Home
Revistă de cultură,civilizaţie şi atitudine morală
Nu ştiu de ce PDF Print E-mail
User Rating: / 4
PoorBest 
Written by Madalina Grama Toma   
Thursday, 18 March 2010 00:51
Deşi întotdeauna
stau în cele mai incomode poziţii,
aleg cele mai urâte flori,
mângâi cele mai speriate pisici,
deşi nu dorm niciodată
ca să nu pierd vreo lacrimă visând,
iar stropii prin care alerg fericită
sunt aproape cristale,
tot mă simt mereu vinovată.
 
sunt doar o valiză mare şi jerpelită PDF Print E-mail
User Rating: / 4
PoorBest 
Written by sorin lucaci   
Thursday, 18 March 2010 12:40

lasă-mă să stau liniştit în hârbul ăsta de maşină

îi spuneam hidrei cu douăzeci de capete

de pe marginea drumului

lasă-mă să-mi găsesc un locşor călduţ şi confortabil

între coapsele memoriei colective sau

poate în budoarul proprietăresei de bordeluri

să nu mai aud uruitul strident al deşeurilor

să nu mai aud gâlceava pachidermelor cu nume sonore

ridiculizând asistenţa şi opinia publică

numai aşa mai pot respira în voie prin plămânii nevăzători

numai aşa mai pot crede că soarele este o bilă de sticlă colorotă

(vă mai amintiţi?)

cu care se jucau copiii pe asfaltul incins în după amiaza

vestitorului de ploaie

simt în tălpi oboseala şi greaţa omului modern

şi iluzia de bine ca o incizie între omoplati

maratonul interminabil al furnicilor spre ţara soarelui răsare

puterea tămăduitoare a laserului ascuns în liniştea atotstăpânitoare

cu gust de bergamotă

azi chiar nu am chef să fac nimic

şi oricum crezi că merită să mai faci ceva

îi spuneam hidrei de pe marginea drumului

sunt doar o valiză mare şi jerpelită prin care mai cotrobăie

din când în când

femeile cu sindrom premenstrual

 
closer PDF Print E-mail
User Rating: / 15
PoorBest 
Written by maria dobrescu   
Wednesday, 17 March 2010 23:45
poeţii nu dispun de timp
ceasurile lor nu au limbi
care să-i agaţe
aşadar nu-ţi rămâne decât
să aştepţi

nu cred că e un păcat să te port în dreptul inimii
ca pe un talisman
ştiu că într-o zi ceasul
din gară
va arăta ora III şi şapte minute

chiar dacă se spune
că vor
să distrugă în piaţa publică
toate ceasurile cu cifre romane
 
«PENTAGONO»- PRIMA CARTE*: PDF Print E-mail
User Rating: / 5
PoorBest 
Written by Romeo Niram   
Friday, 12 March 2010 14:15

Héctor Martínez Sanz oferă cititorului spaniol, cu această carte-eseu, o surprinzătoare călătorie în universul a cinci giganţi ai spiritului universal. Niciunul dintre cei cinci membri ai Pentagonului nu sunt necunoscuţi publicului spaniol: Brâncuşi – părintele sculpturii moderne, Emil Cioran, nihilistul secolului al XX-lea, Eugen Ionescu – maestrul teatrului absurd, Tristan Tzara – fondatorul dadaismului, Mircea Eliade – supranumit Istoricul Religiilor.

 

Citind-o, am avut impresia vizionării unui film documentar captivant care trădează un regizor bine documentat şi pregătit să-şi introducă spectatorii  într-o fascinantă aventură a descoperirii condiţiei de creaţie; anume ceea ce il ridică pe om la condiţia de creator, în ultimă instanţă la aceea de zeu, cum sună chiar titlul ales de autor cărţii sale anterioare de filosofie Comentarii despre Unamuno şi despre acei care au vrut să fie ca zeii, publicată în 2006, la Editura Antigona, Madrid.

