Home
Revistă de cultură,civilizaţie şi atitudine morală
DOMINIC DIAMANT: MELANGERIA DE LUX PDF Print E-mail
User Rating: / 1
PoorBest 
Written by Ştefan Doru Dăncuş   
Thursday, 10 May 2018 08:31

                        

 

                                           -Însemnări-

În senectutea mea neliniştită când spiritu-mi vibrează şi se-agită  dacă bat câmpii nu e de mirare căci omeneşte este, ştim, erare. Aşa că, dă-i cu una, dă-i cu alta, mai cool ca cavalerii (sic!) de la Malta, mă-ntrec cu mine însumi, să se vadă cât e de faină trista mascaradă. Să-ncepem, îmi îngădui, cu sfârşitul  pe care, ca-nceput, am propăşitu-l.                                     Eternitatea din această clipă

                             În mintea mea instant se înfiripă

                             Aşa că, un seism de ne-ar străbate,

                             Trăiesc frenetic o eternitate

                              Deci nu-s motive să ne fie teamă

                              Cât un eveniment ne bagă-n seamă.

Şi, cum bibilica, nu-mi explic de ce, se află într-o stare euforică, îi fac pe voie, că n-oi muri eu din asta.

                                      De ce m-aş perpeli privind pe tuşe

                               Cât geme-ncărcătoru-mi de cartuşe

                               De ce pe ţeavă glonţul să-mi rămână

                               Cât puşca-i dilatată ca o mână

                               Nu-i mai benefic să-l descarc în ţintă

                               Să văd şi eu triumful    cum m-alintă ?

Muza-i pornită tot pe prostioare dar eu, pârlit, cu ce mă aleg, oare ? Cu râsu’ şi cu plânsu’ gratuite, n-am nicio şansă, te asigur, Mite.Şi nu-nţeleg această slăbiciune de-a trece din minune în minune. Eu cred că rezolvarea e tot patul, că laurul vestit zadarnic catu-l.

                                                          ***

Hărăzit cu abilitatea specială de a pătrunde în minţile oamenilor şi a le citi gândurile, iată ce am aflat de la stimabilul Donchi !                 

„Spectrul vinovăţiei nu mă părăseşte nicio clipă, nici ziua, nici noaptea, nici în culcare, nici în sculare. Mă simt atât de vinovat încât aş prefera să nu exist. Şi sunt vinovat pentru tot ceea ce fac şi pentru tot ceea ce nu fac.

Faptul că-mi irosesc timpul în toate modurile posibile este o circumstanţă agravantă, care mă copleşeşte şi mă deprimă. Am impresia că fug şi vreau să mă ascund de mine. Că nimic nu mi se potriveşte, că niciodată nu sunt acolo unde trebuie, că tot ce fac e de mântuială.

Cum aş putea să-mi motivez absenţa din sfera creaţiei, cu ce argumente, cu ce dovezi ? Faptul că mai scriu câte-o poezioară sau mai adaug câteva rânduri paginilor de însemnări mă scandalizează şi mă umple de ruşine. Totul e o eschivă şi-o fugă din calea responsabilităţii, o laşă dezerţiune care mă dezonorează şi acuză.

N-am fost creat pentru pierderea în anonimatul contingentului, pentru irosirea în derizoriu. Existenţa mea cenuşie şi monotonă e o nesfârşită şi ruşinoasă agonie. Tertipurile mele ieftine cu aşa-zisa creaţie nu mă pot salva, destinul pe care mi l-am creat  nu are nicio justificare.

Când stau să mă gândesc şi-mi revăd însemnările şi broşurile tipărite nu-mi vine să cred că acesta pot fi şi mă apucă nu numai o imensă ruşine dar şi o nesfârşită lehamite de sine.

Unde sunt culmile divine pe care am dorit să ajung, unde e universul de lumină în care am visat să mă pierd, unde e Dulcineea visurilor mele şi iubirea de care am făcut atâta caz în toate împrejurările ?    

Doamne, nu cred că am înnebunit, nu cred că am exagerat cu judecăţile reflecţiilor în oglindă !  E infinit de trist şi de adevărat durerosul şi tragicul meu adevăr.

Iartă-mă, Doamne !”

Crucindu-mă de cele văzute, nu m-am putut abţine să nu strig ca un disperat „Oameni buni, acest individ nu e sănătos ! Feriţi-vă de el, că nu se ştie ce-i mai poate tuna prin scăfârlie !”

                                                          ***         

Pe site-ul „Contributors.ro” scriitorul şi filosoful Gabriel Liiceanu publică articolul „Singurătatea unei doamne”, în care prezintă imaginea neobositei luptătoare a disidenţei, Doina Cornea, care a încetat din viaţă, într-o discreţie totală, lipsită de tamtamuri şi onoruri.

Simţind nevoia să-mi exprim sentimentele faţă de Marea Doamnă care a ţinut sus drapelul luptei antitotalitare, ca şi cealaltă eroină Maria Rizea, am comis poezia care urmează, pe care am prezentat-o la „Comentarii”

.

                               SLAVĂ EROILOR NEÎNFRICAŢI

                            Patriotarzi şireţi, cu gura mare,

                 Produc ravagii la înaintare

                 Şi aburind mulţimi de gură-cască

                  Punctează astfel că îi lasă mască

                             Prea mulţi ticăloşiţi produc urgia

                  Ce infestează toată România

                  De nu mai vede marile repere

                  Prea multe mituri calpe, efemere

                             Durerea mea e peste cât se poate

                  Când vâd crescând valorile trucate

                  În timp ce jertfa plină de grandoare

                  În ceaţa amneziilor dispare

                              E trist şi ruşinos din cale-afară

                  Ce se petrece cu această ţară

                  Îmbolnăvită grav şi cangrenată

                  De haita ticăloasă şi turbată

                              Creştini de mai suntem din Joi în Paşti

                  Doar Cel de Sus dezastrul îl cunoaşte

                  Şi nu mai ştiu la Marea Judecată

                   Cine-o să piardă, cine o să bată.

Există la acest neam, ca la puţini alţii, detestabilul obicei de a scoate din joc excelenţele reprezentative, fie suprimându-le, la propriu, fie marginalizându-le şi lăsându-le în uitare. N-am să înţeleg niciodată această răsucire a minţii care produce monştri asasini şi victime în rândul oamenilor noştri cei mai de seamă. Mi-e teamă că e un sindrom care ţine de gena noastră, altfel cum s-ar putea explica ?

                                                          ***    

Colegul meu de facultate Aurel Ivan (Brezeanu), aflat într-o stare de sănătate nu tocmai de invidiat, m-a rugat să particip la întâlnirea anuală a absolvenţilor facultăţii de filologie, seria 1959-1964, care se va ţine pe 26 mai 2018.

Nu i-am promis nimic precis, în schimb am comis o poezie, un mesaj de suflet, pentru cei ce vor participa la eveniment, să ştie că sunt alături de ei. Nu ştiu nici dacă mă voi duce, nici câţi vor mai fi prezenţi dintre cei tot mai puţini rămaşi în viaţă. Recunosc că nu e cel mai potrivit gest dar, mi-e greu să fac altfel. Am mai fost de vreo două ori şi nu m-am simţit în toate apele mele.

                                                          ***   

Abia astăzi, după vreo două-trei săptămâni, am isprăvit lectura romanului „Suspectul” de Michael Robotham, care m-a dat şi nu m-a dat pe spate.

Mai întâi pentru că am citit acest thriller psihologic pe capitole, cu întreruperi, ceea ce nu se face, pentru că se întrerupe firul narator şi se diluează substanţa romanului.

Apoi, pentru că prezentând întâmplările într-un mediu tipic englezesc, cu denumiri de personaje şi de locuri în limba respectivă, priza mea la lectură e întrucâtva diminuată, mai ales că acţiunea nu se desfăşoară linear şi apar pe parcurs noi surprize cu nedumeriri.

În fine, romanul atât de mult elogiat, este atât de psihologic, încât nici nu mai ştii până la urmă ce vrea să demonstreze autorul, cum rezolvă el problema suspiciunii.

Una peste alta, când am închis cartea împrumutată de la Cătălin, am răsuflat uşurat că am putut s-o parcurg  cap-coadă.

Dar ceea ce mă preocupă în special e întrebarea  presantă. Dacă nici eu, un nărăvit al lecturii, nu mă mai omor atât de mult cu ea şi-mi irosesc timpul cu alte mai prozaice preocupări, este pe deplin explicabil de ce tinerii ieşiţi de pe băncile şcolii, deveniţi captivi ai tehnologiilor, au renunţat aproape în întregime la farmecul şi seducţia lecturii. Fenomen deosebit de grav, cu consecinţe nefaste nebănuite.

