Home
Revistă de cultură,civilizaţie şi atitudine morală
Genţiana GROZA: GENȚIGRAME ACTUALE (Vrei să urci…și-o iei la vale!) PDF Print E-mail
User Rating: / 1
PoorBest 
Written by Ştefan Doru Dăncuş   
Monday, 03 July 2017 11:14

 

Consultarea partidelor parlamentare

Intrând pentru consultații,

Șeful țării, serios,

A zis fără explicații:

,,Nu-i niciunul sănătos!,,…

 

Aplicarea proverbului

 ,,repetiția e mama învățăturii,,

,,Să repeți,, îi spune Doamna

Și-l îndeamnă permanent;

Liniștit așteaptă toamna

Și rămâne…repetent.

 
Vavila Popovici: DESPRE ANORMALITATE PDF Print E-mail
User Rating: / 1
PoorBest 
Written by Ştefan Doru Dăncuş   
Monday, 31 July 2017 11:06

   

 

„Pesimismul meu este modul meu de a nu accepta să judec normal o anormalitate.”

– Octavia Paler

   Anormalitatea se definește ca fapt sau însușire de a fi anormal; situație anormală. Normale sunt considerate acele persoane care au o dezvoltare medie și manifestă capacități de adaptare echilibrată la condițiile mediului înconjurător. Există și o oarecare toleranță, dar abaterea peste limita toleranței, poate fi considerată anormală. Așa cum toleranța se aplică la bolile trupești  și la cele sufletești ale omului, putem vorbi și despre boala sufletească a societății în care trăim,  până când și cât din ea putem tolera.

   Fiecare societate are anumite standarde, norme pentru un comportament acceptabil. Comportamentul care deviază pronunțat de la aceste norme este considerat anormal. Să nu uităm că un comportament considerat normal de către o societate, poate fi considerat anormal de către alta. În toate cazurile este necesar a se pune capăt la ceea ce se consideră anormalitate în societatea respectivă, a se lua sub lupă fiecare individ care o compune, pentru a se putea trage niște concluzii.

   Nu cred că cineva poate fi de acord cu o societate haotică, în care legile nu se mai respectă. Poate, dacă fiecare individ ar gândi mai mult asupra consecințelor comportării sale ieșită din comun, ar putea alege un alt drum, adică un comportament normal, moral și ar ajuta societății în care trăiește. Numai scriitorul rus Dostoievski (1821-1881) în urma unui amplu studiu psihologic asupra sufletului omenesc, a ajuns la credința că lumea nu se va putea izbăvi de anormalitate. Este adevărat, cu cât am merge mai în adâncul sufletului nostru, am găsi mai multe întunecimi dar, pentru a nu ne pierde în ele, fiindcă nici timp nu prea mai avem, poate ar fi bine doar să constatăm rapid și înțelept că ceva nu este în regulă cu noi, să ieșim cât mai curând la suprafață, să căutăm lumina – „calea, adevărul, viața”.

   Nu avem dreptul să considerăm normal orice dorim, întrucât există condiția regulii morale. Sunt valori morale de care nu ne putem dispensa în viața noastră și dacă ne dispensăm, riscăm să pierdem umanitatea din noi. Filozoful englez Thomas Hobbes (1588- 1679) vorbea despre oamenii care trăiesc într-o stare neglijentă, lipsită de respect față de reguli, afirmând că ei se află în stare de continuu război, adică fiecare împotriva celuilalt, fiecare fiind inamicul celuilalt, și în acest caz „noțiunile de dreptate, nedreptate, justiție și injustiție” nu-și găsesc locul. Se mai întâmplă ca cei care respectă regulile prea strict, să fie excluși; se face loc liber, și așa ne trezim cu aleși lipsiți de merite și de moralitate la conducerea unei țări.

   Principalele cauze ale bolilor societății, ale fiecăruia dintre noi, pot fi: sărăcia, lipsa de educație, izolarea – adică totala lipsă de interes, dar și încrâncenarea. Asupra lor trebuie să ne concentrăm și să găsim antidotul.

