Home
Revistă de cultură,civilizaţie şi atitudine morală
Romanian Junkie PDF Print E-mail
Written by Theo d'Or   
Saturday, 09 January 2010 00:39
Am ajuns încet la librărie. În sfarsit o oază de linişte după o zi infernală. Nu am mai călcat de ceva vreme pe aici. Scrutez de la un capăt la altul, analizez minuţios fiecare carte de literatură, fiecare titlu, copertă. Răcoarea şi muzica bună nu fac decât să mă binedispună.
A trecut aproape o oră de când sunt în librărie. Citesc fragmente din cărţile noi, recent publicate. Regretabil, o stare de greaţă începe să mă cuprindă. Fără să vreau am ajuns să văd ‘the big picture’. Grotesc, absurd, aberant, redundant - o pleiadă întreagă de sinonime îmi trece prin minte. Nici măcar nu mai merită să folosesc verbe. O risipă imensă de talent, de cuvinte, de sentimente, fie ele şi false, exprimate cât mai colorat posibil - risipă de materie şi spaţiu. Prea mult, prea mult îmi vine să strig, dar ştiu că revolta mea nu are de-a face cu această librărie, cu cărţile, cu scriitorii care publică mult, agresiv şi inutil şi care în cele din urmă îmi provoacă o totală repulsie faţă de literatura contemporană. Greaţa mea e la nivel existenţial, nu doar intelectual. Aici însă pot să-mi manifest revolta nestingherit. Cărţile nu îmi pot răspunde. Nu îmi pot da replici isteţe care să mă pună la punct. Numai pe ele îmi pot vărsa nervii; pe ele şi pe oamenii care nu au nimic mai bun de făcut decât să mă asculte. Acum îmi readuc în minte motivul pentru care am renunţat să mai am de-a face cu literatura, cu cărţile în general. Sila pe care mi-o produc, impertinenţa şi tupeul. Dar îmi aduc aminte de un obiect cu totul şi cu totul nesemnificativ, ascuns strategic în buzunarul hainei mele. Un mic artificiu care poate da o pată de culoare existenţei mele cotidiene şi plimbărilor citadine. Un mic joint, pe care încet, prudent, îl scot din buzunar, sperând că nu mă observă nimeni. Mă retrag într-o aripă mai puţin populată a vechii librării. Îmi aprind jointul şi trag în mine cu sete primul fum. Cam târziu...deja am fost văzut...priviri stupefiate, perplexe. Târziu pentru mine şi târziu şi pentru ei. Ţigara cu Mary Jane şi-a făcut efectul rapid şi mă înalţ încet, odată cu fumul ei. Sunetele sunt de acum estompate..."Iarbă" aud pe cineva şoptind. Nu ştiu dacă şi altcineva a perceput ridicolul situaţiei, dar mă apucă un râs isteric ce are menirea de a enerva la culme clienţii care răsfoiesc carte după carte. Sunt revoltat deja! Ce experienţă originală - nimeni nu întelege - de a fuma stupefiante într-o librarie. Ce păcat... Sunt singur...neînţeles şi euforic din cale afară. Acum pot citi liniştit fără teama că nausea m-ar putea cuprinde.
‚Au trecut vreo două ceasuri de când am intrat în librărie’, gândesc cu mintea cuprinsă de ceaţă...În realitate însă, nu sunt decât 5 minute, la sfârşitul cărora sunt dat afară şi aruncat în stradă, în cotidian, în absurd, în banal. Încercarea mea de psihonavigaţie a luat sfârşit. Mă apucă o depresie cumplită. Îmi vine să mă întorc şi să strig asemenea lui Quasimodo cu o voce lugubră şi grotescă " sanctuaire, sanctuaire"!
Dar îmi aduc aminte de banalul şi omniprezentul meu joint. Îl ţin uşor între buze şi simt gustul şi mirosul respingător al plantei magice. E o ploaie măruntă afară. Încerc să îmi imaginez ţări exotice, palmieri, scene psihedelice, plaje şi oameni pe culmile fericirii. Aiurea....nu sunt decât un junkie pe culmile disperării într-un oraş gri apăsat de urâţenie şi mizerie.
În plimbarea mea nefericită trec întâmplător pe lângă marea catedrală bizantină a oraşului. La o straduţă de ea, în apropiere, o casă veche şi frumoasă adăposteşte acum un night club. Hmm...Se spune că Dumnezeu are simţul umorului, dar Diavolul e de-a dreptul un desăvârşit comediant. Gluma proastă a prinţului întunericului mă amuză peste măsură. O răspântie morală. Sacrul şi profanul. În varianta creştină, desigur. Sunt sigur că un practicant al vechilor religii păgâne ar fi văzut poate puţin altfel lucrurile. Şi de ce nu ? Oare ce să aleg...sacrul creştin sau sacrul păgân, eleusian, hedonist? Reclama luminoasă a Satanei mă atrage din ce în ce mai mult. Hotărât lucru – marketingul, sub toate formele lui, nu este punctul forte al bisericii. Unde sunt reclamele luminoase, panourile, ledurile, casetele, pliantele printate colorat şi naiv cu “Dumnezeu te iubeşte”? Campania de publicitate a bisericii lipseşte cu desăvârşire. Însă acum, pentru moment, vreau sa fiu un decăzut, un hedonist, un dionisiac...este timp şi pentru penitenţă, pentru căinţă şi asceză.
Dintr-o dată am o epifanie...aflu că suntem în Săptămâna Mare. Afişul de pe uşă informează clienţii despre oferta pascală a clubului şi programul special din sărbătoarea Paştelui. Campania de publicitate a Satanei e de invidiat. Nu ştiu cum să reacţionez. Beatitudinea mea narcotică şi euforia s-au risipit demult. Nu pot să fiu dezgustat. Dezgustul este pentru ipocriţi. Nu pot decât să izbucnesc în râs sau să plâng. Am senzaţia că văd un film prost, că asist la o piesă grotesca de teatru. În realitate, afişul nu poate decât să mă incite. Înseamnă că lumea nu e aşa absurdă cum o credeam. Din moment ce există o asemenea încălcare a valorilor, există şi o luptă. Dintre cine şi cine ? Care sunt adversarii? Ce mai contează! Există un război, se dau lupte. Avem pentru ce lupta, idea pentru care pot muri sau trăi, aşa cum spunea filosoful danez. Care va fi ea, rămâne la latitudinea fiecăruia să o descopere. Există o luptă între bine şi rău. Deşi aşa este, idea mi se pare cel puţin maniheistă, deci naivă, dihotomia aceasta puerilă între două concepte obscure şi relative, născocite de om, mă determină din ce în ce mai mult să dau dreptate marelui nebun al filosofiei germane, Nietszche - autor al celebrei “Dincolo de bine şi de rau”. Dar de ce aş da crezare tuturor acestor elucubraţii filozofice şi pseudo-filozofice, intrucât doar adevărul meu personal constituie o bază pentru gândirea şi pentru toate convingerile mele. Dar decid să mă desprind de toate aceste consideraţii şi reflexii inutile şi descind în infern asemenea lui Dante. Desigur că infernul aici, se pretinde a fi paradis, iar demonii pretind a fi îngeri şi sfinţi, iar pentru naivi, ignoranţi, disperaţi şi narcotici, aşa şi este.