Iar dacă nici Premiul Nobel pentru literatură nu se mai acordă, din pricina unui scandal sexual, vă puteţi da seama în ce ape ne scăldăm şi încotro se îndreaptă această lume degenerată. 

                                                          ***

Prin spaţiu rătăcind ca o rachetă, am mai comis o „Ardere completă” pe care-am prins-o-n „Versuri amărâte”, de-o place-o cineva, să mă sărute.

E indimenticabil câtă lavă evaporată se înalţă-n slavă şi luminează-n dansul ei eteric şi pur nemărginitul întuneric.

Atâta fericire nu încape în nici un organism purtat de ape, doar eu sunt copleşit de-o frenezie ce doar în poezie poa’ să fie.

Pe-acest tărâm de plânsete şi jale mi-e imposibil să-mi găsesc o cale şi, d-aia, rătăcind ca o rachetă, mă mântuiesc în arderea-mi completă.

 
Stelian Gomboș: Curajul… PDF Print E-mail
User Rating: / 1
PoorBest 
Written by Ştefan Doru Dăncuş   
Thursday, 10 May 2018 12:54

 

 

Moto: „Nu te teme turmă mică!...” (Sf. Ap. şi Ev. Luca 12, 32)

 

Într-o lume descurajantă şi descurajată se impune a se vorbi despre curaj şi bărbăţie, curajul fiind, dintotdeauna şi întotdeauna, o calitate şi o virtute incontestabilă. Da, curajul, nu tupeul, nu impertinenţa, nu insolenţa, nu indolenţa, nu obrăznicia ori nesimţirea!...

Altfel spus, chiar merită să ai curaj, acolo şi atunci când trebuie şi, mai mult, să-i admiri pe oamenii curajoşi, hotărâţi, fermi şi demni, raportându-te la ei ca la nişte exemple, pilde şi modele vrednice de urmat!...

Căci, ce altceva au fost Sfinţii, Eroii, Martirii, Mărturisitorii şi Mucenicii acestei lumi şi acestui neam sau popor dacă nu nişte oameni plini de bărbăţie şi curaj, care au avut tăria sufletească şi capacitatea morală de a spune binelui bine şi răului rău, de a spune da acolo unde era da şi de a spune nu acolo unde era nu, adică de a accepta şi admite numai ce trebuia primit şi de a refuza sau respinge ceea ce trebuia îndepărtat şi înlăturat!...

Şi noi trebuie să procedăm la fel, cu tărie, cu responsabilitate, cu dreptate, cu fermitate şi cu dreptate, ba, mai mult, încurajând şi îmbărbătând!...

Dumnezeu nu este de acord cu căldiceii, laşii ori slăbănogii, fără determinare şi consecvenţă, pe care, ne avertizează, prin Cartea Apocalipsei, „că-i va scuipa din gura Sa!...”

Noi, toţi, aşadar, suntem chemaţi la curajul mărturisirii, la curajul asumării, la curajul îndreptării şi amendării, întoarcerii şi convertirii, sancţionării şi corectării!...

Prin urmare, noi suntem chemaţi să avem curaj, chiar cu riscul de a deveni incomozi, apărând, propovăduind şi mărturisind adevărul, care, de foarte multe ori, deranjează şi chiar supără, însă tot el este acela care „ne va face liberi!”

Mântuitorul nostru Iisus Hristos chiar ne-a îndemnat să îndrăznim, să avem curaj, să nu ne temem, căci „El a biruit lumea!”

Bunăoară Sfinţii, de pildă, au ajuns la simplitatea pură pentru că au depăşit în ei înşişi orice dualitate, orice duplicitate, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul. Ei au depăşit lupta dintre suflet şi trup, dintre bunele intenţii şi faptele pe care le săvârşesc, dintre aparenţele înşelătoare şi gândurile ascunse, dintre ceea ce pretindem că suntem şi ceea ce suntem de fapt. Ei s-au “simplificat” pentru că s-au dăruit în întregime lui Dumnezeu. Este motivul pentru care se pot dărui în întregime şi oamenilor în relaţiile cu aceştia. Dacă evită uneori să numească cu brutalitate pe nume slăbiciunile acestora, o fac pentru a nu-i descuraja şi pentru ca şi în ei să sporească ruşinea, delicateţea, recunoştinţa, simplitatea şi sinceritatea.

Sfinţii (ne) dau/inspiră curaj întotdeauna. Uneori ei micşorează pentru aceasta proporţiile exagerate de închipuire pe care oamenii le atribuie prin imaginaţie slăbiciunilor lor, păcatelor şi patimilor lor. Ei îi vindecă de sentimentul deznădejdii sau al neputinţei totale. Dar uneori ei reduc de asemenea şi orgoliul celorlalţi cu un umor delicat. Ei surâd dar nu râd cu zgomot sau sarcastic.

Alteori în faţa faptelor imorale şi a patimilor condamnabile ei îşi arată seriozitatea dar nu inspiră niciodată spaimă. Ei acordă o valoare infinită celor mai sărmani oameni, pentru că întrupându-Se Fiul lui Dumnezeu Însuşi a dat această valoare infinită tuturor oamenilor. În fiecare om ei îl văd pe Iisus Hristos, cum spun în cugetările lor unii Părinţi duhovniceşti. (Pr. Dumitru Stăniloae, Rugăciunea lui Iisus şi experienţa Duhului Sfânt, Ed. Deisis, Sibiu, 1995, p. 47).

În altă ordine de idei, în sens cotidian, obişnuit, curajul este atitudinea (capacitatea, caracteristica), specifică unor oameni, care înfruntă cu îndrăzneală sau temeritate pericolele. Din punct de vedere moral, curajul orientat spre scopuri nobile, este considerat virtute. Omul curajos este un exemplu pozitiv sau chiar un model pe care ceilalţi îl adoptă, uneori.

Curajul este o trăsătură de caracter opusă laşităţii, particularitate regăsită în paleta caracteristicilor oamenilor care nu-şi pot stăpâni frica. Omul curajos luptă cu primejdiile, în timp ce laşul are o atitudine contrară, orientată spre evitarea acestora.

De regulă, omul curajos este considerat un om demn, cu suflet nobil, în schimb laşul este opusul acestuia, adică i se pune eticheta de om nedemn şi ignobil.

Diferenţa dintre curajoşi şi laşi nu are la bază criteriul lipsei, respectiv existenţei, fricii, ci al existenţei sau nu a forţei morale de a înfrunta sentimentul de teamă. Acest sentiment îl regăsim în cazul celor din prima categorie, însă lipseşte în cazul laşilor.

Cu alte cuvinte, curajul şi frica nu se exclud reciproc, întrucât aceasta este prezentă la orice om, dar numai omul curajos o înfruntă prin asumarea riscurilor generate de pericolele ce pândesc societatea. Omul curajos nu este un om neînfricat, ci un om care îşi asumă riscul de a înfrunta pericolele sau primejdiile.

Mark Twain spunea: „Curajul înseamnă rezistenţa la frică, stăpânirea fricii, nicidecum absenţa fricii”.

Iar conform lui Nelson Mandela: „Curajos nu este cel care nu are frică, ci acela care reuşeşte să şi-o învingă”.

Nu există oameni normali cărora să le lipsească sentimentul de frică, indiferent că sunt curajoşi sau laşi din fire, şi nici oameni normali care să nu aibă dorinţa de a face acte de bravură. În principiu, omul este programat să evolueze, ceea ce înseamnă că are voinţa de a avea realizări importante.

Dacă aşa stau lucrurile, atunci de ce anumiți oameni devin curajoşi, unii devin lași, iar alții ajung să aibă o conduită bivalentă sau duală (uneori sunt curajoși, alteori sunt lași)? Care este explicaţia?

În primul rând, deşi au multe asemănări sau aspecte comune, oamenii sunt, totuşi, diferiţi. Nu există doi oameni identici. Nici măcar gemenii monozigoţi nu sunt total identici.

În al doilea rând, indiferent de zestrea sa genetică, fiecare om are propria personalitate, care are aspecte specifice în raport cu trăsăturile sau caracteristicile celorlalţi. Unele dintre aceste trăsături sunt influenţate sau chiar schimbate de către factori multipli (mediu, educaţie etc.)