 

Există, prin urmare, o subtilă corelaţie cu această nouă carte ce îşi propune să descopere urmele nemuritoare lăsate în pământul roşu al mortalităţii de cinci mari personalităţi creatoare. Pe lângă misiunea de a ne împărtăşi atât experienţa şi întelegerea  personală cât şi cea de a ne oferi un ajutor real în a înţelege, dacă nu esenţa operei, cel puţin mecanismele misterioase ce i-au determinat, pe fiecare în parte, să o apuce pe drumurile sinuoase ale sculpturii, poeziei, filosofiei, teatrului, istoriei religiei, Héctor Martínez Sanz pare a fi un om cu obsesia îndumnezeirii. Deşi se îndreaptă mai mult către eseu şi dezbateri despre operele mai multor creatori, Martínez este el însuşi un creator, fiind mânat de aceeaşi străveche dorinţă care a înfierbântat inima vechilor patriarhi biblici. A te „certa” cu Dumnezeu este, poate, cea mai veche tradiţie iudaică şi apanajul omului inteligent. De la Avram la Moise şi până în zilele noastre Dumnezeu este interogat, negat,  tras la răspundere, certat şi provocat la competiţie de minţile omeneşti cele mai strălucite.

 

De obicei, ne spune tradiţia evreiască, cel care câştigă este Omul. Astfel, Héctor Martínez nu se limitează la a ne expune faptele minunate ale câtorva oameni de cultură  celebri. Delicat, cu suflet de poet, fără a trânti interogarea negru pe alb, Héctor Martínez Sanz insinuează şi ne determină astfel să ne punem noi înşine întrebarea: este oare acesta drumul către îndumnezeire? Arta? Creaţia? Aceasta este întrebarea lui Héctor Martínez Sanz în toate scrierile sale, fie că o dezvoltă sub formă de eseu, de poezie sau de roman.

 

„Timpul este relativ” ne spune Einstein iar Héctor Martínez adaugă zâmbind: „în fiecare noapte mă lupt cu îngerul lui Dumnezeu”. Acea cumplită noapte de luptă şi înverşunare din deşertul evreiesc se repetă în fiecare om creator, de mii de ani, atunci când se aşează în faţa mesei de scris sau a pânzei goale. Noaptea în care, în singuratatea pământului roşu, Israel s-a războit cu îngerul (poate era vorba de inspiraţie?) este momentul naşterii omenirii creatoare şi constiente.  Este noaptea lui Héctor Martínez Sanz iar la lumina zorilor naşterea este desăvârşită şi scriitorul-războinic primeşte un nou nume-titlu: Pentagonul.

 

A scrie despre autorul acestei cărti, cunoscându-l personal, este o misiune, dacă nu incomodă, cel puţin dificilă datorită personalităţii sale complexe. Héctor Martínez Sanz este filosof, poet, scriitor, critic de artă, posesor al unei inteligenţe lucide capabilă să ne puncteze „scările” prin care membrii pentagonului au atins apoteoza zeilor dar şi a unui spirit romantic şi al unui talent înnăscut de povestitor. Martínez este un scriitor de contraste, unul dintre puţinii care reuşesc să scrie un eseu într-un ritm care să suscite interesul, punctat cu flori de sensibilitate poetică, exemple de gândire lucidă şi armonii epice.

 

In Pentagonul, Martínez ne dezvăluie un suflet de romancier, ne spune o poveste, o parabolă dacă vreţi, cu cinci personaje. „A fost o dată ca niciodată” ar putea fi cel mai nimerit început. „a fost o dată ca niciodată un sculptor, un filosof, un poet, un dramaturg şi un istoric”. Povestea curge lin, frazele sunt suple, ritmul agil este punctat cu impresii personale care încălzesc tonul naraţiunii. Este vorba de o poveste cu eroi, cu zei, cu oameni ca tine şi ca mine. Aş putea chiar spune că este o carte de aventuri. Rând pe rând aflăm despre păsări care sunt imortalizate în zbor, despre un erou care a urcat pe culmile disperării, despre o cântăreaţă cheală şi despre un tânăr care se joacă decupând şi rearanjând cuvinte sau despre un mag care studiază toţi dumnezeii oamenilor. Cartea Pentagonul, departe de a fi un exercitiu de stil eseist, este un ghid pentru un călător pe tărâmul omului – creator, omului-zeu, către muntele Sion al creaţiei umane. Urcând Sionul lui Martínez descoperim pe înălţimile sale ameţitoare cel mai simplu obiect: o oglindă. Dar trebuie să urcăm cărarea cea mai abruptă până la capăt pentru a o putea găsi.