...Orice curvă poartă în suflet un înger muribund. Orice femeie decăzută mai are în sine germenele inocenţei, inocenţă la care nu se mai poate întoarce. Procesul este ireversibil. Social, psihologic, ontologic, metafizic, teologic, în fiecare dintre noi, un înger moare odată ce am decis să renunţăm la puritate. Din acest punct de vedere, de la săvârşirea primului act, avem în faţă un drum întins, bine bătut, care ne duce direct spre iad. Drumul este uşor şi lin şi te invită să îl parcurgi de la primul până la ultimul păcat. Inocenţa a murit demult în aceste femei, iar în sufletul lor, locuri vacante nu mai sunt decât pentru demoni. Îngerii nu mai pot sălăşui. Dar au rămas regretele, undeva, într-un colţ ascuns al sufletului...
Tristeţea din ochii lor... Captive ale păcatului. Mirosurile puternice, semi obscuritatea, lumânările, dansurile, toate mă duc cu gândul la un sanctuar. Dar nu e decât unul din cele 9 cercuri ale infernului şi nu îmi mai poate oferi nimic, decât deziluzie şi dezamăgire. Toate mijloacele pe care le folosesc pentru a gusta puţin din fericire nu fac decât să mă aducă la un nivel de sacră deziluzie în care ştiu că ceea ce urmăresc, că ceea ce caut cu atâta patimă, nu e decât o himeră ...o fata morgana.
‚Ce rost mai are totul atunci când cerul se oglindeşte chiar şi intr-o baltă de urină...’, îmi şopteşte cineva.
După cuvinte, pare a fi un bătrân profet - în aparenţă, nu este decât un alcoolic erudit. Şi pentru că nu mai are bani cu care să arunce în jurul său, aruncă cu citate vechi, fără rost şi cu vorbe de duh, care nu mai spun nimic rătăcitului din mine. Cât de ridicol poate fi! Un profet ca din vremurile antice, într-un bordel, propovăduind cuvântul lui Dumnezeu, blestemând, afurisind, şi dând ultimatumuri poporului ales, uitându-se cu jind, din timp în timp, la târfele care dansează lasciv. Izbucnesc în râs, imaginându-mi-l în această postură hilară, asaltat de curve, şi îi spun că nu mai avem nevoie de profeţi. Profeţi şi apostoli. Un fel de agenţi de publicitate, promoteri ai lui Dumnezeu.
Nu mai suport nicio clipă aici; mirosul fetid al acestor fiinţe şi pestilenţa umană manifestată la acest nivel, mă pun pe fugă. Încă o dată, sunt Quasimodo - strig “sanctuaire, sanctuaire”! Când nu vom mai căuta refugii, când ne vom simţi la fel de natural în iad ca şi în rai, atunci vom fi cu adevărat liberi..atunci vom fi proprii noştri stăpâni. Dar eu sunt în căutarea disperată a unui sanctuar şi plâng neîncetat, chiar dacă ochii au refuzat să o mai arate. Aş vrea să ştiu că am un refugiu, aş vrea să ştiu că există un
Demiurg bun la picioarele căruia să mă închin şi să mă ascund...însă tot acest decor urât îmi infirmă toate bănuielile şi îmi distruge orice speranţă. Şi totuşi, mai este un loc unde sper să îmi pot găsi alinare, unde pot fugi de noaptea aceasta care pare că nu se mai termină şi care vrea cu tot dinadinsul să-mi închei cât mai curând socotelile cu lumea, cu existenţa mea, cu mine însumi.
Continua mea luptă cu demonii este incitantă. Sau cel putin aşa o denumesc. Nu ştiu dacă aceşti demoni există în realitate. Probabil că îmi născocesc inamici asemeni unui dictator paranoic. Numai că în cazul meu, activităţile subversive ale presupuşilor mei inamici sunt cât se poate de reale şi cât se poate de condamnabile.
Biserica... ah, acest artificiu menit să ne îndepărteze cât mai mult de Dumnezeu...La fel de bine aş putea să îmi caut mântuirea în recepţia unui hotel. Biserica, pierzând din tacticile sale de manipulare prin teroare, şi-a pierdut şi eficacitatea. De aceea, stau acum în faţa acestui altar, ca în fata tronului unui împărat senil şi bătrân care nu mă aude şi nu mă poate înţelege. Mă gândesc totuşi că Dumnezeu mă va salva indiferent de cât de multă evlavie îmi inspiră acest locaş sfânt. Dacă mi-aş fi întors faţa de la Dumnezeu şi aş fi renunţat la orice speranţă…..însă m-a prins în capcana ei şi nu pot renunţa la ea asemenea unui drog puternic.
Preotului care slujeşte aici, aş vrea să-i spun doar din plăcerea de a-l vedea cât de cât dezorientat, că se închină unor iluzii, însă îi întâlnesc privirea şi îi e mintea mult mai rătăcită decât a mea. Aş vrea să-i spun că el şi toţi cei ce sunt în situaţia lui, nu sunt decât funcţionari în slujba Minciunii, căci să afirm că este un funcţionar în slujba lui Dumnezeu, ar fi o mare blasfemie şi un mare neadevăr. Ce caut aici, de ce îi complic eu viaţa m-ar întreba, cu ce ar putea el să mă ajute pe mine, însă nu vedeţi că nu pot ajunge la certitudine decât regăsindu-mi rătăcirea în el ?
Fie că dormi pe banca unui parc sau într-un ‚king size’ bed dintr-un hotel de 5 stele, totul este acelaşi în esenţă; fericirea este scopul ultim, iar rezultatul la care ajungem după o viaţă întreagă irosită în căutarea fericirii este...cu totul şi cu totul imposibil de desluşit.