Într-o altă ordine de idei, din punct de vedere etimologic, cuvântul curaj provine din latinescul cor, care înseamnă inimă. Se poate spune că omul curajos este cel care trăieşte şi se comportă după cum îi dictează inima şi mai puţin după ceea ce îi recomandă mintea. Omul care manifestă curaj este cel care preferă să trăiască cu suficientă intensitate viaţa, chiar dacă la orice colţ se poate ivi un pericol ce poate produce un deznodământ nefericit pentru cel în cauză.

Curajul este aproape întotdeauna asociat cu riscul sau cu primejdia, deoarece omul curajos preferă să înfrunte pericole sau să-şi asume riscuri, indiferent de ceea ce-i spune raţiunea, în timp ce laşitatea este cel mai adesea precedată existenţa unor procese deliberative, care stau la baza deciziei laşului de a nu-şi asuma riscul sau de înfrunta primejdia. În mod paradoxal, se poate spune că, în quasitotalitatea situaţiilor, curajosul are un comportament iraţional, iar laşul o conduită raţională.

Indiferent de ceea ce-i spune mintea să facă, omul curajos preferă glasul inimii, iar laşul, indiferent de ceea ce-l şopteşte inima să facă, va alege raţiunea minţii. Nu înseamnă, însă, că omul curajos se bazează pe intuiţie, iar laşul numai pe chibzuire.

Intuiția este capacitatea omului (calitate a conștiinței umane) de a descoperi, pe cale rațională, dar în mod spontan, semnificaţia unei probleme ori a unui lucru (obiect). (Mintea omului este un ansamblu unitar și structurat de informații, dar care, potrivit celor mai reputați specialiști în psihologie, funcționează în două moduri (sisteme) operaționale: sistemul rapid și sistemul lent).

Sigur, intuiţia poate avea şi accepțiunea de inspirație sau presentiment, dar nu despre acest sens vorbim aici. Chibzuirea este capacitatea omului (calitate a conștiinței) de a analiza limpede și precis datele și împrejurările relevante contextului în care se află. Cel care discerne desfășoară un proces psihologic de analiză, cumpănire sau chibzuință, deliberând cu detașare psihică. Laşul poate acţiona bazându-se pe intuiţie sau chibzuinţă, în timp ce omul curajos, chiar dacă beneficiază de intuiţie sau discernere va alege ceea ce face în funcţie de ceea ce îi recomandă inima.

În concluzie, din perspectiva resorturilor interioare/lăuntrice, în principal, actele de curaj nu sunt generate de intuiţie şi, evident, nici de chibzuire. Cauza principală a curajului este dorinţa, pasiunea sau sentimentul trăite de cel care înfruntă frica şi îşi asumă riscul unor consecinţe negative, în timp ce cauza principală a laşităţii este reprezentată de teama producerii consecinţelor negative anticipabile.

Altfel spus, omul curajos se simte mai confortabil din punct de vedere psihic sau moral dacă îşi stăpâneşte frica şi luptă cu primejdiile, iar laşul, dimpotrivă, se simte mai bine dacă se lasă stăpânit de frică şi evită pericolele.

Din perspectivă istorico-militară, de exemplu, curajul este identificat cu actul de bravură sau cu eroismul. Actele curajoase au cauzat, nu de puţine ori, consecinţe negative, iar uneori chiar letale, asupra autorilor acestora. O parte dintre aceste fapte îşi găsesc locul în manualele de istorie şi devin pilde sau exemple pentru militari şi toţi cei care se pot afla în sau se confruntă situaţii periculoase.

În lucrările de specialitate întâlnim şi alte abordări ale curajului, mai nuanţate, vorbindu-se de curajul zilnic de curajul de zi cu zi.

Spre exemplu, vorbind despre curaj, M. Maltz arată următoarele: „Trebuie să aveţi zilnic curajul să riscaţi să faceţi greşeli, să riscaţi să cunoaşteţi eşecul sau să fiţi umilit. Un pas într-o direcţie greşită este mai bun decât statul pe loc toată viaţa” (M. Maltz, Psiho-cibernetica, Ed. Curtea Veche, 2017, p. 159).

Într-adevăr, un act de curaj în sensul general acceptat, adică de act glorios sau de act eroic, trebuie considerat un comportament virtuos excepţional, care merită respectul ori recunoştinţa semenilor, dar viaţa, fără a le exclude, nu trebuie să aibă ca ţel astfel de acte.

Viaţa este un lung şir de alegeri şi de evenimente sau lucruri impuse, pe care omul le trăieşte în fiecare clipă. Sunt de părere că înfruntarea fricii de către fiecare om este mult mai importantă, dacă se manifestă zilnic, decât curajul eroic sau glorios, care poate fi demonstrat de puţine ori sau deloc în viaţă.

În general, despre oamenii curajoşi, în sens clasic, se vorbeşte la trecut, întrucât, în majoritatea cazurilor, aceştia nu au reuşit să treacă peste pericolele pe care au dorit să înfrunte. Prin acte de îndrăzneală zilnică, care provin din partea unui număr cât mai mare de oameni, pot fi realizate sau înfăptuite lucruri mult mai importante, dacă privim în ansamblu efectele concurente ale acestora. Mai mult, de aceste acte se vor contamina din ce în ce mai multe persoane, care vor imita ceea ce au observat la alţii, determinând un curaj colectiv benefic pentru societate.

În încheiere, vom reţine şi sublinia, în acelaşi duh cu Părintele Nicolae Steinhardt că „curajul este o prea rareori pomenită şi totuşi esenţială însuşire creştină. Poate că îndată după virtuţile teologale, ocupă locul de frunte. Fără de curaj existenţa Bisericii nu ar fi de conceput: a fost nevoie, ca să ia fiinţă, de curajul Întemeietorului ei; ca să dureze, de cel al discipolilor Săi.

Ni se vorbeşte de blândeţea Domnului, care-I asemuit unui miel blând şi lipsit de glas. Metafora este îndreptăţită şi înduioşătoare. Nu mai puţin este aceea ce adoptă drept cuvânt-imagine un leu viteaz.

Cine oare s-ar fi urcat pe cruce, primind de bună voie una din morţile cele mai cumplite din câte se pot închipui, de nu un viteaz cu inimă de leu? Care fire de nu una de inflexibilă tărie ar fi îndurat vreme de trei ani şi jumătate, senină şi calmă, ura, vrajba, perfidia, ambuscadele vrăjmaşilor? Ar fi stat, neclintită şi neînfricată, în faţa dregătorului şi a sinedriului? (A nepăsării unuia şi înverşunării celorlalţi?) Şi cum altfel decât act de îndrăzneală ar putea fi socotită plecarea Apostolilor la propovăduire printre oameni ostili fără a duce cu ei nici traistă nici toiag nici pâine nici bani? Şi care inşi de nu dintre cei mai dârji şi mai neştiutori de teamă ar fi răbdat chinuri cu adevărat atroce mai degrabă decât să-şi lepede, fie şi în schimbul celor mai ademenitoare făgăduieli, credinţa? Nu-i deloc neexact din punct de vedere istoric ori exagerat, din punct de vedere psihologic, a spune că sângele martirilor constituie podoaba, purpura şi vizonul Bisericii; este şi temeiul ei, în sensul cel mai strict şi mai tehnic al cuvântului. (Nicolae Steinhardt, Monahul Nicolae Delarohia, Dăruind vei dobândi, Editura Dacia, 1997, p. 252).

Prin urmare, să nu uităm faptul că „Curajul conţine geniu, putere şi magie” (Goethe); „Curajul înseamnă să ai puterea să te ridici şi să vorbeşti. Curajul înseamnă, de asemenea, să te aşezi şi să asculţi” (Churchill) şi, „De regulă, actul de curaj este dictat de inimă, iar actul de laşitate este impus de minte”!...

De aceea, haideţi oameni buni, să fim curajoşi, căci curajul ne va trezi, ne va uni, ne va transforma în oameni liberi, demni, şi uniţi!...

Curajul ne va ajuta să devenim/să fim noi înşine, în tot locul şi în toată vremea!...

 
VIRGIL CIUCĂ: Întâmplări de primăvară PDF Print E-mail
User Rating: / 1
PoorBest 
Written by Ştefan Doru Dăncuş   
Friday, 18 May 2018 08:39


           

Chiar a venit primăvara 
Cu migraţii şi războaie
Uneori dinspre Samara 
Vin şi lupi în piei de oaie 

A venit iar primăvara 
Mieii zburdă pe câmpie
Când “Prea Sfântă Nucleara”
Îi trimite-n veşnicie

Chiar a venit primăvara
Cu armate deghizate
Să transforme în Sahara
Orice gând de demnitate!