 

Héctor Martínez Sanz ne invită la o incursiune în gândirea acestor creatori, la o descoperire subtilă a reperelor acestor monştrii sacri ai artei şi culturii universale. Dacă Socrate ne îndeamnă să ne cunoaştem pe noi înşine, Martínez, în baza unei armonioase structuri personale filosofice, ne îndeamnă să îi cunoaştem pe cei care au reuşit să urce către piscul geniului uman. După parcurgerea acestei radiografii a gândirii acestor cinci mari personalităţi, ne descoperim, cu uimire, propria esenţă: „rămânând Iacov singur s-a luptat Cineva cu dânsul până la revărsatul zorilor” (Geneza 32:24).

 

Prefaţă de Romeo Niram la cartea Pentagono de Hector Martinez Sanz, Editura Niram Art, Madrid, 2010

----------------------

* PENTAGONO (Pentagonul), este prima carte apărută la Editura Niram Art din Madrid. Evenimentul lansării volumului a avut loc miercuri, 10 martie 2010, la Centrul Cultural al Armatei - Cazino Militar din Madrid, într-un cadru festiv, în prezenţa a peste 300 de persoane. Printre invitaţii de onoare s-au numărat ambasadorul României la Madrid,Excelenţa Sa, doamna. Maria Ligor şi fostul ministru spaniol al Culturii, Cesar Antonio Molina. Expunem mai jos căteva comentarii din presa spaniolă depre carte.

(Red. Romanian VIP)

NOTA DEL EDITOR

 

Para la cultura y la civilización del siglo XX, la importancia de los cinco retratados en este libro (Constantin Brancusi, Emil Cioran, Eugen Ionesco, Tristan Tzara, Mircea Eliade) casi podría valer por la del Único plasmado en el Pentateuco. No es ninguna blasfemia o un gratuito juego de palabras, es una tentativa de acercarlos (repito: acercarlos) a la perfección, al camino de Creación y Re-Creación que ellos mismos han profesado durante el  siglo pasado.

 

Todos ellos se lanzaron de un modo u otro a la necesaria reconquista de la más alta tradición, señalando la invalidación de la misma por las desgracias que trajo la modernidad de la civilización     occidental, ya indefinida, contradictoria y moribunda, como efectos secundarios y daños colaterales en su afán de afirmar al hombre como “ombligo del mundo”… Intentaban explicarnos la humanidad agonizante, la pérdida casi inevitable de sus pilares y sus  valores, pero también las vías para reencontrarlas, los desperfectos de manifestación general encaminados al absurdo, su dolencia y su anhelo (inconscientes ambos) de perder y de volver a encontrar los orígenes, lo sagrado y lo puro que antaño lograban situar al hombre en su sitio natural y armonioso dentro del universo.

 

La mirada fresca y española de Héctor Martínez Sanz, autor intrépido de “Pentágono”, sobre estos cinco grandes del siglo XX, representa algo más que un grano de arena; era tan necesaria como lo es cada grano de trigo que se siembra junto con otros mil millones, otra y otra vez, concienzudamente con la esperanza de llegar a nutrirnos. Es uno de tantos caminos que, en esta etapa, algunos rumanos y españoles acaso algo raros, vuelven a emprender en beneficio de todos. Nunca llegaremos a ser más de lo que somos, claro, pero con cortos pasos nos enriqueceremos.

 

(Horia Barna)

http://www.niramart.mosaicglobe.com/journal/3844

 

***

 

El nuevo libro de Héctor Martínez, Pentágono, es un libro necesario y fundamental. Necesario, porque un país como España, con fuerte presencia de población rumana, no puede pasar por alto la cultura llegada del este.

 

Fundamental, porque, si bien por separado sí se ha escrito en español sobre cada uno de los autores que surgen en el libro, pocos volúmenes existen que reúnan a los cinco y los liguen bajo un mismo eje intelectual que recorre la historia cultural del s. XX europeo: la reflexión y crítica del lenguaje. Dicho de otro modo, Pentágono se presenta como un símbolo del olvidado europeísmo de Rumanía en cinco figuras internacionales.

