Home
Revistă de cultură,civilizaţie şi atitudine morală
Scrisori rupte, de Rabindranath Tagore, prima traducere romaneasca dupa originalul bengalez PDF Print E-mail
User Rating: / 3
PoorBest 
Written by Carmen Musat Coman   
Thursday, 11 August 2011 09:45

http://edituracununidestele.ro/Carti.asp?ID=28

 
Grigorie M. CROITORU: LA FÂNTÂNĂ PDF Print E-mail
User Rating: / 1
PoorBest 
Written by Ştefan Doru Dăncuş   
Saturday, 17 June 2017 12:18

S C E N E T Ă

PERSONAJELE:

IONEL, adolescent, căruia îi cam fugeau ochii după vecina lui de peste pârâu;

MĂRIUȚA, adolescentă, vecina de peste pârâu a băiatului;

MAMA lui IONEL;

NEA GHEORGHE, tatăl fetei.

ACTUL I

TABLOUL I (DIURN)

SCENA 1

IONEL, MĂRIUȚA

(Este miezul zilei. Pe cer nu se vede nicio zdreanță de nor. Razele aurii ale soarelui de vară parcă se topesc și-ți curg în creștetul capului, năucindu-te. EL coboară coasta cu un urcior în mână, EA trece pârâul pe punte și se îndreaptă spre fântână cu o garniță în mână. EL grăbește pasul și vrea să ajungă înaintea fetei la fântână. EA îl vede și-i strigă):

MĂRIUȚA: Vezi că eu scot apă înaintea ta. Nu fugi, că nu te las să-ți umpli urciorul înaintea mea!

IONEL: Fug, Măriuță, ca să-ți scot ție apă. Nu pun în urcior la mine, îți umplu ție garnița*, că tu te grăbești…

MĂRIUȚA. Lasă, IONEL, că-mi scot eu apă, nu te osteni tu pentru mine. Nu sunt neputincioasă…

IONEL (Se uită cu drag la ea): Poate că așa vreau, Măriuță!

MĂRIUȚA (Fixându-l și ea cu privirile): Ce motiv ai avea, IONEL, să vrei tu așa?

IONEL. O să-ți spun, Măriuță, dacă o să mă asculți. Hai că te aștept și mergem deodată. Dacă mă lași, te iau și de mână și-ți duc și garnița. Vrei, Măriuță?

MĂRIUȚA (Zâmbind veselă îl pune la încercare): Mi-o duci și până acasă, IONEL? Dacă mi-o duci, te las să-mi scoți apă și să-mi umpli garnița…

IONEL (Bucuros, încearcă și el marea cu degetul; vrea să vadă în ce ape se scaldă fata care îl atrăgea): Ți-o duc, Măriuță, ți-o duc, fată cu ochii ca noaptea fără lună și stele…

MĂRIUȚA (Îl face să se perpelească nițel): Ei, dacă vorbești despre ochii mei, nu mai facem târgul. Tu te duci în treaba ta, eu mă duc în treaba mea și-am terminat povestea…

IONEL: Dar țâfnoasă ești tu, Măriuță! Pe cât ești de frumoasă, pe atât ești de țâfnoasă. Cu cine semeni, Măriuță?

MĂRIUȚA: Ce te interesează pe tine, IONEL?

IONEL: Mă interesează, Măriuță, mă interesează, fată, că tu vorbești de târg, dar făcurăm noi vreun târg? Zici că terminăm povestea, dar începurăm noi vreo poveste?

MĂRIUȚA (Încurcată de reacția băiatului, nu știe ce să spună). Păi…

IONEL (Îndrăznește și-i mărturisește direct): Vezi că nu știi ce să zici: Aveam de gând să mă uit de-aproape în ochii tăi ca noaptea fără lună și fără stele, să mă joc nițel cu tine, Măriuță, dar…

MĂRIUȚA (Decisă, dar joaca este vizibilă). Cu dar sau fără dar, eu zic să stai tu aici, fără să te miști, până scot eu apă, apoi vii și tu. Eu torn mai repede în garniță, decât torni tu în urcior. Sigur o mai și verși, că tu te uiți mai mult la mine decât la gura urciorului, și trebuie să mai scoți o găleată, poate încă două… Eu mă grăbesc, IONEL, că trebuie să termin mâncarea, pe când tu ai timp destul. Tu duci apă rece să aveți la masa de amiază. Hai, IONEL, înțelege că mă grăbesc. Stai aici până îmi umplu eu garnița…

IONEL (Acceptă, că știe el ce știe, dar nu degeaba). Bine, Măriuță, stau, dar tu o să stai, când oi zice eu să stai?

MĂRIUȚA: Stau, IONEL, nici nu mă clintesc!

IONEL: Zi zău*, Măriuță, și te las să te duci înainte. Stau aici, nici nu mă mișc…

MĂRIUȚA: Zău, IONEL, dacă n-oi sta, când vei zice tu să stau!

IONEL (Sentențios, dar este vizibil faptul că glumește și face eforturi să nu izbucnească în râs): Zău acesta, Măriuță, înseamnă că ai jurat și, dacă nu respecți jurământul, n-o să ai parte de dragoste, nu te-or ține feciorii în brațe, nu te-or săruta, nu te vei mărita sau, și mai rău, te poți preface în stafie și ții calea oamenilor pe la răscruci!*

MĂRIUȚA: Știu, IONELe, știu! Lasă-mă acum!

IONEL. Bine, te las. (O lasă să treacă de el. Este așa de bucuros, că își freacă palmele și bate în pumni. Bucuria lui crește cu fiecare pas pe care fata îl face spre fântână. Știe el ce știe…).

MĂRIUȚA: (Ajunge la fântână, introduce găleata în fântână și o scoate goală. Dezamăgită, strigă la băiat): IONEL!

IONEL: Ce-i, Măriuță?

MĂRIUȚA: Uite, în fântână nu este apă! Ce este de făcut?

IONEL: Știu eu, Măriuță? Dacă nu este apă, cum o să scoți tu? Nu-ți spusei eu frumos să mă lași pe mine să-ți scot apă? Acum, descurcă-te, Măriuță!

MĂRIUȚA: Nu pot, IONEL! Dar tu poți?

IONEL: Pot, Măriuță, dar tu îți ții cuvântul?

MĂRIUȚA: Ce cuvânt să-mi țin, IONEL?