 
urmează-ţi distinctul PDF Print E-mail
Written by alexander   
Tuesday, 19 January 2010 19:49

m-am suit în metroul ce ducea spre gară
să-mi aştept iubita
oamenii de pe scaune se uitau la mine
ba nu se uitau la mine ba se uitau la mine
nici acum nu ştiu şi oricum nu conta
eu citeam un neon pâlpâia în povestirea din carte
de la un capăt la altul al vagonului treceau oamenii de pază
ca nişte bile azvărlite pe podea
dădeam pagina în acelaşi timp cu o blondă de lângă mine
mă uitam din când în când pe geam
şi mă forţam să văd că metroul mergea invers
când reuşeam mă lua o ameţeală plăcută
reveneam la citit ronţăind în gând
din punga de sărăţele ce se lăfăia pe jos
îmi înfrânam instinctul de a-mi roade unghiile
pentru că şi unghiile au dreptul să zică
da
în schimb clipeam era felul meu de a mă ţine de bară
mai aveam o mie de staţii şi timp să îmi imaginez
sfârşitul vieţii cu iubita mea într-un telescaun
mergând spre soare

 

 
Grigorie M. CROITORU: LA FÂNTÂNĂ PDF Print E-mail
User Rating: / 1
PoorBest 
Written by Ştefan Doru Dăncuş   
Saturday, 17 June 2017 12:18

S C E N E T Ă

PERSONAJELE:

IONEL, adolescent, căruia îi cam fugeau ochii după vecina lui de peste pârâu;

MĂRIUȚA, adolescentă, vecina de peste pârâu a băiatului;

MAMA lui IONEL;

NEA GHEORGHE, tatăl fetei.

ACTUL I

TABLOUL I (DIURN)

SCENA 1

IONEL, MĂRIUȚA

(Este miezul zilei. Pe cer nu se vede nicio zdreanță de nor. Razele aurii ale soarelui de vară parcă se topesc și-ți curg în creștetul capului, năucindu-te. EL coboară coasta cu un urcior în mână, EA trece pârâul pe punte și se îndreaptă spre fântână cu o garniță în mână. EL grăbește pasul și vrea să ajungă înaintea fetei la fântână. EA îl vede și-i strigă):

MĂRIUȚA: Vezi că eu scot apă înaintea ta. Nu fugi, că nu te las să-ți umpli urciorul înaintea mea!

IONEL: Fug, Măriuță, ca să-ți scot ție apă. Nu pun în urcior la mine, îți umplu ție garnița*, că tu te grăbești…

MĂRIUȚA. Lasă, IONEL, că-mi scot eu apă, nu te osteni tu pentru mine. Nu sunt neputincioasă…

IONEL (Se uită cu drag la ea): Poate că așa vreau, Măriuță!

MĂRIUȚA (Fixându-l și ea cu privirile): Ce motiv ai avea, IONEL, să vrei tu așa?

IONEL. O să-ți spun, Măriuță, dacă o să mă asculți. Hai că te aștept și mergem deodată. Dacă mă lași, te iau și de mână și-ți duc și garnița. Vrei, Măriuță?

