Home
Revistă de cultură,civilizaţie şi atitudine morală
Vavila Popovici: DESPRE SUPERFICIALITATE PDF Print E-mail
User Rating: / 1
PoorBest 
Written by Ştefan Doru Dăncuş   
Saturday, 11 November 2017 11:13

               

                  … Într-o lume absurdă, cârmuită prost, 

                        în care multe nu mai sunt la locul lor 

                         totul arată hidos, ca o haină întoarsă pe dos.

                               (Din volumul de versuri „De vorbă cu Îngerul”)

 

   Dicționarele definesc Superficialitatea drept o însușire pe care o are omul, ea însemnând o lipsă de adâncime, de profunzime; un fel de ușurătate în gândire și în acțiune, spre deosebire de Profunzime, definită drept capacitatea sau calitatea de a judeca și a înțelege lucrurile în esența lor, în adâncimea lor.

   Să ne întrebăm de ce apele, în adâncimea lor, devin frumuseți clare? Fiindcă, doar în profunzime găsim acea claritate mult dorită, percepută de simțurile noastre. De superficialitate și de profunzime trebuie să ținem seamă când evaluăm un om sau un eveniment anume, dar și atunci când ne evaluăm pe noi înșine într-o acțiune sau gândire, în raport cu cei din jurul nostru, și poate mai important, în raport cu modele de valori, fie ele din prezent, fie din trecut. Profunzimea unui om ne stârnește admirația, pe când superficialitatea ne indignează, ne zăpăcește.

   Nu putem cântări cu precizie defectul sau calitatea, balanța oscilează uneori, depinzând de experiența omului, de înțelegerea lui, de felul moral al gândirii. Omul superficial, se spune, este omul jumătăților de măsură, și uneori nici atât. El este cel care întotdeauna se grăbește. Superficialitatea pare să fie o boală dintre cele mai răspândite ale societății contemporane. „Suntem cuprinși toți de superficialitatea acestui veac!”, spunea, către sfârșitul vieții, Părintele Sofian Boghiu (1912-2002). Cu adevărat, se încearcă simplificarea vieții, sub pretextul lipsei de timp pentru o înțelegere profundă. Se gândește și se acționează în detrimentul evoluției necesare, se fac pași înapoi și nu se realizează că este un rău produs societății. Oamenii superficiali distrug gândirea profundă, eliminând timpul pentru analiză și pentru concluzii clare.

   Superficialitatea este contagioasă, se răspândește de la cel ce a gândit superficial o problemă, către ceilalți din jurul lui, te scoate din neliniștea căutării și a înțelegerii – și ceea ce este mai grav – determină o stare de acceptare, de comoditate, fără a-ți mai păsa de consecințele nefaste și îți spui: „Merge și-așa!” Și toți cei care observă superficialitatea, deși o conștientizează, o tolerează, adică o acceptă, și dacă o acceptă nu are drept a se plânge mai târziu de consecințe, de răul pe care l-a acceptat prin lipsă de reacție. Profunzimea nu te mai chinuie, mergi așa înainte, până când te izbești de un zid care te sperie… Te sperie actul diavolului, pe care tu l-ai acceptat din comoditate. Oamenii devin delăsători, nu mai au încredere în forțele proprii, lenea este cea care-i pândește. Aici vrem să ajungem? Cu superficialitate în gândire și în acțiune, nu se poate progresa!

   Am auzit politicienii vorbind, aducând diferite explicații, bolmojeli. Dar, nimic mai ușor și mai confuz decât a turui cu o expresie gravă a feței și, în fond, a nu spune nimic esențial. Dovada incompetenței, a fălniciei și a ambiției prostești.

   La rădăcina superficialității mai găsim și ignoranța, în diferitele ei grade, de asemeni lipsa sentimentului dreptății, curajului, iubirii, credinței și al demnității. Se recurge la mijloace josnice pentru a-și satisface egoismul, motivat în acțiunea grăbită de anumite interese. Astfel de oameni tratează totul cu mare ușurință, se complac în mediocritatea din jurul lor. Joacă, aruncă zarurile și speră că vor câștiga. „Oamenii superficiali cred în noroc. Oamenii puternici cred în cauză și efect”, spunea poetul și eseistul american Ralph Waldo Emerson (1803-1882).

   Am asistat la ezitări, schimbări de păreri ale politicienilor de la o zi la alta, pentru că nu sunt capabili de o analiză profundă, iar rezultatele acțiunilor nu pot fi prevăzute corect. Unii dintre acești indivizi pot simți neajunsul ideilor din care se naște teama efectelor acțiunilor și de aceea caută să compenseze printr-o încăpățânare prostească, preocupându-i doar forma, originalitatea, experimentul. Cine sunt cobaii? Instabilitatea, inconsecvența au dus la o acțiune pripită, o politică care poate fi dezastruoasă pentru țară.

   Faptele unui om profund se bazează, în primul rând, pe valori morale dobândite în timp prin educație. Se bazează pe pregătire, pe competență. Un om profund „știe ce, cum și când !” El este conectat în permanență la mediu, la informație, își extinde aria cunoștințelor și judecă cu răbdare. Ajunge la concluzii și de abia atunci își asumă responsabilități. Deci, se bazează întotdeauna pe cunoaștere și analiză, cere părerea celor din jur și în final, decizia îi aparține. Omul profund anticipează evenimente și acționează premeditat. Este echilibrat și corect.

   În graba lor, guvernanții de stânga au făcut multe promisiuni, au dorit schimbări, au acționat „cu stângul” fiindcă nu și-au pus întrebarea înțeleaptă a lui Moromete: „Pe ce te bazezi?”. Și-atunci, pentru a-și acoperi promisiunile mincinoase s-au încăpățânat, au vrut să vadă numai forma, s-au grăbit, nu au mai avut timp să intre în contact cu alte nivele mai profunde, și poate chiar dacă ar fi avut acest timp, nu ar fi avut capacitatea de înțelegere și nici pregătirea necesară.