A venit iar primăvara
Generali plini de păcate
Pregătesc “incendiara”
Bombă spre eternitate

Primăvara se răzbună!
Păsările  nu mai cântă
Căci religia străbună
De mulţi ani nu mai e sfântă!

A venit iar primăvara
A venit cam târzior!
Aşteptam să vină vara 
Dup-un frig de abator!

A venit să-ntinerească
Versul îngheţat de ger
Dornică să dăruiască
Inspiraţii cu mister

Da, a venit primăvara,
Ciocârlia nu mai cântă
Parlamentul vinde Ţara
Trump şi Putin se confruntă!

 
ROMÂNIA MAGNIFICĂ: “Aceasta recunoastere explica... PDF Print E-mail
User Rating: / 1
PoorBest 
Written by Ştefan Doru Dăncuş   
Friday, 11 May 2018 11:41

 

“Aceasta recunoastere explica dreptul de a se inchina in limba romana in biserici, de a avea scoli romane cu revizori si profesori români...”

 

10 Mai 2018

113 ANI DE LA IRADEAU IMPERIALĂ DIN 9 MAI (PUBLICATĂ LA 10 MAI) 1905 CARE PREVEDEA RECUNOAŞTEREA NAŢIONALITĂŢII ROMÂNE ÎN IMPERIUL OTOMAN



„Şedinţa dela 24 Maiu a Camerii
Şedinţa se deschide la orele 2.30 sub presindenţia dlui Gr. Triandafil.
Prezenţi 130 deputaţi.

(La intrarea generalului Lahovary, Camera isbucneşte în aplauze furtunoase, manifestându-şi astfel mulţumirea pentru aplanarea conflictului cu Turcia).

Dl preşedinte dă citirea telegramei de mulţumire pe care a trimis-o în numele Camerei române, Camerei deputaţilor din Italia, precum şi telegramei de mulţumire şi simpatie pe care Camera italiană a trimis-o, ca răspuns, Camerei române, - acestea cu prilejul chestiunei macedonene (Aplauze).

Dl Ion I. Brătianu: Sunt chestiuni cari trec peste luptele de partide şi chestiunile naţionale sunt de această natură. Comunicarea pe care ne-a făcut-o dl presedinte, îmi dă prilejul să spun că de acum câte-va zile voiam să aduc în dezbatere această chestiune. Atunci ministrul afacerilor străine m’a rugat să mai amân câte-va zile. Am fost fericit să primesc această cerere. În adevăr, aflu astăzi că ziarele turceşti au publicat o Iradea prin care se recunoaşte românilor  de a avea muktari (primari) şi comunităţi religioase.
Acest succes este datorit politicei noastre şi ne putem felicita.
Încă din 1902 cabinetele europene au fost sesizate printr’o notă, pe când eram ministru al afacerilor străine, de chestiunea Românilor din Macedonia. Aceste puteri ne au ajutat mult în acţiunea noastră. Politica noastră a fost susţinută fiindcă a fost dreaptă. De aceea trebuie s’o urmărim cu continuitate, mai cu seamă că interesele noastre sunt aceleaşi ca şi ale Europei. Ori care ar fi orbirea unor organe eclesiactice din Turcia, nu ne îndoim de isbânda definitivă a cauzei noastre. Ne exprimăm în acest moment recunoştinţa noastra factorilor cari au contribuit la acest succes al cauzei române, şi în primul rând marilor puteri. (Aplauze).

Dl M. G. Cantacuzino cere dlui ministru de externe declaraţiuni formale în privinţa succesului repurtat de România.

Iată declaraţiunile făcute de dl. General I. Lahovari, Ministrul afacerilor străine, atît în Cameră căt şi în Senat, în  chestiunea conflictului cu Turcia:

Conflictul care s’a ivit între noi şi Imperiul Otoman este drept a o recunoaşte, n’a fost provocat printr’un act al guvernului Imperial însuşi. El s’a născut din neobservarea de către valiul din Ianina a ordinelor date de Sublima Poartă, neobservarea care a atins grav demnitatea şi interesele statului român.
În adevăr, la Ianina am obţinut în 1902 instalarea unui consulat român şi avem şcoli române a căror deschidere s’a făcut tot cu autorizaţia guvernului imperial.
Valiul a văzut cu ochi răi instalarea conzulatului român şi a refuzat a recunoaşte pe revizorii noştri şcolari deşi ei aveau scrisorile de recunoaştere a calităţei lor semnate şi date de Alteţa Sa Marele Vizir de ministerul instrucţiunei publice otoman.
Mai mult încă, valiul, profitând de un incident ivit în zilele de Paşti, într’un sat român vecin de Ianina între Români şi Greci relativ la citirea rugăciunilor în limba română, şi-a permis a aresta pe revizorii noştri, sub pretext de instigaţiune; deşi ei nu călcase prin acel sat.
La protestările noastre a rezistat şi a rezistat chiar la ordinele ce i s’a dat de la Constantinopol, căci în loc de a-i pune în libertate i-a expulzat după teritoriul Imperiului şi i-a debarcat la Brindisi.
Simte ori cine ce atingere gravă această purtare a valiului aducea acţiunei noastre în Macedonia şi prestigiului nostru înaintea populaţiunei române din Turcia. Demnitatea Regatului suferea din această atingere şi o intervenţiune energică pe lângă Sublima Poartă se impunea.
Domnilor, astăzi când conflictul este rezolvat, să-mi daţi voe să nu vă arăt cât de acut devenise la un moment. Dar ne-am ştiut tari, simţând cu noi sufletul întregei naţiuni şi am persistat spre a dobândi satisfacerea aspiraţiunilor neamului.
În privinţa conflictului, însuşi de la Ianina valiul a primit ordin imperial ca, cu ocaziunea sărbătoarei noastre naţionale, să meargă la conzulatul român să facă vizită conzulului nostru încât neînţelegerea să fie uitată.
Revizorii expulsaţi vor fi repatriaţi şi readuşi la Ianina spre a-şi exersa misiunea lor de revizori ai şcoalelor române.
Aceasta pentru regularea incidentului de la Ianina.
Pentru însă ca asemenea conflicte să fie înlăturate pe viitor, M. S. I. Sultanul a binevoit a acorda un irade imperial, care a fost comunicat oficial şi a apărut eri 10 Maiu în toate ziarele din Constantinopol.
Prin acest irade Majestatea Sa, în înalta sa bunăvoinţă cătră populaţiunea română din Imperiu, a acordat recunoaşterea naţionalităţei sale cu drepturi civile pe picior de egalitate cu celelalte populaţiuni creştine după teritoriul otoman.
Această recunoaştere explică dreptul de a se închina în limba română în biserici, de a avea şcoli române cu revizori şi profesori români, de a constitui comunităţi alegând pe muktarii lor (primarii lor), de a avea delegaţi sau consiliile lor de administraţiune ale vilaetelor.  Astfel ziua de 10 Maiu însemnează încă o dată un mare progres al neamului. Este o zi fericită pentru Români.
Să-mi daţi voe, dlor, să constat că acest fericit rezultat a fost dobândit şi este datorit încordărei tuturor forţelor naţiunei române.
Aduc omagiile mele presei de toate nuanţele, care a ştiut a păstra tăcerea şi n’a împedicat negocierile relative la aplanarea conflictului prin destăinuiri şI polemici inoportune.
Mulţumesc majorităţei acestui parlament, care ne-a exprimat o încredere deplină prin calmul cu care a aşteptat soluţiunea unei chestiuni atât de gravă.
Asociez la mulţumirile mele opoziţia, care a arătat şi de această dată că în marele interese naţionale toţi Românii merg uniţi mână în mână.
Termin prin a arăta că România trebue să fie recunoscătoare către M. S. Sultanul pentru bunăvoinţa ce a arătat credincioasei sale populaţiuni de neam roman şi a adresa expresiunea recunoştinţei noastre către marile puteri cari au dat sprijinul lor dreptei cauze a Românilor.”

