Home
Revistă de cultură,civilizaţie şi atitudine morală
Toamna literară pietroşiţeană ediţia a VII-a PDF Print E-mail
Written by Cristi Iordache   
Thursday, 21 October 2010 05:31
<object width="480" height="385"><param name="movie" value="http://www.youtube.com/v/I5_7C2JtkhQ?fs=1&amp;hl=en_US"></param><param name="allowFullScreen" value="true"></param><param name="allowscriptaccess" value="always"></param><embed src="http://www.youtube.com/v/I5_7C2JtkhQ?fs=1&amp;hl=en_US" type="application/x-shockwave-flash" allowscriptaccess="always" allowfullscreen="true" width="480" height="385"></embed></object>
 
O carte nouă, acum ieşită de la tipar..."În miezul orelor" PDF Print E-mail
User Rating: / 5
PoorBest 
Written by Corina-Lucia Costea   
Saturday, 09 June 2012 12:43

 

Aflată la o nouă carte, după un răgaz de un an, Corina-Lucia Costea se dovedeşte nu numai prolifică, ci şi plină de elan scriitoricesc, pe val, aşa cum multora dintre iubitorii literelor ne place să afirmăm despre semenii cuprinşi de verva inspiraţiei.

Ca şi Flori în clepsidră, volumul de faţă se prezintă sub forma unui grupaj de povestiri, 25 la număr, adunate – de data aceasta – sub criteriul ordonării alfabetice, după titlu, fără pretenţia urmăririi vreunui laitmotiv, ori linie narativă. Nu este o carte aservită standardului literar, deoarece firea nonconformistă a Corinei-Lucia Costea nu permite să scrie decât liber, la voia amintirilor de scurtă ori lungă durată, despre fapte şi oameni faţă de care viaţa a raportat-o în mod cât se poate de direct. Se implică sub aspect autobiografic, demonstrând că viaţa nu este altceva decât un cumul evenimenţial, a cărei intensitate variază în funcţie de personajele cu care intră în contact şi, totodată, de scena unde oamenii ce o înconjoară, interacţionează.

În povestirile sale nu se caută timiditatea limbajului, dar nici suburbia vocabularului, din acest motiv se creează o stare de echilibru, aproape latent, evitându-se din această perspectivă derapajele, excesele, condimentările. Nu face parte din spiţa agresivă a celor care – chipurile – de dragul unei introduceri rapide a cititorului în miezul naraţiunii, coboară sau suprasolicită intelectual bagajul de termeni, nu se supune nici măcar vreunei ordini cronologice, ci se lasă prin libertatea de gândire şi expresie, pradă unui sentimentalism subţire, nu neapărat de dragul completării unei foi albe de hârtie, cât mai cu seamă dintr-o pasiune pentru cultivarea literelor.

Scrisul său se află într-o permanentă pendulare, de la prim-planurile timpurilor noastre, până la viaţa bunicii. Face călătorii nu numai în timp, ci şi în spaţiu. De exemplu, sunt prezentate muncipiul Timişoara, oraşul său de baştină, precum şi localităţi de dincolo de graniţă, locuri pe care (prin prisma meseriei pe care o practică la aceleaşi cote ale vocaţiei), le-a vizitat, colţuri de lume ce au impresionat-o pentru câteva clipe, ore sau zile.

Personajele cărţii de faţă sunt oameni simpli, cărora autoarea le acordă roluri pe măsură, însă, pentru a evita banalul, îi radiografiază stângaci, îmbrăcându-i într-o cămaşă de umor la mânecă scurtă. Căderea în banal este evitată şi din perspectiva faptului că, tot ea, autoarea, joacă rolul eroinei principale, fără automenajamente, ba din contră, se lasă atrasă – cu naivitate, pot accentua – în fel de fel de şicane ori jocuri voalate, cu tentă sexuală.

Nu caută să convingă prin afirmaţii, ori să-şi împarfumeze licenţios scăpările din situaţiile limită, dar nici nu se lasă pradă implacabilului destin, de dorul unei amorse filosofice, şi poartă cititorul prin identităţi comune, fără violenţă verbală, răfuieli lingvistice sau cosmetizare semantică. Scrisul său este mai degrabă o redare a la reportofon, un fel de nimicronică, având o arie de acoperire indefinită, unde jocul de-a miuţa între subiect şi predicat nu solicită o galerie masivă de atribute ori complemente în formarea propoziţiilor.    Uzează, în schimb, de dialog, în unele cazuri – deloc particulare – chiar de unul interior, certându-se ori lăudându-se cu privire la luarea unor decizii, de cele mai multe ori de moment. Dialogul este prezent în carte şi ca scuză, ca pretext în dezvoltarea firului epic, în paralel cu descrierea la dietă a personajelor ce gravitează eliptic pe axe paralele, atât între ele, dar şi faţă de autoare, ea însăşi actor activ ori pasiv, în funcţie de toanele relevantului diluat cu prilejul unor evenimente, care, de cele mai multe ori, sunt create artificial, acordându-li-se false intensităţi ori conotaţii.

Corina-Lucia Costea nu are, deci, un scris premeditat, ci unul spontan, cu urmările unei exprimări uşoare, dar concise, cu o aritmetică gramaticală ferită de gerunziu, dar sprijinită ortografic pe multe puncte de suspensie, dându-i astfel cititorului posibilitatea de a se implica în nuanţa subiectului, făcându-l – cu alte cuvinte – coparticipant la actul literar.

Cartea nu oferă priorităţi, nici măcar sentimentale, dar are o predilecţie către petrecerea timpului în doi, sintagmă atemporal-subliminală, evidenţiată pe fondul unei experienţe personale, dar şi din dorinţa de a epata, ori dintr-o nefirească sensibilitate, slăbiciune pe care nu o ascunde, ba din contră, o expune epidermic, prin fraze complexe, oferindu-i cititorului posibilitatea întrevederii deznodământului matrimonial.

Nu există sfârşit al cărţii, deoarece Corina-Lucia Costea nu prezintă în acest volum nici început, de aceea, în cazul în care veţi dori să răsfoiţi povestirile după preferinţele titlurilor enumerate la cuprins, nu veţi pierde nimic din timbrul cronologic. Volumul de faţă este o lectură de weekend, uşoară, ce poate fi consumată acasă, sau într-o călătorie, dedicată tuturor categoriilor de public, câştigând astfel o notă foarte bună şi la capitolul universalitate.

 

 

Brăila, 09.06.2012                                                                   Cătălin Nicolae Moldoveanu

 
GENȚIANA GROZA: GENȚIGRAME ÎN PRIER/ DE LA NOI DIN CARTIER PDF Print E-mail
User Rating: / 1
PoorBest 
Written by Ştefan Doru Dăncuş   
Friday, 30 March 2018 09:22

 

 

Murdărie de cățel lângă bloc

--Cuțu, cuțu, hai afară

Că te-apucă burta iară…

Ce-a produs, am luat pe toc

Și de-atunci am mult noroc!