   Ambițiile celor care fac planuri superficiale pot provoca mult rău, pot strica și mai mult lumea în care trăim, pot provoca dezordine socială, acțiunile lor fiind lipsite de seriozitate, ei neavând un fundament informațional și educațional solid, de aceea s-au și ivit, pe parcurs, atâtea ezitări din partea lor. Ei sunt veșnic agitați, grăbiți să arate preocuparea față de cetățeni, dar această preocupare se dovedește a fi deșartă, și induc oamenilor neliniștea. Nu acesta ar fi rolul conducătorilor, ci acela de a crea corectitudine și liniște în societate, un trai mai bun, de unde ar veni și optimismul, speranța și dragostea de țară.

   S-au promovat în fruntea listei de priorități teme care nu țin neapărat de interesul public. Dacă s-ar fi analizat în profunzime aceste propuneri, ele ar fi devenit mai clare și se putea renunța cu rapiditate la ele, scutindu-ne de inepții și de pierdere de timp. Dar ele dovedesc egoismul, incompetența, ambiția conducătorilor, au stârnit ura – asemănătoare luptei de clasă din perioada comunistă –, comportamentul lor producând tulburări în societate, distrugând încrederea oamenilor într-o posibilă viață mai bună. Iar singura cale ca un om să se salveze din acest infern, este să se zbată pentru a-i salva pe ceilalți de lângă el.

   Există totuși printre noi destui oameni, specialiști, care gândesc în profunzime, detaliază, disecă, cântăresc,  verifică și clarifică problemele. Ei pot căuta soluții și chiar le pot găsi. În astfel de oameni ar trebui să avem încredere. Astfel de oameni trebuie promovați în funcții de răspundere.
În grabă și în mod brutal, sub lozinca „Revoluției fiscale”, Guvernul a aprobat, ieri 8 noiembrie, prin OUG modificările la Codul Fiscal, deși au fost puternic contestate de patronate, sindicate, Banca Națională care a semnalat o posibilă inflație, de elita intelectuală a țării și de Președintele Klaus Iohannis care le-a calificat, bine inspirat, drept „o mega țopăială fiscală”, atrăgând atenția asupra repercusiunilor aprobării acestor legi prin ordonanță de urgență. Mascarada s-a produs, iar scopul principal a fost acoperirea promisiunilor aberante, mincinoase din programul de guvernare. Gestul Guvernului a fost catalogat de unii drept „Puci de factură bolșevică”. De ce? Pentru că așa numita „Ciuma roșie” vrea cu Estul. Și Estul are îndoctrinații lui în țara noastră, care au lucrat tacit până în prezent.

   Apropo de această denumire, transformată în lozincă de către protestatari, semnalez cartea lui Paul Zahariuc, intitulată „Întâmplări din vremea Ciumei roșii 1940-1960”, editată în 2009. Sunt semnalate  represaliile dictate din Est, care au avut ca scop „decapitarea elitei, dărâmarea reperelor societății, pentru ca ștergerea memoriei să fie deplină,  iar rescrierea istoriei să nu întâmpine obstacole. Era vremea propovăduirii mesianice a unui viitor cu „oameni noi”, care trebuiau să-și ardă rădăcinile, iar trecutul să le fie uitat, spulberat și călcat în picioare”.

   Totodată, prezentatorul cărții ne amintește cuvintele lui Nicolae Iorga: „Cine uită nu merită”.

 
GRIGORIE M. CROITORU: VÂNĂTOAREA LUI DRAGOȘ - fragment PDF Print E-mail
User Rating: / 2
PoorBest 
Written by Ştefan Doru Dăncuş   
Wednesday, 15 November 2017 15:20

VÂNĂTOAREA LUI DRAGOȘ

- Fragment -

CAPITOLUL VII

DESPRE CUM STRĂINUL, PE NUMELE LUI MITRUȚĂ-BEI,

ESTE OBLIGAT SĂ-ȘI ARATE ADEVĂRATA FAȚĂ

Cei trei pornesc în trombă pe malul râului la vale. Înainte călărea Mitruță, adică străinul, după el Arina, iar la urmă năstrușnicul Ionuc. Băiatul acesta, prin comportamentul lui neobișnuit, prin curajul ieșit din comun, prin aparițiile în locuri în care nici prin gând nu-ți trecea că l-ai putea întâlni, prin inițiativele peste măsură de îndrăznețe, era, cu adevărat, un năstrușnic. Nici Dragoș, de multe ori, nu-l putea întoarce din drumul său. Ca acum. Spusese, fără să-i tremure glasul, că el se duce cu cei doi. Și nu pentru a le fi o povară, ci pentru a avea grijă de Arina și să ajute la salvarea lui Costin al ei. Intuise el ceva. Nu știm, deocamdată, dar modul în care motivează îl îndreptățește să fie cât mai aproape de fată. Această fată neasemuit de frumoasă îl declarase fratele ei, iar el înțelege frăția ca cea mai puternică legătură dintre oameni. Legătura de sânge, iar sângele apă nu se face, așa auzise și el pe mai mulți spunând.

Ionuc călărea la câțiva pași în urma Arinei și-i admira poziția elegantă din șa. Își îndemna calul cu vorba, bicul nici nu-l desprinsese din legătura lui, iar calul o asculta. Pe lângă el, alerga Lupu. Îi era cald, fiindcă alerga cu limba scoasă. Băiatul îl privește și-l admiră: „Ce animal minunat ești, mă Lupule! Vezi că te-oi da voievodului pentru câtva timp, că ai lui au pierit toți, să nu faci mofturi, că și eu voi fi mai mult în preajma lui. Nu vom fi chiar despărțiți. Dragoș, fiind mult timp ocupat cu treburile lui, tot eu voi avea grijă de tine, mă Lupule!”

Mitruță își vedea de mers. Parcă se depărtase. Nu mult, dar distanța dintre ei se mărise. Lui Ionuc îi veni o idee. Își zorește calul și-o ajunge pe Arina. Începe cu ea o discuție:

- Arina! Surioară, îmi dai voie să-ți pun niște întrebări?

- Ce te face să crezi că nu ți-aș da, frățioare? 

- Ei, zisei și eu așa, dar știu că ești fată bună. Cum stai cu oboseala? Mai reziști? Că și tu ai călărit toată noaptea și n-ai pus geană pe geană!