IONEL (Vesel, știind că fata nu mai are scăpare, oriîncotro va da). Ăla pe care jurași! Să stai, Măriuță, când ți-oi spune eu să stai!

MĂRIUȚA: Stau, IONEL, dar ce ai tu de gând?

IONEL: Păi, îți spusei, Măriuță, să mă uit în ochii tăi negri ca noaptea fără lună și fără stele și să te pup…, să te pup…, să te pup!...

MĂRIUȚA: Să mă și pupi, IONEL?

IONEL: Să te pup, Măriuță!

MĂRIUȚA: Parcă ziceai că vrei doar să te uiți în ochii mei, acum mai adăugași și pupatul. Când o să-mi scoți apă, cine știe ce mai adaugi. Ai de gând să mai adaugi ceva, IONEL?

IONEL. Dacă ești bună și ascultătoare și nu încerci să mă păcălești, poate că mă mulțumesc cu atât…

MĂRIUȚA (N-are ce face și acceptă, însă, în gândul ei apăruse posibilitatea de scăpare): Bine, IONEL, dar mai întâi îmi scoți apă și apoi…

IONEL (Bucuros că va putea să se apropie de această fată frumoasă): Primesc, Măriuță! Dacă nu-ți place să te uiți în fântână, uită-te spre Aninoasa, spre râpa lui nea Costică al Dudii sau spre plopii Catrinei lui Mititelu.

MĂRIUȚA: Mă uit, IONEL, să văd cum faci!

IONEL: Simplu, Măriuță, uite! (Băiatul își dă drumul pe lumânare* și alunecă spre fundul fântânii. Umple găleata cu o cană, fata o trage afară și umple și garnița și urciorul. Fetei îi vine un gând năstrușnic și-l pune în aplicare. Momentul este favorabil): Măriuță, sloboade găleata, să ies și eu afară!

MĂRIUȚA (Chicotind de bucurie, se uită în fântână, dar nu sloboade găleata. Zice): IONELe!

IONEL. Ce-i, Măriuță?

MĂRIUȚA: Când ai citit ultima dată Povestea lui Arap-Alb?

IONEL: Nu mai țin minte, dar sigur am citit basmul de mai multe ori. De ce mă întrebi?

MĂRIUȚA: Mai ții minte cum a vrut spânul să scape de feciorul împăratului?

IONEL (Râde de gluma fetei, știind că el poate ieși din fântână și fără lumânarea de la fântână): Vrei să mă lași și tu în fundul fântânii. Nu te sfătuiesc, Măriuță. Noi suntem oameni reali, nu personaje de basm. La noi, binele se răsplătește cu bine! Tu pe ce vrei să mă jur, Măriuță, că paloș n-am? Și ce n-ai vrea tu să nu fac după ce ies din fântână? Ca să te sărut vrei, sunt sigur. Am văzut licărul din ochii tăi frumoși, când ai auzit că vreau să te pup. Și-apoi, ai jurat, iar jurământul trebuie respectat. Și Arap-Alb și-a respectat jurământul făcut pe ascuțișul paloșului. Chiar de mă vei lăsa în fântână, eu la tine nu voi renunța. Voi ieși, te voi găsi, dacă te vei ascunde și pe tărâmul celălalt și te voi săruta. Dar am vorbit destul, hai, lasă găleata în fântână!

MĂRIUȚA: O las, IONEL! (Fata introduce găleata în fântână).

IONEL (Iese din fântână, se uită la fată, îi zâmbește și-i zice): Ei, Măriuță, acum trebuie să stai!

MĂRIUȚA (Vrea ca tot ea să aibă ultimul cuvânt): Știi ce, IONEL?

IONEL. Ce, Măriuță?

MĂRIUȚA. Aici, poate veni cineva. Mai bine vii deseară la strânsură la Mărgărita și, când vrei, îmi faci semn și plecăm amândoi. Tu mă duci acasă și mă pupi, că asta vrei, nu să te uiți în ochii mei, chiar dacă sunt, cum zici tu, negri ca noaptea fără lună și fără stele. Știi tu bine ce vrei, numai să pui mâna pe mine. Ce zici?

IONEL (Cedează): Bine, Măriuță, dar să nu mă păcălești, auzi?

MĂRIUȚA: Nu te păcălesc, IONEL. Ajută-mă să pun garnița pe cap! Așa! Mulțumesc, IONEL! (Pleacă spre casă, urmărită de privirile admirative ale băiatului, dar și de regretul că nu-i furase măcar un sărut!).

         

SCENA 2

IONEL, MAMA

(A două jumătate a zilei trece foarte greu. I s-a părut cât trei conace*. Nu-și găsește locul,     n-are stare, îi ard tălpile. Își face reproșuri că a lăsat-o numai așa, fără să o sărute, deși o avusese la cheremul lui. La un moment dat, se oprește la colțul casei și-i rostește numele):

IONEL: Ei, Măriuță, Măriuță, ce ți-oi face deseară!

MAMA (Îl aude din prispă și-l întreabă): Despre ce Măriuță vorbești, muică?

IONEL: Despre pisica noastră, Mamă, că făcu ceva rău și i-oi trage o bătaie, când oi prinde-o!

MAMA: De când o cheamă MĂRIUȚA, muică? Parcă îi ziceai Mița!

IONEL: Mița, MĂRIUȚA, tot un drac este: „Pisicuța noastră hoață / A făcut o boroboață…” A noastră a prins toți puii de brabete* din cuibul de la strașină și i-a mâncat. Nu mai este niciunul.

MAMA: Au zburat, muică, i-am văzut eu. Să nu bați pisica, n-a mâncat ea puii de brabete, au zburat. (După puțin timp, îi spune): Ce să-i faci? Vine și vremea Măriuțelor, fie ele și pisicuțe, muică! Dar nu de cele care mănâncă pui de brabete, ci de ălea care fură inimi de băiețași ca tine și-i pun cu tălpile de jar, muică!

IONEL (Surprins): Ce vorbe sunt astea, Mamă? Măriuță, pisicuțe, inimă furată, tălpi pe jar?...

MAMA: Ei, niște vorbe aruncate așa într-o doară…

IONEL: Chiar așa, Mamă, dar nu știu de ce…

MAMA: Eu știu cu cine te certai la amiază la fântână și ce târguri făceați! Nu era MĂRIUȚA asta de peste Aninoasa? Hm! E frumușică fata, n-am ce zice, dar nu este de tine!