 

Semne de încălzire a vremii

Primăvara s-a trezit,

Câmpul iar a înverzit

Și apar ca floricele

Gropile de pe șosele.

 

Prietenii virtuali

Dai ,,like,, și tot umblând pe la butoane

Îți faci amici virtuali trei milioane,

Da-n carne și în oase, dai cu tunul

…Abia de te mai vezi cu câte unul!

 
TACHE BARBĂCIOC: DISCUȚIE LA O CAFEA PDF Print E-mail
User Rating: / 1
PoorBest 
Written by Ştefan Doru Dăncuş   
Wednesday, 21 February 2018 10:46

                                                   - SCENETĂ -

Personajele:

PAPURĂ, autor dramatic, scriitor, istoric;

GEORGE, scriitor, prieten al lui Papură;

BARMANIȚA, fată tânără și foarte frumoasă.

(La început, decorul înfățișează o stradă din centrul unui mare oraș, lume de toate vârstele, aglomerație, forfotă în această dimineață de vară. La un colț al străzii – un chioșc de ziare și câțiva oameni așteaptă să cumpere ziare).

                                               SCENA 1

                                           Papură, George

(La chioșcul de ziare îl întâlnește pe Papură, care își cumpărase o revistă literară):

GEORGE: Salut!

PAPURĂ : Salut! Am ieșit să cumpăr revista asta. Tu?

GEORGE: Eu îmi fac plimbarea de dimineață. Și-apoi, acasă. Sunt singur și pot lucra în liniște.

PAPURĂ (Îl prinde prietenește de braț): Te invit la o cafea, dacă n-ai luat-o acasă. Iar, dacă ai luat-o, îmi ții companie. Te rog. Mai ales că am nevoie de cineva să mă asculte. Trebuie să-mi vărs năduful, neapărat, altfel simt că explodez…

GEORGE (Ușor mirat): Ei, dar ce-ai pățit? Să folosesc o zicere populară – doar nu ți s-au înecat corăbiile! Am observat că nu ești în apele tale… Ți s-a întâmplat ceva?

PAPURĂ: Oooo! Oooo!! Nici nu știi, dragul meu! Și tocmai mie, auzi? Să mi se întâmple așa ceva! Și de-aș ști cine mi-a făcut-o, praf l-aș face și eu!

GEORGE: Dar ce ți-a făcut, frate? Doar nu ți-a luat nevasta? Frumoasa ta nevastă te iubește și nu s-ar uita la altul nici de-ar fi cu stea în frunte…

PAPURĂ: Nuuu! Hai să nu stăm aici. Intrăm undeva. Eu beau o cafea, tu iei una mică, dacă nu bei și tu cafea.

GEORGE: De acord. Mergem la cofetăria din colț. Este acolo o barmaniță cu un corp care cântă, cum zice Gabriel Chifu într-o carte de-a sa.! Este atât de armonios, încât parcă este sculptat de un mare sculptor antic.

PAPURĂ (Pe moment, înveselit): I-auzi! Doar n-ai făcut vreo pasiune pentru frumoasa barmaniță?! Ce să cred despre entuziasmul tău?

GEORGE: Nicidecum. Am eu acasă frumusețea mea și mi-e de ajuns. Dar nu pot să nu admir o frumusețe feminină. Soția s-a obișnuit cu mine și nu se mai sinchisește când mai admir câte una de față cu ea… Mai ales când, pășind pe stradă, trupul său face aerul să vibreze într-un fel nemaiîntâlnit, muzical. Atunci, mergi în urma ei și asculți melodiile lăsate de trupul său…

                                                     SCENA 2

                                           Papură, George, Barmanița

(Cei doi ajung la cofetărie, intră și se așează la o masă mai izolată, ca să poată vorbi în voie. Pe la mese nu erau prea mulți consumatori. Frumoasa barmaniță îi vede și vine în grabă la ei):

BARMANITA: Bună ziua, domnilor! Ce doriți să serviți?

GEORGE: Sărut mâna, frumoaso!

BARMANIȚA (Nu se arată deranjată de modul de adresare, mai degrabă pare încântată): Galant ca întotdeauna, domnule George! Noroc că vă cunosc, că altfel v-aș considera curtenitor! Și unul fără nicio șansă! (Îi apare pe buze zâmbetul ei fermecător și i se văd și dinții albi ca mărgăritarele).

PAPURĂ (Surprins): Deci, voi vă cunoașteți de mai multă vreme! De-aia…

BATMANIȚA: Ne cunoaștem. Domnul George este un obișnuit al localului nostru. Îi place să glumească cu mine și atât. Trebuie să recunosc că nici mie nu-mi displace, când îmi spune domnul că sunt frumoasă. Spuneți, nu am voie să stau de vorbă cu clienții. Apare patronul și…

GEORGE: Eu vreau ca de obicei. Amicul meu, scriitorul, criticul literar și istoricul, domnul Papură, îți va spune el.

PAPURĂ: Eu vreau o cafea îmbunătățită. Deocamdată…

BARMANIȚA: Îmi spuneți și cu ce doriți s-o îmbunătățiți?

PAPURĂ: Cu coniac franțuzesc mare, dar nu-l pune în cafea, ci în pahar separat.

BARMANIȚA: Am reținut. Aveți un pic de răbdare să prepar cafelele. Pot să aduc băuturile înainte sau deodată cu cafelele?

GEORGE: Poți, frumoaso. Chiar te rugăm, să avem din ce lua, cum zice poetul „ca-n sărutare câte-o sorbitură!”

BARMANIȚA: Am înțeles. Imediat sosesc. (Iese și-l gratulează pe George cu un zâmbet și niște priviri fermecătoare).

                                                   SCENA 3

                                               George, Papură

PAPURĂ: Se pare că te simpatizează drăgălașa barmaniță. Ai avut dreptate, Dumnezeu a fost prea darnic cu ea. I-a dat perfecțiune trupească, dar în cap nu cred că i-a pus prea multă minte…

GEORGE: Ce vorbești, frate! E licențiată, dar nu și-a găsit o slujbă. Auzi tâmpenie! Doar la noi se poate așa ceva!

PAPURĂ: Ce?

GEORGE. Ești proaspăt absolvent și, ca să te angajeze, îți trebuie vechime de cinci ani în domeniu! Păi, de unde să-i ai, cânt tu ai fost la facultate?

PAPURĂ: Într-adevăr, e de domeniul absurdului…

GEORGE: Fata stă și ea aici, așteptând vremuri mai bune. Câștigă un ban, dar are un patron rău. Poate despre situația ei vom mai discuta. Ei, dă-i drumul! Te ascult, sunt numai ochi și urechi. Ce te-a bulversat într-atât de cumplit? Arăți ca și când te-ar fi luat cineva la palme! Nu te-am văzut așa de când te cunosc…

PAPURĂ (Oftând, cum zice românul nostru, din rărunchi): Chiar la palme m-a luat, bine zici, prietene! Fără nicio milă, fără să țină seamă că sunt și eu cineva, istoric, scriitor, critic și istoric literar. Și nu unul de mâna a doua, ci unul cu ștaif. Am scos până acum un număr apreciabil de cărți. Le cunoști și tu pe cele de literatură, căci cele de istorie nu te interesează prea mult.

