Home
Revistă de cultură,civilizaţie şi atitudine morală
Toamna literară pietroşiţeană ediţia a VII-a PDF Print E-mail
Written by Cristi Iordache   
Thursday, 21 October 2010 05:31
<object width="480" height="385"><param name="movie" value="http://www.youtube.com/v/I5_7C2JtkhQ?fs=1&amp;hl=en_US"></param><param name="allowFullScreen" value="true"></param><param name="allowscriptaccess" value="always"></param><embed src="http://www.youtube.com/v/I5_7C2JtkhQ?fs=1&amp;hl=en_US" type="application/x-shockwave-flash" allowscriptaccess="always" allowfullscreen="true" width="480" height="385"></embed></object>
 
O carte nouă, acum ieşită de la tipar..."În miezul orelor" PDF Print E-mail
User Rating: / 5
PoorBest 
Written by Corina-Lucia Costea   
Saturday, 09 June 2012 12:43

 

Aflată la o nouă carte, după un răgaz de un an, Corina-Lucia Costea se dovedeşte nu numai prolifică, ci şi plină de elan scriitoricesc, pe val, aşa cum multora dintre iubitorii literelor ne place să afirmăm despre semenii cuprinşi de verva inspiraţiei.

Ca şi Flori în clepsidră, volumul de faţă se prezintă sub forma unui grupaj de povestiri, 25 la număr, adunate – de data aceasta – sub criteriul ordonării alfabetice, după titlu, fără pretenţia urmăririi vreunui laitmotiv, ori linie narativă. Nu este o carte aservită standardului literar, deoarece firea nonconformistă a Corinei-Lucia Costea nu permite să scrie decât liber, la voia amintirilor de scurtă ori lungă durată, despre fapte şi oameni faţă de care viaţa a raportat-o în mod cât se poate de direct. Se implică sub aspect autobiografic, demonstrând că viaţa nu este altceva decât un cumul evenimenţial, a cărei intensitate variază în funcţie de personajele cu care intră în contact şi, totodată, de scena unde oamenii ce o înconjoară, interacţionează.

În povestirile sale nu se caută timiditatea limbajului, dar nici suburbia vocabularului, din acest motiv se creează o stare de echilibru, aproape latent, evitându-se din această perspectivă derapajele, excesele, condimentările. Nu face parte din spiţa agresivă a celor care – chipurile – de dragul unei introduceri rapide a cititorului în miezul naraţiunii, coboară sau suprasolicită intelectual bagajul de termeni, nu se supune nici măcar vreunei ordini cronologice, ci se lasă prin libertatea de gândire şi expresie, pradă unui sentimentalism subţire, nu neapărat de dragul completării unei foi albe de hârtie, cât mai cu seamă dintr-o pasiune pentru cultivarea literelor.

Scrisul său se află într-o permanentă pendulare, de la prim-planurile timpurilor noastre, până la viaţa bunicii. Face călătorii nu numai în timp, ci şi în spaţiu. De exemplu, sunt prezentate muncipiul Timişoara, oraşul său de baştină, precum şi localităţi de dincolo de graniţă, locuri pe care (prin prisma meseriei pe care o practică la aceleaşi cote ale vocaţiei), le-a vizitat, colţuri de lume ce au impresionat-o pentru câteva clipe, ore sau zile.

Personajele cărţii de faţă sunt oameni simpli, cărora autoarea le acordă roluri pe măsură, însă, pentru a evita banalul, îi radiografiază stângaci, îmbrăcându-i într-o cămaşă de umor la mânecă scurtă. Căderea în banal este evitată şi din perspectiva faptului că, tot ea, autoarea, joacă rolul eroinei principale, fără automenajamente, ba din contră, se lasă atrasă – cu naivitate, pot accentua – în fel de fel de şicane ori jocuri voalate, cu tentă sexuală.

Nu caută să convingă prin afirmaţii, ori să-şi împarfumeze licenţios scăpările din situaţiile limită, dar nici nu se lasă pradă implacabilului destin, de dorul unei amorse filosofice, şi poartă cititorul prin identităţi comune, fără violenţă verbală, răfuieli lingvistice sau cosmetizare semantică. Scrisul său este mai degrabă o redare a la reportofon, un fel de nimicronică, având o arie de acoperire indefinită, unde jocul de-a miuţa între subiect şi predicat nu solicită o galerie masivă de atribute ori complemente în formarea propoziţiilor.    Uzează, în schimb, de dialog, în unele cazuri – deloc particulare – chiar de unul interior, certându-se ori lăudându-se cu privire la luarea unor decizii, de cele mai multe ori de moment. Dialogul este prezent în carte şi ca scuză, ca pretext în dezvoltarea firului epic, în paralel cu descrierea la dietă a personajelor ce gravitează eliptic pe axe paralele, atât între ele, dar şi faţă de autoare, ea însăşi actor activ ori pasiv, în funcţie de toanele relevantului diluat cu prilejul unor evenimente, care, de cele mai multe ori, sunt create artificial, acordându-li-se false intensităţi ori conotaţii.

Corina-Lucia Costea nu are, deci, un scris premeditat, ci unul spontan, cu urmările unei exprimări uşoare, dar concise, cu o aritmetică gramaticală ferită de gerunziu, dar sprijinită ortografic pe multe puncte de suspensie, dându-i astfel cititorului posibilitatea de a se implica în nuanţa subiectului, făcându-l – cu alte cuvinte – coparticipant la actul literar.