- E musai să rezist, Ionuc. De ce mă întrebi? Tu nu mai reziști?

- Ba mai rezist. Și cum călăresc eu în urma voastră, aș putea dormi și stând în șa, calul și câinele s-ar ține după voi. Dar, parcă ne-ar prinde bine un scurt popas undeva, unde ar găsi și căluții niște iarbă bună, cum văzui că este pe-aici, ar bea și apă, s-ar mai odihni și ei. Noi îmbucăm de câteva ori, apoi închidem ochii cât timp se scurtează umbra botei* cu un metru. Mă pricep eu la a măsura timpul ca bătrânii noștri. Când ne trezim, cu forțele împrospătate, putem recupera timpul pierdut.

- Ai gândit bine, Ionuc. Eu sunt de acord, dar trebuie să fie și Mitruță. Nu uita că noi depindem de el.

- Tu ai încredere, Arina, în Mitruță ăsta?

- Tu n-ai, Ionuc?

- Nu pot spune că nu am deloc, dar este ceva care nu-mi place la el…

- Ce nu-ți place, Ionuc?

- E prea închis în el, parcă ascunde ceva, parcă pregătește ceva, nu știu ce. El este interesat mai mult de tine, se vede după cum te privește. Aruncă spre tine niște priviri hulpave, de gândești că te-ar mânca, nu altceva. N-aș vrea să am dreptate, dar eu nu cred că Mitruță chiar vrea să te ducă la Costin al tău. În plus, are în vorbă un accent străin… Mă gândesc…

- Să fie omul tătarilor? Zice că a slujit mulți ani în Hoarda de Aur, dacă tu ai auzit de ea. Cunoaște limba tătarilor și, uneori, se scapă și vorbește amestecat. După părerea ta, ce-ar putea urmări, Ionuc?

- Ești fricoasă din fire?

- Sunt, fiindcă n-aș vrea să-l pierd pe Costin. Dacă pier eu, nimeni nu se mai interesează de el, iar el, aflând că eu nu mai sunt, nici el nu mai trăiește. Ești încă mic, Ionuc, nu știi ce înseamnă iubirea. Noi ne-am iubit, frățioare, iar în inima mea iubirea pentru Costin este atât de puternică, încât mă mir cum mai rezist. Dar, dacă ai ceva de zis, spune, ca să știu să mă feresc.

- Părerea mea este că pe tine te vrea, Arina! Nu te mira. Ascultă-mă până la capăt. L-o fi întâlnit pe Costin al tău, nu zic nu, poate l-o fi și păzit. I-o fi vorbit despre tine și s-o fi gândit că ai fi o bucățică bună, dacă nu pentru el, pentru vreo căpetenie tătară, iar el s-ar alege cu un câștig mare de pe urma ta. Am auzit și eu că păgânii ăștia de tătari au haremuri cu o mulțime de femei, luate pe ales din locurile pe care le și prăduiesc. Am mai auzit că se dau în vânt după femeile ghiaure. Or tu, cât ești de frumoasă, ai fi dorită în haremul tătarilor. Un adevărat trofeu, cu care ar fi cinstit poate chiar hanul…

- Taci, Ionuc, dă-ți peste gură, să nu se adeverească vorbele tale. Cum aș afla, în clipa următoare, mi-aș și pune capăt zilelor. Am la mine un cuțitaș cu lama înmuiată în otravă. E suficient să mă înțep cu el și nu mă mai scapă nimeni.

- Să nu faci așa ceva, Arina, pentru nimic în lume. Bine că îmi spuseși. Am un motiv în plus să stau în apropierea ta și să-ți urmăresc orice mișcare. Să nu faci asemenea prostie, surioară. Dacă Mitruță se va dovedi o canalie, am eu grijă de el. Dacă eu n-oi mai fi, rămâne Lupu, rămâne Dragoș, sunt cei care vin după noi…

- Vine cineva după noi, Ionuc?

- Nu-i văd, dar îi simt, Arina. Nu știu câți sunt, dar sunt voinici unul și unul, aleși. Crezi tu că ne lasă Dragoș doar pe noi trei – un bărbat, o femeie și un copil; el mă mai crede un copil – plus un câine, să intrăm singuri în gura lupului? Că noi acolo mergem, în gura lupului flămând, atât de flămând, că ne înghite, fără să ne mestece, cu haine cu tot! Sunt unii și dincolo de râu. Îi văzui eu trecând prin apă cu cai cu tot. Ehei, Arina, suntem păziți, surioară!

- Și zici să ne oprim undeva?

- Eu așa zic. Am vedea și ce mișcare face Mitruță-bei! Tu decizi, însă.

- El se depărtă prea mult de noi. Hai să dăm bice cailor și să-l ajungem, Ionuc.

- Nu este nevoie, Arina. Nu-l avem noi pe Lupu? Îi dau de lucru, ca să nu se plictisească. O să vezi și tu ce face câinele meu. Lupu! Prinde-l și ține-l pe loc! Du-te!    

O ia Lupu la goană, cum nu mai văzuse Arina. Făcea și niște salturi care o uimeau, încât o lăsau fără grai. Dau și ei pinteni cailor și pornesc în galop după Lupu. De la un cot al râului, văd și ce se întâmplă în fața lor. Câinele îl ajunsese și îl lătra pe Mitruță, pentru a-l face să se oprească. În loc să se oprească, își îndeamnă calul să alerge mai repede și-l amenință pe Lupu. Vrea chiar să-l lovească cu biciul. Lupu trece înaintea calului și se repede la el cu furie. Călărețul îi înfige pintenii în burtă, crezând că îl va călca calul cu picioarele pe Lupu și va scăpa de el. Câinele sare în lături, dar nu se dă bătut. Continuă să-l hărțuiască pe cal și pe călăreț, reușind chir să-i oprească pe loc.

Ionuc îi spune Arinei că trebuie să intervină neapărat și pornește într-un galop, de nici nu i se vedeau picioarele calului. Parcă zbura spre locul disputei dintre Lupu, cal și călăreț. Ajunge la timp, căci Mitruț-bei se pregătea să arunce cu lancea în prea insistentul Lupu. Strigă:

- Stai pe loc! Să nu arunci lancea, căci în clipa următoare nu mai sufli!

