Home
Revistă de cultură,civilizaţie şi atitudine morală
Gheorghe Răducan: ... haine grele... PDF Print E-mail
User Rating: / 1
PoorBest 
Written by Ştefan Doru Dăncuş   
Tuesday, 29 August 2017 11:35
 
 
În gara care trece accelerat pe lângă trenuri, șed tolănit pe pătuiagul de ani. Căpătâi îmi este snopul copilăriei. Aranjat așa... pe maldărul de ani, în vagonul aglomerat foarte, gânduri rebele mă trag de urechi.
De gaica ultimului an mă simt ancorat și zguduit  precum barja de vasul tractator. Întorc capul speriat și... ce văd? O băbuță cu un șorț mare, plin, mă zgâlțâia de brâu. Cu tot respectul pentru cei în vârstă, întorc capul în cealaltă parte, spre ce este frumos, spre geam, spre... senin. O și mai mare zdruncinătură se produce la gaica anului de-abia-nceput - 67.
-Bă, nu te uiți la mine?
-Ba da, măicuță, mă uit! Ce este?
- Tu, vezi, bă, ce am io colea? îmi arată cu degetul arătător spre șorțul prins în brâu.
-Ce ai, măicuță? Ce ai?
-Anii duși, bă!... Anii tăi!
Încerc un zâmbet, dar ridurile și varul de la tâmple  mă strâng, nu mă lasă!
-Anii mei?
-Da!
-Păi, cine ești, dumneata, măicuță!
-Bătrânețea sunt, bă!
Astea i-au fost vorbele! Cu ochii ațintiți asupră-mi, a scos o pâlnie dintr-o traistă ruginită și a început să strige prin vagon:
-Urmează stația Bătrânețe! Peron pe toate părțile!
 
27.08.2017 – Govora
 
Gențiana Groza: Despre pensie, de bine,/ S-o ajungă orișicine! PDF Print E-mail
User Rating: / 1
PoorBest 
Written by Ştefan Doru Dăncuş   
Thursday, 31 August 2017 10:24

 

În pragul pensionării

Eram tânăr, mă gândesc,

Cum mergeam să mă pilesc,

Acum  când îmbătrânesc

Ce pilon mai pregătesc!...

 

Problema pensiilor

Chestia-asta cu pilonul,

Ce-ți aduce milionul,

Se va lămuri odată

Când o fi bunica fată…

 
Gelu Dragoş: Cronica şedinţei Cenaclului Scriitorilor din 14 octombrie 2017 PDF Print E-mail
User Rating: / 1
PoorBest 
Written by Ştefan Doru Dăncuş   
Sunday, 15 October 2017 10:28

 

 

Sâmbătă, 14 octombrie, la Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu” Baia Mare, în sala „Ion Burnar” de la ora 11,00 a avut loc deschiderea noii stagiuni a Cenaclului Scriitorilor din Maramureş. Vremea bună şi faptul că a citit cunoscuta poetă, prozatoare şi traducătoare Betty Kirchmajer Donca, membră a Uniunii Scriitorilor din România, a făcut ca peste douăzeci de scriitori şi iubitori ai literaturii să fie prezenţi la şedinţă.

Preşedinta cenaclului, distinsa scriitoare Florica Bud, după cuvântul de bun venit „vechilor”, celor de bază cenaclişti dar şi mai tinerilor sosiţi în rândul cenaclului a rugat-o pe scriitoarea seineană Betty Kircmajer Donca să citească. Aceasta a prezentat din trilogia „Iubiri mărturisite”, Editura Universităţii de Nord Baia Mare, anul apariţiilor volumelor 2006, 2008 şi 2016, două proze scurte „Castane fierbinţi” şi „Revelaţie”.

Din cele citite, aşa cum remarca şi Adela Naghiu la unul dintre volumele doamnei Kircmajer Donca, proza Domniei sale are „o pronunţată notă confesivă şi o puternică tendinţă analitică, îmbinând tehnici ale romanului modern precum introspecţia, retrospecţia şi observaţia psihologică”.

A urmat o dezbatere literară, pe text, la dorinţa expresă a autoarei. George Nicoară consideră că „proza merge mai mult citită decât ascultată, fiindcă atunci există o intimitate a cititorului”, de asemenea crede că autoarea „se foloseşte de prea mult detaliu” şi se aştepta la „mai mult *film*”; Ioana Ileana Şteţco are o impresie bună la cele ascultate deoarece „proza ei are multe adjective şi metafore”; Dragomir Ignat spune că „sunt beneficiarul celor trei volume şi nu sunt cărţi plicticoase, vorbim despre un personaj al cărţii orb, care te mută de la o percepţie normală la o alta mult mai sensibilă”; Rodica Dragomir crede că Betty Kircmajer Donca „scrie o proză bună, autoarea ştie să creeze atmosferă şi are ştiinţa de a crea personaje sugestive”; Vasile Leschian remarcă „aducerea în prim plan a mamei şi caracterizarea ei prin mijloacele prozei moderne”. Au mai luat cuvântul: Vasile Tivadar, Dumitru Fânăţeanu, Ioan Hada, Ioan Potop, Ioan Meteş Morar Chelinţanu, Antoneta Turda, Vasile E. Lupşe.

