Home
Revistă de cultură,civilizaţie şi atitudine morală
STALIN, EROU AL «ZILEI D»? PDF Print E-mail
User Rating: / 1
PoorBest 
Written by Claudiu Mătasă   
Wednesday, 08 September 2010 13:41

(Ziua Debarcării Aliaţilor în Normandia)

 

Iunie 6, 1944, sau D-Day cum este cunoscută anglofonilor, este data la care Aliaţii au  debarcat în Franţa spre sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Conform statisticilor existente, în această operaţie au murit 2499 americani şi 1915 britanici şi canadieni: deşi nu sunt date despre câţi „francezi liberi” (De Gaulle) sau polonezi au murit atunci, se ştie precis că nici un soldat sovietic nu a participat la această acţiune.

 

Cu toate acestea, la National D-Day Memorial în Bedford, VA, la circa 200 mile sud-vest de Washington DC, a fost instalat la 1 iunie 2010,  alături de cel a lui Winston Churchill, Franklin Roosevelt şi Harry S. Truman, un bust de bronz al dictatorului sovietic. Cel al lui De Gaulle lipseşte, iar un bust al generalului polonez Edward Śmigły-Rydz nici nu a fost în discuţie. Conştient că armata poloneză nu poate face faţă agresiunii Germaniei lui Hitler şi Uniunii Sovietice a lui Stalin, şi că ajutorul viitorilor Aliaţi era departe, acesta şi-a îndrumat pe cei în subordine să continue lupta trecând spre Vest, prin România prietenă. Mai mult, s-a întors în Polonia ocupată ca să lupte în continuare în rezistenţa subterană, unde a şi murit după puţin timp...

 

Memorialul naţional D-Day a fost autorizat de către Congresul American şi a fost inaugurat de preşedintele George W. Bush în 2001 în scopul de a face cunoscută vitejia forţelor Aliate. Oraşul Bedford a fost ales ca gazda pentru ca şi-a pierdut cu acea nefericită ocazie, per capita, cei mai mulţi fii. Deşi memorialul prezintă, pe lângă statui, sculpturi, colecţii şi un zid în care se află săpate numele miilor de căzuţi, nu este vizitat suficient şi că atare ridică serioase probleme financiare.

 

O explicaţie se află în nedumerirea şi chiar nemulţumirea publicului privind amplasarea bustului lui Stalin.  Într-adevăr, dacă la Memorialul celui de al II-lea Război Mondial din Washington DC recunoaşterea Uniunei Sovietice este îndreptăţită (şapte optimi din pierderile omeneşti au avut loc acolo), la Ziua D a invaziei în Normandia cetăţenii sovietici nici nu aveau cum să participe. Stalin nici nu a fost informat despre operaţia Overlord decât atunci când aceasta s-a declanşat.

 

A recunoaşte meritul unui combatant este o datorie nobilă: a atribui merite inexistente unui criminal, chiar dacă ţi-a fost de folos, este o iresponsabilitate faţă de generaţiile următoare. Ignorând crimele lui Stalin în România, acesta este responsabil cu foametea din Ucraina care a luat între 8-10 milioane de vieţi, cu 18 milioane de deţinuţi în gulagurile URSS (fără a mai număra şi pe cei din ţările socialiste, din care am avut şi eu parte) precum şi cu masacrul a 22.000 ofiţeri şi conducători polonezi care a avut loc la Katyn. În România, conform www.orthodoxytoday.org/blog, numărul morţilor cauzat de comunişti a fost de 435.000 între 1947 şi 1989.

 

La numai 200 mile depărtare, la Washington DC, în apropierea Capitoliului US, se află memorialul Victims of Communism, o replică a statuii „Zeiţa Democraţiei" ridicată la Beijing în 1989 în piaţa Tiananmen (www.victimsofcommunism.org). Cercetând  site-ul fundaţiei care a ridicat acest memorial prin contribuţii de la particulari (printre care mă număr), acelaşi preamărit Stalin este considerat nu doar infam, ci şi ca fiind al doilea criminal ca mărime din toate timpurile, după Mao Tse Dong.