Cartea nu oferă priorităţi, nici măcar sentimentale, dar are o predilecţie către petrecerea timpului în doi, sintagmă atemporal-subliminală, evidenţiată pe fondul unei experienţe personale, dar şi din dorinţa de a epata, ori dintr-o nefirească sensibilitate, slăbiciune pe care nu o ascunde, ba din contră, o expune epidermic, prin fraze complexe, oferindu-i cititorului posibilitatea întrevederii deznodământului matrimonial.

Nu există sfârşit al cărţii, deoarece Corina-Lucia Costea nu prezintă în acest volum nici început, de aceea, în cazul în care veţi dori să răsfoiţi povestirile după preferinţele titlurilor enumerate la cuprins, nu veţi pierde nimic din timbrul cronologic. Volumul de faţă este o lectură de weekend, uşoară, ce poate fi consumată acasă, sau într-o călătorie, dedicată tuturor categoriilor de public, câştigând astfel o notă foarte bună şi la capitolul universalitate.

 

 

Brăila, 09.06.2012                                                                   Cătălin Nicolae Moldoveanu

 
Biti CARAGIALE: „ŢARA MOARTĂ” PDF Print E-mail
User Rating: / 1
PoorBest 
Written by Ştefan Doru Dăncuş   
Wednesday, 10 January 2018 12:31

 

„ŢARA MOARTĂ” – UN ESEU CINEMATOGRAFIC DE RADU JUDE

Pregătindu-mă să consemnez despre filmul şŢara moartăş (şDead Nationş în versiunea engleza), o realizare, scenariu şi regie a cunoscutului cineast român Radu Jude, am aflat că lung-metrajul este prezentat zilele trecute pe ecranele din multe oraşe din România, dar şi în mari centre ale lumii. Am avut prilejul sa vizionez această creaţie în cadrul Festivalului de Film de la Haifa, la începutul lunii octombrie.

Născut la Bucureşti în anul 1977, Radu Jude s-a impus atenţiei înca de la debut, din anul 2002. În continuare, s-a bucurat de succese, laureat fiind a numeroase şi prestigioase premii. Din bogata sa filmografie, am ales să cităm „Aferim” (2015) şi „Inimi cicatrizate”  (2016), filme nominalizate la importante festivaluri internaţionale şi din România.

Noul său film „Ţara moartă” l-a adus din nou în centrul unor dezbateri, punând în lumină calitaţile acestui tânar cineast, capacitatea sa de a se opri asupra unor valori etice, de a stimula spectatorul să discearnă ororile din societate. Filmul nu este un documentar obişnuit, este mai curând un eseu cinematografic despre o dureroasă pagină din istoria României.

Filmul este constituit din lectura unor pagini din Jurnalul lui Emil Dorian din anii 1937-1944. Textele sunt citite de Radu Jude, iar pe ecran sunt prezentate câteva sute de fotografii din aceiaşi ani, din arhiva fotografului Costica Axinte din Slobozia. Mai este adaugată o coloană sonora din Jurnalele de actualităţi ale epocii, provenind din Arhiva Naţională de Filme a României. Astfel, spectatorul aude vocea Regelui Carol al 2-lea, vocea Mareşalului  Antonescu, fragmente din marşul legionar şi citate de lozinci comuniste din anii 1945-1946.

Emil Dorian s-a născut la Bucureşti în 1881, în familia Lustig, o familie evreiasca de intelectuali. A studiat Medicina la Bucureşti. A servit ca medic în Primul Razboi Mondial, apoi s-a specializat la Paris. A devenit un cunoscut medic bucureştean şi a desfăşurat o însemnata activitate în cadrul Comunitaţii Evreieşti din România. O personalitate de o aleasa sensibilitate şi fineţe, cu un larg orizont de cunoaştere, cu preocupari literare, Emil Dorian este autor al unor volume de poezie şi a numeroase articole pe teme culturale. A tradus, deasemenea, din poezia de limbă idiş. Pâna astazi au ramas de referinţă remarcabilele sale traduceri din Fabulele lui Eliezer Steinbarg. Bolnav, dezamagit, copleşit de tristeţe, Emil Dorian şi-a încheiat viaţa în 1956, în epoca comunista. Se afla într-o stare de disconfort, total epuizat de numeroasele mutari din locuinţe şi din policlinicile unde lucra.

O importanta parte a creaţiei sale sunt cele trei Jurnale, din anii 1937-1944, 1945-1948 şi 1949-1956. În Jurnale, Emil Dorian aduce numeroase relatări, informaţii care reflectă viaţa comunitară pentru păstrarea identitaţii evreieşti în cadrul societaţii româneşti. Aceste pagini constituie o adevarată oglindă a timpului.

Primul Jurnal, cuprinzând însemnări din anii 1937-1944, reflectă situaţia evreilor în acea epocă de prigoană. Jurnalul a fost publicat pentru prima oară în traducere engleză, în anul 1982, în S.U.A, sub îngrijirea fiicei autorului, Margareta Dorian. A fost publicat apoi în limba română, în anul 1996, la Editura Hasefer. Paginile Jurnalului dezvăuie ceea ce fotografiile din aceeaşi perioadă aduse pe ecran de Radu Jude, nu pot înfaţişa: răspândirea antisemitismului, restricţiile şi suferinţele evreilor, care s-au manifestat prin confiscarea bunurilor, evacuarea locuinţelor şi trimiterea în locuri îndepartate, pogromul din Iaşi sau din Bucureşti. şi, apoi, o descriere a Holocaustului din România.