 

Muestra de esta intencionalidad simbólica es la dedicatoria misma que escribe Héctor Martínez al comienzo del libro: “Rumanía equinoccial: el sol sale por el este”, como una salida de la noche por una mayor presencia del sol, de la iluminación, vieja metáfora filosófica del saber y del conocimiento. Pentágono es un homenaje a un nuevo amanecer de Rumanía. A ello hay que añadir otro logro en Pentágono, como es hermanar culturalmente España y Rumanía, ya mediante comparaciones entre Brancusi y Picasso, ya en el capítulo dedicado a Cioran, ferviente amante de lo español, ya el teatro de Ionesco visto desde el pensamiento de Ortega y Gasset, por citar algunos ejemplos.

Pentágono se configura como ensayo de ensayos, es decir, como un único y gran ensayo en el que se anudan los cinco ensayos que lo componen, siguiendo una curiosa y, dice el autor, casual estructura circular. Los textos no se aíslan entre sí, sino que se llaman y dialogan unos con otros hasta concluir con un apéndice sobre Eliade que nos devuelve al primer apartado del libro dedicado a Brancusi.

Éste es otro de los múltiples rasgos inusuales, renovadores, que presenta dentro del género, frente a la habitual linealidad de contenidos, junto con el aspecto biográfico, vivo, conversacional, que cobra cada una de las partes al estar su origen principal en charlas y tertulias. Así, la oralidad y la escritura van de la mano a lo largo de todo el libro. Al respecto, no olvida Héctor Martínez mencionar con quiénes dialoga, dónde, en qué día, lo cual arropa a Pentágono con la sábana de lo auténtico y el matiz que sumerge al lector y le hace participe de las reuniones y eventos de los que toma el libro su origen.

 

De ahí el tono cercano con que, más que escribir, Héctor Martínez nos habla, en muchas ocasiones en primera persona y de forma pedagógica. Ya nos indica en su introducción: “Así es como me gano la vida, enseñando y explicando lo que yo he ido y voy aprendiendo, día a día. Día a día explicando, día a día enseñando y día a día aprendiendo”.

 

Efectivamente, más que como filósofo, como escritor o como poeta, Héctor Martínez se presenta modestamente como profesor que aprende y enseña. Aunque, bien es verdad que el autor no reprime el verso y nos sorprende, al término del primer texto, con los peculiares alejandrinos arromanzados titulados “Piedras” en homenaje a Constantin Brancusi.

 

Literatura, filosofía y arte, las tres grandes áreas de lo humanístico, se dan cita ante nosotros sin academicismo. Eugene Ionesco y Tristan Tzara, Emile M. Cioran y Mircea Eliade o Constantin Brancusi, respectivamente, se ceden el turno y la palabra, pues, en último lugar, cabe señalar que Pentágono representa, más que un ejercicio expositivo, una continua lectura y contemplación de la obras de cada autor.

 

En todo momento se recurre a la fuente de la obra o a las intervenciones de estos con el fin de que el lector pueda escucharlos y leerlos, o con la intención de que ellos mismos y su palabra sean los protagonistas del libro. No es un monólogo intelectual, sino una apertura cultural que invita a los lectores a tomar en sus manos, o poner ante su vista, las esculturas y las obras, a ahondar en ellas y recuperar un patrimonio que siempre estuvo ahí para nosotros.

 

Héctor Martínez Sanz (Madrid, 1979) es licenciado en Filosofía y Letras por la Universidad Complutense de Madrid y Diplomado en Literatura por la Sociedad Cervantina de Madrid. Es profesor titular de Filosofía, Lengua y Literatura en Madrid.

 

Héctor Martínez Sanz es autor de: “Comentarios a Unamuno y a aquéllos que quisieron ser como dioses” (Ed. Antígona, 2006), “Por un horizonte de niebla” en la colectiva de poesía “Con versos, fragmentos de una antología futura” (Ed. Antígona, 2006) y el recopilatorio poético “Antología digital” (Retrato Literario, 2009). Es director fundador de la revista de arte y ensayo “Madrid en Marco” y director del Departamento de Crítica del Instituto Brancusi.