   Normalitatea este înscrisă în codul nostru genetic. Ea permite să ne dezvoltăm ca indivizi și ca specie, să relaționăm cu semenii noștri și cu mediul înconjurător. Cu toate acestea, de-a lungul istoriei, oamenii au denaturat caracterul normalității. Societatea s-a încadrat la un moment dat într-o dogmă anormală, rigidă, dictatorială, exclusivistă, care a servit, și mai servește și în prezent în unele locuri de pe glob, mai mult ideologiei și mai puțin naturii umane. Regimurile autoritare și totalitare sunt cele în care o minoritate își impune voința astfel încât să fie avantajată, condamnând și eliminând pe cei care îndrăznesc să gândească sau să acționeze  diferit față de modul impus, spre deosebire de țările democratice în care legea nu mai reprezintă doar voința celor puțini, ci se transformă în garantul respectării libertăților celor defavorizați. Binele general este un scop și reprezintă un compromis al membrilor unei societăți, o renunțare la anumite libertăți, astfel încât nimeni să nu beneficieze de avantaje incorecte, anulează anumite avantaje oferite de natură sau de societate unor anumite categorii sociale restrânse, de care aceștia se pot folosi pentru a-și impune voința în detrimentul majorității. În statele democratice la formularea legilor se pleacă de la principiul: „Libertatea absolută este egală cu libertatea celorlalți” menționează filozoful german Immanuel Kant (1724-1804) în lucrarea sa Eseu despre libertate, adică, dacă eu pot abuza de libertatea cuiva mai slab decât mine, oricând se poate găsi cineva mai puternic decât mine care să mă constrângă. Astfel libertatea mea este absolută nu prin prisma ariei de manifestare, ci pentru că ea nu poate fi încălcată. Legea se transformă în garantul apărării libertăților și drepturilor oamenilor, respectarea acesteia devine vitală pentru dezvoltarea individului și societății în care trăiește. Cu alte cuvinte, oamenii se întorc la caracterul natural al normalității. Aceasta se întâmplă în momentul în care apare o situație de criză în viața oamenilor, catastrofe politice sau sociale, când societatea ajunge în derivă, nu se mai poate dezvolta, nu poate supraviețui fără normalitate. Oamenii încep să fie conștienți de acest fapt și doresc să se întoarcă la normalitate, de fapt la starea de echilibru pe care o aveau înainte. Când se întâmpină greutăți în reușită, înseamnă că funcționalitatea democrației este tulburată.

   Omul este prin natura sa curios, întrebător, el se orientează, „adoptă principiul general al unei atitudini”, spune psihologul și psihiatrul elvețian Carl Gustav Jung (1875-1961) – creator al psihologiei moderne profunde – și, „orice atitudine, ca o – predispoziție a centrilor senzoriali sau motori pentru o anume excitație sau pentru un impuls permanent – este concepută ca deprindere de a introduce obișnuitul în prestația individuală care se abate de la obișnuit”. Omul își orientează atitudinea după un anumit punct de vedere, în mod conștient sau inconștient. Și, printre altele, exemplifică Jung: „atitudinea de putere se orientează după punctul de vedere al forței exercitate de Eu asupra influențelor și atitudinilor care tind să îl subjuge”.

   Petre Țuțea (1902-1991) numit și Socrate al românilor datorită preocupărilor sale filozofice, geniului său verbal și rolului educativ, în Tratatul de antropologie creștină, este însă de părere că omul actual „se întreabă util sau inutil, ia decizii de multe ori absurde și nocive”. Și fiind posedat de pasiunea întrebării, răspunsul este cel care îi va determina cursul vieții. Țuțea susține de asemenea că „depășirea naturii animalice a trebuințelor nu poate avea loc prin întrebări și soluții, prin aceste adaosuri tulburătoare ale conștiinței teoretice, ci prin conștiința moral-religioasă”.

   Practic, suntem conștienți că este necesar a lupta pentru apărarea, chiar impunerea normalității, dacă ea nu poate fi dobândită pe căi înțelepte, pașnice. Și așa ajungem la întrebarea: Este Războiul o stare de normalitate sau de a-normalitate?

   Putem observa că în zilele noastre valorile morale sunt încălcate cu barbarie, ceea ce determină agitația din sufletele oamenilor, agitație care se exteriorizează, oamenii se revoltă, evadează, aerul războiului îi îngrozește, războiul nefiind altceva decât „o sărbătoare a morții”. Istoricul grec Herodot (484 î.H.-425 î. H.) spunea că „în timp de pace, copiii își îngroapă părinții. În război, părinții își îngroapă copiii”. Este cumplit, poate fi un moment de răscruce atunci când se pierde tot ce este mai prețios: armonia și pacea. Vinovații acestor pierderi nu pot fi iertați, ei sunt și vor fi pedepsiți, nu vor fi lăsați să-și bată joc de omenire, deoarece, în acele momente respectul față de oameni dispare, se încalcă valorile umanității și Pacea este complet pierdută. Oamenilor demoralizați și dezorientați cineva trebuie să le redea încrederea.