GEORGE (Îl aprobă mai mult prin clătinarea capului decât cu vorba): Așa …. Este. Dar știi cum se zice: când vrei să-i cauți cuiva bube în cap, îi găsești, cu siguranță. Ce s-a întâmplat?

PAPURĂ: Tu citești Cuvântul liber? Fițuica aia a unor nenorociți ratați? S-au strâns acolo o șleahtă de ratați, agramați, dar tupeiști din cale-afară! Auzi, să se ia de mine și să-mi desființeze piesa. Păi, știu ei ce-i aia o piesă de teatru și cu ce se mănâncă teatrul?

GEORGE (Intervine): Cred că știu despre ce vorbești. Despre cel care a semnat cronica la ultima ta piesă de teatru, așa-i?

PAPURĂ: Ai citit-o?

GEORGE: Am citit-o. Și chiar de mai multe ori. Hm! Ce să zic eu? Aș vrea să nu mă pui pe mine să mă pronunț de ce parte mă postez, că…

PAPURĂ: Înseamnă că îi dai dreptate? Te dai de partea infamului! Nu-mi vine să cred! Nu-mi vine să cred! Sincer. Spune-mi că nu este drept, că…

GEORGE: Vezi, prietene Papură, sincer îți spun, nu-mi place să aud că arunci cu invective asupra unor oameni pe care nici nu-i cunoști! Nu te credeam în stare de așa ceva: ratați, agramați, nenorociți, infami…

PAPURĂ (Enervat de faptul că amicul nu se postează prompt de partea lui): Deci ești de acord cu ei? Cu Buță, cu Droanță, cu Râmaru, cu…?

GEORGE: Mie îmi place revista și ea este ținută în viață de Buță, de Droanță, de Râmaru și de ceilalți colaboratori, printre care te-ai numărat și tu până nu de mult. De fapt, cronicarul piesei tale semnează cu pseudonim și nu cred că este vreunul dintre cei numiți de tine. Ca să scrie despre cineva niciunul dintre ei n-ar fi folosit un pseudonim. Nici nu aveau motiv să se ascundă sub un nume fictiv.

PAPURĂ (Se străduiește să se abțină să nu răbufnească(: Așa, deci?!

GEORGE: Tu ești sigur că n-ai făcut și greșeli?

PAPURĂ: Greșeli? În ce sens? Nu pricep la ce te referi?

GEORGE: Dragul meu, cititorul, adică spectatorul, căci teatrul este destinat spectacolului, se duce la teatru să vadă pe scenă, prin jocul actorilor un spectacol care să-l mulțumească, să-l satisfacă emoțional, să iasă din sală cu dorința de a reveni la spectacol. Nu să se simtă incomodat, inconfortabil, deranjat…

PAPURĂ (Dărâmat): Incomodat… inconfortabil… deranjat! Prietene, nu-mi vine să cred că aud ieșindu-ți din gură asemenea vorbe! Ai mai băut ceva acasă? Că nu ești limpede la cap, iar din două-trei sorbituri din paharul de coniac nu cred că ți se tulbură mintea! Și te știu rezistent la băutură…

GEORGE: Și mai știi că nu obișnuiesc să mă îmbăt! Am făcut-o de vreo două ori până acum și împreună cu tine… N-am mai băut acasă. Doar cât lipsește din paharul acesta. Cu atât nu se îmbăta nici șoarecele. Sper că nu vrei să te războiești cu mine din pricina acelei cronici nefavorabile, prietene Papură! Nu ți-ai ales bine omul. Nu te sfătuiesc să mă pornești…

PAPURĂ: Dacă te-aș porni, ai avea ceva de spus, încât să mă deranjeze?

GEORGE: Oricând se găsește ceva care să nu-ți placă la orice operă literară! Chiar și la cele considerate perfecte, fiindcă literatura place sau nu place.

PAPURĂ (Ostentativ): Iar ție nu-ți place?

GEORGE: Sincer? Sunt afirmații, situații pe care le-ai așternut pe hârtie insuficient rumegate, care supără pe oricine simte românește, pe românii adevărați, urmașii celor care s-au jertfit să păstreze țara întreagă…

PAPURĂ (Zâmbind, dar nu este zâmbetul lui): Vorbe, dragul meu, vorbe goale…

GEORGE: Adică fonfăieli patriotarde?” Cum ai putut să scrii așa ceva? Nu ți-a tremurat mâna?

PAPURĂ: Ce nu-ți convine? Fiecare cuvânt așternut pe hârtie a fost gândit, bine cântărit și pus la locul potrivit. Cunosc bine sensul cuvintelor folosite. Și nu uita că sunt istoric…

GEORGE: Cu riscul de a te scoate din pepeni, de a te jigni chiar, îți spun deschis că ești un istoric prost. Îmi asum riscul. Nu mă gândesc la faptul că nu cunoști istorie, ci la faptul că o mistifici. Și faci lucrul acesta conștient, voit, ostentativ.

PAPURĂ: Cum așa?

GEORGE: Uite ce scrii tu cu mâna ta, gândești cu mintea ta și te-așezi cu voia ta de-a curmezișul istoriei, te scremi să strângi lături și le arunci în capul românilor.

PAPURĂ: La ce te referi? Sunt stupefiat de ce aud!!

GEORGE: Să nu fii. Iată ce așterni tu pe hârtie, gândit cu mintea ta rebelă: „Sătul de fonfăieli patriotarde și eroizări necontenite – de la Davila, Delavrancea până la Dan Tărchilă și alții – am tras din greu pe istorie neamului, restituindu-i, după puteri, dimensiunea rizibilă, scabroasă, autopamfletară, scrofulentă, mizericordioasă și scatofanică…” Asta este istoria pe care o știi tu?

PAPURĂ: Asta este convingerea mea și țin la ea.

GEORGE: Ține, băiete, dar nu te supăra pe cel care nu este de acord cu tine, nu-ți înghite inepțiile. Și te mai arunci și asupra unor dramaturgi celebri. Tu crezi că piesa ta poate sta alături de vreuna a dramaturgilor numiți de tine? Este departe, frățâne, ca cerul de pământ!