Filmul se deschide cu vocea regizorului, Radu Jude, citând cuvintele lui Emil Dorian consemnate într-o pagina din primul Jurnal: „Astăzi a apărut în ziar ştirea despre interzicierea medicilor evrei de a trata bolnavi ne-evrei şi, de asemenea, interzicerea  copiilor evrei de a învăţa la şcolile româneşti.” Ascultând vocea din sala de cinematograf, am resimţit sentimentul dureros de odinioara din zilele de început ale legilor anti-evreieşti din România anilor 1937-1938.

Dar în timp ce Radu Jude citea din paginile Jurnalului despre suferinţele şi prigoana evreilor, pe ecran se succedau imagini dintr-o arhivă: fotografii alb-negru, printate din clişee de sticla, marcate de patina timpului. Sunt chipuri de barbaţi şi femei, familii cu copii, mici meseriaşi cu uneltele lor, soldaţi etalându-şi cu mândrie uniforma, o lume liniştita, cu viaţa tihnita de fiecare zi, chipul provinciei şi aspiraţiile omului simplu din România acelor ani.

Costică Axinte şi arhiva sa

Pentru filmul său, Radu Jude a ales numeroase imagini din remarcabila arhiva a fotografului Costică Axinte din Slobozia. Acesta s-a nascut în 1897 în satul Perieţi şi visa sa fie aviator. La vârsta de 18 ani a absolvit şcoala de Pilotaj de la Cotroceni, Bucureşti, dar fără a obţine licenţa de pilot. Atunci a ales să devină fotograf. La începutul Primului Război Mondial s-a înrolat voluntar ca fotograf de război, developând atât fotografiile sale cât şi pe cele ale piloţilor şi observatorilor aerieni români, francezi sau în unele cazuri, ruşi. Dupa război a mai ramas o vreme pe lânga echipamentele de luptă, în special pe lânga avioane, pasiunea sa. S-a eliberat din armată în 1920. Experienţele trăite în această perioadă au fost redate într-un album personal cu titlul „Album. Grupul 3 Aeronautic. Fotografii din Razboiul Mondial anii 1916-1917-1918-1919”.

În anul 1930 a deschis un atelier în centrul oraşului Slobozia, numit „Foto Splendid Acsinte“.

Costică Axinte s-a stins din viaţa în anul 1984, lasând un numar de aproximativ 7000 de negative şi multe printuri. În anul 1986, acestea au ajuns în colecţia Muzeului din Slobozia.  

În anul 2013, Cezar Mario Popescu, un tânar jurist din Slobozia, a iniţiat un proiect de recuperare digitala a arhivei, pe care l-a prezentat pe internet. Astfel imaginile au ajuns să fie cunoscute în lume. În februarie 2014, în S.U.A, în paginile revistei „Time“, a fost publicat  un articol despre acest proiect. În prezent, colecţia se bucura de o faimă internaţională.

Colega noastra, Ruth Oren, specialist în istoria fotografiei, şi-a exprimat aprecierea pentru imaginile acestui fotograf de epocă, care îşi crea cu minuţiozitate şi precizie cadrul şi compoziţiile, folosea la maximum efectul luminii naturale, în spaţii deschise. Ruth este fascinată de privirea directă a personajelor, de simplitatea obiectelor pe care au ales personajele să le prezinte, simbolizând viaţa, ocupaţia şi statulul lor social.

„Expresia artistică, sinceritatea maestrului, este la acelaşi nivel cu cea a unor faimoşi fotografi din acei ani în Occident. M-a impresionat în mod deosebit felul cum a folosit Radu Jude fotografiile în filmul său.”, afirmă Ruth.

În încheiere, în jurul eseului cinematografic al lui Radu Jude se poarta multe discuţii. Angelo Mitchievici, cunoscut critic literar cu preocupări de istorie a filmului, a realizat o analiză, publicată în „România Literară”, ediţia din 8 septembrie 2017. Domnia sa observa în demersul cinematografic al lui Radu Jude necesitatea regândirii a tot ceea ce se ştie despre istoria interbelică. „... Nu este vorba de oroarea generată de un razboi copleşitor, de înfrângere, de ocupaţia rusească, de gulag, etc, afirmă Angelo Mitchievici. Ci de oroarea pe care o găzduieşte istoria unei comunitaţi, povestea din vecini, de pe strada ta, din satul tau, din orăşelul în care trăieşti”. Prin mijloacele filmice, eseul cinematografic pune spectatorul în faţa unor probleme, a unor interogaţii, a unor provocari ale gândirii. Este un film de văzut.

 
Grigorie M. CROITORU: LA FÂNTÂNĂ PDF Print E-mail
User Rating: / 1
PoorBest 
Written by Ştefan Doru Dăncuş   
Saturday, 17 June 2017 12:18

S C E N E T Ă

PERSONAJELE:

IONEL, adolescent, căruia îi cam fugeau ochii după vecina lui de peste pârâu;

MĂRIUȚA, adolescentă, vecina de peste pârâu a băiatului;

MAMA lui IONEL;

NEA GHEORGHE, tatăl fetei.