 

În timp ce până şi în oraşul Gori din Georgia unde s-a născut, statuia lui Stalin a fost îndepărtată, în SUA această continuă în a atrage privirile şi a da de înţeles tinerii generaţii că aparţine unuia al cărui exemplu trebue urmat!

 

Existenţa bustului lui Stalin la memorialul D-Day ar putea fi trecută ca o extravanta revoltătoare şi de prost gust al unor localnici, dacă nu ar interveni şi problema menţinerii mitului acestuia criminal care reprezinta ororile comunismului. Fenomenul este adânc: ani de zile după război, Aliaţii au închis ochii faţă de abuzurile comuniştilor: doar au luptat împreună, şi, dacă ne gândim bine, necazurile le sufereau alţii din cauza lor le erau departe.

 

În contrast cu modul în care au fost sprijinite documentele condamnând nazismul, Cartea Neagră a Comunismului scrisă de Stephane Courtois (Paris, 1997) a fost practic boicotată, iar foştii lideri comunişti continuă şi astăzi să aibă un cuvânt de spus în politica ţărilor aşa zis foste comuniste. A auzit cineva de expresia Holocaustul Comunist? Conform puţinilor care îndrăznesc să desgroape trecutul în acest domeniu, nazismul a distrus cu mult mai puţine vieţi decât comunismul.

 

Aşa cum am arătat mai sus, memorialul D-Day nu se bucură de sprijinul local şi ca atare iniţiatorii şi spijinitorii acestuia caută acum să-l facă să subziste folosind banii publici, şi anume urmărind a-l face parte din National Park Service. Cu alte cuvinte, ca de bună voie să mă facă să plătesc din taxe ca memoria unui tiran după care am suferit să fie falsificată, şi ca generaţiile viitoare să-i rămână recunoscătoare până şi pentru ce nu a făcut. Dacă bustul lui Stalin va fi îndepărtat, lucrurile se vor schimba. Nu doresc să mă mărginesc la atâta, ci îi rog pe cei care văd lucrurile ca mine să-şi ia puţin în timp şi să viziteze site-ul http://stalinstatue.com iscălind o petiţie în acest sens.

 

Claude G. Matasa, DCE, DSc., DHC
Professor, U. Illinois, Chicago (www.Matasa.net)
President, Ortho-Cycle Co. (www.OrthoCycle.com)
2026 Scott St., Hollywood, Florida

FL 33020, USA

 
Miracole PDF Print E-mail
User Rating: / 1
PoorBest 
Sunday, 12 September 2010 17:41

Lumea mai crede în miracole

cum ar fi ploaia mult aşteptată.

Dar nimeni nu face nimic!

E drept că nu poţi inventa ploaia

dar o poţi chema.

Cât te-am chemat! Am implorat cerul

şi ai venit nesperat

aducându-mi însăşi ploaia!

Numai aburii ploii ştiu

cât am ars în această iubire!

Lumea mai crede în miracole

dar nu le imploră cerului...


Ioana Voicilă Dobre


 

 
Alegerea PDF Print E-mail
User Rating: / 3
PoorBest 
Sunday, 12 September 2010 16:52

Mă aflam

în faţa unui cuţit

cu două tăişuri.

Am ales siguranţa vârfului.

 

Ioana Voicilă Dobre

 

 
ELEONORA SCHIPOR - filă de memorie culturală românească PDF Print E-mail
User Rating: / 8
PoorBest 
Written by Mariana Gurza   
Wednesday, 08 September 2010 13:28

Personal, nu am cunoscut-o niciodată pe scriitoarea Eleonora Schipor, profesoară în satul drag mie, Cupca. O bucovineancă energică, ce şi-a dedicat viaţa  culturii, locului natal îndrăgit  şi oamenilor gospodari. Suferise enorm de mult de pe urma regimului totalitar sovietic, fiind pe timpuri deportaţi şi hărţuiţi.