IONEL (Se dă de gol): Ce vorbești, Mamă? Cum nu este de mine? Și de unde știi tu că…

MAMA: Știu, muică, știu, că auzii cu urechile mele și văzui cu ochii mei. De la dud. Mă dusei să arunc gunoiul și auzii voci; pe-a ei mai tare, pe-a ta mai încet și nu prea deslușit. Erai și cu spatele spre mine. Vă ascultai până ce intrași în fântână să-i scoți apă. Mai zici ceva?

IONEL (Curios): Și de ce zici că nu este de mine?

MAMA: Îți spun, dar recunoști că am dreptate?

IONEL: Păi, cam ai, Mamă! Fata asta mi-e dragă. Când aruncă ochii ăia negri ca bezna nopții spre mine, mă topesc ca ceara. Îmi vine s-o mănânc de dragă ce-mi este! Nu știi cum mă simt. Am impresia că ea știe și-i place să mă perpelească. Oare va veni și rândul meu?

MAMA: Dacă vei avea răbdare și nu vei alerga după ea cu limba scoasă, cum ziceți voi când vă jucați, va începe ea să se perpelească și-ți va umbla în călcâie. De când veniși cu urciorul cu apă, nu avuseși un pic de astâmpăr. Crezi că ea stătu liniștită? Da de unde. Cred că făcu potecă prin grădina lor până la Aninoasa, că poate-poate îi vei ieși în cale. Ai răbdare, IONELe, ascultă ce-ți spun eu. Cu răbdarea treci și marea!

IONEL: Dar de ce zici că nu este de mine?

MAMA: Păi, sunteți de-o seamă. Mâine-poimâine, ea se va mărita și va avea copii până când te vei însura tu. Dar, pentru început și dacă îți place, este bună. E și aproape, una-două treci Aninoasa și ajungi la ea, când vrei să-ți astâmperi focul…

TABLOUL II (NOCTURN)

SCENA 3

IONEL, NEA GHEORGHE    

(Tablou nocturn. Cum se întunecă, IONEL este la poarta Măriuței. Se așează pe patul* de la poartă și așteaptă. Apare NEA GHEORGHE, tatăl fetei):

IONEL: Bună seara, NEA GHEORGHE!

NEA GHEORGHE: Bună seara, neică! Dar care ești, mă? (Se apropie și se uită la el. Îi întinde mâna și dau noroc. Îl recunoaște): A, tu ești, IONEL? Ce faci aici?

IONEL: Mă oprii puțin să stau, că prietenii mei, Gelu și Aurică, nu sunt gata și-i aștept. Sper că n-ai nimic împotrivă…

NEA GHEORGHE: N-am, neică, ce să am împotrivă? Patul acesta pentru asta l-am făcut, să stăm pe el. Și mai ales că tu ești un băiat bun, n-am auzit nimic rău despre tine: nu te îmbeți, nu te încaieri, nu umbli după femei, cum fac alți tineri de vârsta ta. Poți sta cât vrei.

IONEL: Mulțumesc, nene Gheorghe!

NEA GHEORGHE: Dar încotro o luați? Vă duceți încolo, la vale? La Curmătură? La Fulger?

IONEL: Nu, aici în sat. Se face strânsură* la poartă la țața Mărgărita. Vin băieți și din Curmătură, și din Fulger. Ne distrăm și noi puțin. Mai bine zis, ăștia mari, iar printre ei și noi, cei care vrem să scoatem și noi capul în lume, că mâine-poimâine ei s-or însura, iar noi le-om lua locul.

NEA GHEORGHE: Așa este, voi învățați de la ei, cum și ei au învățat de la alții mai mari ca ei. Aceia sunt oameni la casele lor, însurați și cu copii. Da fete aveți?

IONEL: Noi nu ne gândim încă la fete… Cel puțin eu…

NEA GHEORGHE: De ce, mă neică? Acum învățați și voi să umblați cu fete, le mai ciupiți, le mai strângeți, le mângâiați, le mai furați câte un pupat. Vă faceți ucenicia, mă băiete. Că fetele sunt pretențioase, ascultă ce-ți spun eu. Dacă nu știi cum s-o iei pe fată, nu ajungi la ea. Pe fată trebuie s-o domini, că, altfel, nu se uită la tine. După rușine nu bei apă!

IONEL: Mulțumesc, NEA GHEORGHE, pentru sfaturi. Dar, fiindcă adusei vorba, matale o lași pe MĂRIUȚA să vină și ea la strânsură? E la noi în sat, e aproape, vine cu noi. Noi o luăm de acasă, noi o aducem acasă, când zice, și avem grijă de ea? Ce zici, NEA GHEORGHE?

NEA GHEORGHE: De, mă IONELe, știu eu ce să zic? Dacă ziceți că aveți grijă de ea, dacă aș fi sigur că nu pățește nimic, mai că aș fi de acord…

IONEL: Avem, NEA GHEORGHE, avem, să n-aveți nicio grijă, nu pățește nimic.

NEA GHEORGHE: Dacă ar păți ceva, nu știu ce aș fi în stare să fac. Numai pe ea o avem și ne este dragă ca lumina ochilor, măi băiete. Mă-sa ar pieri, dacă MĂRIUȚA ar păți ceva… Mă gândesc că este aici, aproape, în sat la noi… Îți pui și eu o întrebare, dar să-mi răspunzi. Îmi răspunzi drept?

IONEL: Îți răspund, NEA GHEORGHE!

NEA GHEORGHE: Mă IONELe, ție ți-e dragă MĂRIUȚA noastră?

IONEL: Dacă mi-e dragă, NEA GHEORGHE? Dar cui nu-i este dragă MĂRIUȚA? Toți o îndrăgim pe MĂRIUȚA, dar eu n-am nicio nădejde. Se uită MĂRIUȚA la mine?

NEA GHEORGHE: Nu știu, n-am întrebat-o. Dar de ce crezi că nu s-ar uita, mă băiete?

IONEL: Să-ți spun drept, NEA GHEORGHE, nu prea m-am gândit la așa ceva. Noi suntem de-o seamă, am crescut aici, „pe-un tăciune”, cum obișnuiește MAMA să spună, o consider ca pe-o soră și mi-e dragă. Nu m-am întrebat dacă mi-e dragă în alt fel. Matale știi mai bine ca mine, MĂRIUȚA, mâine-poimâine, cât este de frumoasă, se mărită și va avea și copii până m-oi însura eu. N-a prea ieșit în lume până acum, că roiau feciorii pe la poarta matale, ce crezi?! Ca să fiu sincer până la capăt, dacă aș fi cu câțiva ani mai în vârstă ca ea, ehei! nene Gheorghe, ți-aș fura-o. Numai ai vedea că n-o mai ai. Desigur, dacă ar vrea și ea!...