 

Pentágono, un libro necesario

Lidia Fernandez

http://www.azayartmagazine.com/principal/?p=82

 

El miércoles 10 de marzo, a las 20:30h, en la Sala de Baile del Antiguo Casino Militar (Centro Cultural del Ejército), c/Gran vía, 13, Madrid, se lanzará el libro "Pentágono" escrito por Héctor Martínez Sanz, con prólogo de Romeo Niram, editado por Niram Art Ediones.

 
Ioana D’Arc PDF Print E-mail
User Rating: / 1
PoorBest 
Written by Andrei Arzoiu   
Thursday, 11 March 2010 15:58

Eroină a poporului francez, mezina unui fermier din Domremy, Ioana D’Arc a fost una dintre cele mai captivante şi mai misterioase personalităţi din istorie. Figura ei a rămas simbol peste secole, mereu plin de semnificaţii, dar fără a-şi releva niciodată întru totul misterul. Un lucru e sigur: o fată de nici 19 ani a schimbat în Evul Mediu istoria unei ţări conducând lupta poporului francez împotriva cotropitorilor englezi la sfârşitul războiului de 100 de ani. În fruntea unui detaşament a învins armatele englezilor în oraşul Orleans asediat (1429), fapt care a făcut să i se spună şi “fecioara din Orleans”. Terminându-se transformarea mişcării de eliberare, al cărei simbol devenise Ioana D’Arc, într-o nouă jacqeurie (răscoală feudală antifeudală care a avut loc în provinciile din nord şi nord-vestul Franţei la jumătatea sec. XIV), feudalii francezi au predat-o burghezilor, aliaţi ai englezilor. Căzând în mâna englezilor a fost arsă pe rug, ca eretică, la Rouen. La 18 ani a fost prinsă şi vândută inamicilor împotriva cărora luptase cu îndârjire. Nu putea fi acuzată doar de curajul ei exemplar, sau pentru vina de a-şi fi iubit prea mult ţara: nu exista nici o justificare legală în numele căreia o tânără, care a înfruntat deschis trupele cotropitoare, inamice, să fie arsă pe rug. Englezii nici n-au îndrăznit s-o judece ei înşişi, ci au predat-o pe mâna acelor cercuri franceze care îi sprijineau relativ deschis intenţia şi, ca să nu existe dubiu asupra eventualei sentinţe au dat-o pe mâna încercatului episcop francez, Pierre Cauchon, dispus să organizeze cel mai clasic proces foarte crud împotriva Ioanei D’Arc. Un proces care, având în vedere sentinţa, trebuia să descopere corespunzător şi o vinovăţie: nu uşor şi nu dintr-o dată, mai ales, s-au adunat cele 62 de capete de acuzare şi nu a fost omisă nici una dintre incriminările care ar fi putut să justifice viitoarea condamnare.

Când în 1422 au murit şi regele Henric al V-lea al Angliei şi Carol al VI-lea al Franţei, englezii l-au declarat pe Henric al VI-lea, pe atunci aproape un copil, rege al Angliei şi Franţei deopotrivă. Carol al VII-lea însă nu intenţiona să-şi cedeze regatul si se declarase moştenitorul tronului, dar nu putea să devină rege decât după ceremonia tradiţională care trebuia să aibă loc la Reims, aflat atunci sub acupaţie engleză. Un singur lucru putea salva Franţa din cea mai neagră perioadă a istoriei sale: un miracol. Şi miracolul acesta s-a întâmplat datorită acestei fete de la ţară, Ioana D’Arc.

La 13 ani, Ioana îşi petrecea cea mai mare parte a timpului rugându-se. Nu numai că se spovedea de mai multe ori pe zi, dar auzea voci venite din cer şi avea viziuni. De la bun început vocea i-a spus care e misiunea ei: fusese aleasă de Dumnezeu să reîntregească Franţa şi să-l ajute pe Carol, care urma să devină regele Franţei. Iar pentru a îndeplini toate acestea va trebui să poarte haine bărbăteşti, să mânuiască arme şi să conducă o armată. Într-o zi, satul ei a fost invadat de englezi. Ascunsă într-un dulap, ea a văzut cum soldaţii englezi au violat-o şi au ucis-o pe sora ei de18 ani. După acest episod tragic, a fost trimisă să locuiască la nişte rude dintr-un sat vecin. Dar în mai 1428, Ioana D’Arc nu mai avea nici o îndoială că fusese aleasă de Dumnezeu să vină în ajutorul regelui său şi aşa că a trecut la fapte. Părăsindu-şi satul şi familia, Ioana a plecat spre Chinon ca să-l întâlnească pe Carol. La început, Carol şi curtenii lui n-au dat atenţie solicitării ei de a-l vedea pe rege. Ştiind deja de viziunile şi profeţiile Ioanei D’Arc, dar neîncrezător în intenţiile ei, care puţin  credibil că această adolescentă inocentă de la ţară, care nu ştia să scrie şi să citească, a condus o armată franceză către victorie, împotriva unei armate mult mai puternice şi că şi-a eliberat ţara, Carol s-a gândit să-i joace o festă şi i-a poruncit unui curtean să pretindă că e rege. Dar Ioana D’Arc şi-a dat seama că i s-a făcut o farsă, impresionându-l astfel pe Carol, care i-a acordat o întrevedere particulară.