ACTUL I

TABLOUL I (DIURN)

SCENA 1

IONEL, MĂRIUȚA

(Este miezul zilei. Pe cer nu se vede nicio zdreanță de nor. Razele aurii ale soarelui de vară parcă se topesc și-ți curg în creștetul capului, năucindu-te. EL coboară coasta cu un urcior în mână, EA trece pârâul pe punte și se îndreaptă spre fântână cu o garniță în mână. EL grăbește pasul și vrea să ajungă înaintea fetei la fântână. EA îl vede și-i strigă):

MĂRIUȚA: Vezi că eu scot apă înaintea ta. Nu fugi, că nu te las să-ți umpli urciorul înaintea mea!

IONEL: Fug, Măriuță, ca să-ți scot ție apă. Nu pun în urcior la mine, îți umplu ție garnița*, că tu te grăbești…

MĂRIUȚA. Lasă, IONEL, că-mi scot eu apă, nu te osteni tu pentru mine. Nu sunt neputincioasă…

IONEL (Se uită cu drag la ea): Poate că așa vreau, Măriuță!

MĂRIUȚA (Fixându-l și ea cu privirile): Ce motiv ai avea, IONEL, să vrei tu așa?

IONEL. O să-ți spun, Măriuță, dacă o să mă asculți. Hai că te aștept și mergem deodată. Dacă mă lași, te iau și de mână și-ți duc și garnița. Vrei, Măriuță?

MĂRIUȚA (Zâmbind veselă îl pune la încercare): Mi-o duci și până acasă, IONEL? Dacă mi-o duci, te las să-mi scoți apă și să-mi umpli garnița…

IONEL (Bucuros, încearcă și el marea cu degetul; vrea să vadă în ce ape se scaldă fata care îl atrăgea): Ți-o duc, Măriuță, ți-o duc, fată cu ochii ca noaptea fără lună și stele…

MĂRIUȚA (Îl face să se perpelească nițel): Ei, dacă vorbești despre ochii mei, nu mai facem târgul. Tu te duci în treaba ta, eu mă duc în treaba mea și-am terminat povestea…

IONEL: Dar țâfnoasă ești tu, Măriuță! Pe cât ești de frumoasă, pe atât ești de țâfnoasă. Cu cine semeni, Măriuță?

MĂRIUȚA: Ce te interesează pe tine, IONEL?

IONEL: Mă interesează, Măriuță, mă interesează, fată, că tu vorbești de târg, dar făcurăm noi vreun târg? Zici că terminăm povestea, dar începurăm noi vreo poveste?

MĂRIUȚA (Încurcată de reacția băiatului, nu știe ce să spună). Păi…

IONEL (Îndrăznește și-i mărturisește direct): Vezi că nu știi ce să zici: Aveam de gând să mă uit de-aproape în ochii tăi ca noaptea fără lună și fără stele, să mă joc nițel cu tine, Măriuță, dar…

MĂRIUȚA (Decisă, dar joaca este vizibilă). Cu dar sau fără dar, eu zic să stai tu aici, fără să te miști, până scot eu apă, apoi vii și tu. Eu torn mai repede în garniță, decât torni tu în urcior. Sigur o mai și verși, că tu te uiți mai mult la mine decât la gura urciorului, și trebuie să mai scoți o găleată, poate încă două… Eu mă grăbesc, IONEL, că trebuie să termin mâncarea, pe când tu ai timp destul. Tu duci apă rece să aveți la masa de amiază. Hai, IONEL, înțelege că mă grăbesc. Stai aici până îmi umplu eu garnița…

IONEL (Acceptă, că știe el ce știe, dar nu degeaba). Bine, Măriuță, stau, dar tu o să stai, când oi zice eu să stai?

MĂRIUȚA: Stau, IONEL, nici nu mă clintesc!

IONEL: Zi zău*, Măriuță, și te las să te duci înainte. Stau aici, nici nu mă mișc…

MĂRIUȚA: Zău, IONEL, dacă n-oi sta, când vei zice tu să stau!

IONEL (Sentențios, dar este vizibil faptul că glumește și face eforturi să nu izbucnească în râs): Zău acesta, Măriuță, înseamnă că ai jurat și, dacă nu respecți jurământul, n-o să ai parte de dragoste, nu te-or ține feciorii în brațe, nu te-or săruta, nu te vei mărita sau, și mai rău, te poți preface în stafie și ții calea oamenilor pe la răscruci!*

MĂRIUȚA: Știu, IONELe, știu! Lasă-mă acum!

IONEL. Bine, te las. (O lasă să treacă de el. Este așa de bucuros, că își freacă palmele și bate în pumni. Bucuria lui crește cu fiecare pas pe care fata îl face spre fântână. Știe el ce știe…).

MĂRIUȚA: (Ajunge la fântână, introduce găleata în fântână și o scoate goală. Dezamăgită, strigă la băiat): IONEL!

IONEL: Ce-i, Măriuță?

MĂRIUȚA: Uite, în fântână nu este apă! Ce este de făcut?

IONEL: Știu eu, Măriuță? Dacă nu este apă, cum o să scoți tu? Nu-ți spusei eu frumos să mă lași pe mine să-ți scot apă? Acum, descurcă-te, Măriuță!