MĂRIUȚA (Zâmbind veselă îl pune la încercare): Mi-o duci și până acasă, IONEL? Dacă mi-o duci, te las să-mi scoți apă și să-mi umpli garnița…

IONEL (Bucuros, încearcă și el marea cu degetul; vrea să vadă în ce ape se scaldă fata care îl atrăgea): Ți-o duc, Măriuță, ți-o duc, fată cu ochii ca noaptea fără lună și stele…

MĂRIUȚA (Îl face să se perpelească nițel): Ei, dacă vorbești despre ochii mei, nu mai facem târgul. Tu te duci în treaba ta, eu mă duc în treaba mea și-am terminat povestea…

IONEL: Dar țâfnoasă ești tu, Măriuță! Pe cât ești de frumoasă, pe atât ești de țâfnoasă. Cu cine semeni, Măriuță?

MĂRIUȚA: Ce te interesează pe tine, IONEL?

IONEL: Mă interesează, Măriuță, mă interesează, fată, că tu vorbești de târg, dar făcurăm noi vreun târg? Zici că terminăm povestea, dar începurăm noi vreo poveste?

MĂRIUȚA (Încurcată de reacția băiatului, nu știe ce să spună). Păi…

IONEL (Îndrăznește și-i mărturisește direct): Vezi că nu știi ce să zici: Aveam de gând să mă uit de-aproape în ochii tăi ca noaptea fără lună și fără stele, să mă joc nițel cu tine, Măriuță, dar…

MĂRIUȚA (Decisă, dar joaca este vizibilă). Cu dar sau fără dar, eu zic să stai tu aici, fără să te miști, până scot eu apă, apoi vii și tu. Eu torn mai repede în garniță, decât torni tu în urcior. Sigur o mai și verși, că tu te uiți mai mult la mine decât la gura urciorului, și trebuie să mai scoți o găleată, poate încă două… Eu mă grăbesc, IONEL, că trebuie să termin mâncarea, pe când tu ai timp destul. Tu duci apă rece să aveți la masa de amiază. Hai, IONEL, înțelege că mă grăbesc. Stai aici până îmi umplu eu garnița…

IONEL (Acceptă, că știe el ce știe, dar nu degeaba). Bine, Măriuță, stau, dar tu o să stai, când oi zice eu să stai?

MĂRIUȚA: Stau, IONEL, nici nu mă clintesc!

IONEL: Zi zău*, Măriuță, și te las să te duci înainte. Stau aici, nici nu mă mișc…

MĂRIUȚA: Zău, IONEL, dacă n-oi sta, când vei zice tu să stau!

IONEL (Sentențios, dar este vizibil faptul că glumește și face eforturi să nu izbucnească în râs): Zău acesta, Măriuță, înseamnă că ai jurat și, dacă nu respecți jurământul, n-o să ai parte de dragoste, nu te-or ține feciorii în brațe, nu te-or săruta, nu te vei mărita sau, și mai rău, te poți preface în stafie și ții calea oamenilor pe la răscruci!*

MĂRIUȚA: Știu, IONELe, știu! Lasă-mă acum!

IONEL. Bine, te las. (O lasă să treacă de el. Este așa de bucuros, că își freacă palmele și bate în pumni. Bucuria lui crește cu fiecare pas pe care fata îl face spre fântână. Știe el ce știe…).

MĂRIUȚA: (Ajunge la fântână, introduce găleata în fântână și o scoate goală. Dezamăgită, strigă la băiat): IONEL!

IONEL: Ce-i, Măriuță?

MĂRIUȚA: Uite, în fântână nu este apă! Ce este de făcut?

IONEL: Știu eu, Măriuță? Dacă nu este apă, cum o să scoți tu? Nu-ți spusei eu frumos să mă lași pe mine să-ți scot apă? Acum, descurcă-te, Măriuță!

MĂRIUȚA: Nu pot, IONEL! Dar tu poți?

IONEL: Pot, Măriuță, dar tu îți ții cuvântul?

MĂRIUȚA: Ce cuvânt să-mi țin, IONEL?

IONEL (Vesel, știind că fata nu mai are scăpare, oriîncotro va da). Ăla pe care jurași! Să stai, Măriuță, când ți-oi spune eu să stai!

MĂRIUȚA: Stau, IONEL, dar ce ai tu de gând?

IONEL: Păi, îți spusei, Măriuță, să mă uit în ochii tăi negri ca noaptea fără lună și fără stele și să te pup…, să te pup…, să te pup!...

MĂRIUȚA: Să mă și pupi, IONEL?

IONEL: Să te pup, Măriuță!

MĂRIUȚA: Parcă ziceai că vrei doar să te uiți în ochii mei, acum mai adăugași și pupatul. Când o să-mi scoți apă, cine știe ce mai adaugi. Ai de gând să mai adaugi ceva, IONEL?

IONEL. Dacă ești bună și ascultătoare și nu încerci să mă păcălești, poate că mă mulțumesc cu atât…

MĂRIUȚA (N-are ce face și acceptă, însă, în gândul ei apăruse posibilitatea de scăpare): Bine, IONEL, dar mai întâi îmi scoți apă și apoi…

IONEL (Bucuros că va putea să se apropie de această fată frumoasă): Primesc, Măriuță! Dacă nu-ți place să te uiți în fântână, uită-te spre Aninoasa, spre râpa lui nea Costică al Dudii sau spre plopii Catrinei lui Mititelu.

MĂRIUȚA: Mă uit, IONEL, să văd cum faci!

IONEL: Simplu, Măriuță, uite! (Băiatul își dă drumul pe lumânare* și alunecă spre fundul fântânii. Umple găleata cu o cană, fata o trage afară și umple și garnița și urciorul. Fetei îi vine un gând năstrușnic și-l pune în aplicare. Momentul este favorabil): Măriuță, sloboade găleata, să ies și eu afară!