Intervenţia prozatorului Valeriu Sabău a fost una aparte, prin care a lăudat cele două proze ale autoarei, dar a spus celor prezenţi şi conducerii cenaclului că: „Sala Ion Burnar nu trebuie să fie confundată cu o cantină socială, în care poposesc tot felul de personaje ale urbei” şi că dacă nu se face ceva în stoparea acestui fenomen, va renunţa să mai participe la şedinţele cenaclului.

Finalul, aşa cum se cuvine, i-a aparţinut doamnei Betty Kirchmajer-Donca care a răspuns unor întrebări şi a spus printre altele: „Primele două volume conţin mai multă acţiune”; „Liz, devine centrul de greutate al epicului iar personalitatea ei se conturează prin acumulări succesive”; „numele vine de la prescurtarea prenumelui Elizabeta şi într-adevăr este vorba despre mine”. A făcut vorbire apoi despre anii grei dar şi frumoşi ai copilăriei, petrecuţi la Ferneziu, în Colonia Topitorilor.

A fost o primă întâlnire literară de bun augur spre mulţumirea doamnei preşedinte Florica Bud. Următoarea întâlnire va avea loc peste două săptămâni.

 
Stelian Gomboş: Sfânta Parascheva cea mult folositoare... PDF Print E-mail
User Rating: / 1
PoorBest 
Written by Ştefan Doru Dăncuş   
Monday, 09 October 2017 11:10

 

Sfânta Parascheva cea mult folositoare. Impactul şi influenţa Ei în viaţa cea evlavioasă a creştinului contemporan…

 

Motto: Bucură-te, luminătoarea Moldovei; Bucură-te, sprijinitoarea Epivatei; Bucură-te, învăţătoarea părinţilor tăi; Bucură-te, ceea ce n-ai adunat averi pământeşti; Bucură-te, adunătoarea cerestilor daruri; Bucură-te, ceea ce n-ai primit hainele cele scumpe; Bucură-te, cinstitoarea hainei smereniei; Bucură-te, îndreptătoarea mândriei; Bucură-te, cinstitoarea fecioriei; Bucură-te, sprijinitoarea bătrânilor; Bucură-te, osânditoarea duşmanilor; Bucură-te, miluitoarea săracilor; Bucură-te, Sfântă Parascheva, mult folositoare!...

           

Sfânta Parascheva este cea mai populară dintre toţi sfinţii ale căror moaşte se află pe teritoriul ţării noastre. Marea evlavie faţă de Cuvioasa se explică tocmai prin convingerea şi constatarea că ea este mult folositoare prin rugăciunile ei înaintea lui Dumnezeu, dăruind fiecăruia ajutorul de care are nevoie. Acatistul închinat sfintei o numeşte „izvorâtoare a milostivirii“ şi „ocrotitoare neobosită“, iar minunile consemnate de-a lungul timpului dovedesc cu prisosinţă adevărul acestor cuvinte.

În fiecare an, la 14 octombrie, Biserica Ortodoxă de pretutindeni prăznuieşte pe Cuvioasa Maică Parascheva. În chip deosebit ea este cinstită în Moldova, întrucât de mai bine de 350 de ani moaştele ei se găsesc la Iaşi, fiind izvor de binecuvântare şi însănătoşire duhovnicească şi trupească pentru toţi cei care o cheamă în rugăciune să fie mijlocitoare către Preamilostivul Dumnezeu.

Dacă Sfânta Muceniţă Parascheva, prăznuită la 26 iulie în Calendarul Creştin Ortodox, este cunoscută în popor cu numele „Sfânta Vineri”, Cuvioasa Maică Parascheva a fost numită, mai cu seamă în Moldova, „Vinerea Mare”. Ca un simbol al unităţii Ortodoxiei de pretutindeni, viaţa de după moarte a Sfintei Parascheva arată că sfinţenia ridică din neamul său pe omul ce s-a asemănat cu Dumnezeu, făcându-l lumină de iubire şi apropiere între toţi cei care mărturisesc şi viază întru aceeaşi credinţă.

Mărturie despre cinstirea adusă de strămoşii noştri Sfintei Parascheva sunt bisericile ctitorite cu hramul Cuvioasa Parascheva nu numai în Moldova, dar şi în Transilvania şi în Ţara Românească.

Sfânta Cuvioasă Parascheva a trăit pe pământ în prima jumătate a veacului al XI-lea. Prima învăţătură în Limba Română despre viaţa sfintei o găsim în „Cartea românească de învăţătură” a Mitropolitului Varlaam al Moldovei, Iaşi, 1643.