Din ziarul TRIBUNA, 15 mai 1905

 
Stelian Gomboș: Cu şi despre Părintele Profesor Nicolae Bordaşiu... PDF Print E-mail
User Rating: / 1
PoorBest 
Written by Ştefan Doru Dăncuş   
Friday, 18 May 2018 09:58

 

Cu şi despre Părintele Profesor Nicolae Bordaşiu de la Biserica “Sfântul Silvestru” din Bucureşti – Crâmpeie de viaţă şi istorie, povestite pe viu - articol omagial, festiv şi aniversar – cu prilejul împlinirii a 94 ani de viaţă pământească şi creştinească, binecuvântată şi pilduitoare…http://www.ziarullumina.ro/images/blogs/article/facebook.gif" >G-bookmarks Live Technorati

La vârsta şi anii săi de viaţă (94 la număr), Părintele Profesor Nicolae Bordaşiu – vrednic slujitor al Bisericii „Sfântul Silvestru“ din Capitală, uimeşte prin spiritul său viu, mereu atent la cei din jur, întotdeauna pregătit şi neostenit în a le fi de folos credincioşilor care vin în număr considerabil la slujbe. Îi bucură pe fiecare în parte cu poveţele şi cuvintele dinadins alese să le mai uşureze din sarcina necazurilor. Dincolo de haina preoţească, care îl înnobilează, părintele este un om care a trăit o viaţă marcată de asprimea celor mai dure închisori, dar şi de amintiri de aur cu Părintele Profesor Dumitru Stăniloae sau Părintele Profesor Constantin Galeriu.

O uşă masivă şi grea, brodată în vitralii, lasă ochiul să descopere încăperea minunată a Bisericii „Sfântul Silvestru“ din Bucureşti. Cu greu reuşeşti să desluşeşti siluetele din interior, cât timp retina mai poartă încă imaginea albului prea alb de pe exteriorul lăcaşului. Zarva şi căldura de afară nu au ce căuta înăuntru. Rămân prizoniere în lumea cea mare şi urlă pe la geamuri şi uşi sub formă de claxoane de maşini, sirene, glasuri. Nimeni nu le aude. Oamenii s-au aşezat cuminţi pe scaune, ca şi cum cineva le-ar fi poruncit să stea smeriţi şi să aştepte. Să aştepte până la începerea slujbei Sfântului Maslu. Oricât de îngândurate le-ar fi frunţile, nu poţi să nu le remarci chipurile îmblânzite în lumina galbenă a lumânărilor. Ochii lucesc intens şi se îndreaptă toţi, ca la comandă, spre Părintele Nicolae Bordaşiu. Este primit cu mare drag în mijlocul lor, îi sorb fiecare cuvânt şi îi sărută dreapta când trece prin dreptul lor. Preotul le zâmbeşte şi le răspunde în aceeaşi manieră. Toţi sunt ai lui, părinţi, copii, bunici, a crescut generaţii întregi. Are răbdare cu ei la spovedanie, îi mustră şi îi iartă când greşesc, asemenea unui părinte responsabil.

A moştenit veleităţile omului dedicat cauzei pe care o susţine de la tatăl său, Gheorghe, preot şi dascăl, un luptător, după cum susţine Părintele, pentru unitatea României: Tânăr fiind, entuziast şi cu dragoste de ţară şi de poporul românesc, a fost unul dintre cei prezenţi pe Câmpia de la Alba Iulia care au zis: «Vrem să ne unim cu ţara!»“

De aici începe povestea, iar cuvintele se înnoadă atât de bine unele de altele încât ai impresia că retrăieşti adolescenţa Părintelui Nicolae Bordaşiu. Ungurii n-au uitat lucrul acesta, că tata s-a răzvrătit şi, după impunerea Dictatului de la Viena (1940), l-au condamnat, în lipsă, la moarte. Eu nu puteam gândi să rămân într-o stăpânire străină şi să învăţ şcoală într-o limbă pe care nu o cunoşteam. Eu nu ştiam limba ungurească. Asta a vrut Bunul Dumnezeu să se întâmple. Am plecat eu singur întâi de acasă. Apoi, am venit şi am luat-o pe sora mea, aveam doar 16 ani. Mama mea murise şi tatăl meu era ocupat cu şcoala, cu parohia, cu pământul. Faptul că am rămas fără mama a făcut ca eu şi sora mea să fim foarte uniţi. Ea nu a putut suporta să rămână fără mine. Când am venit acasă, îşi pierduse graiul de plâns şi atunci tatăl meu mi-a zis: «Ori o iei şi pe soră-ta, ori nu mai pleci nici tu.»

- Aţi luat-o de acolo pe sora dumneavoastră? Tatăl a rămas în sat?

- Am luat-o. Aşa a vrut Dumnezeu să fie aşa, pentru că, într-o seară, când înaintau trupele ungureşti, în sat a venit un pluton de unguri. S-au dus la cârciumă, au dat de băut oamenilor din sat. După ce au băut, unul dintre ei a spus unui ţăran: «Noi am venit să punem pe băţ pielea la popa ăl tânăr». Popa cel bătrân era bunicul şi cel tânăr era tatăl meu. Omul când a auzit a mers să-i spună primarului. Acesta a auzit la radio ce se întâmplă în Ardealul de nord şi atunci l-a trimis pe cel care bate toba şi spune veştile în sat. Omul a venit să-i spună tatei ce se întâmplă, dar în coridorul casei era un soldat care nu l-a lăsat să intre. Tata asculta radio, el nu a auzit nimic, nici nu ştia că are soldat care îl păzeşte. Omul a intrat pe la vecin, s-a dezbrăcat de haine ca şi cum ar fi s-ar fi trezit din somn. A strigat din grajd în româneşte şi în ungureşte că moare boul. Soldatul când a auzit, care era, în fond, un ţăran, ceea ce pentru el un bou era ceva de preţ, l-a lăsat pe om în casă…

- Părinte Nicolae, a reuşit planul pus la cale de ţăran?

- Da. Tata când l-a văzut, nu l-a cunoscut, că el era un străin de casa noastră, s-a speriat, dar celălalt i-a făcut semn să tacă. I-a spus că are în casă un soldat care îl păzeşte, că la cârciumă este un grup întreg venit în sat să îl omoare. Tata a ieşit sub pretextul că merge să vadă cum moare boul, s-a dus în grajd şi de acolo a plecat mai departe. Când au venit mai târziu ungurii, l-au întrebat pe soldat: «Popa e înăuntru?», şi celălalt a răspuns că nu, că e dus în grajd că-i moare un bou. Când s-au dus ei acolo, grajdul era gol, vitele liniştite şi au realizat că au fost păcăliţi…

- Preacucernice Părinte Nicolae, a rămas fără repercusiuni farsa jucată ungurilor?

- Nu. S-au dus şi l-au luat pe bunicul meu. Dacă până în acel moment au venit cu linişte, acum au venit cu împuşcături şi cu urlete şi spuneau în gura mare că dacă cineva îl adăposteşte pe „popa cel tânăr“ şi nu-l predă, va fi împuşcat. L-au dus pe bătrânul preot, care avea atunci vreo 70 de ani, la marginea satului şi i-au dat nişte unelte ca să-şi sape singur groapa. Oamenii din sat, ca să-l salveze, au trimis oameni călări în satele vecine, unde erau unguri, să le spună ce se întâmplă în satul lor. I-au rugat să vină în ajutorul preotului bătrân care a fost întotdeauna un om paşnic şi bun. El a fost liniştit şi nu a făcut niciodată gălăgie ca cel tânăr, care îndemna să ne unim cu ţara. Au venit oamenii din satul vecin şi l-au salvat pe bunicul. Până târziu, peste ani şi ani, groapa a rămas mărturie a ceea ce putea să se întâmple...

Firul poveştii continuă cu perioada liceului, absolvit la Beiuş, judeţul Bihor, unde vedeai oamenii mergând la plug cu căruţa, iar duminica erau îmbrăcaţi impecabil, ca nişte domni adevăraţi de oraş, un oraş cu o istorie culturală bogată, care a pus o bază solidă în educaţia adolescentului cu gânduri şi aspiraţii înalte pentru viitor.

Legat tot de oraşul ardelenesc este momentul întâlnirii cu Preotul paroh şi Episcopul martir Nicolae Popovici, bucuria vieţii mele acea întâlnire, omul care mi-a îndrumat paşii spre teologie şi m-a sfătuit îndeaproape, spune Părintele Nicolae. Pentru că era în vremea războiului şi nu era permis decât admiterea la o facultate militarizată, tânărul Bordaşiu Nicolae dă admitere la Farmacie, ca să poată urma Teologia. Reuşeşte şi urmează în paralel cursurile ambelor facultăţi. A urmat o perioadă de care Părintele Nicolae Bordaşiu îşi aduce aminte cu mare plăcere. Povesteşte de Gala Galaction, profesor la Vechiul Testament, o personalitate a Bisericii noastre, scriitor, profesor. Avea o dragoste enormă faţă de slujbă, faţă de Biserică. Gala Galaction s-a apropiat foarte mult de studenţii cazaţi la Internatul Teologic, de la Mănăstirea Radu Vodă, mai cu seamă în serile în care venea şi le vorbea celor 20-35 de tineri ca şi cum ar fi fost copiii lui.