MĂRIUȚA (Chicotind de bucurie, se uită în fântână, dar nu sloboade găleata. Zice): IONELe!

IONEL. Ce-i, Măriuță?

MĂRIUȚA: Când ai citit ultima dată Povestea lui Arap-Alb?

IONEL: Nu mai țin minte, dar sigur am citit basmul de mai multe ori. De ce mă întrebi?

MĂRIUȚA: Mai ții minte cum a vrut spânul să scape de feciorul împăratului?

IONEL (Râde de gluma fetei, știind că el poate ieși din fântână și fără lumânarea de la fântână): Vrei să mă lași și tu în fundul fântânii. Nu te sfătuiesc, Măriuță. Noi suntem oameni reali, nu personaje de basm. La noi, binele se răsplătește cu bine! Tu pe ce vrei să mă jur, Măriuță, că paloș n-am? Și ce n-ai vrea tu să nu fac după ce ies din fântână? Ca să te sărut vrei, sunt sigur. Am văzut licărul din ochii tăi frumoși, când ai auzit că vreau să te pup. Și-apoi, ai jurat, iar jurământul trebuie respectat. Și Arap-Alb și-a respectat jurământul făcut pe ascuțișul paloșului. Chiar de mă vei lăsa în fântână, eu la tine nu voi renunța. Voi ieși, te voi găsi, dacă te vei ascunde și pe tărâmul celălalt și te voi săruta. Dar am vorbit destul, hai, lasă găleata în fântână!

MĂRIUȚA: O las, IONEL! (Fata introduce găleata în fântână).

IONEL (Iese din fântână, se uită la fată, îi zâmbește și-i zice): Ei, Măriuță, acum trebuie să stai!

MĂRIUȚA (Vrea ca tot ea să aibă ultimul cuvânt): Știi ce, IONEL?

IONEL. Ce, Măriuță?

MĂRIUȚA. Aici, poate veni cineva. Mai bine vii deseară la strânsură la Mărgărita și, când vrei, îmi faci semn și plecăm amândoi. Tu mă duci acasă și mă pupi, că asta vrei, nu să te uiți în ochii mei, chiar dacă sunt, cum zici tu, negri ca noaptea fără lună și fără stele. Știi tu bine ce vrei, numai să pui mâna pe mine. Ce zici?

IONEL (Cedează): Bine, Măriuță, dar să nu mă păcălești, auzi?

MĂRIUȚA: Nu te păcălesc, IONEL. Ajută-mă să pun garnița pe cap! Așa! Mulțumesc, IONEL! (Pleacă spre casă, urmărită de privirile admirative ale băiatului, dar și de regretul că nu-i furase măcar un sărut!).

         

SCENA 2

IONEL, MAMA

(A două jumătate a zilei trece foarte greu. I s-a părut cât trei conace*. Nu-și găsește locul,     n-are stare, îi ard tălpile. Își face reproșuri că a lăsat-o numai așa, fără să o sărute, deși o avusese la cheremul lui. La un moment dat, se oprește la colțul casei și-i rostește numele):

IONEL: Ei, Măriuță, Măriuță, ce ți-oi face deseară!

MAMA (Îl aude din prispă și-l întreabă): Despre ce Măriuță vorbești, muică?

IONEL: Despre pisica noastră, Mamă, că făcu ceva rău și i-oi trage o bătaie, când oi prinde-o!

MAMA: De când o cheamă MĂRIUȚA, muică? Parcă îi ziceai Mița!

IONEL: Mița, MĂRIUȚA, tot un drac este: „Pisicuța noastră hoață / A făcut o boroboață…” A noastră a prins toți puii de brabete* din cuibul de la strașină și i-a mâncat. Nu mai este niciunul.

MAMA: Au zburat, muică, i-am văzut eu. Să nu bați pisica, n-a mâncat ea puii de brabete, au zburat. (După puțin timp, îi spune): Ce să-i faci? Vine și vremea Măriuțelor, fie ele și pisicuțe, muică! Dar nu de cele care mănâncă pui de brabete, ci de ălea care fură inimi de băiețași ca tine și-i pun cu tălpile de jar, muică!

IONEL (Surprins): Ce vorbe sunt astea, Mamă? Măriuță, pisicuțe, inimă furată, tălpi pe jar?...

MAMA: Ei, niște vorbe aruncate așa într-o doară…

IONEL: Chiar așa, Mamă, dar nu știu de ce…

MAMA: Eu știu cu cine te certai la amiază la fântână și ce târguri făceați! Nu era MĂRIUȚA asta de peste Aninoasa? Hm! E frumușică fata, n-am ce zice, dar nu este de tine!

IONEL (Se dă de gol): Ce vorbești, Mamă? Cum nu este de mine? Și de unde știi tu că…

MAMA: Știu, muică, știu, că auzii cu urechile mele și văzui cu ochii mei. De la dud. Mă dusei să arunc gunoiul și auzii voci; pe-a ei mai tare, pe-a ta mai încet și nu prea deslușit. Erai și cu spatele spre mine. Vă ascultai până ce intrași în fântână să-i scoți apă. Mai zici ceva?

IONEL (Curios): Și de ce zici că nu este de mine?

MAMA: Îți spun, dar recunoști că am dreptate?