   Ăștia suntem! Cunoaștem ce este normalitatea și acceptăm sau suntem forțați să trăim, perioade de timp, în anormalitate. Dovadă că în ultimii 3500 de ani – statisticile spun – am avut numai 230 ani de pace, adică de normalitate.

   Deși războiul este condamnat de mulți dintre noi, el este uneori judecat și simțit ca act de dreptate, cel puțin ca intenție. Este nevoiede mult curaj, răbdare și putere pentru a putea obține dreptatea, el – războiul arătând, în final, cine este mai puternic, cine este în stare a impune un echilibru, pentru o perioadă cât mai lungă de timp. Și este mai puternic cel care se luptă pentru dreptate, pedepsind pe cei care nu respectă oamenii, cei care strică echilibrul existent, cei care iau în mod nedrept și barbar viața semenilor. Dar, înainte de a trece la orice acțiune în lupta pentru dreptate, este necesară prudența, încercarea de stabilire a echilibrului prin metodele cele mai puțin dureroase, după care urmează perioada de așteptare a răspunsului. El poate fi înțelept, sau lipsit de înțelegere, tratat cu nepăsare, chiar impertinență.

   Toate au ciclicitatea lor. Legea compensației lucrează pentru refacerea echilibrului pierdut. Binele se va regăsi întotdeauna în dreptate. Iată un mod de a judeca și a admite anormalitatea drept cale care, în final, nu știm încă cum, va trebui să ducă la normalitate. Întrebarea este: de ce trebuie să transformăm viața în ceva anormal și nefiresc, catastrofal, pentru a ajunge apoi, cu greu la normalitate, la echilibru? „Viața noastră, spunea un savant român, este o ascensiune pe crestele unui munte; un pas greșit este suficient pentru a aluneca pe una sau pe o altă pantă și odată alunecat, este foarte dificil de a ne opri și uneori chiar imposibil”.

 
Claudia Elena Peter: Prima dragoste, part one PDF Print E-mail
User Rating: / 1
PoorBest 
Written by Ştefan Doru Dăncuş   
Saturday, 12 August 2017 13:16

 

Am văzut-o azi pe Dara, trecea strada. Serveam o cafea la fosta braserie, cu altfel de nume azi. Mă întâlnisem cu un coleg de liceu, întâmplător. Devenise taximetrist și nimerii în taxiul lui în drumul de la gară. Hai la braserie la o cafea, zice, mai depănăm amintiri, de parcă am avea ce amintiri depăna, nu fusesem cine știe ce prieteni. Nu era băiat rău, dar nu prea aveam chef de reînnodat relații liceale. Am lăsat în urmă și facultatea, nu doar liceul. Și țara asta, nu doar micul oraș natal. Uit-o pe Dara Antoniade, strigă colegul, cu buza pătată de cafeaua aburindă încă. N-o mai cheamă Antoniade, cine să mai recunoască fetele astea, toate s-au măritat, au făcut prunci, s-au îngrășat. Uită-te și tu la Dara, mândrețea liceului, uită-te la ea acum!

            O femeie în floarea vârstei, grăbită, căutând cu privire mioapă în stânga sau în dreapta, claxonată prelung de jeep-ul nerăbdător, ce lăsă în urmă o dâră inconfortabilă de manea. Dara înlemni înaintea trecerii de pietoni, își ținea strâns o geantă mare, din imitație grosolană, era încotoșmănită cu paltonul ponosit de la second-hand, purta eșarfă albastră cu violet, iar din zarea amintirilor parfumul ei mă împresura cu aceleași senzații albastre-violete. Sunt Dara, nu Dora, mi-a strigat copila! A venit într-a noua la noi în clasă. Se așeză timidă în prima bancă, strângea la piept ghiozdanul vechi de la second-hand. Să vă purtați frumos cu ea, ne sfătui degeaba diriginta. I-a murit mama, sărăcuța, s-a transferat cu tatăl ei aici, e inginer la uzină. Le-a dat garsonieră de serviciu și primă de instalare, taică-su e specialist în electrotehnică, iar de când cu modernizarea uzinei, se caută specialiști. Poreclele n-au întârziat să apară, Dara portocala, Dara măgara, Dara pârlita, Dara tocilara! Fata străină le încasa cu stoicism, strângea buzele enervată și nu riposta. Iar eu îmi aminteam cum buzele ei erau roze și pline, iar sub pulovărul demodat, croșetat de bunică-sa, talia-i era de viespe, iar sânii mai desenați decât ai celorlalte fete. Poate de aceea n-o suportau nici ele și-i strigau batjocoritoare fată de inginer, ca și cum funcția superioară a tatălui, ar fi fost o mare rușine.