NEA GHEORGHE: Ha-ha-ha-ha-ha! Înseamnă că ți-e dragă, mă IONELe! Ți-e dragă, mă băiete! Eu zic s-o întrebi pe ea dacă vrea să vină cu voi la strânsură. Mă duc și-o trimit aici, să vă înțelegeți, sau vii în casă?

IONEL: Nu vin în casă, că mi-e rușine, mai bine să vină MĂRIUȚA până aici.

NEA GHEORGHE: Bine, mă duc și-o trimit.

SCENA 4

IONEL, MĂRIUȚA

(În același loc, pe patul de la poarta fetei, băiatul așteaptă năpădit de bucurie sosirea Măriuței și împlinirea visului de a începe idila cu această fată frumoasă. Se așează pe capătul patului dinspre poartă și așteaptă încordat. Peste câteva clipe doar, simte două palme catifelate că i se așează peste ochi. Aude și o dulce șoaptă la urechea dreaptă și simte un obrăjor ce se lipește ușor de-al lui: „Ghici”?).

IONEL: ( O prinde de mâini, se răsucește cu fața spre fată, o cuprinde cu brațele lui puternice și-o sărută…, o sărută…, o sărută…)

MĂRIUȚA (Un timp, nu zice nimic. Nici ea nu mai trăise un asemenea moment, nu-i displace, dar băiatul acesta nu știe să se mai oprească! Nu simte că fata n-are de gând să fugă?! Râde ușor, îl lasă să-și termine numărul, își eliberează încet mâna dreaptă și-i astupă gura cu palma și-i zice): Stai, măi Lăcomilă! Tu nu știi să te mai oprești? Sunt aici, n-am de gând să fug, avem toată seara la dispoziție. Dacă n-o să-ți ajungă, mai avem și alte seri… Mai punem lângă ele și zile. Oprește-te, dragule. Și-apoi, era vorba de-un pupat, nu de o mie! Dacă pentru fiecare pupat îmi scoți o găleată de apă, îți trebuie o viață ca să te poți achita de datorie. Dacă mai punem la socoteală că vei mai vrea să mă mai pupi…

IONEL: Dacă vreau? Vreau, Măriuță, și atâta te-oi pupa!... Atâta te-oi pupa!... Dar de unde îl scoseși pe Lăcomilă ăsta?

MĂRIUȚA: Păi, dacă undeva apar Flămânzilă, Păsări-Lăți-Lungilă, Ochilă, Gerilă, îți spusei și eu Lăcomilă, că nu te opreai, parcă voiai să mă mănânci!

IONEL: De-ai ști cât de dragă-mi ești, Măriuță! Tu…

MĂRIUȚA: Eu, ce?

IONEL: Simți și tu ceva pentru mine?

MĂRIUȚA: Tu ce crezi, IONEL? Aș fi aici, dacă… Dar nu mai zic nimic, voi încerca să te conving…

IONEL: Vii la strânsură cu noi?

MĂRIUȚA: Tu vrei la strânsură sau vrei să fim amândoi?

IONEL: Bineînțeles că vreau cu tine.

MĂRIUȚA: Atunci, vino cu mine. (Îl prinde de mână și pleacă pe drum în jos. Trec gardul și intră în grădină la ei, unde fata aranjase un ascunziș. Era atât de bine camuflat, încât nu-i putea vedea nimeni. Îi zice): Ăsta va fi locul nostru. Pentru cât timp nu știu. Îți place? Aici ne vom întâlni și, când ne va fi prea dor, ne vom întâlni și ziua.

IONEL (Mirat, fiindcă la așa ceva nu se aștepta): Faci tu așa ceva pentru mine?!

MĂRIUȚA: (Dintr-odată, întristată): Nu zic nici da, nici nu. Ascultai de la colțul gardului discuția ta cu tata și-ți dau dreptate în legătură cu ce ziseși despre mine și tine. Noi nu vom putea fi împreună mult timp. Ceea ce nu-ți spuse tata îți spun eu. Ai mei mă vor mărita, cu voia mea sau fără voia mea. Mai mult fără voia mea. Fetele ca mine trăiesc o adevărată dramă. Ele nu-și trăiesc tinerețea. Din fragedă vârstă, fetele frumoase sunt disputate de fel de fel de băieți, dornici să le facă nevestele lor. Declanșează asaltul asupra părinților și le iau ochii cu fel de fel de promisiuni. Cum o fată este considerată o piatră în casă, părinții se lasă înduplecați și-i fac vânt cât mai repede, fără să fie pregătită pentru o viață de femeie căsătorită: nu știe ce înseamnă bărbat, cum se ține bărbatul, casa, vin copiii, mai dai și peste niște socri răi și viața ta s-a dus fără să-i cunoști bucuriile. Mi-a spus și mie cineva, și o văd și pe MAMA, căsătoria nu înseamnă, iartă-mă că-ți spun ceea ce n-ar trebui, să te culci cu bărbatul, doar! Dar nu mai zic nimic, tu ești băiat inteligent și înțelegi… Revin. Ai mei mă vor mărita. Au și primit propuneri din partea unor părinți cu băieți de însurat, dar nu și-au dat consimțământul, încă. Presimt, însă, că nu va mai dura mult. Așa că…

IONEL: Și știi cine sunt cei care te vor de nevastă?

MĂRIUȚA: Nu știu. Am auzit și mai alaltăieri o discuție dintre ai mei. MAMA a fost la Bălcești și pe traseu, undeva, s-a întâlnit cu o femeie și asta a întrebat-o: „Tu, când îmi dai fata de noră? O să venim s-o cerem, numai să vină acasă băiatul de la București.” Așa că trebuie să profităm de timpul pe care îl mai avem la dispoziție…

IONEL (O îmbrățișează cu toată dragostea care îi clocotea în sufletul lui tânăr și rămân așa timp îndelungat… Peste acest moment se lasă cortina).