Cu alte cuvinte, în această zi, toţi credincioşii sunt în sărbătoare. Astăzi se prăznuieşte patronul cel de peste an, Preacuvioasa Maica noastră Parascheva, ocrotitoarea Moldovei, rugătoarea şi grabnic ajutătoarea tuturor credincioşilor care cer mijlocirea ei. În această zi se adună la Catedrala Mitropolitană de la Iaşi, încă din ajun, mii de credincioşi care vin să se roage, să se închine şi să sărute cu evlavie racla cu moaştele Sfintei Parascheva.

Iată, sunt peste 350 de ani de când această mireasă a lui Iisus Hristos ne ocroteşte cu sfintele ei moaşte. Ce slujbe frumoase şi cântări alese nu se fac acum în sfintele noastre mănăstiri, în cinstea Cuvioasei Parascheva? Dar cine poate spune de câte primejdii nu ne-a scăpat Dumnezeu, de-a lungul secolelor, cu mijlocirea Cuvioasei? De aceea, suntem datori să-i cinstim pe sfinţi, că ei sunt „prietenii lui Dumnezeu” şi rugătorii noştri la cer. Să cinstim cu credinţă şi pe Cuvioasa Parascheva, să-i sărutăm cu evlavie sfintele ei moaşte ori de câte ori avem posibilitatea. Apoi, să citim adesea acatistul ei, cântându-i cu toţii într-un glas această scurtă rugăciune: Bucură-te, Parascheva, mult folositoare! Amin.

Altfel spus, Sfânta Parascheva este cea mai populară dintre toţi sfinţii ale căror moaşte se află pe teritoriul României, dovadă grăitoare în acest sens fiind mulţimea de pelerini care se închină moaştelor sale la Catedrala Mitropolitană din Iaşi. Mai mult, sute de biserici de parohie din România sunt închinate ei pentru a le ocroti, iar în nordul Greciei, Bulgaria şi Serbia credincioşii ortodocşi o cinstesc, de asemenea, cu multă evlavie (A se vedea în această privinţă frumoasa carte – album, în limbile română, greacă şi engleză, Sfânta Parascheva – Călăuza pelerinilor, Editura mitropolitană, Trinitas, Iaşi, 2000). În Bucureşti există optsprezece biserici cu hramul Sfânta Cuvioasă Parascheva, iar mai recent (din anul 2008) chiar Paraclisul vechi din Reşedinţa Patriarhală a primit şi hramul Sfânta Cuvioasă Parascheva.

Sfânta Cuvioasă Parascheva este numită în Acatistul ei „mult folositoare”. Fiecare icos se încheie prin cuvintele: „Bucură-te Sfântă Parascheva, mult folositoare”. O citire sau o ascultare atentă a Acatistului ei ne arată în ce fel este ea „mult folositoare”.

Sfânta Cuvioasă Parascheva alină suferinţa, mângâie pe cei întristaţi, izbăveşte pe cei deznădăjduiţi (Icos 1).

Sfânta Cuvioasă Parascheva ascultă rugăciunile preoţilor cucernici, se roagă Maicii Domnului pentru fecioare, povăţuieşte văduvele, ajută pe străini, mângâie pe cei prigoniţi, vindecă bolile trupeşti (Icos 2).

Sfânta Cuvioasă Parascheva sprijină pe cei bătrâni, miluieşte pe cei săraci (Icos 3).

Sfânta Cuvioasă Parascheva mijloceşte către Domnul pentru toţi creştinii, risipeşte furtunile, aduce mană roditoare şi belşug (Icos 4).

Sfânta Cuvioasă Parascheva păzeşte în suflete dreapta credinţă şi cinstirea Sfintei Cruci (Icos 5).

Sfânta Cuvioasă Parascheva ocroteşte şi izbăveşte de boli, de spaimă şi de pagube (Icos 6).

Sfânta Cuvioasă Parascheva este mijlocitoarea celor ce au greşit, folositoarea celor asupriţi, îndreptătoarea judecătorilor răi, scăparea celor judecaţi şi osândiţi, contenire a patimilor, nesprijinitoare a celor ce caută numai folosul lor, neizbândire a mijlocirilor celor vicleni, domolire a celor puternici, întărire a slăbănogilor, stârpitoare a răutăţilor, izvorâtoare a milostivirii (Icos 7).

Sfânta Cuvioasă Parascheva este invocată prin rugăciuni şi cântări, ca fiind mărirea monahilor, povăţuitoarea obştii, cinstitoarea cuvioaselor, păzitoare a sihaştrilor, povăţuitoare a dreptei credinţe şi surpătoare a eresurilor (Icos 8).

Sfânta Cuvioasă Parascheva este cinstită ca fiind aducătoare de ploi mănoase, îmbelşugătoare de roade bune, veselitoarea plugarilor (Icos 9).

Sfânta Cuvioasă Parascheva este lăudată ca cinstitoare a celor ce ne miluiesc, întăritoare a celor ce ne slujesc, împreună-lucrătoare cu cei ne hrănesc (Icos 10).