Modestă din fire, un foarte bun corespondent voluntar al ziarelor de limbă română din regiunea Cernăuţi, autoare a peste zece volume de proză şi versuri, publică zeci de lucrări referitoare la cultură, tradiţiile şi datinile satului românesc din nordul Bucovinei.” În Cupca zilei de azi, românismul se simte ca la el acasă. Ca niciodată, poate, lumea de aici îşi iubeşte limba, portul şi obiceiurile, deosebit de intensă e şi activitatea artistică de amatori…Viaţa cupcenilor, a românilor, grijile şi aspiraţiile tuturor îi stau în faţă Eleonorei Shipor.”

 

“Despre primele zile, ca profesoară de limba germană, trăite printre străini, nu-i prea vine să vorbească. Când reuşi să se vadă din nou printre ai săi, i se păru că se născu a doua oară. Deşi nu nimeri chiar la sine acasă, în Pătrăuţii de Jos, ci  într-un sat vecin, Cupca, românesc şi el, cu gospodine şi gospodării la fel de bune, cu acelaşi Sireţel încântător, depozitar al unor legende şi balade ale neamului românesc, unice în felul lor (Vasile Izvoreanu-Cernăuţeanul). Culegătoare de folclor, implicată în viaţa culturală a locului, încearcă să păstreze tradiţia moştenită, scriind mult despre regretatul poet crăsnean Ilie Motrescu, Nicolae Motrescu, despre cei risipiti în lume, dezrădăcinaţi şi uitaţi. Pledează pentru neuitare, străduindu-se să aducă în actualitate valori autentice. Iată câteva din titlurile primate: “De-a pururi logodit cu tinereţea”, Hliboca, 2004 - Eleonora Schipor;”Cântecul viorii-eseuri”,2005-  Eleonora Schipor ;” Viata trece, amintirile rămân...”,Storojineţ, 2006 - Magdalina Morar; ”Nestinsă-i făclia poetului”, Storojineţ,  2006 - Eleonora Schipor; ”Muguri pe ramul creatiei, Cernăuţi, Editura "Prut", 2007 - Eleonora Schipor; ”Viaţa culturală a satului Pătrăuţi de Jos”, Cernăuţi, Editura "Prut", 2008-  Eleonora Schipor; ”O privighetoare de munte cu nume de baladă”, Cernăuţi, Editura "Prut", 2008; ”Toamna crizantemelor albe”, Cernauti, Editura "Prut", 2008 - Vasile Izvoran-Cernăuţeanu; ”Anii de şcoală - amintiri de neuitat”, Cernăuţi, Editura "Zelena Bucovina", 2009 - Eleonora Schipor; "Cu gândul la poetul Ilie Motrescu", Cernăuţi, Editura "Prut", 2009 - ediţie pregătită şi îngrijită de profesoara Eleonora Schipor; ”Ca bradul la poale de munte”, Cernăutţ, Editura "Zelena Bucovina", 2009 - Eleonora Schipor; ”Răbdarea, floare rara”, Storojineţ, 2009 - Eleonora Schipor; Biserica "Sfânta Treime"din Crasna, Nicolae Motrescu, Editura Coralia, Bucureşti, 2004; Viaţa pe pământ - un drum spre veşnicie, Dorina Prepeliţă, Storojineţ, 2010.

Primirea cărţilor a fost o mare bucurie, semn că, noi, cei ce încă tânjim după locul moşilor noştri, nu suntem uitaţi. Scrisese odată un articol „Nevoia de a sfida tăcerea şi uitarea”, sensibilizată de versurile mele. Nu fusese pentru prima oară, de fiecare dată când ajungeau versurile mele prin „ambasadorul nostru bucovinean prof. Petru Ciobanu”(aşa cum l-a caracterizat A. D. Rachieru), fiu al satului Cupca,  plecat şi el în eternitate, se apleca cu blândeţea caracteristică asupra versului meu, publicându-mă şi făcându-mă cunoscută în satul mamei mele.

Pentru mine ELEONORA SCHIPOR este şi v-a rămâne o „doină”, un dor, o mângâiere dând dovadă de un românism autentic. O bucovineancă vrednică de care sunt mândră!