……………………………………………………………………

Garniță, garnițe, s. f. – Găleată, vas de metal (tablă galvanizată sau emailată) cu care se transportă lapte, apă etc.; doniță;

Zău, interj. – Cuvântul întărește o afirmație sau o negație: 1. Sigur, 2. Așa este, 3. Adevărat;

Răscruce, răscruci, s. f. – Loc unde se încrucișează sau se separă două sau mai multe drumuri; răspântie;

Lumânare, lumânări, s. f. – Lemn lung, subțire și drept, prins de cumpăna fântânii, de care se leagă găleata pentru a scoate apă din fântână;

Strânsură, strânsuri, s. f. – Adunare, de obicei de tineri, fete și băieți, în scop de petrecere, de distracție, dar și de lucru; șezătoare;

Conac, conace, s. n. – În text, interval de timp egal cu o jumătate de zi;

Brabete, brabeți, s. m. – Vrabie; bărbătușul vrabiei;

Pat, paturi, s. n. – Laviță rudimentară, construită din pari bătuți în pământ și scânduri de către țăranii din Preotești, la drum, în apropierea porții, lângă gard, pentru a sta pe ea;

 
VAVILA POPOVICI: DEMOCRAȚIE ȘI CREȘTINISM PDF Print E-mail
User Rating: / 1
PoorBest 
Written by Ştefan Doru Dăncuş   
Sunday, 15 April 2018 09:36

 

Democrat înseamnă cineva care vrea să înalțe poporul pe umerii săi, nu cineva care vrea să se înalțe el pe umerii poporului.” – Nicolae Iorga

   Democrația este o forma de organizare și conducere politică a societății prin consultarea cetățenilor, ținând cont de voința acestora, de interesele și aspirațiile de progres ale țării. Numele Democrației vine de la demos (popor) și kratos (putere), indiferent dacă ea este directă (cum era cea ateniană) sau indirectă, prin reprezentanți aleși (cum este cea modernă). Abraham Lincoln 1809-1865), președintele care a schimbat fața Americii, i-a dat cea mai clară definiție: „Democrația este guvernarea poporului, de către popor, pentru popor”.

   Democrația este un tip de regim politic dar și un mod de viață, întrucât ea cuprinde un ansamblu de legi care guvernează viața colectivă, dar și sentimentele sociale, emoțiile etc. „Democrația nu este atât o formă de guvernare, cât un set de principii” spunea președintele Statelor Unite ale Americii,Woodrow Wilson,pe timpul participării țării sale la primul război mondial.

   Democrația modernă s-a întemeiat având la bază conceptele de: libertate, egalitate a șanselor, recunoașterea drepturilor omului, minimum de intervenție a statului, maximum de autonomie. Și s-a regăsit, de-a lungul istoriei sale, așa cum am spus, sub cele două forme: democrație directă și democrație reprezentativă. În prima variantă, de democrație directă, toți cetățenii puteau participa la luarea hotărârilor de interes public, fără a se folosi de reprezentanți aleși sau numiți. Acest sistem s-a practicat doar în cadrul unor societăți cu un număr restrâns de membrii, așa cum a fost Atena Antică – prima democrație din lume. Din Antichitate și până astăzi democrația a evoluat și s-a modernizat. Și cred că va continua să se modernizeze. Societățile moderne, numeroase și complexe de astăzi se ghidează după principiul democrației reprezentative. În acest tip de democrație cetățenii aleg reprezentanți oficiali care iau hotărâri politice, elaborează legi și administrează programe spre binele public. Toate democrațiile reprezentative sunt sisteme în care hotărârile publice sunt luate conform opiniei majorității cetățenilor. Recunoașterea și respectul pentru cel diferit de tine, prin acordarea acelorași drepturi, este un principiu important al democrației. Atenianul Pericle (495-429 î. H.) afirma aceasta când vorbea despre democrația ateniană ca despre o societate în care „nu suntem suspicioși unii față de alții, nici nu ne supărăm pe vecinul nostru dacă face ceea ce îi place; nu ne uităm la el cu o privire plină de reproș, care, deși inofensivă, este neplăcută”. Ne dăm seama că, în acest mod, copacului care se numea ură, i se tăiau crengile.

   Democrația obligă la o atitudine tolerantă, la includerea celuilalt ca persoană cu drepturi egale cu ale tale. «Democrația este necesitatea de a te înclina uneori în fața punctelor de vedere ale altora», spunea omul politic britanic,prim ministru al Regatului Unit în Al Doilea Război mondial – Winston Churchill (1874-1965).

   Există astăzi regimuri politice care se autodefinesc drept „democrații neliberale” și care reduc democrația la voința majorității. Mai mult, ele dau respectivei majorități dreptul de a exclude categorii întregi de oameni din comunitatea politică. Pe scurt, aceste regimuri se întemeiază pe voința majorității, combinată cu afirmarea dreptului majorității de a exclude, de a discrimina (deci de a avea un statut privilegiat în raport cu minoritățile de orice fel). Astfel de regimuri nu pot fi numite democrații – la fel cum nici regimurile care se autodefineau „democrații populare” nu erau de fapt democratice. Și unele și celelalte refuză egalitatea în drepturi și înlocuiesc toleranța cu o specie de ură.Cineva mi-a explicat diferența dintre democrație și democrație populară: este aceeași diferență ca între o cămașă și o cămașă de forță”, povestea Președintele Statelor Unite ale Americii, Ronald Reagan (1911-2004).

   Înainte de a vedea legătura dintre democrație și creștinism, să amintim definiția Creștinismului – Religia la baza căreia stă credința în persoana și învățăturile lui Iisus Hristos.

   În anul 2000, editura Crater din București, edita cartea „Creștinism și democrație” a filozofului catolic francez Jacques Maritain, în traducere românească. Traducerea s-a făcut după ediția din 1945 apărută la Paris. Maritain a scris cartea în 1942, când soarta războiului încă nu era decisă, și a apărut în librării un an mai târziu, la New-York, când înfrângerea Germaniei și a partenerilor săi părea certă. Ediția românească a editurii Crater conținea, pe lângă traducerea textului din 1945, și „Cuvânt înainte” – Pr. Prof. Constantin Galeriu – , „Avertisment” – René Mougel – , „Civilisation” – prezentare făcută de Jacques Maritain și „Prefața” lui – , „Postfață” – a diplomatului Liviu Petrina, membru PNȚCD și opozant al regimului comunist, în care vorbește despre Maritain și prietenii săi români și care, în încheierea prezentării sale afirmă: „Maritain și Românii au, cu siguranță, un drum comun de parcurs”.