Săraca Antoniade, uite cum stă ca proasta și-i verde la pietoni, am auzit eu că s-a dilit, comentă colegul. Și ce bucățică mișto era pe vremuri!

Nu ne-am dat seama de la început, noi, băieții. S-a organizat un bal de sărbătoarea Dragobetelui. Directorul nostru, român verde, ținea abitir la tradițiile moștenite. Ne-am dus cu toții, la vrăjeală, să ne batem joc de pregătirea destoinică, să mai ardem pipăieli la colege prin colțurile cantinei. Fetele dichisite și primenite, ca la bal, chicoteau în cercul lor, subiecte complet lipsite de valoare morală. Când intră Dara Antoniade, cu toții am uitat să respirăm pentru o secundă. Cum naiba devenise din molie, fluture, iar așa fluture cum era își deschise aripile și pluti pe vânticelul ventilatoarelor din tavan, lăsându-ne pe toți muți de admirație. Era de culoare albastru-violet, cu părul negru valuri, valuri, cu ochii luminați de necurata putere a diamantelor înghițite. Era translucidă, râu lumină, supranaturală.

I-a murit bărbatul, săraca, copii n-are. Se pare că n-a vrut ăla, la ce să se înhame și la prunci! Se zice că n-a avut o viață bună cu el, l-am dus odată cu taxiul, venea de la alte femei și m-am gândit instant la biata Antoniade, ce-l așteaptă cu ciorba caldă pe masă.

În cinci minute se făcu coadă la Dara, caiețelul de bal i se umplu cu oferte. Surâdea enigmatică, iar rochița ei se unduia transparentă în jurul corpului de copilă, pregătit să înmugurească, femeie.

Gurile rele zic că de fapt a fost gravidă, dar a venit nenorocitul într-o seară cu chef de pumni, și-a lăsat-o fără doi dinți în gură și copil în pântece. Degeaba a venit poliția, a stat săraca prin spitale, plângere nu i-a făcut, iar fără plângere ce să facă poliția, dom‘ne, că nu se poate băga. Bine c-a scăpat de golan, și-așa n-a lăsat-o întreagă la minte!

Refuză pe toată lumea, surâdea seducătoare, lovea cu aripile aerul din jur și mireasma lui mă amețea ca un drog. Se uită la mine de acolo, din înaltul zborului și mă invită la o plimbare, e foarte cald aici! N-am știut ce să-i spun, după atâtea cuvinte rele nu mi le găseam pe cele bune. Eu am văzut-o fluture și când era molie, dar era mai mișto să mă aliez turmei, să-mi bat joc de copila fără apărare. Să fiu laș, decât să-mi asum bărbătește. Dar eram un copil, aveam paisprezece ani și mă credeam buricul pământului. Dara tăcea, ofta, privi în sus la cerul senin de februarie târziu și deodată ne-am amintit amândoi că azi e Dragobetele. Ai sărutat vreodată pe cineva? Desigur, am sărit să mint, doar nu era să recunosc adevărul. O fată, insistă, râde. Vrei să mă săruți și pe mine?

Îți mai amintești ziua aceea la teză la română, noi praștie, dracu a citit vreo carte, vreun comentariu. Antoniade ne arăta la toți, noi o împingeam și-o stresam, zi fă și mie! Ne zicea la toți, dom‘ne, că tare era deșteaptă. Ne-a văzut profa și-n loc să ne pedepsească pe noi, ce face hoașca bătrână, îi dă ei unu în teză. Frate, să leșin nu alta! Tu ai sărit ca ars să-i iei apărarea, dar ea nu s-a împotrivit, a ieșit calmă din clasă, nu mă face pe mine o notă, așa a zis. Ne-a umilit pe toți atunci, tu te-ai enervat, te-ai certat cu profa, noi te-am acuzat că-ți place de Antoniade, tu i-ai tras un pumn lui Sandu Scurtu și ți-a scăzut diriginta nota la purtare. Ia zi, chiar îți plăcea de Antoniade?

Poate semnificația zilei e de vină, în fond e ziua îndrăgostiților, iar eu cu fata stăm pe bancă, cutremurați de frigul ce nu se dă plecat încă. Vrei, adică, vrei să mă săruți și pe mine, dacă știi cum se face? Sigur, nu e mare lucru? Închise ochii, iar gene de catifea se culcară interogative peste pielea albă. Țuguie buzele copilărește. Aștepta. Ce faci, nu mă săruți, nu-ți place de mine? În ochi  îi tremura o lacrimă. Ba da, ba da! Am sărit, încurcat de moarte. Ce să fac, cum să fac, să-i spun adevărul, care adevăr? Nu mințisem prea tare, am sărutat de un milion de ori pe mama și pe surioara mea. Dar cu Dara era diferit. De ce naiba mi-a cerut mie una ca asta, de ce naiba să-mi placă tocmai de ea, ce, nu erau în școală fete mii și mii? Și toate mă plăceau și Ana, Georgiana, Roxana!