PAPURĂ: Timpul ne va lămuri. Să avem răbdare. Părerile noastre nu coincid. Tu crezi ce vrei, eu – la fel. Suntem oameni liberi…

GEORGE: Liberi, liberi, dar până unde împingem libertatea? Vorbești de eroizări necontenite. Ca istoric ar trebui să știi că toate popoarele își au eroii lor, pe care și-i venerează (Te rog nu mă întrerupe)…

PAPURĂ: Nu mai este vremea eroilor…

GEORGE: Nu? Ia du-te în Grecia de-acum și încearcă să le dai jos eroii de pe soclurile pe care i-a așezat istoria pe: Agamemnon, Ahile, Elena, Enea, Euridice, Hector, Heracles, Iason, Icar, Medeea, Menelau, Odiseu, Paris, Oedip, Penelopa, Telemah etc. Nu mai pun la socoteală zeitățile și alte personaje mitice. Sau să le spui că ți-e lehamite să mai auzi de Eschil, Sofocle, Euripide ori să-i câteva palme lui Homer, fiindcă a dat lumii, nu doar grecilor, Iliada și Odiseea, celebrele epopei, capodopere ale literaturii universale, scrise în hexametri dactilici, ce eroizează o mulțime de eroi… Ce zici?

PAPURĂ: N-aș face-o! Cu niciun chip! Nimeni n-are avea curajul s-o facă!

GEORGE. O faci, în schimb, cu românii, că sunt răbdători și se consolează cu zicerile lor geniale, una dintre ele fiind și aceasta „Iartă-l, Doamne, că nu știe ce spune!”

PAPURĂ (Întristat, simte că pierde teren): Nu știu unde vrei să ajungi, dar te mai ascult…

GEORGE: Cu voie sau fără voie, fiindcă m-ai pornit, e musai, merg până la capăt. Am mai spus-o – toate popoarele au eroi și-i venerează. Păi, dacă au fost eroi? Ce-ar zice englezii dacă ar fi acuzați că-i eroizează necontenit pe regele Artur, pe ducele Wellington, învingătorul lui Napoleon, pe Robin Hood? Spune-le francezilor să nu-i mai eroizeze necontenit pe Jeanne d-Arc, Napoleon, Pasteur, Charles de Gaulle; italienilor pe Giuseppe Garibaldi, Marko Polo, Cristofor Columb; spaniolilor pe El Cid; belgienilor pe Carol cel Mare; elvețienilor pe Wilhelm Tell; rușilor pe Alexandr Nevski și Petru I; polonezilor pe Ioan Sobieski; cehilor pe Jan Hus; bulgarilor pe Vasil Levski; turcilor pe Mustafa Kemal Atatürk; albanezilor pe Skanderbeg. Trage-i de urechi pe americani că-i pomenesc prea des pe George Washington, Abraham Lincoln, John F. Kennedy; pe mexicani pentru Pancho Villa și Emilian Zapata; pe columbieni, venezueleni și peruani pentru Simon Bolivar; pe sudafricani pentru Nelson Mandela. Aceștia îmi vin în minte, dar sunt mult mai mulți.  

PAPURĂ: Ai ieșit mult din cadru și ai sărit de tot peste cal…

GEORGE: Ei?

PAPURĂ: Eu am ales un moment obscur din așa-zisă istorie eroică a poporului român. Și un personaj la fel…

GEORGE: Două personaje, dintre care unul nici nu este sigur dacă a fost sau nu domnitor. Ba, chiar trei, pot zice… Și de ce zici așa-zisă istorie eroică a poporului român? Poporul român chiar a avut o istorie eroică! Străinătatea se miră cum a rezistat această insuliță latină într-o mare slavă! Și-a păstrat nealterate limba, portul, obiceiurile, oricâte vifornițe au trecut peste el și-au încercat să-l spulbere de pe aceste locuri. Nici nu s-a turcizat, cum încerci tu să demonstrezi pin piesele tale, nici nu s-a slavizat, nici nu s-a maghiarizat. Știi ce scrie Alexandru Vlahuță în una dintre cele mai frumoase scrieri închinate țării? Îți amintesc, rămânând în limita celor discutate: „De-atunci – de când romanii au pătruns în Sarmisegetuza, cetatea lui Decebal - , au trecut aproape două mii de ani. Multe războaie am avut și multe nenorociri ne-au călcat în vremea asta. Vijelii cumplite au trecut peste noi, la toate am ținut piept, și nu ne-am dat, ș-aici am stat. Ca trestia ne-am îndoit sub vânt – dar nu ne-am rupt. Ș-am rămas stăpâni pe moșioara noastră. Știe numai bunul Dumnezeu cu cât sânge ne-am plătit noi pământul acesta, scump tuturor românilor, - scump pentru frumusețile și bogățiile lui, scump pentru faptele mărețe și înălțătoare care s-au petrecut pe el (România pitorească, 1901).

PAPURĂ: Așa este. dar este alegerea mea, mi-o asum și nu dau seamă nimănui. N-aveam pe cine eroiza…

GEORGE: Și nici n-ai vrut! Recunoaște!

PAPURĂ: Recunosc, dacă astfel îți fac pe plac!

GEORGE: Nu, prietene, tu ai vrut să le spui românilor de astăzi: „Ia, măi nenorociților, asta este fața tării voastre, asta este dimensiunea ei, asta este istoria voastră – una rizibilă, scabroasă și așa mai departe. Voi v-ați turcizat, v-ați trădat credința strămoșească, v-ați vândut țara. Voi n-aveți eroi, ci niște figuri triste pe care le-ați ridicat voi și le-ați pus pe socluri… Și alte răutăți pe care nu le mai înșir…

PAPURĂ: Așa crezi?

GEORGE: Sunt convins până în adâncul sufletului. Știi ce-ar trebui să faci acum?

PAPURĂ: Ce?

GEORGE: Să-i mulțumești tipului care a scris despre piesa ta și să-i ceri iertare, public, poporului român pentru afirmațiile făcute…

PAPURĂ: Stai! Stai! Cu asta chiar că sari de tot peste cal. Cum crezi că aș putea face așa ceva?

GEORGE: Cu grijă și cu atenție. Cu capul plecat și cu delicatețe! Motivezi că erai într-o pasă proastă și nu ți-ai dat bine seama ce spui…

PAPURĂ: Adică am fost inconștient?

GEORGE: Dacă ai zice așa, n-ai greși! Asta este părerea mea. Dar poți spune că ai fost mai puțin inspirat. Ai uitat că și românii au eroii lor. Ți s-a pus pata pe minte, ți-a eclipsat memoria și ai uitat de șirul lung de eroi ai acestui popor eroic în decursul existenței sale de peste 2000 de ani: Burebista, Decebal, Basarab I, Mircea cel Bătrân, Ion Vodă zis cel Cumplit, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Vlad Țepeș, Tudor Vladimirescu, Nicolae Bălcescu, Iancu Jianu, Horia, Cloșca și Crișan, Avram Iancu, Pintea Viteazul, Brâncoveanu, Cătălina numită Ioana d’Darc a noastră, sutele de mii de morți anonimi în războaie… Vezi că am numit doar câțiva, dar istoricul care ești îi știe pe toți.

PAPURĂ: Am rezervele mele, pe care nu le mai expun, că te vor deranja și mai tare…

GEORGE: Doar nerecunoașterea eroilor m-ar putea deranja. Mânjirea lor cu noroi, uitarea în colbul istoriei pe cei care și-au închinat viață țării. Altceva, nu cred.