 
VIAŢA TRECE, AMINTIRILE RĂMÂN…, materiale de Magdalina Morar PDF Print E-mail
User Rating: / 4
PoorBest 
Written by Ben Todică   
Wednesday, 08 September 2010 13:22

VICTIME DIN CUPCA ALE MARŞULUI DE LA FÂNTÂNA ALBĂ

După „alegerile libere”  din iarna anului 1941 bucovinenii s-au convins că sub ocupaţia sovietică nu mai era chip de trăit. Oamenii dacă se întâlneau undeva pe drum, luând capăt de vorbă, nu se mai întrebau de sănătate, ci vroiau să afle unul de la altul cine a mai fost arestat, cine a mai fost împuşcat şi pe cine îl mai păştea primejdia întemniţării. De frica bolşevcilor, unii oameni parcă îşi pierduseră graiul. Vorbeau prin semne şi tăceau ca la priveghi, căci orice glumă putea fi naiba ştie cum răstălmăcită. Agenţii secreţi recrutaţi din rândurile sărăcimii mişunau pretutindeni. Ei picau sositori la clăci, la şezători, la poarta bisericii, oriunde s-ar fi adunat doi-trei gospodari, ca să poată trage cu urechea şi să-şi ticluiască apoi denunţurile.

Frica de ruşi domnea şi în casa noastră. Moşul, Gheorghe Morar, născut în 1864, şi moşica Ana, născută în 1869, umblau cu lacăt la gură, căci nu vroiau ca la adânci bătrâneţe să fie aruncaţi după gratii. Dar noaptea, înainte de culcare, după ce suflau lampa, bunicii, cât şi mama mea, Maria, mă îndemnau ca să mă rog la Dumnezeu să se întoarcă românii. Şi mă rugam în fiecare seară, iar dimineaţa mă tot uitam înspre drumul mare, crezând ca iată-iată înspre sat se vor slobizi coloane de bravi ostaşi români. Cu venirea românilor mă amăgeam în fiecare zi. Coloanele lor aşa şi nu se iveau de după crestele dealurilor. La 1 aprilie 1941, am văzut, totuşi, drumul ce trecea prin satul nostru inundat de oameni. Înspre Adâncata (Hliboca de azi) curgeau amândouă Pătrăuţurile, Igeştii, Crasna, Ciudeiul, Budineţul, Cireşul, Crăsnişoarele, cea Veche şi cea Nouă, Bănila Moldovenească, Dăvidenii, precum şi sate de mai departe, de sub creierii munţilor. Bătrâni cu plete albe păşeau îngânduraţi, alături de bărbaţi tineri şi feciori voinici şi drepţi ca brazii. Femeile, îmbrăcate în sumane sau în cojoace, aveau pe umeri câte o trăistuţă cu merinde, iar de mâini îşi ţineau copilaşii sau nepoţii. Unele femei îşi alăptau pruncii din mers. Din ogrăzi ieşeau grupuri de cupceni şi se alăturau coloanei care se lungea, se îngroşa, de parcă toată Bucovina subjugată ieşise la drumul ce avea să devină a patimilor. Noi nu înţelegeam încă ce se întâmplase. Mama şi bunica îşi făceau semnul crucii, iar moşul, cu coatele sprijinite pe gard, urmărea în tăcere coloana ce începea să dispară după o cotitură a drumului.

Dar îndată mare veste că românii din Bucovina nu mai vroiau să trăiască sub stăpânire sovietică, că ei mergeau la Adâncata ca să li se aprobe cererile privind plecarea lor definitivă în România, a făcut ocolul satului.

Şi satul a început să fiarbă: unii nu se îndurau să-şi lase avutul agonisit prin sudoarea frunţilor, alţii se codeau, alţii îşi pregăteau merinde de drum, iar alţii îl cătau pe Lazăr Furnică, un tânăr cu câteva clase făcute la Liceul „Regele Ferdinand” din Storojineţ, ca să le scrie grabnic cererile şi să ajungă din urmă coloana ce se îndrepta spre Adâncata.

Spuneau unii din acei ce au fost la 1 aprilie 1941, la Adâncata că un şef mare văzând atâta popor adunat în centrul raional ar fi întrebat:

- Ce doriţi, oameni buni ? Şi încotro v-aţi pornit, de v-aţi luat şi merinde cu voi?