Pe lista numelor care i-au deschis apetitul pentru cunoaştere şi învăţătură se înscriu numai personalităţi marcante. A fost profesorul Ioan G. Coman, care le făcea expuneri de patrologie, de literatură patristică. Profesorul era o somitate, un savant în materie, cunoscător de limbă greacă şi latină. Apoi, era Haralambie Rovenţa, profesorul de Noul Testament, care a publicat nenumărate cărţi de comentarii la Noul Testament. Era un om de o bunătate sufletească şi de o fineţe deosebite. Filosoful Ioan G. Savin, alt om impecabil, pe care studenţii îl aplaudau la curs. Mai era stâlpul Ortodoxiei, cum ziceam noi, Tudor M. Popescu, marele istoric, care era un om atât de modest… venea şi cânta la strană cu noi la slujbele pe care le făceam la Biserica Radu Vodă, unde patriarhul Justinian a instituit regim de mănăstire. Ne-a trimis ca preoţi slujitori oameni deosebiţi. Acolo a fost părintele Paulin Leca, care a tradus mai multe cărţi din limba rusă, era foarte bun cunoscător de limba rusă, a fost Maxim Mereanu, care au fost cu toţii trăitori în Grecia. Aceştia veneau şi făceau slujba la biserică, împreună cu preoţii de la facultate şi cei care erau la internat. Internatul Teologic avea şi un statut de institut de educaţie pentru viitori preoţi, îmi mărturiseşte Părintele Nicolae. După care continuă: Am avut, de asemenea, colegi deosebiţi: Mitropolitul Nicolae Corneanu, care a fost ucenicul Părintelui Ion G. Coman, Episcopul Gherasim Cristea de la Râmnicu Vâlcea, Mitropolitul Antonie Plămădeală, un bun prieten, Părintele Arhimandrit Roman Braga, care a fost, în ultimii ani, duhovnic şi slujitor la o mănăstire din America. Cu părintele Roman Braga am frecventat Mănăstirea Antim din Bucureşti, unde aveau loc întâlnirile «Rugului Aprins». Printre cei de acolo, părintele arhimandrit Benedict Ghiuş era asistent la Catedra de Mistică, pe care o ilustra Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, pe care îl iubeam foarte mult toţi studenţii…

- Părinte Nicolae, de ce îl îndrăgeaţi atât de mult pe Părintele Profesor Dumitru Stăniloae?

- Ne expunea atât de frumos învăţătura Sfinţilor Părinţi, iar cursurile lui de mistică erau ceva aparte. Te introducea într-o lume pe care nu aveai cum să o cunoşti altfel. Numai simpla lectură a unei cărţi, oricare ar fi fost ea, chiar dacă publicase cu ajutorul episcopului Nicolae Popovici primele două volume din Filocalie, pe vremea aceea, când ni le prezenta şi când îl şi ascultam, era cu totul aparte“.

Venirea la Mănăstirea Antim din Bucureşti i-a permis Părintelui Nicolae Bordaşiu să cunoască viaţa monahală din interior şi „Rugul Aprins“. „Ceea ce nu ştie lumea şi nici nu are de unde să o ştie este faptul că venirea la «Rugul Aprins» a părintelui Ioan Străinul se datorează, într-o oarecare măsură, părintelui Roman Braga şi mie. Noi, studenţi fiind, mergeam des la Mănăstirea Cernica şi, într-o zi, mergând pe lângă Biserica «Sfântul Lazăr» din cimitirul Cernicăi, am auzit revărsându-se o melodie aparte. Părintele Roman Braga, basarabean fiind, şi-a dat seama despre ce era vorba. Ne-am oprit, am ascultat şi am continuat să mergem. Am stat la o liturghie făcută de mitropolitul Neculai de Rostov, împreună cu câţiva călugări ruşi refugiaţi acolo, şi între ei era părintele Ioan cel Strein. Era şi un călugăr care ştia româneşte, traducătorul lor. Când s-a terminat sfânta slujbă, Părintele Roman Braga a sta de vorbă cu ei. Dintr-una într-alta, le-am spus de Cercul de la Mănăstirea Antim din centrul capitalei. Când ne-am întors la mănăstire, i-am spus Părintelui Benedict ce am întâlnit noi la Cernica. Părintele s-a dus împreună cu Sandu Tudor, care era, pe vremea aceea, civil, necălugărit, la Cernica. Astfel a ajuns Părintele Ioan cel Străin să facă parte din «Rugul Aprins», să fie mentorul nostru spiritual.“ Legat de acest episod, părintele îşi aminteşte clipele în care toţi membrii grupării au primit binecuvântarea rugăciunii neîncetate de la părintele Ioan: S-a apropiat de fiecare dintre noi, ne-a pus mâna pe cap, ne-a spus binecuvântarea şi ne-a stropit cu puţină apă sfinţită. Aşa am început noi o ucenicie grea, care a mers de-a lungul vremii, alături de cei de la Antim.

Pe timpurile acelea, fiindcă începuse acţiunea de atragere a tineretului către Uniunea Tineretului Comunist, tinerii teologi au gândit o altă formă de activitate pentru tineri, aşa s-a înfiinţat Asociaţia Tineretului Ortodox Studenţesc (ATOS), al cărui preşedinte a fost părintele Bordaşiu. Pe cât de frumoşi au fost anii de facultate, pe atât de crânceni aveau să se dovedească cei care le-au urmat. Mai cu seamă perioada anilor 1948-1955, când părintele Nicolae a stat ascuns de securitate pentru o condamnare în lipsă la 20 de ani de închisoare. A fost descoperit în anul 1955, iar ceea ce a urmat nu poate fi decodificat decât în termeni de carceră grea, suferinţă, lipsuri la Timişoara, Jilava, Oradea şi Aiud, fiind deţinut politic între anii 1955-1964.

Referindu-ne, în cele ce urmează, în mod special la Biserica “Sfântul Silvestru” din Bucureşti, vom afirma că lăcaşul de cult a fost zidit pe 15 iunie anul 1743, de către jupân Pârvu boiangiul şi jupâneasa Stanca. Aşezământul a fost afectat de două cutremure, unul în anul 1802 şi celălalt în anul 1838. Cel din urmă a dărâmat complet vechiul edificiu şi biserica a fost reclădită de Ilie Dimitrie şi fraţii săi Ioan, Stoian, Gheorghe, Radu şi alţii. Sfinţirea a avut loc la data de 15 martie anul 1839. Turnul clopotniţei datează din anul 1879. Între anii 1904 şi 1907, a fost reconstruită şi mărită actuala biserică, prin grija Părintelui Chiriac Bidoianul şi a epitropilor Ion şi Procopie Dumitrescu. Proiectul edificiului aparţine arhitectului Paul Petricu, iar lucrările au fost conduse de arhitectul Costin Petrescu. În anul 1925, biserica a primit hramul „Sfântul Silvestru“.

Hramul principal al bisericii este „Adormirea Maicii Domnului“, prăznuit la 15 august. Cu toate acestea, biserica este cunoscută mai ales pentru cel de-al doilea hram al său, „Sfântul Silvestru - Episcopul Romei“, prăznuit la 2 ianuarie şi ale cărui moaşte sunt păstrate în interior, precum şi Sfântul Domnitor Neagoe Basarab – prăznuit, anual, la data de 27 septembrie.

După trecerea la cele veşnice a Părintelui Constantin Galeriu (10.08.2003), Părintele Nicolae Bordaşiu este numit Paroh al Bisericii „Sfântul Silvestru“. Este ajutat în lucrarea sa de către Părintele Alexandru Gabriel Gherasim – actualul Preot Paroh, şi de către Părintele Cristian Galeriu, nepotul părintelui Constantin Galeriu. În momentul de faţă, biserica este implicată într-un parteneriat pentru construirea unui aşezământ pentru bătrâni, care se va încadra într-un Centru Social şi Cultural şi va mai cuprinde o capelă închinată Sfântului Nicolae şi mai multe cabinete medicale pentru desfăşurarea activităţilor sanitare.