   Aflăm astfel că Jacques Maritain s-a născut în 1882, la Paris, într-o familie de protestanți – tatăl avocat, mama fiica unui politician celebru – Jules Facre. A studiat la Sorbona – filozofia și științele naturale. Mai târziu și-a început viața academică predând filozofia. L-a întâlnit pe Henri Bergson, a avut prieteni pe scriitorii Charles Peguy și Leon Bloy, precum și pe Monseniorul Vladimir Ghika, căruia i-a oferit sintagma « une bonte sans frontieres » (bunătate fără frontiere). Mai târziu a fost preocupat de filozofia lui Toma de Aquino, aceasta devenind baza întregii sale opere politice, estetice, educative, filozofice și juridice. A decedat în anul 1973.

   Transcriu câteva idei din lucrare, extrem de prețioase, asupra cărora ar trebui să reflectăm. În Prefața Părintelui Galeriu se face referire la umanismul antropocentric al Renașterii din sec 18, secolul luminilor și cel de al 19-lea pozitivist, materialist și ateu, care împreună „au produs cel mai inuman secol din istoria lumii – al 20-lea – cu dictaturi, lagăre de asasinate în masă și cele două războaie mondiale”. Lucrarea „Creștinism și Democrație”, în ansamblu, stabilește un diagnostic pentru o lume bolnavă, și un tratament constând în credința că istoria umană nu se face fără Dumnezeu, subliniind că este o relație de nedesfăcut între Revelație și Istorie, și că, „Nu se poate întemeia în lume o viață umană în social și în național, fără ordinea spirituală, răsărită din Evanghelie”. Reamintește afirmația filozofului francez Henri Bergson (1859-1941), filozof intuiționist – cel care s-a stins murmurând: „Universul este o mașină de făcut zei” – și anume că „Democrația este de esență Evanghelică”.

   René Mougel (n. 1948), directorul arhivelor și caietelor Maritain care a evocat amintirea filozofului, definea democrația: „Nu e altceva decât numele laic al idealului creștin”.

   Jacques Maritain, având o conștiință autentic umanistă, scria că umanul și libertatea nu se pot înfăptui decât prin „transformarea spirituală pe care omul nu o poate cuceri decât prin iubire și neîncetată dăruire de sine”.

   O remarcă interesantă a lui Maritain este aceea că poate exista pericolul unor noi forme de dictatură, născute din mizerie și resentiment, sau din excese naționaliste, în rândul popoarele care nu au fost formate pentru libertate. Vorbind despre raporturile dintre politică și religie consideră că „nici creștinismul și nici credința creștină nu trebuie să fie înfeudate nici uneia dintre formele politice, oricare ar fi ea, nici democrației ca formă de guvernare, nici democrației ca formă de filozofie a vieții umane și politice”. Aceasta conform distincției făcută de Christos: „Dați cezarului cele ce sunt ale cezarului, și lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu”.  

   Creștinismul este însă legat de democrație, și credința creștină îl obligă pe fiecare credincios să fie democrat. Direcția democrației s-a ivit în istoria umană ca o manifestare temporală a inspirației evanghelice. Creștinismul este un ferment al vieții sociale și politice a popoarelor, și un suport al speranței temporale a oamenilor.

   Președintele Statelor Unite Franklin D. Roosevelt (1882-1945) vorbea despre faptul că democrația înseamnă respectul persoanei umane, libertate, bună credință internațională, și că ele au un fundament solid în religie. Winston Churchill (1874-1965), prim-ministru al Regatului Unit în Al Doilea Război Mondial declara că „Ideea de libertate derivă din Biblie și din insistența sa extraordinară asupra demnității persoanei. Democrația este singura expresie politică veritabilă a creștinismului”.

   Bergson afirma că în deviza republicană „fraternitatea este esențialul”, trebuie cuprinsă expresia „democrația este de esență evanghelică”. Pentru a păstra credința în mersul înainte al umanității, în ciuda tuturor tentațiilor de disperare ale omului, pentru a avea credință în demnitatea persoanei și a umanității comune, în drepturile umane și în justiție, altfel spus – în valorile esențialmente spirituale – pentru a avea sentimentul și respectul demnității poporului care este o demnitate spirituală și care se descoperă celor ce știu să o iubească, pentru a susține și a întări sentimentul egalității fără a cădea într-un egalitarism nivelator, este necesară „o credință eroică care să anime rațiunea și pe care nimeni altul decât Iisus Nazarineanul a aprins-o în lume”. Egoismul, barbaria, care fac posibilă încălcarea legilor prin minciună, furt, îndepărtează viața socială de la atingerea acestor nobile obiective.

   Filozoful, scriitorul, juristul și diplomatul francez Joseph de Maistre (1753-1821) susținea că „Guvernul singur nu poate guverna, el are nevoie fie de sclavie, care diminuează numărul de voințe ce acționează într-un stat, fie de forța divină, care, printr-un gen de grefă spirituală, distruge asprimea naturală a acestor voințe și le pune să acționeze împreună fără a se vătăma între ele”, și de asemeni că „o dreaptă experiență politică nu se poate dezvolta în popoare, numai dacă, pasiunile și rațiunea le sunt orientate printr-un solid fond de virtuți colective, prin credință și prin onoare și prin setea de justiție”.

   Jacques Maritain spunea că „a venit vremea să facem apel la rezervele morale și spirituale ale poporului, ale umanității comune – ultimele rezerve ale civilizației – indisolubil necesare pentru victorie și pentru reconstrucție”. Și preciza că „de noile elite depinde totul, de ele are lumea cu disperare nevoie”. „Poate, considera el, că nu suntem capabili să pregătim viitorul pentru copiii noștri, dar putem cel puțin să ne pregătim copiii pentru viitor.”

   „Omul, spunea tot el, la un moment dat a trebuit să aleagă între comunismul care voia să-l alunge pe Dumnezeu, și fascismul care voia să-l aservească și să-l înregimenteze”. În nazism vedea ultima etapă a unei reacții implacabile contra principiului democratic și contra principiului creștin în întregul său ansamblu, iar în comunism – ultima etapă de distrugere internă a principiului democratic datorită respingerii principiului creștin.