MĂRIUȚA: Nu pot, IONEL! Dar tu poți?

IONEL: Pot, Măriuță, dar tu îți ții cuvântul?

MĂRIUȚA: Ce cuvânt să-mi țin, IONEL?

IONEL (Vesel, știind că fata nu mai are scăpare, oriîncotro va da). Ăla pe care jurași! Să stai, Măriuță, când ți-oi spune eu să stai!

MĂRIUȚA: Stau, IONEL, dar ce ai tu de gând?

IONEL: Păi, îți spusei, Măriuță, să mă uit în ochii tăi negri ca noaptea fără lună și fără stele și să te pup…, să te pup…, să te pup!...

MĂRIUȚA: Să mă și pupi, IONEL?

IONEL: Să te pup, Măriuță!

MĂRIUȚA: Parcă ziceai că vrei doar să te uiți în ochii mei, acum mai adăugași și pupatul. Când o să-mi scoți apă, cine știe ce mai adaugi. Ai de gând să mai adaugi ceva, IONEL?

IONEL. Dacă ești bună și ascultătoare și nu încerci să mă păcălești, poate că mă mulțumesc cu atât…

MĂRIUȚA (N-are ce face și acceptă, însă, în gândul ei apăruse posibilitatea de scăpare): Bine, IONEL, dar mai întâi îmi scoți apă și apoi…

IONEL (Bucuros că va putea să se apropie de această fată frumoasă): Primesc, Măriuță! Dacă nu-ți place să te uiți în fântână, uită-te spre Aninoasa, spre râpa lui nea Costică al Dudii sau spre plopii Catrinei lui Mititelu.

MĂRIUȚA: Mă uit, IONEL, să văd cum faci!

IONEL: Simplu, Măriuță, uite! (Băiatul își dă drumul pe lumânare* și alunecă spre fundul fântânii. Umple găleata cu o cană, fata o trage afară și umple și garnița și urciorul. Fetei îi vine un gând năstrușnic și-l pune în aplicare. Momentul este favorabil): Măriuță, sloboade găleata, să ies și eu afară!

MĂRIUȚA (Chicotind de bucurie, se uită în fântână, dar nu sloboade găleata. Zice): IONELe!

IONEL. Ce-i, Măriuță?

MĂRIUȚA: Când ai citit ultima dată Povestea lui Arap-Alb?

IONEL: Nu mai țin minte, dar sigur am citit basmul de mai multe ori. De ce mă întrebi?

MĂRIUȚA: Mai ții minte cum a vrut spânul să scape de feciorul împăratului?

IONEL (Râde de gluma fetei, știind că el poate ieși din fântână și fără lumânarea de la fântână): Vrei să mă lași și tu în fundul fântânii. Nu te sfătuiesc, Măriuță. Noi suntem oameni reali, nu personaje de basm. La noi, binele se răsplătește cu bine! Tu pe ce vrei să mă jur, Măriuță, că paloș n-am? Și ce n-ai vrea tu să nu fac după ce ies din fântână? Ca să te sărut vrei, sunt sigur. Am văzut licărul din ochii tăi frumoși, când ai auzit că vreau să te pup. Și-apoi, ai jurat, iar jurământul trebuie respectat. Și Arap-Alb și-a respectat jurământul făcut pe ascuțișul paloșului. Chiar de mă vei lăsa în fântână, eu la tine nu voi renunța. Voi ieși, te voi găsi, dacă te vei ascunde și pe tărâmul celălalt și te voi săruta. Dar am vorbit destul, hai, lasă găleata în fântână!

MĂRIUȚA: O las, IONEL! (Fata introduce găleata în fântână).

IONEL (Iese din fântână, se uită la fată, îi zâmbește și-i zice): Ei, Măriuță, acum trebuie să stai!

MĂRIUȚA (Vrea ca tot ea să aibă ultimul cuvânt): Știi ce, IONEL?

IONEL. Ce, Măriuță?

MĂRIUȚA. Aici, poate veni cineva. Mai bine vii deseară la strânsură la Mărgărita și, când vrei, îmi faci semn și plecăm amândoi. Tu mă duci acasă și mă pupi, că asta vrei, nu să te uiți în ochii mei, chiar dacă sunt, cum zici tu, negri ca noaptea fără lună și fără stele. Știi tu bine ce vrei, numai să pui mâna pe mine. Ce zici?

IONEL (Cedează): Bine, Măriuță, dar să nu mă păcălești, auzi?

MĂRIUȚA: Nu te păcălesc, IONEL. Ajută-mă să pun garnița pe cap! Așa! Mulțumesc, IONEL! (Pleacă spre casă, urmărită de privirile admirative ale băiatului, dar și de regretul că nu-i furase măcar un sărut!).

         

SCENA 2

IONEL, MAMA

(A două jumătate a zilei trece foarte greu. I s-a părut cât trei conace*. Nu-și găsește locul,     n-are stare, îi ard tălpile. Își face reproșuri că a lăsat-o numai așa, fără să o sărute, deși o avusese la cheremul lui. La un moment dat, se oprește la colțul casei și-i rostește numele):

IONEL: Ei, Măriuță, Măriuță, ce ți-oi face deseară!

MAMA (Îl aude din prispă și-l întreabă): Despre ce Măriuță vorbești, muică?