PAPURĂ: Dar că se exagerează crezi? Chiar mult. Unii văd eroi acolo unde nu sunt. Chiar și tu vorbești despre sutele de mii de morți în războaie, toți sunt eroi?

GEORGE: Neîndoios, amice. Cine și-a dat viața, a făcut sacrificiul suprem pe altarul patriei este erou. Poporul nu-i mai ține minte cu numele și aceștia sunt eroii anonimi, dar sunt eroi, zac în cimitire sau în gropi comune. Cum numești pe cei care au căzut la Mărășești și la Oarba de Mureș? Ca să numesc doar două locuri unde armata română s-a acoperit de glorie prin jertfa eroilor, al căror sânge a curs pârâu.

Dar componenții Detașamentului Păuliș, alcătuit din elevi ai Școlii de Subofițeri din Radna, care au acționat în vederea apărării Defileului Mureșului, în fața trupelor naziste și hortiste în zona de operații, amplasată pe aliniamentul Păuliș - Ghioroc – Ulăniș - Cuvin, au fost eroi, istoricule? Eu zic că au fost eroi-eroi. Din totalul de 928 de elevi, 412 au fost olteni, ( 89 din Dolj; 91 din Gorj; 147 din Mehedinți; 143 din Romanați; 42 din Vâlcea). Dintre aceștia, un număr de 30 au căzut la datorie, jertfindu-se pentru Neam și Țară și-și dorm somnul de veci în Cimitirul Eroilor din Păuliș, departe de cei dragi ai lor.

Dar de Eftimie Croitoru ai auzit, prietene?

PAPURĂ: Parcă, dar nu-mi mai aduc aminte. Tot erou?

GEORGE: Tot erou. Era în noiembrie 1944, pe Tisa. Armata română construise un pod de pontoane, urmând să forțeze trecerea Tisei. De pază la pod era acest tânăr de 30 de ani, împreună cu un camarad, căci pe râu germanii lansau mine plutitoare pentru a-l arunca în aer. Noaptea, o mină a ajuns în dreptul celor doi soldați de pază. Acest Eftimie Croitoru a lovit cu cangea mina care a explodat, salvând podul, dar a pierit el. Avea doar 30 de ani! Cum se numește tânărul acesta? Și câți or fi fost ca el!

PAPURĂ (Cinic): Dar putem trăi…

GEORGE (Nu-i vine să creadă): Fără eroi?!

PAPURĂ: Fără! Eu nu mă-mpiedic de ei și…

GEORGE: Și ar trebui să-ți fie rușine să vorbești despre eroii neamului cu cinism, cu înverșunare, cu ură!

PAPURĂ (Sfidător): Acesta sunt eu și n-ai ce-mi face!

GEORGE: Mă uit la tine și nu-mi vine să cred. Chiar tu ești vestitul istoric Doru Papură? Nu te recunosc. În primul rând pentru un istoric, noțiunile patrie, popor, eroi, tricolor ar trebui să fie sfinte. Ai văzut, desigur, că americanii au imprimat drapelul și pe lenjeria intimă. Îți închipui tu ce-ar însemna ca cineva să le batjocorească eroii? Noi parcă suntem blestemați. Ne batjocorim tot ce avem sfânt, ne certăm, ne pârâm! Este suficient să aruncăm o privire sumară în istoria de peste 2000 ani a noastră și-o să vedem nesfârșitul șir al celor care au plătit cu viața trădarea semenilor. Doamne, doar numind câteva nume, te îngrozești: Burebista, Decebal, Vlad Țepeș (trădat de propriu lui frate), Radu de la Afumați, Petru Rareș, Ioan Vodă Viteazul, Petru Cercel, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu, Horia, Cloșca și Crișan, Tudor Vladimirescu, Nicolae Ceaușescu și mulți alții.

PAPURĂ: Îl pui la socoteală și pe Ceaușescu?

GEORGE: Păi, n-a fost omorât ca un câine? Pentru învinuiri de care nu s-a făcut vinovat: 60.000 de morți în așa-zisa revoluție; sabotarea economiei naționale etc. Uită-te ce-au făcut cei care au venit după el, ia seama ce este astăzi în țara noastră… Astăzi negăm tot ce au făcut unii dintre conducătorii acestui neam românesc: Ștefan cel Mare a fost un curvar, Mihai Viteazul a fost un aventurier, care a venit în Ardeal să se îmbogățească, Alexandru Ioan Cuza, domnul Unirii a fost și el un Casanova. Nu știu dacă ai urmărit ceea ce au transmis televiziunile cu ocazia lui 24 Ianuarie, Ziua Unirii Moldovei cu Țara Românească, Mica Unire: cartea unui ins: Cuza – un Casanova românesc!

PAPURĂ: Cam a fost!...

GEORGE: Să admitem, dar era momentul potrivit la o zi de mare sărbătoare pentru români să se pună pe tapet acest aspect? Să ne gândim ce a fost la curțile regilor Franței, de pildă, dar nu cred că francezii vorbesc despre depravarea existentă la curțile regilor cu prilejul zilei de 14 Iulie!

PAPURĂ: Dar sunt scriitori care nu-i iartă pe regi și pe regine, căci nici ele nu erau sfinte.

GEORGE: Suntem răi, prietene, și spurcăm tot ce avem sfânt. Fiindcă ai adus vorba de scriitori, te-ai întrebat vreodată de ce niciun scriitor român n-a luat Premiul Nobel pentru Literatură?

PAPURĂ. Desigur, ca fiecare om de cultură. Ai și în acest caz o explicație personală?

GEORGE: Am. Până acum, niciun scriitor român nu a câștigat Premiul Nobel pentru Literatură, deși valori au fost, dacă ne gândim la Tudor Arghezi, Lucian Blaga, George Călinescu, Nichita Stănescu, Marin Preda, numind doar câteva nume de scriitori, unii dintre ei fiind chiar foarte aproape de râvnitul premiu.

S-au emis diferite concluzii de către cei care au fost preocupați să găsească o explicație:

- de vină ar fi limba română, zice academicianul Eugen Simion, care nu poate fi tălmăcită corespunzător / fidel în alte limbi;

- de vină ar fi Comisia de la Stockholm, cea care decide acordarea premiului;

- de vină ar fi oculta cu rolul ei distrugător;

- un rol însemnat ar avea și poziția geostrategică etc.

Părerea mea este că nereușita s-a datorat românilor. Și cei care ar fi trebuit să primească, și cei care ar fi trebuit să vrea ca aceștia să primească acest premiu. Aici, pe pământul acesta binecuvântat de Dumnezeu, s-a deschis Cutia Pandorei și s-au statornicit pentru vecie: ura, invidia, discordia, , intoleranța, tragerea în jos a celui care dă semne că vrea s-o ia înaintea noastră, datul în cap, de ce el și nu eu, să moară și capra vecinului, pârâtul, răutatea, trădarea, urzelile, lovitura sub centură și altele care nu-mi vin în minte în acest moment.