            Ca răsplată, parcă, pentru suferinţele îndurate în închisoare, Părintele Nicolae Bordaşiu îl întâlneşte pe Părintele Profesor Constantin Galeriu acest Duhovnic, Părinte şi Paroh al întregii ţări - la Biserica „Sfântul Silvestru“ din Bucureşti. Cu Părintele Constantin Galeriu am avut o activitate deosebit de fructuoasă în parohia «Sfântul Silvestru». Era un om extraordinar. El nu era Parohul «Sfântului Silvestru» sau a micii parohii de aici, era Parohul întregii ţări. Oriunde era solicitat, răspundea cu tot dragul. Era împlinirea vocaţiei lui pastorale, să fie peste tot unde trebuie să fie cunoscut cuvântul lui Dumnezeu. Aici, la biserică, lumea îl iubea foarte mult. Alături de Părintele, am adus o părticică din moaştele Sfântului Silvestru şi pe care vrednicul de pomenire Patriarhul Teoctist, le-a adus de la Roma, de la cardinalul Camillo Ruini, vicar general al Romei. Atunci Părintele Patriarh a ţinut o cuvântare în cuprinsul căreia a rostit poate cel mai frumos imn adus Sfântului Silvestru de către cineva. Eu am scris un acatist pentru Sfântul Silvestru pe care îl citim cu regularitate în biserică şi îmi dau seama, cunoscând bine viaţa Sfântului Silvestru şi recitind acest cuvânt al Patriarhului Teoctist din Catedrala «San Giovani», Laterno, ce cuprins teologic şi ce formă frumoasă, artistică, literară, avea cuvântul acesta, pe care îl avem aici, la biserică, din anul 2003.

Părintele Profesor Constantin Galeriu a trecut la cele veşnice pe data de 10 august anul 2003. I s-a aşezat locul de aşteptare a Învierii lângă marginea bisericii, pe care a iubit-o atât de mult. Neîncetat, de cincisprezece ani, vin oameni de peste tot, pentru a-i aduce un omagiu, să se roage pentru sufletul lui. Florile şi luminile sunt nelipsite de la mormântul părintelui atât vara, cât şi iarna.

În altă ordine de idei, acum, la un moment al bilanţului pastoral – misionar, duhovnicesc şi apologetic, scriu aceste rânduri omagiale, festive şi aniversare, pentru a-i mulţumi, cu sinceră recunoştinţă şi caldă afecţiune pentru tot ce a făcut bine atâtor oameni şi fii duhovniceşti, cărora le-a conturat şi marcat viaţa ori personalitatea în sens pozitiv şi luminos. Îl asigurăm că în sufletele şi în inimile noastre nu va fi niciodată tratat sau abordat ca un pensionar ci ca un pururea harnicul, dinamicul şi deosebitul Părinte Spiritual Nicolae Bordaşiu.

În aceste momente, cuprins fiind de emoţie, respect, recunoştinţă şi veneraţie m-am tot gândit, preţ de mai multe zile cum să-mi pot exprima, cât mai bine, în câteva rânduri, aceste stări şi sentimente faţă de Sfinţia Sa, căci constat, cu oarecare strângere de inimă, că nu este uşor să faci un asemenea lucru mai ales pentru unul ca mine care îl cunosc de, relativ, puţină vreme adică doar câţiva ani, aici – la biserica ce-l are de ocrotitor spiritual şi pe Sfântul Domnitor Român Neagoe Basarab şi care a a avut, printre alţii, un veritabil slujitor sacerdotal, pastoral şi catehetic în persoana Părintelui Profesor Constantin Galeriu.

            Prin urmare, Părintele Nicolae Bordaşiu, după cum am enunţat şi mai sus, se conturează şi se identifică, cel puţin în mintea şi în inima mea, prin câteva trăsături şi calităţi distincte: - în primul rând caracterul, onoarea şi demnitatea părintelui apoi vocea sa inconfundabilă – caldă şi mângâietoare; după aceea cultura teologică şi nu numai cu care este înzestrat datorită muncii şi tenacităţii preacucerniciei sale – care este un autodidact înnăscut şi foarte perseverent; luciditatea şi spiritul său critic însoţit de foarte multă înţelegere şi condescendenţă; pe urmă spiritul de dişciplină, în primul rând cu el însuşi, de rigoare doctrinară, liturgică şi canonică revelată cu fiecare slujire a sa ori cu fiecare predică sau cuvântare, susţinute într-un mod foarte coerent şi elevat în diferite împrejurări sau cu diferite ocazii; comportamentul, felul său de a fi şi de a se raporta la semenii săi, la fiecare în parte într-un mod deosebit şi unic fiind foarte respectuos, accesibil şi deschis toate acestea descoperind, în persoana sa, o generozitate şi o etică a bunului simţ pe care le-a cultivat de-a lungul întregii sale vieţi şi care astăzi le întâlneşti tot mai rar!...

            Aşa încât, citindu-i şi expunându-i, încă o data, referinţele sale biografice mă uit, cu multă admiraţie, că s-a născut la 22 mai anul 1924 în localitatea Săbolciu din judeţul Bihor. Tatăl său, Gheorghe, a fost învăţător şi din anul 1929 şi preot, iar mama, Maria- nepoată de văr Mitropolitului Vasile Mangra - a fost casnică. Inceputul şcolii primare l-a făcut în satul natal, apoi la Oradea unde a şi studiat cinci clase la liceul Emanoil Gojdu. Când a venit cedarea Ardealului de Nord, familia a fost silită să se refugieze şi s-au stabilit într-un sat sărac, dar cu oameni bogaţi sufleteşte - Poiana Moţilor.

A terminat liceul în oraşul Beiuş, un oraş mic dar cu bogat trecut istoric. După cedarea Ardealului aici erau două Episcopii, Prefectură de Judeţ si apăreau trei ziare. În timpul liceului a fost pedagog la internatul ortodox de baieţi. În acest oraş a avut prilejul să-l cunoască şi să fie aproape de Episcopul Martir Dr. Nicolae Popovici, un înţelept ierarh şi mare patriot. După Bacalaureat a urmat cursurile Facultăţilor de Teologie şi Farmacie din Bucureşti. A avut ca profesori la Teologie pe marii dascăli şi preoţi Ioan G. Coman, Petre Vintilescu, Nae Popescu, Rovenţa, Gala Galaction precum şi pe Teodor M. Popescu şi Ioan G. Savin. În acelaşi timp avea colegi de facultate pe mitropoliţii Nicolae Corneanu, Valeriu Anania, Antonie Plămădeală, Episcopii Roman Stanciu şi Gherasim Cristea, Arhimandritul Roman Braga, sau pe Costel Bărbulescu, Teodor Damşa şi Eliade Buciuc. A făcut parte, după cum am mai spus şi în răndurile anterioare, din grupul de tineri de la „Rugul Aprins” de la Mânăstirea Antim din Bucureşti, unde împreună cu alţi 11 colegi şi prieteni, între care Nae Nicolau, Roman Braga, Valeriu Streinu, Andrei Scrima, au primit binecuvântarea rugăciunii de la Părintele Ioan Kulâghin sau cel Străin.

A fost secretar şi apoi preşedintele Asociaţiei Studenţilor de Teologie. Pentru a contracara activitatea utecistă în rândul studenţilor, cu binecuvântarea Părintelui Arhimandrit Benedict Ghiuş, împreună cu Roman Braga şi Gheorghe Domăşneanu au înfiinţat Asociaţia Tineretului Ortodox Studenţesc (ATOS) fapt care a făcut să fie arestaţi mulţi din ei în anul 1948.

Părintele Nicolae Bordaşiu a stat ascuns ani îndelungaţi (anii 1948-1955) prin satele bihorene, fiind căutat de securitate pentru o condamnare în lipsă la 20 de ani închisoare. Descoperit şi arestat în anul 1955, au urmat ani grei de închisoare prin Timişoara, Jilava, Oradea şi Aiud, fiind deţinut politic între anii 1955-1964. După eliberare a lucrat ca muncitor, apoi tehnician la Institutul Ioan Cantacuzino, unde a făcut parte dintr-un colectiv care a preparat pentru întâia oară în România gama globulina din sânge retro-placentar.