IONEL: Despre pisica noastră, Mamă, că făcu ceva rău și i-oi trage o bătaie, când oi prinde-o!

MAMA: De când o cheamă MĂRIUȚA, muică? Parcă îi ziceai Mița!

IONEL: Mița, MĂRIUȚA, tot un drac este: „Pisicuța noastră hoață / A făcut o boroboață…” A noastră a prins toți puii de brabete* din cuibul de la strașină și i-a mâncat. Nu mai este niciunul.

MAMA: Au zburat, muică, i-am văzut eu. Să nu bați pisica, n-a mâncat ea puii de brabete, au zburat. (După puțin timp, îi spune): Ce să-i faci? Vine și vremea Măriuțelor, fie ele și pisicuțe, muică! Dar nu de cele care mănâncă pui de brabete, ci de ălea care fură inimi de băiețași ca tine și-i pun cu tălpile de jar, muică!

IONEL (Surprins): Ce vorbe sunt astea, Mamă? Măriuță, pisicuțe, inimă furată, tălpi pe jar?...

MAMA: Ei, niște vorbe aruncate așa într-o doară…

IONEL: Chiar așa, Mamă, dar nu știu de ce…

MAMA: Eu știu cu cine te certai la amiază la fântână și ce târguri făceați! Nu era MĂRIUȚA asta de peste Aninoasa? Hm! E frumușică fata, n-am ce zice, dar nu este de tine!

IONEL (Se dă de gol): Ce vorbești, Mamă? Cum nu este de mine? Și de unde știi tu că…

MAMA: Știu, muică, știu, că auzii cu urechile mele și văzui cu ochii mei. De la dud. Mă dusei să arunc gunoiul și auzii voci; pe-a ei mai tare, pe-a ta mai încet și nu prea deslușit. Erai și cu spatele spre mine. Vă ascultai până ce intrași în fântână să-i scoți apă. Mai zici ceva?

IONEL (Curios): Și de ce zici că nu este de mine?

MAMA: Îți spun, dar recunoști că am dreptate?

IONEL: Păi, cam ai, Mamă! Fata asta mi-e dragă. Când aruncă ochii ăia negri ca bezna nopții spre mine, mă topesc ca ceara. Îmi vine s-o mănânc de dragă ce-mi este! Nu știi cum mă simt. Am impresia că ea știe și-i place să mă perpelească. Oare va veni și rândul meu?

MAMA: Dacă vei avea răbdare și nu vei alerga după ea cu limba scoasă, cum ziceți voi când vă jucați, va începe ea să se perpelească și-ți va umbla în călcâie. De când veniși cu urciorul cu apă, nu avuseși un pic de astâmpăr. Crezi că ea stătu liniștită? Da de unde. Cred că făcu potecă prin grădina lor până la Aninoasa, că poate-poate îi vei ieși în cale. Ai răbdare, IONELe, ascultă ce-ți spun eu. Cu răbdarea treci și marea!

IONEL: Dar de ce zici că nu este de mine?

MAMA: Păi, sunteți de-o seamă. Mâine-poimâine, ea se va mărita și va avea copii până când te vei însura tu. Dar, pentru început și dacă îți place, este bună. E și aproape, una-două treci Aninoasa și ajungi la ea, când vrei să-ți astâmperi focul…

TABLOUL II (NOCTURN)

SCENA 3

IONEL, NEA GHEORGHE    

(Tablou nocturn. Cum se întunecă, IONEL este la poarta Măriuței. Se așează pe patul* de la poartă și așteaptă. Apare NEA GHEORGHE, tatăl fetei):

IONEL: Bună seara, NEA GHEORGHE!

NEA GHEORGHE: Bună seara, neică! Dar care ești, mă? (Se apropie și se uită la el. Îi întinde mâna și dau noroc. Îl recunoaște): A, tu ești, IONEL? Ce faci aici?

IONEL: Mă oprii puțin să stau, că prietenii mei, Gelu și Aurică, nu sunt gata și-i aștept. Sper că n-ai nimic împotrivă…

NEA GHEORGHE: N-am, neică, ce să am împotrivă? Patul acesta pentru asta l-am făcut, să stăm pe el. Și mai ales că tu ești un băiat bun, n-am auzit nimic rău despre tine: nu te îmbeți, nu te încaieri, nu umbli după femei, cum fac alți tineri de vârsta ta. Poți sta cât vrei.

IONEL: Mulțumesc, nene Gheorghe!

NEA GHEORGHE: Dar încotro o luați? Vă duceți încolo, la vale? La Curmătură? La Fulger?

IONEL: Nu, aici în sat. Se face strânsură* la poartă la țața Mărgărita. Vin băieți și din Curmătură, și din Fulger. Ne distrăm și noi puțin. Mai bine zis, ăștia mari, iar printre ei și noi, cei care vrem să scoatem și noi capul în lume, că mâine-poimâine ei s-or însura, iar noi le-om lua locul.

NEA GHEORGHE: Așa este, voi învățați de la ei, cum și ei au învățat de la alții mai mari ca ei. Aceia sunt oameni la casele lor, însurați și cu copii. Da fete aveți?