IONEL: Păi, cam ai, Mamă! Fata asta mi-e dragă. Când aruncă ochii ăia negri ca bezna nopții spre mine, mă topesc ca ceara. Îmi vine s-o mănânc de dragă ce-mi este! Nu știi cum mă simt. Am impresia că ea știe și-i place să mă perpelească. Oare va veni și rândul meu?

MAMA: Dacă vei avea răbdare și nu vei alerga după ea cu limba scoasă, cum ziceți voi când vă jucați, va începe ea să se perpelească și-ți va umbla în călcâie. De când veniși cu urciorul cu apă, nu avuseși un pic de astâmpăr. Crezi că ea stătu liniștită? Da de unde. Cred că făcu potecă prin grădina lor până la Aninoasa, că poate-poate îi vei ieși în cale. Ai răbdare, IONELe, ascultă ce-ți spun eu. Cu răbdarea treci și marea!

IONEL: Dar de ce zici că nu este de mine?

MAMA: Păi, sunteți de-o seamă. Mâine-poimâine, ea se va mărita și va avea copii până când te vei însura tu. Dar, pentru început și dacă îți place, este bună. E și aproape, una-două treci Aninoasa și ajungi la ea, când vrei să-ți astâmperi focul…

TABLOUL II (NOCTURN)

SCENA 3

IONEL, NEA GHEORGHE    

(Tablou nocturn. Cum se întunecă, IONEL este la poarta Măriuței. Se așează pe patul* de la poartă și așteaptă. Apare NEA GHEORGHE, tatăl fetei):

IONEL: Bună seara, NEA GHEORGHE!

NEA GHEORGHE: Bună seara, neică! Dar care ești, mă? (Se apropie și se uită la el. Îi întinde mâna și dau noroc. Îl recunoaște): A, tu ești, IONEL? Ce faci aici?

IONEL: Mă oprii puțin să stau, că prietenii mei, Gelu și Aurică, nu sunt gata și-i aștept. Sper că n-ai nimic împotrivă…

NEA GHEORGHE: N-am, neică, ce să am împotrivă? Patul acesta pentru asta l-am făcut, să stăm pe el. Și mai ales că tu ești un băiat bun, n-am auzit nimic rău despre tine: nu te îmbeți, nu te încaieri, nu umbli după femei, cum fac alți tineri de vârsta ta. Poți sta cât vrei.

IONEL: Mulțumesc, nene Gheorghe!

NEA GHEORGHE: Dar încotro o luați? Vă duceți încolo, la vale? La Curmătură? La Fulger?

IONEL: Nu, aici în sat. Se face strânsură* la poartă la țața Mărgărita. Vin băieți și din Curmătură, și din Fulger. Ne distrăm și noi puțin. Mai bine zis, ăștia mari, iar printre ei și noi, cei care vrem să scoatem și noi capul în lume, că mâine-poimâine ei s-or însura, iar noi le-om lua locul.

NEA GHEORGHE: Așa este, voi învățați de la ei, cum și ei au învățat de la alții mai mari ca ei. Aceia sunt oameni la casele lor, însurați și cu copii. Da fete aveți?

IONEL: Noi nu ne gândim încă la fete… Cel puțin eu…

NEA GHEORGHE: De ce, mă neică? Acum învățați și voi să umblați cu fete, le mai ciupiți, le mai strângeți, le mângâiați, le mai furați câte un pupat. Vă faceți ucenicia, mă băiete. Că fetele sunt pretențioase, ascultă ce-ți spun eu. Dacă nu știi cum s-o iei pe fată, nu ajungi la ea. Pe fată trebuie s-o domini, că, altfel, nu se uită la tine. După rușine nu bei apă!

IONEL: Mulțumesc, NEA GHEORGHE, pentru sfaturi. Dar, fiindcă adusei vorba, matale o lași pe MĂRIUȚA să vină și ea la strânsură? E la noi în sat, e aproape, vine cu noi. Noi o luăm de acasă, noi o aducem acasă, când zice, și avem grijă de ea? Ce zici, NEA GHEORGHE?

NEA GHEORGHE: De, mă IONELe, știu eu ce să zic? Dacă ziceți că aveți grijă de ea, dacă aș fi sigur că nu pățește nimic, mai că aș fi de acord…

IONEL: Avem, NEA GHEORGHE, avem, să n-aveți nicio grijă, nu pățește nimic.

NEA GHEORGHE: Dacă ar păți ceva, nu știu ce aș fi în stare să fac. Numai pe ea o avem și ne este dragă ca lumina ochilor, măi băiete. Mă-sa ar pieri, dacă MĂRIUȚA ar păți ceva… Mă gândesc că este aici, aproape, în sat la noi… Îți pui și eu o întrebare, dar să-mi răspunzi. Îmi răspunzi drept?

IONEL: Îți răspund, NEA GHEORGHE!

NEA GHEORGHE: Mă IONELe, ție ți-e dragă MĂRIUȚA noastră?

IONEL: Dacă mi-e dragă, NEA GHEORGHE? Dar cui nu-i este dragă MĂRIUȚA? Toți o îndrăgim pe MĂRIUȚA, dar eu n-am nicio nădejde. Se uită MĂRIUȚA la mine?

NEA GHEORGHE: Nu știu, n-am întrebat-o. Dar de ce crezi că nu s-ar uita, mă băiete?