   În încheierea capitolului intitulat „Problema comunistă” Maritain spune: „Istoria ne-a îmbarcat într-un apocalips unde nu mai este permis de a-ți astupa urechile la Evanghelie. Trebuie să ne facem alegerea noastră, trebuie să riscăm totul sau pe ură, sau pe lașitate, sau pe dragoste. […] Sunt motive să credem că a treia atitudine va fi cea pe care noile elite o vor adopta”. În capitolul „Umanismul eroic” amintește că Europa a cunoscut semnificația tragică a vieții, experiența acumulată fiind „un tezaur de lacrimi”, dar,Europa știe că eroismul este singurul care învinge tragedia. Despre America are câteva pagini lăudabile: America știe că valoarea și demnitatea omului sunt importante. Omul de rând – „common man” – nu are nici servilism, nici aroganță, are sensul de dignitate a existenței umane și există în conștiința colectivă a valorii fiecăruia. America, deși are un tradiționalism, când a trebuit, a ieșit din izolaționismul său tradițional și a acceptat războiul, pornind apoi spre construcția unei lumi noi, cu scopul atingerii fericirii, pentru o viață liberă, obținerea de bunuri superioare ale culturii și civilizației, eliberarea de sentimentele de frică și de servitudine, „scopul cel mai înalt al civilizației prin transformarea spirituală a ființei umane și pe care omul nu o poate cuceri decât prin multă dragoste și o neîncetată dăruire de sine”. 

   Maritain continua să scrie: „Dacă viața este îndreptată spre justiție, va trebui să-mi dau și pielea și celelalte pentru justiție, dar cel puțin voi avea speranța că pruncii mei vor fi fericiți și curajoși totodată”. (Doamne, cât de actuală este această dorință!) „Mai bine să mergi să fii păruit pentru bine decât pentru rău. Acestea sunt lucruri foarte simple, va veni curând timpul când conștiința generală le va înțelege”.

   Vorbind despre tragedia democrațiilor moderne, indică cauzele numeroaselor eșecuri, primul fiind inamicii idealului democratic care nu au dezarmat niciodată, resentimentele lor, ura față de anumite popoare și față de libertate au crescut pe măsură ce exercițiul democratic a avut și unele greșeli: „puhoiul de barbarie anticreștină a făcut mult rău lumii. Unii au strigat «moarte inteligenței» dorind îndepărtarea de democrație”. Românii, la mineriada din 1990, au auzit strigându-se: „Noi muncim, nu gândim!” „Astfel, în formidabila percepție istorică în care Imperiul păgân joacă pe o carte pentru a lichida totodată creștinismul și democrația, șansele religiei, ale conștiinței și ale civilizației coincid cu cele ale libertății, iar șansele libertății coincid cu cele ale mesajului evanghelic”.

   Răul iese de multe ori la iveală, în special atunci când credința slăbește sau este complet ignorată, iar cei care conduc destinele popoarelor nu au întotdeauna antenele în funcție pentru a interveni la timp, a lua măsuri și a face sacrificii pentru menținerea libertății și a democrației, despre care Winston Churchill spunea: Democrația este un sistem politic prost, însă cel mai bun dintre cele pe care omenirea le-a inventat până acum”.

   În concluzie, fără democrație și fără creștinism, libertatea este doar o iluzie. Libertatea adevărată se obține numai prin credință, prin respectarea legilor spirituale a universului.

   Ce este credința? Lev Tolstoi răspunde în cartea sa „Despre Dumnezeu și om”: „Credința este acea construcție spirituală pe care se întemeiază întreaga viață umană, este ceea ce îi dă omului un punct de sprijin și deci posibilitatea de a se deplasa. Este suportul ființei trupești. Pentru insectă este de-ajuns un fir de păr, pentru albină o floare, o frunză, pentru pasăre o ramură, pentru o veveriță un ciot, pentru urs un copac. La fel și cu credința omului”.

 
Gențiana Groza: GENȚIGRAME PDF Print E-mail
User Rating: / 1
PoorBest 
Written by Ştefan Doru Dăncuş   
Sunday, 11 February 2018 12:09

 

Cu grijă pentru corpul tău

Să nu ajungi nicicând la rău

 

Cură de slăbire cu efect garantat

Având o sută kilograme

Am aplicat vreo trei programe

Și m-am mișcat, că sunt agil,

Vă jur că am slăbit…un kil!

 

Sfaturi în lupta contra cancerului

Primesc la sfaturi, consternat:

,,Să nu fac cancer, ce mănânc?,,

Și m-am decis automat:

Beau numai lapte, ca un țânc!

 
Mihaela GHEORGHIU: Întrebări fragmentate PDF Print E-mail
User Rating: / 1
PoorBest 
Written by Ştefan Doru Dăncuş   
Thursday, 10 May 2018 10:54

 

Visăm împreună acelaşi vis, eu şi fratele meu tăcut, geană în geană.

 Soarele cade oblic în toamna plină de lumină.

         Doctoriţa cu părul alb luptă să trăiască, fiecare respiraţie e chinuită, trupul fragil are o inimă prea mare, o inimă care a crescut în interiorul toracelui ca un nufăr otrăvit, sufocând-o.

         Trăsăturile, încă frumoase, sunt o mască pentru durere.

         Mă ia de mână :

         – Nu vreau să mor, doamna doctor!

         Eu…am abandonat lupta în faţa inevitabilului fiziologic şi ştiinţific?

         M-au secat, de credinţa în miraculos, cei care au murit pe masă?

         Niciodată n-am crezut că voi înceta să lupt…şi totuşi, fratele meu tăcut îşi strânge aripile, din scoarţa copacilor curge miere si sânge.

         Calc pe frunzele aurii, în liniştea toamnei.

         Se agaţă de mine, cu mâinile ei fragile, mâini care au mângâiat, mâini care au consolat.

         – Doamnă doctor, vreau să mai trăiesc!

          Ochii ei mari, cenuşii, frumoşi, cerşesc speranţă.

         Ies afară în soare, în lumină, în toamna vie şi parfumată.

         Niciodată n-am crezut că o să pierd un om, niciodată, până în ultima clipă! Fantasmele îmi învăluie gândurile.

          În Catedrală, cad în genunchi în faţa icoanelor şi mă rog pentru viaţă, pentru doctoriţa cu părul alb din patul de spital, pentru sufletele celor care au murit în mâna mea, pentru bietul meu suflet contorsionat.