În ultimul timp s-au vehiculat numele lui Augustin Buzura, Nicolae Breban, Ana Blandiana, Mircea Cărtărescu, Varujan Vosganian. Buzura s-a dus, Breban, de ceva vreme, caută soluții să-și sprijine cărțile, la propriu, pe cotor, și nu le găsește. Blandiana a fost criticată pentru trecutul ei, Cărtărescu a intrat și el în colimatorul criticilor și este și el terfelit, Vosganian a fost chemat la DNA. Deci, în prezent, cât și în viitorul apropiat, nu se întrevede nicio șansă.

PAPURĂ: Dar valori avem!

GEORGE: Din păcate, cred că astea ne lipsesc – valorile!

PAPURĂ: Mă uimești!

GEORGE: Spune-mi tu pe cineva de talia celor pe care i-am numit. Dintre cei numiți, doi au fost foarte aproape de Premiul Nobel: Lucian Blaga și Marin Sorescu. Spune-mi pe cineva de talia acestora!

PAPURĂ: Și ei?

GEORGE: Pe ei urzelile ocultei românești i-a scos din cursă. Dar să nu mai vorbim, că mi-e lehamite. Și s-a făcut și târziu. Am intrat pentru o cafea și ne-am întins. O chem pe frumoasa barmaniță, plătesc consumația și plecăm.

PAPURĂ: Nu, te rog. Eu plătesc, fiindcă eu te-am chemat. Tu fă-i semn să mai aducă câte una mică, fiindcă mai am eu să-ți spun ceva.

GEORGE (Îi face semne barmaniței, îi arată paharul și-l taie pe la jumătate cu degetul. Îi mai face semn să facă și calculul. Aceasta dă din cap că a înțeles.)

                                                    SCENA 4

                                     Papură, George, Barmanița

BARMANIȚA: Cred că am înțeles bine gestul. Jumătate ați zis, domnule George, da?

GEORGE (Glumind, ca de obicei): Eu n-am zis, frumoaso, am făcut doar semne, că așa mi-a zis amicul. Ai înțeles bine, fiindcă ești nu numai frumoasă, ci și inteligentă. Mai ai și un spirit de observație ascuțit…

BARMANIȚA: Mulțumesc, domnule George! Mă copleșiți cu laudele. O să încep să mă încred; să nu mi se urce la cap, că nu este bine. Dacă am priceput, ați mai făcut un gest, mă duc și calculez și îndată mă întorc…

GEORGE.: Nu este nevoie, Dora…

BARMANIȚA: Nu? Ah, da! Am uitat că dumneavoastră calculați întotdeauna costul consumației și n-ați greșit niciodată. Ați calculat și acum?

PAPURĂ (Intervenind): Nu, George, am zis că eu plătesc. Domnișoară, calculați și veniți la mine să vă plătesc (Bagă mâna în buzunar după bani).

GEORGE: Dora, îmi arăți, te rog, palma mâinii drepte? Ce ai tu acolo?

BATMANIȚA (Îi întinde palma): N-am nimic în palmă, domnule George!

GEORGE (Glumind, îi face cu ochiul): N-ai, frumoaso, dar nu înseamnă că nu poți avea (Îi pune în palmă banii pentru consumație și i-o închide). Iată, acum ai. Vezi dacă am calculat bine. Mergi liniștită că mă înțeleg eu cu amicul.

PAPURĂ (Face pe supăratul): Nu-mi place, George! Te chem eu și plătești tu. Atunci, golim paharele astea și mai luăm…

GEORGE: Lasă, prietene, acesta nu este motiv de supărare. Și-așa ai zis că ai ceva să-mi comunici. S-ar putea să mai bem sau să ieșim de-aici ca doi străini…

PAPURĂ: Certați, adică?

GEORGE: Depinde de ce-mi vei spune și cum voi interpreta eu (Ciocnește paharul cu Papură și-l dă peste cap). Te ascult.

PAPURĂ (Golește și el paharul, îl pune jos, își privește prietenul încruntat): Apropo de ce discutam înainte. Eu știu cine este autorul cronicii apărute în revista Cuvântul liber!

GEORGE (Franc): Și eu știu!

PAPURĂ (Se ridică în picioare și-l privește cu ură): Tu ești autorul!! Să-ți fie rușine!! De-așa prieten mă lipsesc!!! (Se întoarce pe călcâie și iese fără să se uite înapoi).

                                                   SCENA 5

                                                 George, singur

GEORGE (Încet): Du-te învârtindu-te! Să-ți fie ție rușine că batjocorești greu încercatul neam românesc, îi batjocorești eroii și lupți cu înverșunare pentru regionalizarea țării, alături de forțele potrivnice, care vor să vadă țara sfârtecată! Nemernicule!

                                                   SCENA 6

                                            George, Barmanița

GEORGE (Se ridică de la masă și se duce la bar): Pune-mi, te rog, Dora, încă un pahar. Uite-aici banii, îl dau peste cap și plec.

BARMANIȚA: V-a supărat, amicul, domnule George? Să vă spun drept, pe mine m-a scârbit. Se uita la mine cu nerușinare. Simțeam că mă dezbracă și vrea să mă devoreze. Un libidinos, domnule George! Cum puteți avea un asemenea prieten, domnul George?

GEORGE: Nu mai am, frumoaso! (Bea paharul pe nerăsuflate și pleacă).

                                                        S F Â R Ș I T    

 
Stelian Gomboș: Curajul… PDF Print E-mail
User Rating: / 1
PoorBest 
Written by Ştefan Doru Dăncuş   
Thursday, 10 May 2018 12:54

 

 

Moto: „Nu te teme turmă mică!...” (Sf. Ap. şi Ev. Luca 12, 32)

 

Într-o lume descurajantă şi descurajată se impune a se vorbi despre curaj şi bărbăţie, curajul fiind, dintotdeauna şi întotdeauna, o calitate şi o virtute incontestabilă. Da, curajul, nu tupeul, nu impertinenţa, nu insolenţa, nu indolenţa, nu obrăznicia ori nesimţirea!...

Altfel spus, chiar merită să ai curaj, acolo şi atunci când trebuie şi, mai mult, să-i admiri pe oamenii curajoşi, hotărâţi, fermi şi demni, raportându-te la ei ca la nişte exemple, pilde şi modele vrednice de urmat!...

Căci, ce altceva au fost Sfinţii, Eroii, Martirii, Mărturisitorii şi Mucenicii acestei lumi şi acestui neam sau popor dacă nu nişte oameni plini de bărbăţie şi curaj, care au avut tăria sufletească şi capacitatea morală de a spune binelui bine şi răului rău, de a spune da acolo unde era da şi de a spune nu acolo unde era nu, adică de a accepta şi admite numai ce trebuia primit şi de a refuza sau respinge ceea ce trebuia îndepărtat şi înlăturat!...

Şi noi trebuie să procedăm la fel, cu tărie, cu responsabilitate, cu dreptate, cu fermitate şi cu dreptate, ba, mai mult, încurajând şi îmbărbătând!...