IONEL: Noi nu ne gândim încă la fete… Cel puțin eu…

NEA GHEORGHE: De ce, mă neică? Acum învățați și voi să umblați cu fete, le mai ciupiți, le mai strângeți, le mângâiați, le mai furați câte un pupat. Vă faceți ucenicia, mă băiete. Că fetele sunt pretențioase, ascultă ce-ți spun eu. Dacă nu știi cum s-o iei pe fată, nu ajungi la ea. Pe fată trebuie s-o domini, că, altfel, nu se uită la tine. După rușine nu bei apă!

IONEL: Mulțumesc, NEA GHEORGHE, pentru sfaturi. Dar, fiindcă adusei vorba, matale o lași pe MĂRIUȚA să vină și ea la strânsură? E la noi în sat, e aproape, vine cu noi. Noi o luăm de acasă, noi o aducem acasă, când zice, și avem grijă de ea? Ce zici, NEA GHEORGHE?

NEA GHEORGHE: De, mă IONELe, știu eu ce să zic? Dacă ziceți că aveți grijă de ea, dacă aș fi sigur că nu pățește nimic, mai că aș fi de acord…

IONEL: Avem, NEA GHEORGHE, avem, să n-aveți nicio grijă, nu pățește nimic.

NEA GHEORGHE: Dacă ar păți ceva, nu știu ce aș fi în stare să fac. Numai pe ea o avem și ne este dragă ca lumina ochilor, măi băiete. Mă-sa ar pieri, dacă MĂRIUȚA ar păți ceva… Mă gândesc că este aici, aproape, în sat la noi… Îți pui și eu o întrebare, dar să-mi răspunzi. Îmi răspunzi drept?

IONEL: Îți răspund, NEA GHEORGHE!

NEA GHEORGHE: Mă IONELe, ție ți-e dragă MĂRIUȚA noastră?

IONEL: Dacă mi-e dragă, NEA GHEORGHE? Dar cui nu-i este dragă MĂRIUȚA? Toți o îndrăgim pe MĂRIUȚA, dar eu n-am nicio nădejde. Se uită MĂRIUȚA la mine?

NEA GHEORGHE: Nu știu, n-am întrebat-o. Dar de ce crezi că nu s-ar uita, mă băiete?

IONEL: Să-ți spun drept, NEA GHEORGHE, nu prea m-am gândit la așa ceva. Noi suntem de-o seamă, am crescut aici, „pe-un tăciune”, cum obișnuiește MAMA să spună, o consider ca pe-o soră și mi-e dragă. Nu m-am întrebat dacă mi-e dragă în alt fel. Matale știi mai bine ca mine, MĂRIUȚA, mâine-poimâine, cât este de frumoasă, se mărită și va avea și copii până m-oi însura eu. N-a prea ieșit în lume până acum, că roiau feciorii pe la poarta matale, ce crezi?! Ca să fiu sincer până la capăt, dacă aș fi cu câțiva ani mai în vârstă ca ea, ehei! nene Gheorghe, ți-aș fura-o. Numai ai vedea că n-o mai ai. Desigur, dacă ar vrea și ea!...

NEA GHEORGHE: Ha-ha-ha-ha-ha! Înseamnă că ți-e dragă, mă IONELe! Ți-e dragă, mă băiete! Eu zic s-o întrebi pe ea dacă vrea să vină cu voi la strânsură. Mă duc și-o trimit aici, să vă înțelegeți, sau vii în casă?

IONEL: Nu vin în casă, că mi-e rușine, mai bine să vină MĂRIUȚA până aici.

NEA GHEORGHE: Bine, mă duc și-o trimit.

SCENA 4

IONEL, MĂRIUȚA

(În același loc, pe patul de la poarta fetei, băiatul așteaptă năpădit de bucurie sosirea Măriuței și împlinirea visului de a începe idila cu această fată frumoasă. Se așează pe capătul patului dinspre poartă și așteaptă încordat. Peste câteva clipe doar, simte două palme catifelate că i se așează peste ochi. Aude și o dulce șoaptă la urechea dreaptă și simte un obrăjor ce se lipește ușor de-al lui: „Ghici”?).

IONEL: ( O prinde de mâini, se răsucește cu fața spre fată, o cuprinde cu brațele lui puternice și-o sărută…, o sărută…, o sărută…)

MĂRIUȚA (Un timp, nu zice nimic. Nici ea nu mai trăise un asemenea moment, nu-i displace, dar băiatul acesta nu știe să se mai oprească! Nu simte că fata n-are de gând să fugă?! Râde ușor, îl lasă să-și termine numărul, își eliberează încet mâna dreaptă și-i astupă gura cu palma și-i zice): Stai, măi Lăcomilă! Tu nu știi să te mai oprești? Sunt aici, n-am de gând să fug, avem toată seara la dispoziție. Dacă n-o să-ți ajungă, mai avem și alte seri… Mai punem lângă ele și zile. Oprește-te, dragule. Și-apoi, era vorba de-un pupat, nu de o mie! Dacă pentru fiecare pupat îmi scoți o găleată de apă, îți trebuie o viață ca să te poți achita de datorie. Dacă mai punem la socoteală că vei mai vrea să mă mai pupi…

IONEL: Dacă vreau? Vreau, Măriuță, și atâta te-oi pupa!... Atâta te-oi pupa!... Dar de unde îl scoseși pe Lăcomilă ăsta?

MĂRIUȚA: Păi, dacă undeva apar Flămânzilă, Păsări-Lăți-Lungilă, Ochilă, Gerilă, îți spusei și eu Lăcomilă, că nu te opreai, parcă voiai să mă mănânci!