Sfânta Cuvioasă Parascheva este chemată în rugăciune ca fiind mângâietoarea celor nenorociţi, povăţuitoarea celor rătăciţi, preablândă îndreptătoare, grabnică ajutătoare (Icos 11).

Sfânta Cuvioasă Parascheva este rugată să izbăvească pe oameni de toată răutatea, de ceasul osândirii şi de chinul cel de veci, pentru că este pentru toţi credincioşii laolaltă şi pentru fiecare în parte feritoare de răutăţi, aducătoare de bunătăţi, sprijinitoare şi a mea, a smeritului păcătos (Icos 12).

Marea evlavie a poporului dreptcredincios faţă de Sfânta Cuvioasă Parascheva se explică tocmai prin convingerea şi constatarea că ea este mult folositoare, dăruind ajutor, prin rugăciunile ei, tinerilor şi bătrânilor, fecioarelor şi mamelor, bolnavilor şi săracilor. Puterea ei vine din sfinţenia şi din bunătatea ei, adică din iubirea ei faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni.

Puterea de ajutorare a sfinţilor este, de fapt, iubirea lui Dumnezeu care se revarsă prin sfinţi pentru a întări legătura sfântă între oameni şi Dumnezeu, mai ales când oamenii iubesc Biserica lui Iisus Hristos şi cinstesc pe sfinţii Lui.

Prin urmare, comuniunea sfinţilor cu Dumnezeu întăreşte şi comuniunea oamenilor în rugăciune, în căutarea sfinţeniei şi a ajutorului lui Dumnezeu. Astfel, sfinţii din fiecare neam adună laolaltă în iubirea lui Iisus Hristos credincioşii din neamul lor şi din alte neamuri. Sfânta Cuvioasă Parascheva adună, prin sfinţenia, bunătatea şi rugăciunile ei făcătoare de minuni, credincioşi ortodocşi din popoare diferite ca: români, greci, bulgari, sârbi, ş.a. Sfinţii nu aparţin numai neamului lor, ci ei sunt ai lui Dumnezeu şi ai întregii umanităţi; ei ajută pe toţi oamenii, fiindcă Dumnezeu iubeşte pe toţi oamenii. În acest înţeles, se spune că la o mănăstire creştină ortodoxă din Serbia a venit un musulman ca să se roage. Atunci, un ortodox l-a întrebat: - Cum de-ai venit să te rogi la un sfânt de-al nostru? Musulmanul a răspuns: - Nu este nici al nostru, nici al vostru, ci al lui Dumnezeu (Sfânta Parascheva – Călăuza pelerinilor, Editura mitropolitană, Trinitas, Iaşi, 2000, pagina 53).

Cu alte cuvinte, sfinţenia este iubire şi bunătate dumnezeiască fără graniţe, care se revarsă în lume prin legătura rugăciunii.

Să cerem, aşadar cu toţii, Sfintei Cuvioase Parascheva să ne ajute cu rugăciunile ei, ca să ne putem ruga şi noi ca şi ea, să chemăm ajutorul lui Dumnezeu, nu numai pentru noi înşine, ci şi pentru alţii.

Sfanta Parascheva de la Iaşi se bucură în ţară de un cult deosebit, mai mult decât toţi ceilalţi sfinţi locali care au moaşte în România. În fiecare zi, la Catedrala mitropolitană din Iaşi, de dimineaţă până seara târziu, se face un mic pelerinaj local continuu, cu credincioşi de toate vârstele şi din toate locurile, veniţi la rugăciune. În mod deosebit în sărbători, în posturi şi în fiecare vineri, considerată „Ziua Sfintei Vineri", adică a Cuvioasei Parascheva, vin mulţi credincioşi şi se închină la raclă cu credinţă, aducând flori, daruri şi îmbrăcăminte pe care le ating de racla cuvioasei pentru a dobândi ajutor, sănătate şi binecuvântare. 

Dar cea mai mare zi de prăznuire din tot anul este ziua de 14 octombrie, ziua Maicii noastre Sfanta Parascheva, când are loc unul din cele mai mari pelerinaje ortodoxe din ţara noastră, la care participă închinătorii de la sate şi oraşe, din toate colţurile ţării. Această zi este considerată un adevărat pelerinaj bisericesc naţional, care durează până la trei zile. Încă din ajun se scot în faţa catedralei moaştele Cuvioasei Sfintei Parascheva şi, timp de două zile şi două nopţi, credincioşii stau la rând pentru închinare. 

În seara zilei de 14 octombrie, praznicul cuvioasei se încheie cu o procesiune în jurul catedralei, având în frunte pe mitropolitul Moldovei, care, împreună cu clericii şi credincioşii, cu lumânări în mâini, poartă racla cumoaştele Cuvioasei Sfanta Parascheva, în sunetul clopotelor şi al frumoaselor cântări bisericeşti. 