- Doar nu crezi că mă tem de-un copil. Obraznicule! Du-te de-aici, că dacă mă scoți din pepeni, îți trag o chelfăneală, cum n-ai pomenit. De nu te-au bătut mă-ta și tac-to, o să te bat eu, să-ți scot fumurile din cap.

- Așa? Ție îți trebuie o lecție, s-o ții minte, om al tătarilor. Lupu, pe el, viteazule! De faci vreo mișcare necugetată, Mitruță-bei, faci cunoștință cu arma asta a mea, pe care nimeni n-o aruncă așa de precis ca mine!

Îi arată cuțitul pe care i-l arătase și în pădure, prins de mâner și gata de aruncat. Atunci se petrece ceea ce nimeni n-ar fi crezut că se poate întâmpla. Lupu îi sare în spate, acolo, sus, pe cal și-l trage jos. Îi pune labele pe piept și era gata să-l și muște de gât. Ionuc îl oprește:

- Nu, Lupu, e destul, băiatule! Acum lasă-l în seama mea, că-l judec eu și-mi spune și laptele supt de la mă-sa. De nu vrea, o să-l încrestez cu ăsta din loc în loc și-o să presar câte un pic de sare. Așa se pedepsesc la noi vânzătorii de neam. Du-te la Arina, prietene, să-ți dea ea recompensa. Acum, între noi, Mitruță-bei. Mărturisești de bunăvoie sau te oblig. Îți atrag atenția că sunt neiertător. Adică, sunt al dracului de rău!

- Ha-ha-ha-ha! Mă obligi tu pe mine, mă nemuricule?* Nu vezi că ești cu muci la nas și cu căcat după ureche? Mă obligi să folosesc cuvinte murdare, pe care le aud și urechile fine ale acestei femei frumoase, ce, în curând va fi acolo unde îi este locul.

- Și unde îi este locul, Mitruță-bei? Nu lângă soțul ei, despre care nu știi nimic, dar te-ai folosit de numele lui pentru a ajunge la Arina. Unde îi este locul, Mitruță-bei? În haremul hanului Hoardei de Aur? Mai degrabă ajungi tu în fundul iadului decât Arina într-un harem tătărăsc. Iar pe Costin, dacă mai este în viață, îl vom găsi noi și-l vom reda femeii iubite. Dar, vorba multă este sărăcia omului, să trecem la fapte. Mai ai și alte arme la tine? Bine ascunse, pe care să le folosești când vei fi la ananghie?

- Vino și vezi, dacă te țin curelele! Ha-ha-ha-ha! Ia să te văd și vei simți cum o să să-ți rup oasele. O să ți le rup cum rupi niște vreascuri pe care le pui pe foc! Ha-ha-ha-ha!

- Da? Deci am nimerit: punct ochit, punct lovit! Lupu? Ia vezi tu, mă băiatule ce ține tâlharul ăsta în buzunarul de la piept din partea stângă!

- Ține-ți javra acolo, dacă nu vrei să rămâi fără ea!

- Auzi, Lupule, te face javră! Javră ești, viteazule? Pe el!

N-apucă Mitruță-bei să facă vreo mișcare și Lupu îl culcă la pământ!

- Așa, Lupule! Înclințește*-l nițel, viteazule, să simtă și colți de pui de lup de la noi din Maramureș, de cei care nu-i suferă pe vrăjmași. Iar el este un dușman dintre cei mai răi, fiind un român vândut tătarilor. Unul ca el ar vinde-o și pe mă-sa care l-a purtat în pântece, l-a născut și i-a dat să sugă de la sânul ei. De-ar fi știut pe cine aduce pe lume… Hai, viteazule, arată-i colții și înclințește-l!...

- Nuuuu! Iaca, ți-l dau, dar ia-l de pe mine!

Banditul scoate un cuțitaș cu o lamă care strălucea și un mâner lucrat artistic. O adevărată bijuterie, dar n-ai fi vrut să-i simți tăișul că-ți străpunge inima. Îl pune jos, iar Lupu i-l aduce lui Ionuc.

- Așa! Acum, e mai bine, dar nu-i destul de bine. Mai scoate!

- Nu mai am nimic, ce să-ți mai dau?

- Și ce mai ai pe piciorul drept, Mitruță-bei, pune-l la vedere!

- N-am nimic, ce să am?

- Lupu? Mai fă un control și-apoi îl provoc eu la o trântă ca la noi în Maramureș, să văd de ce este în stare. Poate chiar să-mi rupă oasele ca pe niște vreascuri? 

N-are încotro și scoate și celălalt cuțit legat la gamba piciorului drept, să-l aibă la îndemână la nevoie. I-l aduce Lupu lui Ionuc. Lucrătură fină și la acesta. Ionuc nu poate să nu le admire, iar când se gândește câte vieți o fi luat cu ele și că ar fi putut-o lua și pe a lui cu unul dintre ele, îl scutură fiori reci. Pe amândouă i le dă Arinei:

- Surioară. Ai grijă de ele! Oricare dintre ele putea să-mi străpungă mie inima. Acum, l-am lăsat fără aceste unelte ale morții. Observi ce lucrătură? Cine știe câte crime o fi făcut cu asemenea arme…

Ionuc își scoate de la cingătoare cuțitul lui de maramureșean și-l bate de podul palmei cu latul, apoi, tot pe podul palmei stângi face gestul ca și când îl trage pe curea pentru a-i aranja tăișul, și-l întreabă:

- Mitruță-bei, îmi răspunzi la întrebări de bunăvoie sau folosesc cuțitul meu de maramureșean, pe care, după cum ai observat l-am pregătit să taie bine?

- N-am ce-ți spune! Nu scoți nimic de la mine, chiar dacă mă omori!

- Nu? Om vedea. Arina, din straița aceea prinsă de șa, adu-mi, te rog, niște sare. Mitruță-bei, îți pun o întrebare. Răspunzi bine la ea și fără a sta pe gânduri, e în favoarea ta. Continuăm cu a doua, cu a treia, cu a patra și cu câte o să fie nevoie, până când aflăm ce ne interesează. Dacă nu răspunzi și vrei să ne tragi pe sfoară, să ne duci cu vorba, îți fac o crestătură de-un șchiop* și pun sare cât prind, uite-așa, cu degetele astea. Și tot așa, până îți vine mintea la cap și-ți aduci aminte de toate cele care ne interesează. E clar?