Cuvintele ei către Carol au fost următoarele: Dumnezeu mi-a spus să-ţi dau de ştire cum că Domnul nostru îţi va da regatul înapoi, vei fi încoronat la Reims şi îţi vei învinge duşmanii. Eu sunt mesagerul Domnului. Încredinţează-mi o armată şi voi ridica asediul oraşului Orleans. Carol s-a lăsat convins şi a îndeplinit cererea Ioanei D’Arc, încredinţându-i o armată, deşi părerea multora era că o fată care suferea probabil de o formă uşoară de isterie ar fi o ameninţare atât pentru tronul regelui cât şi pentru viaţa lui. Aşa se face că, în ziua bătăliei, Ioana D’Arc a apărut pe câmpul de luptă îmbrăcată într-o armură albă şi purtând propriul ei steag. Această apariţie a impresionat profund ambele tabere, pentru că nimeni nu mai văzuse vreodată o femeie pe câmpul de luptă, alături de soldaţii ei, târându-se alături de ei prin noroaie şi încurajându-i. Ioana D’Arc a obţinut o victorie împotriva englezilor care a ridicat foarte mult starea de spirit a francezilor. Dar lupta nu se terminase şi Ioana D’Arc a insistat să lupte pentru recucerirea oraşului Orleans, dar trupele fiind deja obosite şi Ioana rănită de o săgeată, francezii şi-au pierdut speranţa şi s-au retras. Chiar dacă ei au continuat să câştige bătălii împotriva englezilor, care dădeau semne de slăbiciune, Ioana era tot mai tulburată de acest măcel. Acest fapt a determinat-o să-i scrie regelui Angliei şi să-i ofere ocazia retragerii, scrisoarea ei din 1429 arătând că ea era o luptătoare convinsă.

În mod cu totul neaşteptat, englezii s-au retras, iar acest lucru i-a îngăduit lui Carol să intre în Reims pentru a fi încoronat. După încoronare, Carol a fost mulţumit, nu însă şi Ioana D’Arc, pentru că lupta nu se terminase. Trupele ei, mult impunătoare, suferea de foame şi de epuizare, moment în care Aulon îi mărturiseşte că regele vrea să abandoneze lupta şi că intenţionează să o trădeze dacă i se va întâmpla ceva. Dar Ioana D’Arc vrând să ducă la bun sfârşit lupta, se simţea obligată să continue atâta timp cât Vocea nu îi spunea altceva. Fiind sfătuită să nu facă asta, se duce la Compiegne, unde e capturată în bătălie de mercenarii burgunzi, care o vând englezilor. Ajunsă în mâna inamicilor, Ioana D’Arc este închisă iar englezii, neavând un temei puternic, o predau episcopului Pierre Cuchon în vederea organizării unui proces inchiziţional în capele regală a castelului din Rouen.