Întâlnirea cu Părintele Patriarh Justinian Marina în anul 1968 i-a schimbat drumul vieţii. Patriarhul Justinian şi ministrul Mircea Maliţa din august anul 1968 până în februarie anul 1969 au stăruit la autorităţi ca să obţină numirea sa ca profesor la Seminarul Teologic Ortodox din Bucureşti. Părintele Patriarh Justinian l-a hirotonit diacon şi apoi preot, de sărbătoarea Sfântului Apostol Andrei, în 30 noiembrie anul 1969. În acest timp a urmat studiile de doctorat la Facultatea de Teologie, avînd ca îndrumător pe Părintele Profesor Dumitru Stăniloae. În anul 1973 a plecat la studii la Paris, unde a frecventat prelegerile profesorilor Jean Mrie Le Guillou O.P., Charles Kannengisser, Alain Besancon, Henri Bouillard şi unde a obţinut la Institutul Catolic un „Certificat d’habilitation pour le doctorat de 3-eme cycle” (nr. 367/ 01.10.1974). În timpul studiilor la Paris, prin Ion Cuşa, i-a cunoscut pe Ion Mămăligă, Eugen Ionescu (căruia i-a procurat Filocalia). Datorită Părintelui Dumitru Stăniloae, l-a Întâlnit pe Emil Cioran. L-a cunoscut pe Preotul Virgil Gheorghiu şi nu în ultimul rand pe Părintele Arsenie Boca. De asemenea, printre foarte mulţi alţii, a fost apropiat sau este în continuare, al Părintelui Ioan Iovan de la Mănăstirea Recea – Mureş, al Mitropolitului Ardealului de veşnică amintire şi preţuire Dr. Antonie Plămădeală – Mitropolitul Ardealul, a Mitropolitului Bartolomeu Valeriu Anania, a Părintelui Arhimandrit Nicodim Dimulescu – Proinstareţul Mănăstirii Crasna – Prahova.

Dar cea mai importantă relaţie a fost cu teologii de la Institutul Ortodox Saint-Serge din Paris: Olivier Clement şi Michel Evdokimov.

Revenit în ţară a fost din nou profesor la seminar (1975) până în luna octombrie anul 1981, când este transferat la Biserica Sfântul Silvestru, unde este şi acum. Aici a avut meritul de a fi între cei dintâi care au început predarea religiei în şcoală, imediat după luna decembrie anul 1989. Tot aici a ajutat tineretul să cunoască învăţătura de credinţă şi în colaborare cu „Comunitatea Taize” din Franţa, începând cu anul 1990, a organizat participarea tinerilor la întâlnirile de tineret creştin din Europa. Iar până la urmă, a fost prefesor şi director la Seminarul Teologic Ortodox din Bucureşti, perioadă în care l-a cunoscut (şi) pe Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa – pe care l-a şi ajutat, când a fost nevoie.

A publicat studii ("Frumuseţea şi însemnătatea preoţiei după Sfântul Grigorie Teologul") şi multe predici. A acordat foarte multe interviuri diferitelor trusturi de presă ori posturi de radio şi televiziune din ţară. Împreună cu Părintele Profesor Constantin Galeriu au intrat în legătură cu biserica San Silvestro din Roma pentru a obţine, pentru biserica de aici, Sfintele Moaşte ale Sfântul Silvestru, pe care le-a adus de la Roma P.F.Părinte Patriarh Teoctist Arăpaşu, depunându-le în Biserica Sfântul Silvestru din Bucureşti, la 3 noiembrie anul 2002.

A făcut parte, în mai multe legislaţii, din Adunarea Eparhială şi Permanenţa Adunării Eparhiale a Arhiepiscopiei Bucureştiului. A fost distins cu rangul de Iconom Stavrofor de către P.F. Părinte Patriarh Justinian şi apoi şi de către P.F. Părinte Patriarh Teoctist – amândoi, de veşnică amintire şi pie memorie!…

După trecerea în veşnicie a Părintelui Profesor Constantin Galeriu (la 10 august anul 2003) Părintele Nicolae Bordaşiu este numit Paroh al Bisericii Sfântul Silvestru. Cu alte cuvinte, în mintea şi în inima mea personalitatea preacucerniciei sale se conturează şi se identifică prin câteva trăsături şi calităţi distincte, şi anume: în primul rând prin maturitatea şi bogata experienţă sau înţelepciune pastorală şi duhovnicească, prin ataşamentul său faţă de valorile spirituale, perene ale poporului nostru, prin felul său de a fi foarte firesc şi mai puţin sofisticat sau complicat; după aceea prin tenacitatea şi perseverenţa lui, prin dispoziţia pe care o are spre intensificarea eforturilor în vederea rezolvării unei probleme, atunci când situaţia o cere; prin cultura teologică şi nu numai cu care este înzestrat datorită muncii şi tenacităţii sfinţiei sale – deoarece este un autodidact înnăscut şi foarte consecvent cu el de-a lungul întregii vieţi; prin luciditatea şi spiritul critic însoţit de foarte multă înţelegere şi condescendenţă; pe urmă prin spiritul său de dişciplină, în primul rând cu propria lui persoană, revelat cu fiecare slujire ori cu fiecare predică sau cuvântare, susţinute într-un mod foarte concis, coerent dar şi consistent în diferite împrejurări sau cu diferite ocazii!...

De asemenea, mai are şi calitatea de a fi un om de o sinceritate, discreţie şi modestie ieşite din comun care îţi inspiră foarte multă încredere, confort sufletesc şi dragoste faţă de valorile eterne ale spiritualităţii noastre romăneşti şi ortodoxe!...

            A ajuns la o vârstă, venerabilă, la care probabil, se gândeşte mai mult la ce a fost în urmă, făcându-şi tot felul de bilanţuri deşi, eu personal îi sugerez să nu renunţe, definitiv, la toate aspectele activităţii sale care este foarte folositoare multor oameni – slujitori ai altarelor sau credincioşi ai Bisericii noastre dreptmăritoare!...

            Cugetând la activitatea şi la personalitatea preacucerniciei sale, care este foarte bine conturată şi cât se poate de autentică şi de firească, mă gândesc la darul omului providenţial cu care l-a înzestrat Creatorul şi Stăpânul nostru al tuturor – Domnul Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos – pe care sfinţia sa l-a cinstit şi l-a slujit cu toată sinceritatea, dragostea şi abnegaţia!...

            De aceea, m-aş bucura să ştiu că atât contemporanii cât şi posteritatea îi vor acorda, totdeauna, cinstea, recunoştinţa şi preţuirea cuvenită pentru tot ce a făcut, pentru ceea ce este şi înseamnă (sau ar trebui să însemne) în conştiinţa şi în memoria noastră colectivă, care, mă rog lui Dumnezeu să nu fie alterată şi o spun aceasta cu mare înfrigurare fiindcă, din păcate, noi cam avem „darul” acesta de a ne uita, foarte repede binefăcătorii şi înaintaşii noştri dar încerc, totuşi, să–mi fac un act de încurajare şi de optimism şi să cred că ori de câte ori va fi pomenit numele său va fi pronunţat cu veneraţie şi respect, pentru tot binele pe care l-a făcut atâtor oameni şi care fapte sunt consemnate de către Mântuitorul nostru Iisus Hristos – Arhiereul Cel Veşnic în Împărăţia Sa cea cerească şi veşnică de care, ne rugăm Lui, să aibă parte; rugăciuni cărora mă alătur şi eu, dorindu-i să ne trăiască în continuare întru mulţi, folositori şi roditori ani!...

Ştiind aşadar, din propria-mi experienţă, că fiecare întâlnire cu Părintele Nicolae Bordaşiu este un prilej de mare înălţare sufletească şi de sărbătoare, asemeni întâlnirilor învăţăceilor cu marii filozofi ai vremii antice precum: Platon, Plotin, Socrate, Aristotel, fiindu-ne pildă demnă de urmat, de înţelepciune, abnegaţie şi dăruiere, mă (mai) gândesc ce repede îi uităm noi pe aceşti oameni, pe aceşti slujitori ai vieţii noastre bisericeşti şi ai spiritualităţii noastre duhovniceşti, fiindu-le prea puţin recunoscători pentru toate căte ne-au făcut şi ne-au dăruit ei nouă, neaducându-ne, astfel, aminte „de mai marii noştri”!... Dar, „noi locului ne ţinem, cum am fost, aşa rămânem”!...

            În încheiere, eu personal, mă simt foarte onorat pentru faptul că am avut fericitul prilej şi marea şansă de a-l întâlni şi (de) a-l cunoaşte pe Parintele Profesor Nicolae Bordaşiu – mare personalitate a spiritualităţii noastre româneşti contemporane şi, nu în ultimul rând de a avea posibilitatea să-mi exprim, în scris, recunoştinţa şi omagiul meu la acest ceas aniversar când îi doresc să aibă parte, în continuare, de multă sănătate, de mult spor şi de multe împliniri duhovniceşti!...

Totodată, un gând sincer şi profund, de aleasă afecţiune, consideraţie şi admiraţie faţă de Maica Preoteasă – Doamna Rodica Gabriela Bordaşiu – stâlp, reazăm, prieten sincer, de neasemuită nădejde, al Părintelui Nicolae – pe parcursul întregii sale vieţi, plină de încercări, obstacole, piedici, suferinţe dar şi cu momente de bucurie, înălţare spirituală şi optimism creştinesc!...

           

 
« StartPrev12345678910NextEnd »

Page 4 of 3415

Poemul din metrou