Dumnezeu nu este de acord cu căldiceii, laşii ori slăbănogii, fără determinare şi consecvenţă, pe care, ne avertizează, prin Cartea Apocalipsei, „că-i va scuipa din gura Sa!...”

Noi, toţi, aşadar, suntem chemaţi la curajul mărturisirii, la curajul asumării, la curajul îndreptării şi amendării, întoarcerii şi convertirii, sancţionării şi corectării!...

Prin urmare, noi suntem chemaţi să avem curaj, chiar cu riscul de a deveni incomozi, apărând, propovăduind şi mărturisind adevărul, care, de foarte multe ori, deranjează şi chiar supără, însă tot el este acela care „ne va face liberi!”

Mântuitorul nostru Iisus Hristos chiar ne-a îndemnat să îndrăznim, să avem curaj, să nu ne temem, căci „El a biruit lumea!”

Bunăoară Sfinţii, de pildă, au ajuns la simplitatea pură pentru că au depăşit în ei înşişi orice dualitate, orice duplicitate, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul. Ei au depăşit lupta dintre suflet şi trup, dintre bunele intenţii şi faptele pe care le săvârşesc, dintre aparenţele înşelătoare şi gândurile ascunse, dintre ceea ce pretindem că suntem şi ceea ce suntem de fapt. Ei s-au “simplificat” pentru că s-au dăruit în întregime lui Dumnezeu. Este motivul pentru care se pot dărui în întregime şi oamenilor în relaţiile cu aceştia. Dacă evită uneori să numească cu brutalitate pe nume slăbiciunile acestora, o fac pentru a nu-i descuraja şi pentru ca şi în ei să sporească ruşinea, delicateţea, recunoştinţa, simplitatea şi sinceritatea.

Sfinţii (ne) dau/inspiră curaj întotdeauna. Uneori ei micşorează pentru aceasta proporţiile exagerate de închipuire pe care oamenii le atribuie prin imaginaţie slăbiciunilor lor, păcatelor şi patimilor lor. Ei îi vindecă de sentimentul deznădejdii sau al neputinţei totale. Dar uneori ei reduc de asemenea şi orgoliul celorlalţi cu un umor delicat. Ei surâd dar nu râd cu zgomot sau sarcastic.

Alteori în faţa faptelor imorale şi a patimilor condamnabile ei îşi arată seriozitatea dar nu inspiră niciodată spaimă. Ei acordă o valoare infinită celor mai sărmani oameni, pentru că întrupându-Se Fiul lui Dumnezeu Însuşi a dat această valoare infinită tuturor oamenilor. În fiecare om ei îl văd pe Iisus Hristos, cum spun în cugetările lor unii Părinţi duhovniceşti. (Pr. Dumitru Stăniloae, Rugăciunea lui Iisus şi experienţa Duhului Sfânt, Ed. Deisis, Sibiu, 1995, p. 47).

În altă ordine de idei, în sens cotidian, obişnuit, curajul este atitudinea (capacitatea, caracteristica), specifică unor oameni, care înfruntă cu îndrăzneală sau temeritate pericolele. Din punct de vedere moral, curajul orientat spre scopuri nobile, este considerat virtute. Omul curajos este un exemplu pozitiv sau chiar un model pe care ceilalţi îl adoptă, uneori.

Curajul este o trăsătură de caracter opusă laşităţii, particularitate regăsită în paleta caracteristicilor oamenilor care nu-şi pot stăpâni frica. Omul curajos luptă cu primejdiile, în timp ce laşul are o atitudine contrară, orientată spre evitarea acestora.

De regulă, omul curajos este considerat un om demn, cu suflet nobil, în schimb laşul este opusul acestuia, adică i se pune eticheta de om nedemn şi ignobil.

Diferenţa dintre curajoşi şi laşi nu are la bază criteriul lipsei, respectiv existenţei, fricii, ci al existenţei sau nu a forţei morale de a înfrunta sentimentul de teamă. Acest sentiment îl regăsim în cazul celor din prima categorie, însă lipseşte în cazul laşilor.

Cu alte cuvinte, curajul şi frica nu se exclud reciproc, întrucât aceasta este prezentă la orice om, dar numai omul curajos o înfruntă prin asumarea riscurilor generate de pericolele ce pândesc societatea. Omul curajos nu este un om neînfricat, ci un om care îşi asumă riscul de a înfrunta pericolele sau primejdiile.

Mark Twain spunea: „Curajul înseamnă rezistenţa la frică, stăpânirea fricii, nicidecum absenţa fricii”.

Iar conform lui Nelson Mandela: „Curajos nu este cel care nu are frică, ci acela care reuşeşte să şi-o învingă”.

Nu există oameni normali cărora să le lipsească sentimentul de frică, indiferent că sunt curajoşi sau laşi din fire, şi nici oameni normali care să nu aibă dorinţa de a face acte de bravură. În principiu, omul este programat să evolueze, ceea ce înseamnă că are voinţa de a avea realizări importante.

Dacă aşa stau lucrurile, atunci de ce anumiți oameni devin curajoşi, unii devin lași, iar alții ajung să aibă o conduită bivalentă sau duală (uneori sunt curajoși, alteori sunt lași)? Care este explicaţia?

În primul rând, deşi au multe asemănări sau aspecte comune, oamenii sunt, totuşi, diferiţi. Nu există doi oameni identici. Nici măcar gemenii monozigoţi nu sunt total identici.

În al doilea rând, indiferent de zestrea sa genetică, fiecare om are propria personalitate, care are aspecte specifice în raport cu trăsăturile sau caracteristicile celorlalţi. Unele dintre aceste trăsături sunt influenţate sau chiar schimbate de către factori multipli (mediu, educaţie etc.)

Într-o altă ordine de idei, din punct de vedere etimologic, cuvântul curaj provine din latinescul cor, care înseamnă inimă. Se poate spune că omul curajos este cel care trăieşte şi se comportă după cum îi dictează inima şi mai puţin după ceea ce îi recomandă mintea. Omul care manifestă curaj este cel care preferă să trăiască cu suficientă intensitate viaţa, chiar dacă la orice colţ se poate ivi un pericol ce poate produce un deznodământ nefericit pentru cel în cauză.

Curajul este aproape întotdeauna asociat cu riscul sau cu primejdia, deoarece omul curajos preferă să înfrunte pericole sau să-şi asume riscuri, indiferent de ceea ce-i spune raţiunea, în timp ce laşitatea este cel mai adesea precedată existenţa unor procese deliberative, care stau la baza deciziei laşului de a nu-şi asuma riscul sau de înfrunta primejdia. În mod paradoxal, se poate spune că, în quasitotalitatea situaţiilor, curajosul are un comportament iraţional, iar laşul o conduită raţională.

Indiferent de ceea ce-i spune mintea să facă, omul curajos preferă glasul inimii, iar laşul, indiferent de ceea ce-l şopteşte inima să facă, va alege raţiunea minţii. Nu înseamnă, însă, că omul curajos se bazează pe intuiţie, iar laşul numai pe chibzuire.