După aceea, se aşază moaştele în biserică la locul lor, se cântă paraclisul Sfintei Parascheva, apoi fiecare se întoarce la ale sale cu bucuria marelui praznic în suflet şi cu mângâierea Duhului Sfânt în inimă.

            Iată, în câteva cuvinte, de ce este numită Sfânta Parascheva mult folositoare. Evlavia poporului nostru faţă de sfinţi s-a bazat nu numai pe datoria morală de a cinsti pe sfinţi, ca pe unii care au fost bineplăcuţi lui Dumnezeu, ci s-a hrănit şi din ajutorul real pe care sfinţii l-au dat celor care îi cinstesc pe ei.

Evlavia poporului este deci una de ordin practic, ei au simţit ajutorul Sfintei şi, de aceea, o numesc mult folositoare. Minunile pe care le-a săvârşit în timpul vieţii şi după trecerea la viaţa veşnică arată că Sfânta este mult folositoare prin ajutorul pe care îl dăruieşte celor care caută pe Dumnezeu şi iubesc cu adevărat pe sfinţi şi îi cheamă în rugăciune. Deci, numai aşa se explică evlavia atât de mare faţă de Sfânta Parascheva. Nu datorită teologiei ei, nu datorită neamului ales, nu datorită vreunui oarecare renume, ci, în primul rând, datorită acestei puteri de a ajuta pe cei în nevoi. Puterea aceasta este, de fapt iubirea lui Dumnezeu, care se revarsă prin sfinţi. În ajutorul sfinţilor este de fapt lucrarea Duhului Sfânt prin ea, în Biserică, lucrarea lui Iisus Hristos prin sfinţii care sunt aproape de El şi tocmai această taină a ajutorului pe care-l primim de la Dumnezeu prin rugăciunile sfinţilor, este taina Bisericii ca taină a vindecării de păcat, a vindecării de necazuri, a vindecării de boală şi a vindecării de moarte. 

Iată deci cum Sfânta este mult folositoare. Ea ne arată taina mântuirii ca taină a izbăvirii de ceea ce este contrar vieţii, de ceea ce este contrar chemării noastre.

Aşadar, mult folositoarea Parascheva ne arată cât de folositor este harul lui Dumnezeu, care se revarsă în lume prin mijlocirea sfinţilor. Este cu totul vrednic de a aminti faptul că dintre sfinţii din ţară nici unul nu este mai popular ca Sfânta Parascheva în rândurile tineretului. Este de ajuns să vezi într-o zi, de dimineaţă până seara, câţi tineri vin la Sfânta aceasta, care a fost tânără atunci când a trecut, în secolul al XI-lea, la viaţa veşnică; studenţii, elevii din Iaşi şi din diferite părţi ale ţării vin aproape cu totul natural să cinstească moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva şi aceasta arată că tânărul simte în Sfânta Parascheva o putere a tinereţii veşnice pe care o dă Duhul Sfânt sfinţilor care din tinereţe şi-au dăruit viaţa lui Dumnezeu.

Închei acest eseu cu dorinţa sfântă ca oricine, de orice vârstă, cinsteşte pe Sfânta Parascheva şi îi citeşte Acatistul, să fie ajutat de Dumnezeu prin mijlocirile ei, ca să simtă puterea de înviere a sufletului şi să trăiască bucuria tinereţii veşnice pe care o au sfinţii pentru că au iubit pe Dumnezeu şi pe semenii lor…

 

 
ANCA SÎRGHIE: Festivalul Enescu (IV) PDF Print E-mail
User Rating: / 1
PoorBest 
Written by Ştefan Doru Dăncuş   
Friday, 20 October 2017 12:23

 

IV.  FESTIVALUL INTERNAȚIONAL GEORGE ENESCU” - O MIRIFICĂ ÎNTÂLNIRE CU MAREA MUZICĂ A LUMII

În fiecare zi de festival,  drumul meu spre Ateneul Român trecea în B-dul Magheru pe lângă statuia pe care i-a ridicat-o lui George Enescu sculptorul Constantin Baraschi. Dădeam binețe Maestrului, care mă privea dintr-o sculptură fără soclu, parcă anume așezată la nivelul pietonilor. Admiram expresivitatea lucrării în care Enescu are capul ușor aplecat, privirea meditativă, mâna încordată, ca elemente axiale ale ecuației creatoare. Pentru un moment Maestrul Enescu revenea printre pietoni, spunându-le ceea ce el simțise ca nimeni altul, anume că „muzica pornește de la inimă  și se adresează inimilor”. Darul pe care Enescu îl face și în prezent țării întregi, antrenând în prestigiosul festival cei mai renumiți muzicieni ai lumii, îl primeam și eu cu sufletul deschis, parcă zi după zi tot mai plin de emoție artistică. Studiul pianului, cu toate disciplinele auxiliare, timp de 12 ani la vârsta copilăriei și a adolescenței  mi-a creat o bază de receptare a frumosului muzical, dar trebuie să recunosc că amploarea și complexitatea  evenimentului care era ediția a XXIII-a a Festivalului obliga la o selecție strictă. Desigur că această selecție depindea de cultura și gustul muzical al fiecăruia.

