiat şi de masa de scris. Rezultatele au devenit, curând, evidente. Strădaniile lui s-au materializat în mai multe volume de poezii şi de proză, contribuţii la unele antologii, colaborări la diverse publicaţii, iar , din 2011, Alex Vâlcu a devenit redactor la revista noastră, „Amurg sentimental”. Ca locuitor al oraşului Titu, el a dat viaţă unui cenaclu local, intitulat „Luceafărul”, pe care îl apreciem ca fiind unul de perspectivă, pentru că , în momentul de faţă, numără deja câţiva membri de nădejde, scriitori cu volume publicate, precum Maria Dobrin (din Potlogi), Vasile Oneaţă şi Constantin Predescu Neacşu (Lunguleţu), cărora li se alătură târgoviştenii George Coandă şi Constantin Voicu, din Titu, bibliotecara Liliana Grigorescu, mare iubitoare de carte, împreună realizând, în cadrul Bibliotecii Orăşeneşti, unde aceasta activează, multe şi atractive proiecte culturale. Acum, la un an şi ceva de când scriitorul Alex Vâlcu a publicat, la editura noastră, volumul de proză scurtă „Aşa a început legenda”, iată că acesta iese la rampă cu o nouă carte, cu un titlu îndrăzneţ, am zice noi, „Adieri astrale”, care adună între filele sale poezii şi lucrări  de proză, publicate prin reviste, antologii sau scrieri prezentate la diverse întâlniri cu colegii de breaslă ori cu oameni iubitori de literatură. Nu este vorba de o antologie de autor. Nu a fost, nici pe departe, intenţia autorului, iar noi nu am avut vreo discuţie despre o astfel de lucrare literară. Urmărindu-i scrisul, fie sub forma poeziei, fie sub forma prozei, vom descoperi la Alex Vâlcu mai multe stări scriitoriceşti, în care predomină acel patos al limbajului, detaliat mai ales sub aspect prozodic. Şi, dacă ar fi să o spunem pe cea dreaptă, Alex Vâlcu are nu numai şarm scriitoricesc, ci şi dragoste faţă de ceea ce-l înconjoară, suferind la fel de  mult ca fiecare dintre semenii săi săraci şi lipsiţi de orice ajutor material, ca efect al rapacităţii otrăvitoare a acestui regim, care atentează în mod grosolan la buzunarele lor.

Iată cum îşi exprimă autorul dorinţa pentru o lume mai bună, pentru un cer albastru şi pentru capacitatea de a transmite fiinţei umane simţăminte patriotice, atunci când se intonează Imnul ţării, care, de unii, a ajuns să fie blasfemiat. Când în România, totul este distrus, batjocorit, doar Imnul Naţional  rămâne neatins. Iată că s-a reuşit, şi în această privinţă, ca defăimătorii Neamului să-şi atingă ţinta. Vom reproduce poemul, prin care cititorii vor înţelege mai bine modul de gândire al autorului, felul în care percepe el realitatea, mai ales când vine vorba de poezie şi de prietenii literare. Pentru că Alex Vâlcu  nu este doar un scriitor cu temeri pentru semenii săi, ci şi un amic plin de farmec şi curiozităţi camaradereşti. Acesta este şi motivul pentru care ne-am strâns mâinile, într-o zi de toamnă plânsă, în oraşul său, împărtăşindu-ne încrederea în proiectele noastre literare. Dar, să vedem poemul intitulat „Albastru, galben, verde”, în toată splendoarea lui imaginativă, o adevărată izbândă poetică a autorului: „Avem nevoie de albastru, de cât mai mult albastru./ Avem nevoie de galben, de cât mai mult galben.// Avem nevoie de albastru, de cât mai mult albastru./ Avem nevoie de apă, de cât mai multă apă,/ fără de care Terra ar fi lipsită de viaţă.// Avem nevoie de verde, de cât mai mult verde./ Clorofila care ne dă oxigenul./fără de care Terra ar fi lipsită de viaţă” (pag. 62)