- Noi mergem în România, în ţara noastră, la fraţii noştri, că aici nu-i chip de trăit, i-ar fi răspuns cineva din mulţime. Semnaţi-ne cererile, cum le-aţi semnat germanilor şi polonilor. Dacă nu ne daţi drumul, noi trecem graniţa!

 

Acest şef din raion s-a urcat pe o masă şi a început să-i ameninţe:

- Duceţi-vă acasă, vedeţ-vă de treburi, c-om da ordin să fiţi arestaţi. Mulţimea s-a înfiebântat. Şi oamenii strigau:

- Mincinoşilor, ziceţi că ne-aţi adus libertate, dar acum vedem noi cât costă „libertatea” voastră. Noi ne ducem la graniţă. Arme nu avem şi să nu vă luaţi din urma noastră!...

 

Revoltată, mulţimea a ieşit din Hliboca şi, prin Petriceanca, s-a îndreptat spre Suceveni. Cei care au putut, au intrat în biserică, să ceară binecuvântarea preotului. Dar imediat au venit acolo grăniceri călări, care s-au dat deoparte şi aşteptau. A sosit generalul Eriomenko, care s-a urcat pe-o rădăcină şi a strigat:

 

-   Împrăştiaţi-vă pe la casele voastre şi creşteţi-vă copilaşii că n-o să ajungeţi unde v-aţi pornit!

 

Şi preotul din Suceveni, Ivaniuc, tot i-a rugat să nu meargă la graniţă, dar oamenii erau atât de îndârjiţi, încât nici nu mai vroiau să audă ce li se spune. Le era dor de libertate, de neamul lor, de ţara pe care sovieticii o ciuntiseră.

Cupcenii noştri, tineri şi bătrâni, au pornit şi ei cu norodul spre graniţă. Oamenii mergeau pe drum, iar grănicerii călări prin şanţuri. Grănicerii nu intrau în vorbă cu oamenii, nu-i ameninţau, atât doar că unul l-a lovit cu sabia peste mână pe un ţăran din fruntea coloanei care ducea crucea luată din biserica din Suceveni.

Când miile de români de pe Valea Siretului au ajuns la Varniţa (aşa se numea cornul pădurii dinspre Fântâna Albă) şi când până la graniţă mai erau doar 3-4 kilometrii au tras câteva focuri în aer. Nimeni nu credea că o să fie împuşcată atâta lume, de aceea coloana nu s-a oprit. Deodată, însă, au început să ţăcănească mitralierele. Cădeau românaşii ca snopii de secară. Un frate de-al mamei, Andronic Morar, s-a izbit la pământ şi glontele i-a trecut printr-o îndoitură a sumarului. De frică, a rătăcit vreo patru zile prin pădure. Marta Şorodoc, fată de 18 ani, avea un frate mai mare care îşi continua studiile în România. Avea biata cupceancă liceul neterminat şi vroia şi dânsa să treacă graniţa, ca să-şi poată termina învăţătura în limba maternă. Avea păr lung şi mătăsos şi după ce au împuşcat-o, grănicerii au tras-o de cozi şi au aruncat-o într-o groapă comună, în care se mai zbăteau şi oameni ce aveau să fie îngropaţi de vii. Arcadie al lui Toader Plevan din Cupca a fost rănit şi transportat la spitalul din Hliboca, dar acolo nu i-a fost acordat nici un ajutor medical. A fost aruncat de viu într-o groapă din cimitirul evreiesc, pe faţă i-au pus sumanul, iar deasupra au dat lut. Un hlibocean care a fost silit să facă acest lucru, avea să povestească mai târziu despre acest act de barbarism autorităţilor româneşti. Împuşcaţi şi zvârliţi într-o groapă comună au mai fost cupcenii Ion Gâza, Arcadie Palicârja, Ion Belmega. Ce frică şi ce amar au îndurat părinţii acestora! Greu i-au crescut, i-au ferit de primejdii şi nici nu le-au putut închide ochii, nici n-au avut voie să-i înmormânteze.