Un obiectiv personal ferm de meloman a fost să ascult cât mai multe creații ale lui Enescu, chiar dacă realizam că nu era posibil să le cuprind pe toate cele 37, câte figurau în program. Poate că, prin contaminare sinergică,  tocmai de acolo venise și ideea mea, căci de fiecare dată când începea o ediție a acestui festival, constatam că grija celor mai mulți spectatori era să asculte marile concerte ale patrimoniului universal, fără să manifeste un interes special pentru creația lui Enescu. Rezultatul actualei ediții, în care atenția s-a centrat spre lucrările maestrului absolut al muzicii clasice românești, a fost acela că mulți dirijori și instrumentiști străini l-au abordat și au chiar declarat că încep să-l iubească pe compozitorul Enescu. Sosit pentru a patra orară la Festivalul “George Enescu”, violonistul  Maxim Vengerov a ținut să-și exprime epistolar mulțumirea de a aborda una dintre piesele patronului spiritual al  renumitului festival:„A fost o plăcere și o onoare să analizez, să învăț și să interpretez Sonata nr. 3 de George Enescu.“  Într-un asemenea context emulativ, o defrișare pentru cei mai mulți pasionați ai muzicii (și mă refer mai ales la cei care nu sunt muzicologi), ar trebui să rămână un proiect pe termen lung. Rezultatele  nu au întârziat să apară, căci Simfonia concertantă pentru violoncel s-a fixat ca o piesă ascultată în mod repetat în acest festival și am urmărit-o la București, după ce tocmai o audiasem  și la Sibiu cu mare plăcere. Atunci când s-a interpretat Poema Română, cu pitorescul ei muzical cuceritor, nu a lipsit la Imnul regal din partea finală să vedem spectatori care s-au ridicat în picioare ascultând la Ateneul Român muzica enesciană cu mâna la inimă. Din respect pentru ideea de regalitate românească, de încântare pentru marele Enescu! Interesul crescut în această ediție de festival pentru creația Maestrului s-a remarcat la nivelul interpreților  și nu puține au fost serile la Sala Mare a Palatului când la final dirijorii ridicau partitura deasupra capului cu mândrie, în ropotele de aplauze  ale spectatorilor. Așadar, o emulație ce se direcționa de la scenă la public și invers. Viitorul este unul de reală deschidere spre hegemonul manifestării și totodată spre creațiile muzicale românești ale epocii noastre, mult prea puțin promovate în evenimente de amploare.

O realitate apreciabilă este faptul că  la Festivalul „George Enescu” din septembrie 2017 muzica românească a compozitorilor contemporani a interesat în mod special. La Palatul Cantacuzino din Calea Victoriei mezzosoprana Claudia Codreanu, conf. univ. dr. la Academia de Muzică a capitalei, acompaniată de pianista Diana Vodă,  a interpretat lieduri pe texte eminesciene, pe versuri din T. Arghezi, I. Minulescu sau M. Sorescu, în cea mai mare parte. Excepție au făcut doar compozitoarea Liana Alexandra, din creația căreia s-a interpretat Poem pentru Madona de la Neamț pe textul unui poet olandez, și Dan Constantinescu, cu Six poèmes français pe versuri de R. M. Rilke. Programul de lieduri propus în cadrul festivalului de Claudia Codreanu a dovedit un curaj de adevărat profesionist al domeniului, pentru că invitarea compozitorilor Petru Stoianov (Lacul), Cornelia Tăutu (Poarta și zgomotul), Irina Hasnaș (Elegii), Laura Ana Mânzat (Povești străvechi), Dan Buciu (Inventar), Irina Odăgescu (Miracol) și Carmen Petra Basacopol (Duhovnicească), care și-au ascultat creațiile, cântate de mezzosoprană cu o voce perfect mulată pe nuanțările compozițiilor, a sporit emoția evenimentului. Însăși Aula Palatului Cantacuzino din inima capitalei, cu impresionanta ei ornamentare barocă și cu bustul lui Enescu, veghind spectacolul ca o pavăză, a sporit frumusețea recitalului. Vocea mezzosopranei a fost răsplătită cu multe aplauze, flori și felicitări, parcă lăsând involuntar în umbră pe Diana Vodă, care a contribuit din plin la buna desfășurare a spectacolului liric,  atât ca pianistă corepetitoare cât și prin compunerea muzicii liedului Patima, o creație plină de sensibilitate.