Interogatoriul Ioanei, pentru a putea duce la o învinuire, a constatat mai mult decât un sondaj al felului ei de a gândi; începând cu acuzaţia de “vrăjitoare- ghicitoare- pseudoprofită”, practicantă de acte magice, rău ghicitoare în credinţa catolică, schismatică, “tulburătoare a păcii, însetată de sânge omenesc”, folosind “în mod ireverenţios o îmbrăcăminte insolită şi adoptând calitatea de războinică eretică”. Astfel, s-au strâns 62 de capete de acuzare, fără probe, fără martori, strict pe baza declaraţiilor făcută de acuzată în instanţă. Ioana D’Arc va declara la capătul procesului preparator :”Dacă în cursul judecăţii aş vedea focul arzând şi călăul pregătit pentru a înteţi focul şi chiar dacă m-aş afla în mijlocul focului… n-aş putea spune nimic altceva; aş susţine până la moarte ceea ce am spus la proces- Sunt nevinovată!”. După ani, procesul s-a reluat şi s-a dovedit că Ioana a fost judecată greşit şi pedeapsa nu a fost meritată. Atunci Ioana a fost proclamată eroină. La 16 martie 1431, un tribunal prin excelenţă părtinitor, aproba fără nici un fel de rezerve cele 62 de capete de acuzare formulate de promotorul procesului preparator, Jean Cauchon, împotriva Ioanei D’Arc, zelul său venea să răspundă astfel, bunăvoinţei pe care o manifestase anterior cardinalului englez de Winchester, Ioana D’Arc la numai 19 ani este arsă pe rug din cauză că s-a îmbrăcat în haine bărbăteşti şi a luptat în război şi a luptat în război.

Eliberarea oraşului Rouen în 1449 îngăduie accesul nemijlocit la cercetarea documentelor care trebuiau să constituie piesele unei condamnări definitive şi cu aparenţă de legalitate. Presiunea opiniei publice determină oficialităţile franceze să întreprindă o primă anchetă, ulterior o a doua şi faptele fiind mult prea evidente, s-o sfătuiască pe mama Ioanei, Isabelle, să adreseze papei Calixt al III-lea o cerere de reabilitare, aceste acceptând mărinimos iar aparenţele, bunele intenţii ecleziastice, aveau să fie încă o dată salvate. Nu fără tergiversări (1450-1455), şi nu fără un “scrupul” de-a dreptul exagerat în respectarea normelor de legalitate, tribunalul stabilit să judece procesul de reabilitare a Ioanei D’Arc se întruneşte în cele din urmă la palatul arhiepiscopiei din Rouen în decembrie 1455. În numele familiei D’Arc, magistratul Guillaume Provesteau expune, fără drept de apel, nu mai puţin de 12 vicii grave ale procesului de “condamnare”, începând cu “incompetenţa instanţei”, “presiuni exercitate asupra judecătorilor”, “regimul de teroare şi violenţă la care a fost supusă inculpata”, “lipsa oricărui apărător” şi sfârşind cu “falsificarea directă de acte” şi “introducerea în celula acuzatei de spioni-provocatori”. La proces au fost citaţi şi moştenitorii episcopului Cauchon care se dovedeşte deosebit de zelos în condamnarea Ioanei. Faptul în sine n-ar fi fost semnificativ poate dacă n-ar fi fost adus în lumină un alt aspect al procesului: cu prilejul eliberării Normandiei, regele Franţei se grăbise să emită un decret general de armistiţie; deci, Ioana putea fi validată, acuzatorii erau absolviţi aprioric de orice fel de urmări, şi mai interesant este dacă la procesul de condamnare n-a fost ascultat nici un martor, au fost necesare zeci de mărturii, nu vinovăţia, ci nevinovăţia trebuia demonstrată, printre martori aflându-se şi magistratul Guillaume Manchon, notar al curţii episcopale din Rouen, unul din grefierii procesului din 1431, care a şi declarat:” După părerea mea, chiar înainte de a se cunoaşte cauza, Ioana fusese pusă în fiare. Ea a fost tratată cu cruzime, arătându-i-se deseori instrumente de tortură.”. La fel de semnificativă este şi depoziţia lui Isamberd de la Pierre:” Unii dintre judecători, ca episcopul de Beauvais, au procedat astfel din răzbunare; alţii din spirit de câştig, iar alţii de teama de subinchizitor şi de alte persoane.”.