IONEL: Să-ți spun drept, NEA GHEORGHE, nu prea m-am gândit la așa ceva. Noi suntem de-o seamă, am crescut aici, „pe-un tăciune”, cum obișnuiește MAMA să spună, o consider ca pe-o soră și mi-e dragă. Nu m-am întrebat dacă mi-e dragă în alt fel. Matale știi mai bine ca mine, MĂRIUȚA, mâine-poimâine, cât este de frumoasă, se mărită și va avea și copii până m-oi însura eu. N-a prea ieșit în lume până acum, că roiau feciorii pe la poarta matale, ce crezi?! Ca să fiu sincer până la capăt, dacă aș fi cu câțiva ani mai în vârstă ca ea, ehei! nene Gheorghe, ți-aș fura-o. Numai ai vedea că n-o mai ai. Desigur, dacă ar vrea și ea!...

NEA GHEORGHE: Ha-ha-ha-ha-ha! Înseamnă că ți-e dragă, mă IONELe! Ți-e dragă, mă băiete! Eu zic s-o întrebi pe ea dacă vrea să vină cu voi la strânsură. Mă duc și-o trimit aici, să vă înțelegeți, sau vii în casă?

IONEL: Nu vin în casă, că mi-e rușine, mai bine să vină MĂRIUȚA până aici.

NEA GHEORGHE: Bine, mă duc și-o trimit.

SCENA 4

IONEL, MĂRIUȚA

(În același loc, pe patul de la poarta fetei, băiatul așteaptă năpădit de bucurie sosirea Măriuței și împlinirea visului de a începe idila cu această fată frumoasă. Se așează pe capătul patului dinspre poartă și așteaptă încordat. Peste câteva clipe doar, simte două palme catifelate că i se așează peste ochi. Aude și o dulce șoaptă la urechea dreaptă și simte un obrăjor ce se lipește ușor de-al lui: „Ghici”?).

IONEL: ( O prinde de mâini, se răsucește cu fața spre fată, o cuprinde cu brațele lui puternice și-o sărută…, o sărută…, o sărută…)

MĂRIUȚA (Un timp, nu zice nimic. Nici ea nu mai trăise un asemenea moment, nu-i displace, dar băiatul acesta nu știe să se mai oprească! Nu simte că fata n-are de gând să fugă?! Râde ușor, îl lasă să-și termine numărul, își eliberează încet mâna dreaptă și-i astupă gura cu palma și-i zice): Stai, măi Lăcomilă! Tu nu știi să te mai oprești? Sunt aici, n-am de gând să fug, avem toată seara la dispoziție. Dacă n-o să-ți ajungă, mai avem și alte seri… Mai punem lângă ele și zile. Oprește-te, dragule. Și-apoi, era vorba de-un pupat, nu de o mie! Dacă pentru fiecare pupat îmi scoți o găleată de apă, îți trebuie o viață ca să te poți achita de datorie. Dacă mai punem la socoteală că vei mai vrea să mă mai pupi…

IONEL: Dacă vreau? Vreau, Măriuță, și atâta te-oi pupa!... Atâta te-oi pupa!... Dar de unde îl scoseși pe Lăcomilă ăsta?

MĂRIUȚA: Păi, dacă undeva apar Flămânzilă, Păsări-Lăți-Lungilă, Ochilă, Gerilă, îți spusei și eu Lăcomilă, că nu te opreai, parcă voiai să mă mănânci!

IONEL: De-ai ști cât de dragă-mi ești, Măriuță! Tu…

MĂRIUȚA: Eu, ce?

IONEL: Simți și tu ceva pentru mine?

MĂRIUȚA: Tu ce crezi, IONEL? Aș fi aici, dacă… Dar nu mai zic nimic, voi încerca să te conving…

IONEL: Vii la strânsură cu noi?

MĂRIUȚA: Tu vrei la strânsură sau vrei să fim amândoi?

IONEL: Bineînțeles că vreau cu tine.

MĂRIUȚA: Atunci, vino cu mine. (Îl prinde de mână și pleacă pe drum în jos. Trec gardul și intră în grădină la ei, unde fata aranjase un ascunziș. Era atât de bine camuflat, încât nu-i putea vedea nimeni. Îi zice): Ăsta va fi locul nostru. Pentru cât timp nu știu. Îți place? Aici ne vom întâlni și, când ne va fi prea dor, ne vom întâlni și ziua.

IONEL (Mirat, fiindcă la așa ceva nu se aștepta): Faci tu așa ceva pentru mine?!

MĂRIUȚA: (Dintr-odată, întristată): Nu zic nici da, nici nu. Ascultai de la colțul gardului discuția ta cu tata și-ți dau dreptate în legătură cu ce ziseși despre mine și tine. Noi nu vom putea fi împreună mult timp. Ceea ce nu-ți spuse tata îți spun eu. Ai mei mă vor mărita, cu voia mea sau fără voia mea. Mai mult fără voia mea. Fetele ca mine trăiesc o adevărată dramă. Ele nu-și trăiesc tinerețea. Din fragedă vârstă, fetele frumoase sunt disputate de fel de fel de băieți, dornici să le facă nevestele lor. Declanșează asaltul asupra părinților și le iau ochii cu fel de fel de promisiuni. Cum o fată este considerată o piatră în casă, părinții se lasă înduplecați și-i fac vânt cât mai repede, fără să fie pregătită pentru o viață de femeie căsătorită: nu știe ce înseamnă bărbat, cum se ține bărbatul, casa, vin copiii, mai dai și peste niște socri răi și viața ta s-a dus fără să-i cunoști bucuriile. Mi-a spus și mie cineva, și o văd și pe MAMA, căsătoria nu înseamnă, iartă-mă că-ți spun ceea ce n-ar trebui, să te culci cu bărbatul, doar! Dar nu mai zic nimic, tu ești băiat inteligent și înțelegi… Revin. Ai mei mă vor mărita. Au și primit propuneri din partea unor părinți cu băieți de însurat, dar nu și-au dat consimțământul, încă. Presimt, însă, că nu va mai dura mult. Așa că…

IONEL: Și știi cine sunt cei care te vor de nevastă?