Intuiția este capacitatea omului (calitate a conștiinței umane) de a descoperi, pe cale rațională, dar în mod spontan, semnificaţia unei probleme ori a unui lucru (obiect). (Mintea omului este un ansamblu unitar și structurat de informații, dar care, potrivit celor mai reputați specialiști în psihologie, funcționează în două moduri (sisteme) operaționale: sistemul rapid și sistemul lent).

Sigur, intuiţia poate avea şi accepțiunea de inspirație sau presentiment, dar nu despre acest sens vorbim aici. Chibzuirea este capacitatea omului (calitate a conștiinței) de a analiza limpede și precis datele și împrejurările relevante contextului în care se află. Cel care discerne desfășoară un proces psihologic de analiză, cumpănire sau chibzuință, deliberând cu detașare psihică. Laşul poate acţiona bazându-se pe intuiţie sau chibzuinţă, în timp ce omul curajos, chiar dacă beneficiază de intuiţie sau discernere va alege ceea ce face în funcţie de ceea ce îi recomandă inima.

În concluzie, din perspectiva resorturilor interioare/lăuntrice, în principal, actele de curaj nu sunt generate de intuiţie şi, evident, nici de chibzuire. Cauza principală a curajului este dorinţa, pasiunea sau sentimentul trăite de cel care înfruntă frica şi îşi asumă riscul unor consecinţe negative, în timp ce cauza principală a laşităţii este reprezentată de teama producerii consecinţelor negative anticipabile.

Altfel spus, omul curajos se simte mai confortabil din punct de vedere psihic sau moral dacă îşi stăpâneşte frica şi luptă cu primejdiile, iar laşul, dimpotrivă, se simte mai bine dacă se lasă stăpânit de frică şi evită pericolele.

Din perspectivă istorico-militară, de exemplu, curajul este identificat cu actul de bravură sau cu eroismul. Actele curajoase au cauzat, nu de puţine ori, consecinţe negative, iar uneori chiar letale, asupra autorilor acestora. O parte dintre aceste fapte îşi găsesc locul în manualele de istorie şi devin pilde sau exemple pentru militari şi toţi cei care se pot afla în sau se confruntă situaţii periculoase.

În lucrările de specialitate întâlnim şi alte abordări ale curajului, mai nuanţate, vorbindu-se de curajul zilnic de curajul de zi cu zi.

Spre exemplu, vorbind despre curaj, M. Maltz arată următoarele: „Trebuie să aveţi zilnic curajul să riscaţi să faceţi greşeli, să riscaţi să cunoaşteţi eşecul sau să fiţi umilit. Un pas într-o direcţie greşită este mai bun decât statul pe loc toată viaţa” (M. Maltz, Psiho-cibernetica, Ed. Curtea Veche, 2017, p. 159).

Într-adevăr, un act de curaj în sensul general acceptat, adică de act glorios sau de act eroic, trebuie considerat un comportament virtuos excepţional, care merită respectul ori recunoştinţa semenilor, dar viaţa, fără a le exclude, nu trebuie să aibă ca ţel astfel de acte.

Viaţa este un lung şir de alegeri şi de evenimente sau lucruri impuse, pe care omul le trăieşte în fiecare clipă. Sunt de părere că înfruntarea fricii de către fiecare om este mult mai importantă, dacă se manifestă zilnic, decât curajul eroic sau glorios, care poate fi demonstrat de puţine ori sau deloc în viaţă.

În general, despre oamenii curajoşi, în sens clasic, se vorbeşte la trecut, întrucât, în majoritatea cazurilor, aceştia nu au reuşit să treacă peste pericolele pe care au dorit să înfrunte. Prin acte de îndrăzneală zilnică, care provin din partea unui număr cât mai mare de oameni, pot fi realizate sau înfăptuite lucruri mult mai importante, dacă privim în ansamblu efectele concurente ale acestora. Mai mult, de aceste acte se vor contamina din ce în ce mai multe persoane, care vor imita ceea ce au observat la alţii, determinând un curaj colectiv benefic pentru societate.

În încheiere, vom reţine şi sublinia, în acelaşi duh cu Părintele Nicolae Steinhardt că „curajul este o prea rareori pomenită şi totuşi esenţială însuşire creştină. Poate că îndată după virtuţile teologale, ocupă locul de frunte. Fără de curaj existenţa Bisericii nu ar fi de conceput: a fost nevoie, ca să ia fiinţă, de curajul Întemeietorului ei; ca să dureze, de cel al discipolilor Săi.

Ni se vorbeşte de blândeţea Domnului, care-I asemuit unui miel blând şi lipsit de glas. Metafora este îndreptăţită şi înduioşătoare. Nu mai puţin este aceea ce adoptă drept cuvânt-imagine un leu viteaz.

Cine oare s-ar fi urcat pe cruce, primind de bună voie una din morţile cele mai cumplite din câte se pot închipui, de nu un viteaz cu inimă de leu? Care fire de nu una de inflexibilă tărie ar fi îndurat vreme de trei ani şi jumătate, senină şi calmă, ura, vrajba, perfidia, ambuscadele vrăjmaşilor? Ar fi stat, neclintită şi neînfricată, în faţa dregătorului şi a sinedriului? (A nepăsării unuia şi înverşunării celorlalţi?) Şi cum altfel decât act de îndrăzneală ar putea fi socotită plecarea Apostolilor la propovăduire printre oameni ostili fără a duce cu ei nici traistă nici toiag nici pâine nici bani? Şi care inşi de nu dintre cei mai dârji şi mai neştiutori de teamă ar fi răbdat chinuri cu adevărat atroce mai degrabă decât să-şi lepede, fie şi în schimbul celor mai ademenitoare făgăduieli, credinţa? Nu-i deloc neexact din punct de vedere istoric ori exagerat, din punct de vedere psihologic, a spune că sângele martirilor constituie podoaba, purpura şi vizonul Bisericii; este şi temeiul ei, în sensul cel mai strict şi mai tehnic al cuvântului. (Nicolae Steinhardt, Monahul Nicolae Delarohia, Dăruind vei dobândi, Editura Dacia, 1997, p. 252).

Prin urmare, să nu uităm faptul că „Curajul conţine geniu, putere şi magie” (Goethe); „Curajul înseamnă să ai puterea să te ridici şi să vorbeşti. Curajul înseamnă, de asemenea, să te aşezi şi să asculţi” (Churchill) şi, „De regulă, actul de curaj este dictat de inimă, iar actul de laşitate este impus de minte”!...

De aceea, haideţi oameni buni, să fim curajoşi, căci curajul ne va trezi, ne va uni, ne va transforma în oameni liberi, demni, şi uniţi!...

Curajul ne va ajuta să devenim/să fim noi înşine, în tot locul şi în toată vremea!...

 
« StartPrev12345678910NextEnd »

Page 5 of 3444

Poemul din metrou