Vasile Dugan, tot de la noi din Cupca, a fost împuşcat în gât. Cu greu a ajuns acasă, dar a fost arestat. Fratele acestuia, Ion Dugan a stat ascuns dupa ce s-a întors de la graniţă.Cineva l-a pârât, a fost luat de acasă şi a murit în închisoare. Mihai Plevan, cojocar bun, când s-a pornit să treacă frontiera, a luat cu el foarfecele de cojocărie. În timpul percheziţiei i le-au găsit şi l-au învinuit că purta la el armă albă. A fost condamnat la 10 ani de închisoare şi la 3 ani fără drepturi. După ce şi-a ispăşit toate pedepsele (a stat într-o temniţă din Sverdlovsk), s-a întors acasă şi a murit în 1954 de o boală de plămâni.Atât l-au bătut, până i-ai desprins plămânii de coşul pieptului. Dumitru Tărâţă, pârât că a fost la graniţă şi că a făcut politică, a stat , la fel în închisoare. S-a întors la Cupca cu sănătatea zdrucinată şi a murit. Ion al lui Simion Opaiţ, fecior de 20 de ani, a fost prins la graniţă. A murit în detenţie. Doi feciori ai lui Simion Alerguş, Toader şi Lazăr, unul de 23 şi altul de 20 de ani, după ce şi-au ispăşit pedeapsa, au mai fost privaţi pe un termen de 5 ani de dreptul de a se întoarce la baştină. S-au stabilit cu traiul în Ternopol, unde s-au căsătorit şi unde au şi murit. Gheorghe Luţu, un fecior sărac, a fost, de asemenea arestat pentru participarea la evenimentele de la 1 aprilie 1941. Nimeni nu ştie unde a fost dus şi unde îi putrezesc oasele. De nicăieri nu s-a mai întors nici Petru Plevan, la fel fecior sărac, care a fost pârât de o fată care a fost la graniţă. Vasile Ovaciuc, un copilandru, abia s-a întors de la frontieră şi s-a dus la fântână să scoată apă şi să-şi astâmpere setea. N-a dovedit să-şi răcorească sufletul. L-au prins şi l-au aruncat după gratii, unde a murit. De nicăieri n-a mai dat vreo veste nici Nistor Plevan, pârât că a fost la graniţă şi dus din sat în sat între arme. La fel şi cupceanul Toader Ţâbuleac, de 32 de ani, nu se ştie unde a murit, după ce a fost scos din sat pentru participare la tragicul eveniment de la Fântâna Albă.

După masacrul de la graniţă, oamenii dormeau prin stoguri de fân de teamă să nu fi ridicaţi. Cei care n-au ajuns în satele lor, erau haituiţi prin păduri, împuşcaţi şi îngropaţi unde se nimerea. În satul Cupca au intrat nişte soldaţi cu ochii mici, urâţi şi negri la suflet. Intrau în capeliţe şi spărgeau icoanele cu baionetele. Cred că  erau strănepoţii tătarilor de altădată. De partea acestora s-au dat şi cozile de topor. Umblau de la casă la casă, se urcau prin poduri, scotoceau prin tot locul, ca să pună mâna pe cei care se ascundeau, ferindu-se de ochii autorităţilor. Pe cei care îi arestau, îi dezbrăcau şi-i purtau prin sat ca pe nişte vite.

Oamenii care mai ieşeau din păduri, intrau în curţile gospodarilor şi cereau furci, hârleţe, ca să spună celor ce-i hăituiau că n-au fost la graniţă, ci veneau de undeva de la lucru. Toată primăvara anului 1941 n-au contenit prin satele noastre împuşcăturile. Jalea şi groaza au umplut casele românilor, căci începuse nimicirea noastră ca neam, dezrădăcinarea noastră de pe moşia strămoşească.

În 1991, când s-au împlinit 50 de ani de la masacrul de la Fântâna Albă şi când mii de români din nordul Bucovinei, în frunte cu intelectualii noştri de la Cernăuţi şi cu preoţi din protopopiatele Hlibocii şi Storojineţului, s-au adunat ca să cinstească memoria celor martirizaţi la 1 aprilie 1941, am citit o poezie dedicată acestui trist eveniment.