- Numai să poți, nemuricule! Uiți că am mâinile libere și nu știi ce pot face cu ele. Îndrăznește și te apropie de mine și-ai să vezi ce-ți fac!

- Uite că vin, Mitruță-bei, și-ai să vezi de ce sunt în stare. Îi dau Arinei și cuțitul meu și-o să vin la tine cu mâinile goale…

Se îndreaptă spre Arina, să-i de cuțitul. În acea clipă, banditul se repede ca vântul înspre Ionuc, urmărind să-l surprindă și să-l facă grămadă la pământ ca apoi să-i facă de petrecanie. Nu știa banditul că tânărul avea atenția încordată la maximum. Arina dă un țipăt și strigă:

- Ionuc, ai grijă!

Băiatul, cu o iuțeală nemaipomenită, se întoarce și-l primește cu o lovitură de picior în locul cel mai sensibil al bărbaților, în boașe. Urlând de durere, cade la pământ și se zvârcolește ca apucat de năbădăi. Îl prinde cu mâna stângă de piept și-l ridică cu ușurința cu care ridici o cârpă. Cu pumnul drept strâns, gata să-l plesnească în mutra lui schimonosită de durere, îl întreabă:

- Vrei să faci cunoștință și cu pumnul meu? Uită-te la el, de-l abat asupra mutrei tale de om vândut tătarilor, te pocesc pe viață. Păi, tu crezi că eu sunt așa de neajutorat, dacă sunt tânăr? Dacă mai faci ceva care nu-mi convine sau nu vrei să spui cine ești cu adevărat, de unde vii, ce urmărești și unde este Costin, bărbatul Arinei, te zdrobesc, cum zdrobesc femeile noastre cânepa. Ai văzut cum fac? O bat cu maiul mărunt-mărunt, să-i zdrobească tulpinile, ca apoi s-o melițe.

 No, amu, Mitruță-bei, stai de vorbă cu mine? Îmi răspunzi la întrebări sau începem tortura? Eu nu glumesc, va fi vai și amar de tine, o să-ți blestemi și clipa în care te-ai născut. Mă grăbesc, nu mai am timp de așteptat. Da sau nu?

- Mărturisesc tot, dar jură că nu-mi faci nimic și mă lași liber.

- Jur că nu mă ating de tine, dacă îmi spui și drept, și nu încerci să mă tragi pe sfoară, dar dacă te las liber sau nu, discutăm la urmă. Nu hotărăsc doar eu, sunt și alții care apreciază spusele tale. Depinde de ce-mi vei spune și dacă informațiile pe care le transmiți ne mulțumesc. Ești dispus?

- Întreabă-mă și să nu-mi ajute Dumnezeu, dacă nu voi spune adevărul…

- Nu pomeni numele lui Dumnezeu cu gura ta spurcată, că ai uitat de când nu te-ai mai gândit la Dumnezeu. Un pic de răbdare și începem, dar trebuie să mai vină cineva.

Ionuc se întoarce cu fața spre un pâlc de copaci din apropiere și dă drumul la trei șuierături din gură, cum se obișnuiește pe la ei și care au semnificația lor. Îndată ies la vedere cinci voinici călări. Ionuc le face semn cu mâna să se apropie. Cei cinci călăresc la trap și ajung în scurt timp. Tânărul se apropie și de Arina și-i șoptește să nu ia în seamă unele vorbe care îi vor ieși din gură despre Costin al ei. În fruntea tinerilor călăreți ajunși se afla un tânăr sprâncenat și cu o figură de erou coborât din legendele strămoșești, de care este plin pământul românesc. Acesta se oprește la câțiva pași de Ionuc și-l întreabă scurt:

- Ionuc?

- Bine ați venit, prieteni! V-am chemat să asistați și voi la niște mărturisiri, pe care va trebui să le duceți lui Dragoș, să judece el ce este de făcut.

Apoi, către Mitruță-bei:

- Ei știu toate mișcările tătarilor. De câteva zile observă tot ce mișcă în satele românești din această parte a țării. Ei și alții. Nu vei putea să mă minți pe mine. Vrem informații exacte de la tine ca om al tătarilor. Pe Dragoș nu-l interesează Costin al Arinei – face o scurtă pauză, se uită spre Arina și-o vede cu fața împietrită – ,voievodul nostru vrea să-i alunge pe tătari dincolo de hotarele acestei țări. Un lucru este sigur, dincoace de râul acesta, cum s-o fi chemând, n-au trecut, spune-ne tu unde se găsesc acum și ce așezări vor mai fi transformate în scrum? Prima întrebare. Să auzim:

- Eu i-am lăsat la Ursești pe cei cu care am venit eu. Așezarea a fost devastată, dar oameni n-au găsit în ea, semn că au prins de veste și s-au băjenit. Or fi prin păduri sau prin alte așezări. Tătarii nu prea intră în păduri, fiindcă ei nu luptă decât călări, iar prin păduri nu pot.

- Ce au de gând?

- Să-i alunge pe localnici și să se stabilească ei, că le plac locurile astea…

- Unde vor da următorul atac?

- E greu de spus, căci sunt organizați în cete și dau atacuri în mai multe locuri deodată. După cum i-am auzit vorbind, pomeneau de Apa, de Urlați, de Berbecești. Le vor lua la rând?

- Sunt mulți tătari într-o ceată?

- De obicei, treizeci de călăreți, dar pornesc și în cete mai mari și câte zece cete deodată…

- Tu de ce ai venit la noi? Și cum s-a întâmplat că ai nimerit chiar la adunarea tinerilor noștri?

- A fost o simplă întâmplare. Eu trebuie să străbat întreg ținutul vostru și să strâng informații. Să trag cu urechea, să aflu punctele slabe și pe cele care trebuie evitate. S-a răspândiți vestea că sunteți luptători buni și am vrut să ne convingem cât de cât. Și-am nimerit ca musca în lapte. Tocmai la adunarea tinerilor, condusă de voievodul Dragoș. Acolo am văzut-o și pe ea și mi-am făcut niște socoteli…

- S-o vinzi și să iei pe ea un sac de bani? Recunoști?