         Toamna mă cuprinde în braţele ei de aramă…

         Cândva… dealurile păreau pârguite de soare, pârâul era viu ca un şarpe cu solzii de argint, printre frunze şi brânduşe de toamnă..

         Cândva… aşteptam căprioare să vină, cu ochii lor mari si botul umed…îl aşteptam pe Hyperion să coboare din nemurirea crudă şi rece în toamna de aur, lângă pârâul de foc, alături de brânduşele cu toată aroma anotimpului.

         A murit doamna doctor cu ochii cenuşii.

         Inima ei a încetat să mai bată.

         I-aş duce brânduşe de toamnă, la fel de fragile.

        Când a murit bunicul, a plouat aspru, muşcând pământul.

Azi a fost soare și lumină din umbrele copacilor, toamna  arcuită ca un armăsar în galop, peste dealuri.

          Fetiţa cu bucle blonde si ochi căprui mă ia, iar, de mână.

         – Hai să ne jucăm!

           Şi copilăria izbucneşte în mine, cu toate culorile şi aromele.

         Era toamnă, toamnă cu struguri vineți, în via aprinsă de flăcări, într-o noapte cu lună.                      .

         Dimineţile clipeau reci, cocorii plecau în săgeţi negre, pe cerul albastru intens.

         Mergeam la grădina de la gară, la cules prune.

      Bunicul  scutura pomii, eu si bunica culegeam fructele viorii din iarbă. Mirosea a coş pârguit, a fân cosit şi a pământ.

         Din prune se făcea ţuică.

        Plecam pe întuneric, cu butoaiele în căruţ. Stele scăpărau în cale. La cazan, bărbaţi cu ochi sticloşi strângeau lichidul distilat în damigene mari.

         Ţuica o bea nenea Imbre, din pahare mici, transparente, în timp ce trăgea, cu sete, din veşnica ţigară.

         Nenea Imbre a tăiat şi iepurele alb, pufos, cu ochii roşii, care a ronţăit, o primăvară întreagă, iarbă crudă şi vie tânără.

         Am plâns.

         Bunica l-a gătit.

         Nu am vrut să mă ating de carne.

         Perele cădeau pe acoperişul bucătăriei de vară – poc! poc ! -. Se zdrobeau de asfalt, răspândind aroma lor dulce. Bunicul le aduna, le zdrobea şi le arunca în butoiul pentru ţuică.

         Crizantemele înfloreau bogat şi alb, răspândind miros aspru, de brumă.

         Le culegeam şi le duceam la cimitir de Arhanghel.

         Aprindeam lumânări şi le aşezam la adăpost de vânt.

         Creşteau flori mici pe morminte, iar crucea de marmură, cu poza străbunicului, era roasă de vreme. Cimitirul era plin de flori, cerul – albastru – peste dealurile coapte.

         Mă gândeam la bunicul, la Dode – primul dispărut. Bunicul e în vântul care mângâie lanurile de porumb, în norul alb şi pufos de la orizont, în ploaia care cade, bogată, peste lume.

           E decembrie şi plâng pietrele.

         Aş vrea să mă plimb cu sania trasă de cai, să miros brazii sub zăpadă.

         E seara de Crăciun şi e linişte. Focul arde în sobă, iar bradul priveşte pe fereastră. E tânăr şi frumos bradul, cu acele lui verzi şi parfumul vioriu.. Casa bunicilor e pustie fără Dode.

         Demult….venea Crăciunul.

         Bunica şi străbunica pregăteau mâncăruri nenumărate : sarmale, friptură, cremeş, cornuleţe. Bunica făcea tort de ciocolată cu trei etaje. Separa albuşele de gălbenuşe, storcea untul de apă, bătea, cu telul, albuşele până când se înfoiau ca o rochie de mireasă. Mirosea a ciocolată şi a vanilie. Eu lingeam bolul în care se făcea crema. Aragazul şi maşina de gătit din bucătăria de vară duduiau, eu desenam, cu degetul, pe geamul aburit, case cu hornuri, brazi, globuri.

         Sosea şi mami.

          – Mami, mami!

O aşteptam la geam.

Moskvitch-ul, de culoarea oului de raţă, înota, agale, prin troiene, încărcat până la refuz.

          – Mami, mami!

Bradul, mirosind a pădure şi a căprioare, strălucea, uşor, în întuneric.

Îmi plăcea să stau sub brad cu lumina stinsă, visând.

Mami mă învăţa franceza şi-mi povestea aventurile ei : plimbările cu barca în Deltă, nuferii albi şi mami, cu undiţa, în faţa cortului, pe o insulă pierdută în Paradis, ploaia torenţială pe drumul de întoarcere şi dansul cu cearşaful în jurul focului de tabără, înzăpezirea de la Suru şi pozele cu mult soare şi multă zăpadă în faţa cabanei, apoi coborârea, prin nămeţii până la brâu….plimbările, cu licurici în păr, la izvoare, în Olăneşti şi drumul către Piatra Scrisă….

         Venea și Moşul….intram, iscodind prin cameră vreo prezenţă necunoscută, apoi mă repezeam sub brad şi desfăceam hârtia lucioasă, grăbită să ajung în miezul lucrurilor.

       – Am primit patine…am primit patine!

         Erau albe, cu lama argintie. Le-am pus în picioare şi am mers toată seara cu ele prin casă. Dimineaţa am început să patinez, de mână cu tata, pe strada îngheţată. Aerul era rece, tăios, mă dureau gambele, dar zburam, zburam!

         E iar decembrie şi soarele s-a transformat în lup.

         M-am pierdut undeva, pe drum. Mi-am pierdut aripile şi mirosul de lapte.

         Am insomnii şi miros a ierburi. E încă zăpadă, un strat subţire, deasupra lucrurilor.

         Am crescut cumva din mine. E altcineva în locul meu, cu aceeaşi ochi, cu acelaşi glas.

        – Cine sunt eu ? De unde vin ?

         Era seară, bunica stingea luminile şi aprindea veioza cu lumină de miere.

          – Cine sunt eu ?

         Umbrele se proiectau viorii pe pereţi.

         Ochii clipeau a somn alb, pufos…

        – Cine sunt eu ?

         Bunica mă învelea în plapumele apretate, visul îşi întindea aripile lungi, fâlfâind uşor…

        – Cine sunt eu ?….

Focul se stingea în sobă,viorile de jar mureau în ele însele…

 
« StartPrev12345678910NextEnd »

Page 10 of 3444

Poemul din metrou