Alex Vâlcu scrie, însă, şi poezii umoristice, lirică de dragoste, proză ce ţine de jurnal, presărată cu evenimente şi peripeţii din viaţa sa. Am ales, însă, să zugrăvim, în rândurile de faţă, profilul său poetic, în care umorul este redat într-o avalanşă de descrieri notabile, aşa cum se întâmplă în poemul „Nema firfirei”, din care cităm versurile: „Când mi se face dor de munte,/ mă urc pe bloc./ Când mi se face dor de mare,/ mă arunc în cadă./ Ca să mă bronzez,/ bag viteză la <<munte>> (…) Ce aş mai pleca, de nebun,/ la mare, la mică,/ la munte,/ la deal…dar nema firfirei” (pag. 90).iar de la umorul de bun gust, să trecem la un alt poem, „Sămânţa noastră”, pe care îl redăm, pentru fiorul patriotic evident pe care îl transmite neamului nostru, care, în pofida suferinţelor îndurate de-a lungul existenţei sale, n-a disperat, aşa cum se întâmplă şi acum. Poetul ne arată că sămânţa românească este atât de fertilă, încât românii,  prin înţelepciunea lor, reuşesc să renască din propriile drame, în ciuda disperării duşmănoase a unora, de a-i defrişa, cu orice preţ: „Am strâns milenii de iubire/ Şi am rămas stăpâni pe-acest pământ./ Păcatul este la fel ca timpul,/ generator de bucurii şi de tristeţi.// Când zei păgâni au încercat să schimbe lumea,/ prin viclenii şi crime odioase,/ voind s-aducă iadul pe pământ,/ noi i-am primit cu flori de câmp şi soare.// Sămânţa noastră nu va dispărea./ Suntem proscrişii vieţii pe pământ./ Iar dacă ne va cere Creatorul,/ vom răspândi sămânţa-n Univers” (pag. 37).

Cu alte cuvinte, Alex Vâlcu este un scriitor care ştie să se impună prin surprizele lui literare, iar cartea despre care am vorbit în această prezentare îl obligă să nu se oprească aici.

ION MACHIDON

Preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental”

ARTICOLUL A APĂRUT ÎN REVISTA

„ROMÂNIA MARE” PE 11 NOIEMBRIE 2011

Alex Vâlcu – scriitorul amintirilor de neuitat

Din anii tinereţii sale, Alex vâlcu a fost pasionat de muzică, dovadă că şi-a înfiinţat, încă de pe atunci, propria sa formaţie, „Piraţii”, alături de alţi colegi animaţi de aceeaşi pasiune, dăruindu-se, cu melodii de petrecere, pe care le cânta la nunţi, la sărbători onomastice, botezuri sau la propriile evenimente familiale. Numai că, pe măsură ce-şi înălţa aripile pe tărâmul muzicii, tot mai mult şi cu folos, spunem noi, s-a apropiat şi de masa de scris. Rezultatele au devenit, curând, evidente. Strădaniile lui s-au materializat în mai multe volume de poezii şi de proză, contribuţii la unele antologii, colaborări la diverse publicaţii, iar , din 2011, Alex Vâlcu a devenit redactor la revista noastră, „Amurg sentimental”. Ca locuitor al oraşului Titu, el a dat viaţă unui cenaclu local, intitulat „Luceafărul”, pe care îl apreciem ca fiind unul de perspectivă, pentru că , în momentul de faţă, numără deja câţiva membri de nădejde, scriitori cu volume publicate, precum Maria Dobrin (din Potlogi), Vasile Oneaţă şi Constantin Predescu Neacşu (Lunguleţu), cărora li se alătură târgoviştenii George Coandă şi Constantin Voicu, din Titu, bibliotecara Liliana Grigorescu, mare iubitoare de carte, împreună realizând, în cadrul Bibliotecii Orăşeneşti, unde aceasta activează, multe şi atractive proiecte culturale. Acum, la un an şi ceva de când scriitorul Alex Vâlcu a publicat, la editura noastră, volumul de proză scurtă „Aşa a început legenda”, iată că acesta iese la rampă cu o nouă carte, cu un titlu îndrăzneţ, am zice noi, „Adieri astrale”, care adună între filele sale poezii şi lucrări  de proză, publicate prin reviste, antologii sau scrieri prezentate la diverse întâlniri cu colegii de breaslă ori cu oameni iubitori de literatură. Nu este vorba de o antologie de autor. Nu a fost, nici pe departe, intenţia autorului, iar noi nu am avut vreo discuţie despre o astfel de lucrare literară. Urmărindu-i scrisul, fie sub forma poeziei, fie sub forma prozei, vom descoperi la Alex Vâlcu mai multe stări scriitoriceşti, în care predomină acel patos al limbajului, detaliat mai ales sub aspect prozodic. Şi, dacă ar fi să o spunem pe cea dreaptă, Alex Vâlcu are nu numai şarm scriitoricesc, ci şi dragoste faţă de ceea ce-l înconjoară, suferind la fel de  mult ca fiecare dintre semenii săi săraci şi lipsiţi de orice ajutor material, ca efect al rapacităţii otrăvitoare a acestui regim, care atentează în mod grosolan la buzunarele lor.