Asemenea recitaluri care să valorifice patrimoniul muzical românesc contemporan și nu mai puțin vocile conaționalilor talentați va trebui să devină o direcție majoră în edițiile viitoare ale festivalului, apreciat ca brand de țară. Muzeul Național „George Enescu” din capitală a găzduit și susținut  prin câteva proiecte creative ideea de a aduce în gândurile tuturor „lumina din sufletul orașului”. Aș menționa selectiv Expoziția digitală „Enescu 360”, cu o plimbare prin casele memoriale ale lui Enescu, alături de accesarea unor poze, interviuri, documente necunoscute. Remarcabil a fost recitalul extraordinar cu lucrări enesciene al pianistului Valentin Gheorghiu și al violonistului Gabriel Croitoru, care a cântat cu vioara Guarneri ce aparținuse Maestrului.

O piatră de încercare a constituit-o și în această ediție interpretarea operei Oedipe, creația  capitală a lui George Enescu, noutatea constând în proiecția imagistică semnată de Carmen Lidia Vidu, care a secondat muzica cu un veritabil film de lung metraj. Trăim într-o perioadă când atracția vizualului se dovedește irepresibilă, ceea ce explică succesul unei asemenea idei, prezente și la celelalte două momente când Petrikă Ionescu a creat proiecțiile multimedia live la Damnațiunea lui Faust de Hector Berlioz și la cel al versiunii concertante  la  opera Mathis der Maler de Hindemith, purtând  ca realizare a proiecției imagistice semnătura lui Carmen Lidia Vidu.

O nouă fațetă a modernității novatoare a “spectacolului” muzicii simfonice actuale a ilustrat-o la Ateneul Român în 20 septembrie 2017 violonistul francez David Grimal, care a conceput formația  instrumentală Les dissonances, constituită  numai din tineri,  evoluând în concerte fără dirijor. Suita I pentru orchestră în Do major op.9 (1903), o splendidă creație enesciană, a fost  executată fără baghetă dirijorală, căci David Grimal coordona orchestra cu tot corpul său, interpretând partea solistică a Concertului pentru vioară și orchestră în re minor op. 47 de Sibelius ca într-o transă, cu toată ființa lui. Furtuna de afară părea că a pătruns în Ateneu pe mișcarea Allegro moderato a concertului. Primul violonist bătea cu piciorul tactul, cu o libertate gestică electrizantă și orchestra îl urma fără cusur. Tinerii parizieni ne-au încântat și vestimentar cu ținuta lor deosebit de îngrijită, instrumentiștii purtând fără excepție pantofi negri de lac, ce sporeau impresia de eleganță. Era și aceasta o formă a respectului pentru actul artistic și pentru publicul din România, mai ales că un alt interpret invitat la Festival nu a ezitat să urce pe scenă încălțat în bocanci, fapt ce nu a rămas nesancționat de presa evenimentului. Un aer de bună dispoziție au creat-o  instrumentiștii orchestrei pariziene la final prin gestul camaraderesc al îmbrățișării între ei, ca semn de mulțumire pentru o izbândă artistică. Așa cum era de așteptat, recitalul lor a fost răsplătit cu o explozie de aplauze, dovedind că gustul pentru muzică la București este la el acasă. Din dialogul pe care l-am purtat cu David Grimal am înțeles că soția lui este româncă, un motiv în plus ca el să se simtă între prieteni la București. Ceea ce  mi s-a părut greu de explicat a fost faptul că atunci când mi-a oferit o dedicație pentru cititorii noștri violonistul francez a formulat-o în limba engleză:”Music is life, life should be music…“ Frumoasă și dreaptă cugetare, ce fixează locul muzicii ca ideal greu de atins în viață. Mărturisesc că oricând aș dori să mai ascult această formație instrumentală pariziană  al cărei nume neliniștitor nu  are nimic comun cu realitatea.

Un asemenea entuziasm interpretativ m-a uimit și la violonista olandeză Simone Lamsma, care a interpretat Concertul  nr.3 pentru vioară și orchestră în Si minor op.61  de Sains Saens ca o prințesă mișcându-se în propriul ei imperiu, muzica, atât de cursivă era execuția ei solistică, stând sub semnul exuberanței gestice.  Pianistul Alexei Volodin, care a cântat la Ateneul Român  Suita a II-a pentru pian în Re major op.10  de Enescu, a demonstrat că trăirea sa artistică începe de la vârful degetelor ce mângâie claviatura, ca într-un vis, în splendida[ADS1]  Toccata din debut. În schimb, la  Bourrée el avea să atace energic claviatura, cu o tentă dinamică, creând o atmosferă de veselie, cu care culminează lucrarea. Pe acest virtuoz rus al clapelor am avut șansa de a-l urmări chiar de pe scena Ateneului, unde organizatorii au așezat gradene pentru spectatorii interesați. Astfel i-am urmărit mișcările din înalt, la Allegro moderato din Sonata I pentru pian în re minor op.28 de Rahmaninov, care parcă aduceau  spre noi talazurile mării. Talentul și tehnica sa au fost răsplătite cu valuri de aplauze, la care pianistul a răspuns neobosit cu 3 bisuri. La polul opus s-a situat pianista italiancă Beatrice Rana în seara de 21 septembrie, când la Sala Palatului sub bagheta dirijorului Antonio Pappano a interpretat Concertul nr.1 pentru pian și orchestră în si bemol minor op.23 de Ceaikovski, un compozitor prea tehnic pentru capacitatea ei interpretativă actuală, chiar dacă palmaresul ei pianistic nu pare de subestimat.