IONEL: De-ai ști cât de dragă-mi ești, Măriuță! Tu…

MĂRIUȚA: Eu, ce?

IONEL: Simți și tu ceva pentru mine?

MĂRIUȚA: Tu ce crezi, IONEL? Aș fi aici, dacă… Dar nu mai zic nimic, voi încerca să te conving…

IONEL: Vii la strânsură cu noi?

MĂRIUȚA: Tu vrei la strânsură sau vrei să fim amândoi?

IONEL: Bineînțeles că vreau cu tine.

MĂRIUȚA: Atunci, vino cu mine. (Îl prinde de mână și pleacă pe drum în jos. Trec gardul și intră în grădină la ei, unde fata aranjase un ascunziș. Era atât de bine camuflat, încât nu-i putea vedea nimeni. Îi zice): Ăsta va fi locul nostru. Pentru cât timp nu știu. Îți place? Aici ne vom întâlni și, când ne va fi prea dor, ne vom întâlni și ziua.

IONEL (Mirat, fiindcă la așa ceva nu se aștepta): Faci tu așa ceva pentru mine?!

MĂRIUȚA: (Dintr-odată, întristată): Nu zic nici da, nici nu. Ascultai de la colțul gardului discuția ta cu tata și-ți dau dreptate în legătură cu ce ziseși despre mine și tine. Noi nu vom putea fi împreună mult timp. Ceea ce nu-ți spuse tata îți spun eu. Ai mei mă vor mărita, cu voia mea sau fără voia mea. Mai mult fără voia mea. Fetele ca mine trăiesc o adevărată dramă. Ele nu-și trăiesc tinerețea. Din fragedă vârstă, fetele frumoase sunt disputate de fel de fel de băieți, dornici să le facă nevestele lor. Declanșează asaltul asupra părinților și le iau ochii cu fel de fel de promisiuni. Cum o fată este considerată o piatră în casă, părinții se lasă înduplecați și-i fac vânt cât mai repede, fără să fie pregătită pentru o viață de femeie căsătorită: nu știe ce înseamnă bărbat, cum se ține bărbatul, casa, vin copiii, mai dai și peste niște socri răi și viața ta s-a dus fără să-i cunoști bucuriile. Mi-a spus și mie cineva, și o văd și pe MAMA, căsătoria nu înseamnă, iartă-mă că-ți spun ceea ce n-ar trebui, să te culci cu bărbatul, doar! Dar nu mai zic nimic, tu ești băiat inteligent și înțelegi… Revin. Ai mei mă vor mărita. Au și primit propuneri din partea unor părinți cu băieți de însurat, dar nu și-au dat consimțământul, încă. Presimt, însă, că nu va mai dura mult. Așa că…

IONEL: Și știi cine sunt cei care te vor de nevastă?

MĂRIUȚA: Nu știu. Am auzit și mai alaltăieri o discuție dintre ai mei. MAMA a fost la Bălcești și pe traseu, undeva, s-a întâlnit cu o femeie și asta a întrebat-o: „Tu, când îmi dai fata de noră? O să venim s-o cerem, numai să vină acasă băiatul de la București.” Așa că trebuie să profităm de timpul pe care îl mai avem la dispoziție…

IONEL (O îmbrățișează cu toată dragostea care îi clocotea în sufletul lui tânăr și rămân așa timp îndelungat… Peste acest moment se lasă cortina).

……………………………………………………………………

Garniță, garnițe, s. f. – Găleată, vas de metal (tablă galvanizată sau emailată) cu care se transportă lapte, apă etc.; doniță;

Zău, interj. – Cuvântul întărește o afirmație sau o negație: 1. Sigur, 2. Așa este, 3. Adevărat;

Răscruce, răscruci, s. f. – Loc unde se încrucișează sau se separă două sau mai multe drumuri; răspântie;

Lumânare, lumânări, s. f. – Lemn lung, subțire și drept, prins de cumpăna fântânii, de care se leagă găleata pentru a scoate apă din fântână;

Strânsură, strânsuri, s. f. – Adunare, de obicei de tineri, fete și băieți, în scop de petrecere, de distracție, dar și de lucru; șezătoare;

Conac, conace, s. n. – În text, interval de timp egal cu o jumătate de zi;

Brabete, brabeți, s. m. – Vrabie; bărbătușul vrabiei;

Pat, paturi, s. n. – Laviță rudimentară, construită din pari bătuți în pământ și scânduri de către țăranii din Preotești, la drum, în apropierea porții, lângă gard, pentru a sta pe ea;

 
Gențiana Groza: GENȚIGRAME-N FĂURAR/ FĂRĂ PIC DE NEA MĂCAR PDF Print E-mail
User Rating: / 1
PoorBest 
Written by Ştefan Doru Dăncuş   
Tuesday, 06 February 2018 11:43

 

Bețivan la volan

 

Bea alcool, se  amețește

Și pornește-apoi în trombă,

Când conduce nebunește

…E-o adevărată bombă!

 

Limba  - organ al vorbirii 

 

Când vorbim neîngrijit

Limba nu se simte bine

Parcă-i pusă la prăjit,

Preparată…cu măsline.

 
« StartPrev12345678910NextEnd »

Page 5 of 3331

Poemul din metrou