Magdalina Morar

Ţara Fagilor, 1998

 

 

 

RUGĂ CĂTRE CEL DE SUS

(dedicat comemorării a 50 de ani de la masacrul de la Varniţa-Fântâna Albă, 1 martie 1941)

 

Dumnezeule prea Sfinte,

Te-ndură smerit părinte,

Iartă păcatele de poţi,

Sufletele acestor morţi,

(De cincizeci de ani de zile

O crecut pe ei pădure),

Ce-au venit cu pieptul gol

În bătaia gloanţelor,

Să treacă la fraţii lor.

Şi-au lăsat mamă şi tată,

Şi copii plângând la poartă,

Ce şi astăzi îi aşteaptă.

Doamne, cum v-au îngropat,

Fără sicriu, fără colac,

Fără perină sub cap.

Doar cu hainele pe voi,

V-aruncară în noroi.

V-a-ngropat în gropi comune

Ca să nu vă dea de nume.

Nimeni ochii nu v-a-nchis,

Nimeni după voi n-a plâns.

Norii când s-au scuturat

Şi roua când a picat,

Codrii doina v-a doinit,

Păsările v-au bocit,

Bocetul de jale plin

Cu amar şi cu venin.

Iar în loc de preot sfânt

V-au cântat cucii în crâng,

Ciocârliile şi grauri

V-au cântat prohodurile.

Şi dormiră-ţi ani la rând

Fără cruce şi-un mormânt,

Nimeni nu v-a pus o floare

Şi la cap o lumânare.

 

(Glasul Bucovinei, 1/1994, Ţara Fagilor, 1998)

 

 

 

CHINUL CELOR DEPORTAŢI

 

Treisprezece iunie, iunie

S-a-nceput necazu-n lume

S-au început durerile,

Şi cu deportările.

 

Au venit în miez de noapte

Soldaţi ruşi cu puşti la spate,

Cu “zacon” de la raion

Sculând oamenii din somn.

 

Dezbrăcaţi, flămânzi, desculţi,

Încărcându-i în căruţe.

Bărbaţi, femei, bolnavi pe moarte

Şi copii sugaci de lapte.

 

 

Cu sudălmi şi ci ocări,

Şi ducându-i pân-la gări,

Îi suiră ca pe oi,

În vagoanele de boi.

 

Şi la uşi au pus lăcată,

La fereşti sârmă-nghimpată,

Să nu iasă niciodată,

Vai ce plânset, vai ce jale…

 

Plângeau oamenii-n vagoane,

Dar plângeau şi cei rămaşi

Nu ştiau, poate că mâine

Rândul lor poate le vine.

 

Trenule, marcă rusească,

Dumnezeu te pedepsească,

Fiarele să-ţi ruginească,

Că ne duci din ţara noastră.

 

Rămâi, Bucovină , bine,

Că ne duc acum din tine.

Rămân satele pustii

Se duc acum ai tăi copii.

 

Şi se da peşte sărat

Tot cu lut amestecat.

Vai, săracii oamenii

Cum mureau ca gâzelle…

 

După săptămâni de zile,

Ajunşi în fundul Siberiei,

Iarăşi jale, iarăşi plans

Nu aveau unde dormi…

 

Fire-ai taiga blestemată,

Ai despărţit copii de tată,

Să se usuce lemnu-n tine,

C-au murit atâţea-n tine!

 

Alţii fură îngropaţi,

Alţii-n gârle aruncaţi,

Prin pâraie, prin fântâni,

Alţii-au fost mâncaţi de câini.

 

Săracele mame, cu ochii stinşi,

De atâta-amar de plâns,

Vâzând pe braţe cum le moare,

Copilul drag de sete şi de foame!

 

Că pe-acest pământ bătrân

Au fost iude şi mai sunt,

Ce-şi vând naţia şi plaiul

Ce-şi vând Patria şi graiul!

 

Pentru bani şi postul său

Îl vînd şi pe Dumnezeu!

 

 

(Almanahul Societăţii pentru Cultură Românească “Mihai Eminescu” din Cernăuţi, 1993)

 
« StartPrev3151315231533154315531563157315831593160NextEnd »

Page 3157 of 3331

Poemul din metrou