Un farmec deosebit în festival l-au asigurat spectacolele  muzicale de la miezul nopții, prelungind uneori până spre dimineață emoția prin repertoriul lor cu totul special, în atmosfera superbă pe care însăși sala Ateneului Român o asigură iubitorilor muzicii. În ultima zi din cele 22 ale marelui festival, Mihaela Helmis reamintea la Radio România Actualități impresia de spectator a domniei sale: „Aseară, cu senzația că ar fi alcătuit  o epopee muzicală  a Balcanilor ale cărei episoade au rămas consemnate doar în muzicile tradiționale străvechi,  celebrul  Jordi Savall a mai surprins o dată numerosul public  de la Ateneul Român. Dacă vineri  ne ducea  la curtea regilor Franței cu opusuri de Rameau și Telleman, podul spre răsărit de sâmbătă era muzica din sângele sârbilor și sefarzilor, dar și al turcilor sau ciprioților, al maghiarilor, românilor, bulgarilor și grecilor, în egală măsură. Sonorități mai rar ascultate la Ateneul Român, aduse pe scenele de muzică clasică de ansamblurile dirijate de Jordi Savall.” Sala Radio a găzduit o altă serie de concerte de mare valoare, dar puterea de cuprindere a unui spectator a fost depășită de asemenea ofertă generoasă, cum era în fastul septembrie 2017 cel mai mare festival al țării noastre. Nu a lipsit din complexul program al festivalului nici acea „ecografie” făcută creației componistice contemporane în cadrul Forumului Internațional al Compozitorilor, care a organizat, ca altă noutate,  conferințe Ars Poetica în limba engleză, spre a  da unor mari personalități ale domeniului șansa să fie ascultate de ceilalți compozitori. Aș semnala prezența englezului Iain Bell, alături de finlandezul  Magnus Lindberg, chiar dacă lista ar putea continua.

Atâtea biografii artistice pornite din spații sociale modeste, ca talentul și perseverența în travaliul lor interpretativ să-i apropie de empireul perfecțiunii!  Atâtea siluete distincte interpretativ, vocal și dirijoral, atâtea prietenii legate între muzicieni prestigioși, sosiți din lumea întreagă, atâtea vedete internaționale care au devenit accesibile publicului din România! Un violonist de talie internațională este belgianul Vadim Repin, care a cântat în festival cu o vioară Guarneri del GesùBonjour, construită în 1743. Întregul traiect  artistic al său stă sub semnul excepționalității. Născut, ca și Maxim Vengerov, în Novosibirsk, studiind cu același profesor Zakhar Bron și dobândind cetățenie belgiană cu ajutorul „imens” al  lordului Yehudi Menuhin, Repin este un violonist al întregii lumi, așa cum el însuși a mărturisit: „Sunt un artist internațional, mă simt bine în multe locuri de pe diferite continente, înconjurat de diverse culturi.“ Nu este lipsit de semnificație faptul că James MacMillan i-a dedicat  lui Vadim Repin Concertul  pentru vioară și interpretarea violonistului a rămas exemplară, după opinia criticilor de profil, astăzi lucrarea aceasta circulând și pe CD-uri.  La încheierea festivalului, m-am bucurat de colecția autografelor și a fotografiilor făcute cu cei mai prețuiți dintre artiști. Mai presus de toate, voi păstra ca pe o bijuterie, una livrescă, desigur, caietul de 216 pagini cu programul general al festivalului, caiet profesionist conceput ca să fie un adevărat ghid eficient al evenimentului și splendid ilustrat cu portretele muzicienilor.

Cert este că mult timp de acum încolo, ștacheta exigenței cu care ascultăm muzică simfonică va rămâne ridicată, datorită demonstrației de virtuozitate pe care marele festival ne-a oferit-o. Viitoarele ediții vor avea drept reper acest prag înalt atins acum și aici, ceea ce nu este puțin lucru pentru locul pe care România merită să-l ocupe în marea cultură a lumii. Între oaspeții de seamă ai festivalului, dirijorul Laurence Foster, care în perioada 1998-2001 a fost director artistic al acestei manifestări, mărturisea: „când mă uit la programul festivalului din acest an, cred că este cel mai informativ, mai variat festival de acest tip din lume. Cred că cei din conducerea Festivalului de la Salzburg se uită către Festivalul George Enescu și ar vrea să fie ca el, asemănător.” 


 [ADS1]

 
« StartPrev12345678910NextEnd »

Page 4 of 3205

Poemul din metrou