După încheierea ascultării martorilor şi după dezbateri care s-au prelungit în tot cursul lunii iunie 1456, tribunalul a pronunţat o sentinţă prin care au fost declarate “nule, nevalabile, inexistente, neavenite sentinţele primului proces ca şi abjurarea şi ca toate celelalte acte de executare, ca viciate, fiind vorba de un obiect realizat, calomnie judiciară, minciună, eroare manifestată de drept şi de fapt.”. Dar procesul nu se încheie aici, înaltele foruri ecleziastice ştiau că opinia publică a epocii, cât şi opinia de peste timp a posterităţii, nu puteau fi înşelate chiar atât de uşor. Drept pentru care, aceleaşi foruri înalte aveau să revină încă o dată asupra cazului, declarând-o pe Ioana D’Arc “venerată”, (în 1494), “pre fericită” (în 1909) şi “sfântă”(în 1920). Dar, lesne de înţeles, această reconsiderare tardivă nu putea să anuleze faptele şi nici să influenţeze emoţionanta imagine, păstrată în istorie şi în memoria afectivă a oamenilor de pretutindeni, singura imagine adevărată a Ioanei D’Arc, aceea a unei simple fete de la ţară care şi-a iubit fără de margini patria.

Un alt canonic, Jean D’Estivier, urma să alcătuiască un amplu rechizitoriu, cât priveşte judecata în sine, ea urma să se desfăşoare după o ciudată “metodologie”: dacă Ioana D’Arc în pofida unei avertizări oficiale, ar fi refuzat să răspundă, capul de acuzare urma să fie totuşi aprobat şi admis, dacă Ioana ar fi contestat vreo acuzaţie, ea urma să fie torturată, astfel încât “să se supună totuşi bisericii”. Sentinţa urma să fie pronunţată la cimitirul mănăstirii Saint-Onen. Anticipând sentinţa, acuzata se afla deja urcată pe un eşafod. Preşedintele Cauchon începe un uimitor context judiciar, citirea sentinţei iar Ioana D’Arc, în vârstă de numai 19 ani, şi-a pierdut pentru prima dată tăria sufletească şi a strigat îngrozită că se supune judecătorilor, acceptând să citească în latină o abjudecare din care, practic nu se înţelegea nici un cuvânt. Forţat de intervenţia Ioanei, preşedintele a întrerupt citirea verdictului iniţial pronunţând în continuare o a doua sentinţă, improvizată, prin care tribunalul ecleziastic condamnă acuzata la “temniţă pe viaţă, la pâinea durerii şi apa tristeţii… pentru ca să plângă crimele sale şi să nu mai săvârşească fapte care să fie de plâns”. Dar un asemenea final de proces, cu o Ioana D’Arc rămasă totuşi în viaţă, nu putea să fie în planul forţelor invadatoare. Peste patru luni, tribunalul se adună din nou la închisoarea din Rouen unde era deţinută Ioana, pentru a o rejudeca sub acuzaţia de a nu-şi fi respectat abjurarea- o înscenare-, Ioana D’Arc înţelegând exact situaţia şi, cu o supremă demnitate, recunoaşte deschis că a acceptat să pronunţe formula abjurării din constrângere şi că nu a înţeles nimic din ceea ce i s-a citit, motive suficiente pentru ca instanţa să decidă că Ioana D’Arc s-a făcut vinovată de recidivă, recăzând în erezie şi urmând, ca atare, să fie acordată judecătorului laic. “Te declarăm Ioana… schismatică, idolatră, invocatoare de diavol… şi, neavând în vedere că tu ai promis a nu mai cădea niciodată în păcat… şi ai revenit totuşi… noi te declarăm din nou posibilă de excomunicare… despărţită de Biserică şi abandonată judecătorului laic…”.

La modul cel mai surprinzător cu putinţă, judecătorul şi călăul, erau atât de grăbiţi încât, fără ca judecata laică să mai aibă loc, fără să se mai pronunţe nici o sentinţă de condamnare la moarte, Ioana D’Arc a fost arsă pe rug! Dincolo de toate mobilurile religioase, se înţelege, existau o sumedenie de mobiluri politice, care vizau compromiterea francezilor care luptau pentru independenţa şi suveranitatea ţării lor şi tuturor celor care acordaseră sprijinul şi încrederea unei “vrăjitoare”, unei “eretice”, unei fete condamnate în numele credinţei la arderea pe rug. Ioana D’Arc constituie personificarea patriotismului popular francez.

 

 
« StartPrev3151315231533154315531563157315831593160NextEnd »

Page 3157 of 3240

Poemul din metrou