- N-am ce face! Dar tu de unde știi?

- Ți-a scăpat un porumbel din gură, când stăteai la pândă în pădure și nu știai că eu era în spatele tău. Pe ea ai auzit-o pomenind de Costin al ei și socoteala a fost gata: te dai un apropiat de-al lui Costin, ea nu poate să nu creadă și te va urma. Unde urma s-o duci?

- În harem!  

- Și nu-ți era milă să bagi în haremul hanului tătar o asemenea minunăție de femeie? Arina este o floare rară și tu o duceai în locul acela, în care să se ofilească și să piară, fără să cunoască fericirea deplină, așa cum merită!

- Pe la noi se spune, poate și pe la voi, că milă mi-e de tine, dar de mine mi se rupe inima! În câteva clipe luam sacul cu gălbiori și plecam în lumea largă. E puțin lucru? Iar de ea nu mă leagă nimic. Eventual, petreceam și eu cu ea un timp și apoi o duceam în locul pe care i-l sortisem…

- Ptiuuu! Spurcăciunea dracului! Mai bine moartă, decât să se atingă de mine unul ca tine! Dă-mi, Ionuc, cuțitul tău, să-i fac eu de petrecanie!

- Nu-ți murdări, surioară, mâinile cu sângele unui trădător de neam! Deși ar merita o asemenea plată. Ce nu știe Mitruță-bei este că, după ce pleca el cu sacul cu gălbiori în spate, pe urma lui porneau și cei care îl trăgeau într-o înfundătură și-l căsăpeau, iar gălbiorii reveneau de unde plecaseră. Pe el îl aruncau la câini sau într-o râpă, să-l ciugulească păsările cerului. Așa că, surioară, rămâi tu cu sufletul curat! Să revenim la ale noastre, Mitruță-bei:

- Ce știi despre Costin al Arinei? Să nu zici că nu știi nimic, că mă supăr și fac rău!

- Poți să mă omori, voinice, dar despre acest Costin, soțul acestei femei, am auzit întâia oară în pădure la voi. Că am copilărit cu el a fost o minciună spusă acestei femei, pentru a mă apropia de ea…

- Îl trimit pe Lupu, dacă încerci să ne duci cu vorba.

- Poți să-l trimiți, mă poate și mânca, dar nu pot să vă spun nimic. Nu vă pot nici minți, căci mă luați cu voi, să vă duc la locul unde se află…

- În caz că trăiește, unde ar putea fi?

- Era priceput la ceva? La lupte? La călărie? La tras cu arcul? La altceva?

- Dacă era?

- Peste câteva zile, în prezența hanului Hoardei de Aur, se organizează întreceri diferite. Unele pe viață și pe moarte. La aceste întreceri participă, unii sunt chiar obligați să ia parte, și dintre cei care au căzut în mâinile tătarilor. Li se făgăduiește că-și vor recăpăta libertatea, dacă vor învinge în proba la care participă. Este, însă, doar o amăgeală, pentru că cei care sunt învinși mor, iar învingătorii sunt păstrați pentru alte ocazii. Atâta vă pot spune. Un grăunte de noroc vă trebuie să ajungeți acolo și el să fie în viață. Nu văd ce-ați putea face, însă…

- Nu purta tu grija noastră. Băieți, îl luați și-l duceți lui Dragoș. 

- Ziceai că mă lași liber, te-ai răzgândit?

- Nu mi-ai spus tot ce mă interesa. Te las în viață și ăsta este lucrul cel mai important. Așa că, mulțumește-te cu atât, deocamdată. Depinde de tine să rămâi în viață, în continuare. Prieteni, ce poruncă a mai dat Dragoș?

Din grupul celor cinci voinici trimiși de Dragoș pe urmele lor se desprinde Gavriluț al lui Ananie și se apropie de Ionuc. Îi spune în șoaptă:

- Eu trebuie să vin cu voi. Este porunca lui Dragoș. Mai multe vă spun pe drum. Dincolo de râu, mai așteaptă și alți voinici, dar despre misiunea lor nu știu nimic. Sigur și ei au indicații precise, pe care doar ei le știu. Și poate mai sunt și alții…

- E clar. Spune-le tu să-l ia și să-l ducă la Dragoș. Să nu uite ce a mărturisit aici și să-l informeze exact pe voievod. S-ar fi putut să fi mințit, ca să-și apere pielea…

- Dragoș a trimis iscoade în toate părțile. El pregătește o acțiune mare și, dacă va fi posibil, să-i ia pe tătari pe nepusă masă. Nu exclude nici atacuri de noapte. Nu cunosc amănunte, dar am încredere în Dragoș, că știe ce face.

Tânărul Gavriluț le face semn celor patru să-l ia pe Mitruță-bei și să plece. Ionuc le spune cu glas tare, să audă și omul tătarilor:

- Fiți cu ochii în patru, că este șiret ca o vulpe. Dacă va încerca să fugă, îi luați viața fără să clipiți. El așa vi le-ar lua pe-ale voastre. Cu bine, prieteni, și tot așa să ne revedem. Lui Dragoș îi spuneți că noi mergem pe urmele lui Costin. Nu se știe dacă ne vom mai vedea. El să-și urmeze destinul, să-i alunge pe tătari și să întemeieze aici o țară nouă. Dacă vom scăpa din gura lupului, ne vom întoarce și-i vom fi slujitori credincioși. Mergeți cu bine!

Diniță, un flăcăiandru cu mustăcioară, face câțiva pași spre Ionuc și, stăpânindu-și cu greu lacrimile, îi spune:

- Ionuc! Vecine și prietene! Știi cum se spune la noi: ăla Dumnezeu îți trebuie, să nu te întorci, adică să nu vă întoarceți toți, plus Costin, că aveți de-a face cu mine! Acum, plec, că nu vreau să mă vedeți plângând.