Iată cum îşi exprimă autorul dorinţa pentru o lume mai bună, pentru un cer albastru şi pentru capacitatea de a transmite fiinţei umane simţăminte patriotice, atunci când se intonează Imnul ţării, care, de unii, a ajuns să fie blasfemiat. Când în România, totul este distrus, batjocorit, doar Imnul Naţional  rămâne neatins. Iată că s-a reuşit, şi în această privinţă, ca defăimătorii Neamului să-şi atingă ţinta. Vom reproduce poemul, prin care cititorii vor înţelege mai bine modul de gândire al autorului, felul în care percepe el realitatea, mai ales când vine vorba de poezie şi de prietenii literare. Pentru că Alex Vâlcu  nu este doar un scriitor cu temeri pentru semenii săi, ci şi un amic plin de farmec şi curiozităţi camaradereşti. Acesta este şi motivul pentru care ne-am strâns mâinile, într-o zi de toamnă plânsă, în oraşul său, împărtăşindu-ne încrederea în proiectele noastre literare. Dar, să vedem poemul intitulat „Albastru, galben, verde”, în toată splendoarea lui imaginativă, o adevărată izbândă poetică a autorului: „Avem nevoie de albastru, de cât mai mult albastru./ Avem nevoie de galben, de cât mai mult galben.// Avem nevoie de albastru, de cât mai mult albastru./ Avem nevoie de apă, de cât mai multă apă,/ fără de care Terra ar fi lipsită de viaţă.// Avem nevoie de verde, de cât mai mult verde./ Clorofila care ne dă oxigenul./fără de care Terra ar fi lipsită de viaţă” (pag. 62)

Alex Vâlcu scrie, însă, şi poezii umoristice, lirică de dragoste, proză ce ţine de jurnal, presărată cu evenimente şi peripeţii din viaţa sa. Am ales, însă, să zugrăvim, în rândurile de faţă, profilul său poetic, în care umorul este redat într-o avalanşă de descrieri notabile, aşa cum se întâmplă în poemul „Nema firfirei”, din care cităm versurile: „Când mi se face dor de munte,/ mă urc pe bloc./ Când mi se face dor de mare,/ mă arunc în cadă./ Ca să mă bronzez,/ bag viteză la <<munte>> (…) Ce aş mai pleca, de nebun,/ la mare, la mică,/ la munte,/ la deal…dar nema firfirei” (pag. 90).iar de la umorul de bun gust, să trecem la un alt poem, „Sămânţa noastră”, pe care îl redăm, pentru fiorul patriotic evident pe care îl transmite neamului nostru, care, în pofida suferinţelor îndurate de-a lungul existenţei sale, n-a disperat, aşa cum se întâmplă şi acum. Poetul ne arată că sămânţa românească este atât de fertilă, încât românii,  prin înţelepciunea lor, reuşesc să renască din propriile drame, în ciuda disperării duşmănoase a unora, de a-i defrişa, cu orice preţ: „Am strâns milenii de iubire/ Şi am rămas stăpâni pe-acest pământ./ Păcatul este la fel ca timpul,/ generator de bucurii şi de tristeţi.// Când zei păgâni au încercat să schimbe lumea,/ prin viclenii şi crime odioase,/ voind s-aducă iadul pe pământ,/ noi i-am primit cu flori de câmp şi soare.// Sămânţa noastră nu va dispărea./ Suntem proscrişii vieţii pe pământ./ Iar dacă ne va cere Creatorul,/ vom răspândi sămânţa-n Univers” (pag. 37).

Cu alte cuvinte, Alex Vâlcu este un scriitor care ştie să se impună prin surprizele lui literare, iar cartea despre care am vorbit în această prezentare îl obligă să nu se oprească aici.

ION MACHIDON

Preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental”

ARTICOLUL A APĂRUT ÎN REVISTA

„ROMÂNIA MARE” PE 11 NOIEMBRIE 2011

 

Add comment


Security code
Refresh

Sondaj

Ce părere aveţi despre acest site ?
 

Cine este online

We have 423 guests online

Statistici Site

  • 3705 registered
  • 0 today
  • 0 this week
  • 212 this month
  • Last: GkadmirFlum
Ulti Clocks content

Reclama Dvs

Librarie Online. Zilnic ultimele carti noi, promotii si reduceri. Carti pentru fiecare cu livrare din stoc.

Site Gazduit De

armand-productions3

 


feed-image Feed Entries

Poemul din metrou