MĂRIUȚA: Nu știu. Am auzit și mai alaltăieri o discuție dintre ai mei. MAMA a fost la Bălcești și pe traseu, undeva, s-a întâlnit cu o femeie și asta a întrebat-o: „Tu, când îmi dai fata de noră? O să venim s-o cerem, numai să vină acasă băiatul de la București.” Așa că trebuie să profităm de timpul pe care îl mai avem la dispoziție…

IONEL (O îmbrățișează cu toată dragostea care îi clocotea în sufletul lui tânăr și rămân așa timp îndelungat… Peste acest moment se lasă cortina).

……………………………………………………………………

Garniță, garnițe, s. f. – Găleată, vas de metal (tablă galvanizată sau emailată) cu care se transportă lapte, apă etc.; doniță;

Zău, interj. – Cuvântul întărește o afirmație sau o negație: 1. Sigur, 2. Așa este, 3. Adevărat;

Răscruce, răscruci, s. f. – Loc unde se încrucișează sau se separă două sau mai multe drumuri; răspântie;

Lumânare, lumânări, s. f. – Lemn lung, subțire și drept, prins de cumpăna fântânii, de care se leagă găleata pentru a scoate apă din fântână;

Strânsură, strânsuri, s. f. – Adunare, de obicei de tineri, fete și băieți, în scop de petrecere, de distracție, dar și de lucru; șezătoare;

Conac, conace, s. n. – În text, interval de timp egal cu o jumătate de zi;

Brabete, brabeți, s. m. – Vrabie; bărbătușul vrabiei;

Pat, paturi, s. n. – Laviță rudimentară, construită din pari bătuți în pământ și scânduri de către țăranii din Preotești, la drum, în apropierea porții, lângă gard, pentru a sta pe ea;

 
SUBIECTUL 1) “CAFEAUA” : “Expresia Ideii” - Mariana Bendou’s F.B. club PDF Print E-mail
User Rating: / 2
PoorBest 
Written by EXPRESIA IDEII(Mariana Bendou's Club)   
Thursday, 21 April 2011 16:22

 
Gheorghe Răducan: În Sfârșit PDF Print E-mail
User Rating: / 1
PoorBest 
Written by Ştefan Doru Dăncuş   
Monday, 14 August 2017 12:23
    
 
 
Unde calcă piciorul sălbatic, bolta eternă cu mii de firide plânge-a vieții ursită pe umărul muntelui, în Sfârșit.
Când vezi grădini plantate pe sâni bosumflați – plenipotențiali, iar bruma-ți coboară cu zăpada în cârcă, înseamnă că ai ajuns în Sfârșit. Dacă adormi învins ori învinsă în templul tăcerii singure, ești pe-a vieții colină şi ușuratic ca un fulg supus mâniei derbedeiască spui: Aș dori să scutur anii, tot în Sfârșit ai ajuns.
În Sfârșit, bagi cu migală votu-n urna sinucigașă pentru a repeta ca patefonul lui Aladin  necontenit că în Sfârșit o vei duce bine, dar constați cu cocleală la lingurică, tu constați, că doar nu te-o consta(ta) altcineva că în Sfârșit nu este așa de bine, ba chiar rău…
Și dacă firescul Sfârșit îți dă târcoale clandestin de „angelice”, concluzia ta este că fluvii adânci zgomotoase spre al soarelui veșnic altar te vor dejghioca în sânul pământului, în Sfârșit.
Când șeful te bate zdravăn pe umăr de ți se furișează lumina printre storuri, zici singur și sigur că ai ajuns în grațiile lui, în Sfârșit.
Asta doar două, trei secunde, că aceeași voce bahică se va rostogoli-n urechile-ți în care-ți respiră pacea nopții în cântec și fum de tămâie (acum):
-          Bă, scap de tine, în Sfârșit!
Ploaia va începe să-ți plângă amarnic statuia-ți  uitată în rogojină încinsă și rostești monosilabic:
- Ce vis frumos îmi fu, Doamne!
Îți iei viața tânără și te duci! Te duci în Sfârșit! Te duci în Sfârșit unde nu este supărare nici suspin. Nu sunt bani, sensuri giratorii, milițieni, politicieni, totul este gratis și se bea numai cafea dulce cu caimacul pe stânga, iar gândurile nu te mai dor la… încheieturi și din când în când să mai auzi dintr-un Sfârșit: „Cuvine-se cu adevărat să te fericim pe tine, Născătoare de Dumnezeu, cea pururea fericită și prea nevinovată și Maica Dumnezeului nostru. Ceea ce ești mai cinstită decât Heruvimii și mai slăvită fără de asemănare decât Serafimii, care fără stricăciune pe Dumnezeu-Cuvântul ai născut, pe tine, cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, te mărim.”…
Auzi toate acestea printre bolovani stropiți cu vin, busuioc și tămâie… incandescentă, dar… ești în Sfârșit.
 
« StartPrev12345678910NextEnd »

Page 1 of 3157

Poemul din metrou