Se răsucește pe călcâie, sare în spinarea calului și dă semnalul de plecare. O iau pe drumul de întoarcere, urmăriți de privirile celor ce vor pleca spre reședința Hoardei de Aur. Pornesc spre necunoscut cu mare îngrijorare, dar și cu speranță în reușita acțiunii lor.

Cu Mitruță-bei încadrat de cei patru, tinerii se pierd la cotul râului. Abia atunci, Ionuc, Arina și Gavriluț pornesc în aventura vieții lor. Trebuie să treacă râul și s-o apuce spre locurile  unde se stabilise Hoarda de Aur. Căutau un vad, dar nu-l găseau. În cele din urmă, Ionuc hotărăște să treacă prin apă, dacă vad nu găsesc. Apa nu pare a fi prea adâncă, încât să nu poată fi trecută de cai. Găsesc un loc unde malul nu era prea înalt și se decide:

- Pe aici trecem. Dă-mi frâul calului tău, Arina, și ține-te bine în șa. O să iei puțină apă, dar o să-ți facă bine, o să te răcorească și o să te învioreze. Gavriluț, ți-e frică de apă?

- Nu, Ionuc! Mă și gândeam când o să te decizi să trecem râul. Dă-i drumul. Eu o să am grijă de Arina.

- Ce grijulii sunteți! De m-ați vedea cum știu înota, n-ați fi așa de grijulii. Și calul meu este învățat cu apa, o să vedeți. Hai, Ionuc, ia-o înainte!

Trec râul cu ușurință. Apa n-a fost așa de adâncă. Doar la malul opus caii au înotat câțiva metri. Nici aici malul nu era prea înalt și au putut să urce fără mari eforturi.

- Și râul ține cu noi! – zice Gavriluț.

- Așa este! – aprobă și Arina.

- Râul ține, pădurea ține, de-am mai ține și noi unii cu alții, poate că nu s-ar mai abate atâtea rele asupra noastră. Sau le-am putea face față și n-am fi nevoiți să ne băjenim.

------------------------------------------------

*Botă, bote, s.f. – Bâtă, ciomag;

*Nemuric (var. nimuric), nemurici/nimurici, s. m. – Om slab, pipernicit; pitic, stârpitură;

* Înclinți (a), vb. – A prinde cu dinții, a mușca;

*Șchiop, șchiopi, s. m. – Aici, unitate de măsură egală cu distanța dintre vârful degetului mare și al celui arătător

 
Nicolae E. Braniște: 2 poeme PDF Print E-mail
User Rating: / 1
PoorBest 
Written by Ştefan Doru Dăncuş   
Tuesday, 21 November 2017 12:05

 

Lucruri banale

Schimb ochelarii de soare, cu umbrela

Vremea schimbă și ea anotimpuri,

Toamna, în pastel de culori are acuarela,

Și viața, și inimi, își schimbă ritmuri.

 

Schimb căldura verii, cu răcoarea,

Rafale de vânt își fac de cap, afară,

Frunze pe ramuri își schimbă culoarea,

Stropii de ploaie dau pe dinafară.

 

Schimb și îmbrăcămintea după modă,

Pun palton și căciulă mai groasă,

Mersul mai lent, viața mai incomodă,

O adaptăm la iarna ce vine, geroasă.

 

Schimb și timpul, chiar și ora exactă,

Și nebunia verii, cu arșiță fierbinte,

Mustul fierbe la temperatura perfectă,

Fetească s-avem, de-acum înainte.

 

Schimb și vreme și timp și culori,

Moda are umbrelă și haine groase,

Sfinții se pregătesc de sărbători,

Toamna, doamnă, are și ea interese.

 

Schimbăm frunze verzi, cu veștejite,

Cerul de toamnă, cu fulgi de ninsoare,

Clipele verii frumoase, cu unele obosite,

Toamna cu iarna, ce vrem, cu ce doare.

 

În fața naturii, vara, scoatem pălăria,

Ea schimbă și toamna și iarna și căciula,

În celelalte anotimpuri își are jucăria,

În an le-nvârte, și ceasul, și pendula.

 

Ploaie de teamnă

 

Afară, plouă, de topește

Ce-i dulce ori suferință,

Norii răsfirați în furculiță,

Cad stropi, ca solzii de pește.

 

Deschid umbrela să acopăr capul,

Să nu mă ude stropii de ploaie,

De-abia ce am ieșit din baie,

De mâner țin umbrela, ca proțapul.

 

Ca mine sunt și alții pe stradă,

Sub picături de ploaie, aleargă

Chiar dacă plouă ziua întreagă,

Au treburi, se grăbesc, după pradă.

 

E toamnă și cerne, de sus, bogăție,

Ne strecurăm între stropi, pe stradă,

Lăsăm ploaia să-și vadă de treabă,

Un adăpost e sub umbrelă ori pălărie.

 

Rece și banală, în bălți se-oprește,

Le ocolesc, dar se-adună la bordură,

Sar peste ele până urc în trăsură,

Din bălți, stropesc, solzii de pește.

 
GAUDEAMUS 2017 - PROGRAM Editura Antim Ivireanul, Râmnicu Vâlcea PDF Print E-mail
User Rating: / 1
PoorBest 
Written by Emilia Danescu   
Monday, 20 November 2017 05:45

----------------------------------------------------------------------------------------------

ASOCIAŢIA DIFUZORILOR ŞI EDITORILOR - PATRONAT AL CĂRŢII

Str. Petru Maior, nr.32, sector 1, Bucureşti,

Tel: 0748146300; e-mail: This e-mail address is being protected from spambots. You need JavaScript enabled to view it ; http: www.adepc.ro

Cod Fiscal: 9365310, Cont IBAN: RO67 BACX 0000 0012 4915 9000;

UniCredit Bank-Sucursala Domenii

--------------------------------------------------------------------------------------------

Editura Antim Ivireanul din

Râmnicu Vâlcea

Membră a Asociației Difuzorilor și Editorilor – Patronat al Cărții -

este prezentă la cel mai citit salon al cărții

Târgul Internațional GAUDEAMUS

Carte de învățătură

Pavilionul Central ROMEXPO București

între 22 - 26 noiembrie 2017

Editura Antim Ivireanul se află la Nivelul 7.70:360

Bdul Marconi - Standul Asociației Difuzorilor și Editorilor – Patronat al Cărții

                                                                      

 

PROGRAM DE EVENIMENTE

 

MIERCURI, 22 nov., între orele 16.00 - 16.40

Sala Mircea Sântimbreanu, Nivel 7.70:339

Lansarea volumului: „IUBIRI LÂNGĂ MARELE ZID” (ediția a II-a) de

Lia Maria Andreiță şi Ion Andreiță

Prezintă: Nicolae Dan Fruntelată, Vasile Szolga, Florentin Popescu, Eliza Roha.

Moderator: Ioan Barbu

 

JOI, 23 nov., între orele 12.30 - 13.30

Sala Bursa de contacte, Nivel 3.20:132

Lansarea albumului retrospectiv de artă, ediție definitivă: „SCULPTORUL RADU ADRIAN”, autorul basoreliefului de la Mausoleul Mateiașși al bustului Eminescu de la Curtea de Argeș.

Prezintă: Acad. Gh. Păun, Tudor Meiloiu, Florentin Popescu.

Moderator: Ioan Barbu

 

VINERI, 24 nov., între orele 14.30 - 15.30

Sala Mircea Sântimbreanu, Nivel 7.70:339

Lansarea volumului de povestiri „CĂLĂTOR PRIN ŢARA FAGILOR” de Ioan Barbu şi a Revistei de Literatură, Artă și Civilizaţie „ROTONDA VALAHĂ” nr. 7 – trimestrul IV 2017.

Prezintă: Eliza Roha, Passionaria Stoicescu, Lia Maria Andreiță, Victoria Milescu, Emilia Dănescu, Nicolae Dan Fruntelată, Mihai Antonescu, Vasile Szolga.

Moderator: Ion Andreiță

 

SÂMBĂTĂ, 25 nov., între orele 13.00 - 14.00

Ceainăria Bernschutz & CO Gaudeamus – Nivelul 3.20:106

Lansarea volumului de versuri: „CER ORB” de Ion Drăghici – antologie de autor, cu un Cuvânt înainte de Ioan Radu Văcărescu

Invitații autorului: Aurel Ştefanachi, Silvia Barbu, Florentin Popescu, Iuliana Paloda Popescu, Emilia Dănescu, Mihai Antonescu, Prof. Elena Drăghici, Prof. Adela Oana Şamanschi Cowie.

Prezintă cartea: Ioan Radu Văcărescu, Prof. dr. Mihaela Rădulescu, Lucian Gruia.

Moderator: Ioan Barbu

 

DUMINICĂ, 26 nov., între orele 10.30 - 11.00

Sala Bursa de contacte, Nivel 3.20:132

Lansarea volumului de poezii „VOCILE UMBREI” de Emilia Dănescu.

Invitat de onoare: Acad. Vasile Tărâțeanu

Prezintă cartea: Ioan Barbu, editorul cărții, Prof. dr. Ion Predescu, Florentin Popescu, Lucian Gruia.

Moderator: Mihai Antonescu

*

* Se pot organiza prezentări / lansări de carte și la standul editurii.

Evenimentele trebuie planificate cu cel puțin 24 de ore înainte. Persoana de contact este: Ioan Barbu,

tel.:0722-338.158; e-mail: This e-mail address is being protected from spambots. You need JavaScript enabled to view it

 

 
Gabriela Groza: CITITORUL TRĂIEȘTE PDF Print E-mail
User Rating: / 1
PoorBest 
Written by Ştefan Doru Dăncuş   
Tuesday, 21 November 2017 12:35

 

O fracțiune de secundă din timpul universal ne mai desparte de Ziua Culturii Naționale, data nașterii poetului național al românilor, Mihai Eminescu(1850-1889). O fericită întâmplare a făcut să mă aflu în apropierea elevilor unor clase primare de la Liceul clujean care-i poartă cu cinste numele. De la doamna directoare Simona Dobrescu, cândva colega mea de cancelarie la Colegiul George Coșbuc, am știut că întâlnirile cu scriitorii se realizează în cadrul Proiectului,, Autorul trăiește,,. Consider că beneficiul unor astfel de interesante activități este al ambelor părți. Noi condeierii, nu putem exista fără cititori. Se spune că se citește puțin. Am recitat copiilor prezenți epigrama mea:        

 Lectura la elevi( din vol.Gențigrame la pachet)

Așternutul pe hârtie

A ajuns epidemie

Mai rămâne să se nască

…Cine să mai și citească!

Din dialogul însuflețit cu dragii mei prieteni de la liceul M. Eminescu mi-am schimbat impresiacu care venisem la întâlnire. Se citește aici, elevii chiar doresc să aibămăcar unul din volumele mele apărute la Edituraclujeană de prestigiu, Ecou Transilvan. După ce le-am citit poezii despre  motanul ploieștean Sulfinică( din volumul cu același nume) și cățelul Băiatul (din volumul Lăbuș) am fost întrebată de când scriu, despre ce…așa cum se obișnuiește la întâlnirea cu un scriitor. ,,Scrieți și proză?,, a urmat o altă curiozitate a unei școlărițe.

Și cum volumul meu de Povestiri pentru copii aștepta pe catedră să îl fac cunoscut, ne-am avântat, eu, autoarea și ei, cititorii să scormonim puțin aventura nemaipomenită a vițelului Fulger care a fost întâmpinat chiar de la naștere de copiii din vecini sosiți la locul miracolului, dornici să afle cât mai multe lucruri din viața de dinaintea apariției lui în lume. Și cum timpul a trecut cu iuțeala-i caracteristică, m-am despărțit de cititorii mei nu înainte de a răspunde la o întrebare mai puțin frecventă, dar interesantă, a unei eleve: ,,la televizor când apăreți?,,. Ce puteam răspunde? Noi creatorii de literatură apărem pe filele unei cărți sau on line, eventual. La televizor, așa cum le-am citit o epigramă de-a mea, ne bine dispunem cu alte apariții:

Relaxare în fața televizorului

Titluri mari cu știri de groază,

Butonez la altceva,

Doar cățelul meu, o loază,

…S-a ascuns sub canapea!

 
« StartPrev12345678910NextEnd »

Page 4 of 3240

Poemul din metrou