Mi s-a cam uscat stomacul de la cafeaua asta, zi luăm și noi ceva de haleală? Uit-o dom‘ne cum stă acolo ca toanta, s-o ajute cineva să treacă strada ca pe babele de optzeci de ani! Plec, am spus. Eu n-am uitat umilința tezei la română, ne-a ajutat pe toți, iar noi toți n-am ajutat-o. Fugi, dom‘ne, minune dacă te mai recunoaște că-i dusă cu capu‘! Ies fără să-l salut și-o văd cum pornește sacadat, împinsă de mulțimea adunată grămadă. O strig, dar numele ei se pierde în rumoarea străzii, iar roșul implacabil al semaforului mă separă încă o dată de nedreptatea făcută.

Am găsit-o luni la ora de mate, numai ea știa rostul formulelor într-o problemă. Scria citeț râuri de numere pe table, în surâsul încântat al profesoarei. Învățați tăntălăi, noroc cu Dara, astfel îmi iau câmpii cu derbedei ca voi, mulțumesc scumpică, du-te la loc, nota zece! Nici nu se uită la mine, se așeză dreaptă în bancă, știe că toți o urăsc pentru că e deșteaptă și frumoasă. Profa turuie alte numere noi și abstracte, mă hotărăsc să mă răzbun. De ce? Pentru propria-mi neputință am s-o fac să plătească, dacă o să spună tuturor că n-am fost în stare s-o sărut? Sau mai rău, dacă o să creadă toți că-mi place de ea. Aveam o reputație de păstrat, ce naiba! Și așa Sandu Scurtu și Dorin Lobodă m-au cam luat la mișto că m-am plimbat cu ea de Dragobete. De ce dracu i-am spus că nu știu cum se sărută, dacă suspina și îndruga într-una că nimeni n-o iubește, că i-a murit mama și alterahaturide gen! Aveam eu vreo vină, alta, decât că-s sensibil ca mama? Trebuia s-o fac cumva să nu mai plângă, la fel cum făceam și cu surioara mea mai mică, o luam în brațe sau îi dădeam ursulețul de pluș, îi pupam obrăjorii și-o întrebam cine-i cel mai mișto frate din lume, eaplângea cu lacrimi de crocodil și-mi striga tare, tare numele. Dar cu Dara e altfel, altul e freamătul inimii, alta reacția corpului, doar să mă gândesc la ea și uite, bărbăția mea precoce…, prost am fost că n-am sărutat-o!

La un moment dat am pierdut-o. Undeva între Bulevardul Magheru dispăru. Un autobuz de școală îmi claxonă prelung traversarea nepermisă și-am zărit-o în fața cofetăriei Scala. Se proptise în mijlocul trotuarului și fixa pierdută butaforiile apetisante din vitrină. Poate i-o fi foame, gândesc, chiar așa rău să fi ajuns cum îmi povestise Dorin Lobodă!

E rău fără mamă? Tresare. Ce idiot pot fi, dintre toate întrebările lumii tocmai pe asta s-o pun? Parcă mie mi-ar fi bine fără mama, chiar dacă uneori este enervantă, e totuși mama mea cea frumoasă, veselă, care gătește orice fel de prăjitură, îmi cumpără cele mai tari chestii, se ceartă cu tata pe tema asta. Odată când am luat un trei la mate nu i-a spus tatei, așa faină e mama! Dara ridică din umeri, nici când trăia nu era prea bine că a fost bolnavă de mulți ani, tati a zis că doar când eram eu mică de tot a fost sănătoasă, dar eu nu mi-o amintesc decât așa. Nașpa! Ne-a convocat directorul la cabinet și așteptam amândoi să intrăm. După faza de la teza la română, mama a sărit zece metri în sus și-a venit la școală, iar diriga l-a chemat și pe tatăl ei. Acum sunt înăuntru, iar noi singuri în anticameră. Secretara a plecat să-și cumpere gogoși, la cât e, fix ăia îi lipseau! Iar Dara miroase frumos ca primăvara de afară. Își leagănă picioarele subțiri, încălțate în pantofiorii ridicoli, violeți, cum poartă fetele. Mulțumesc că mi-ai luat apărarea, zice. Pentru puțin, zic, și cavalerismul mi se umflă-n piept până la cer și înapoi. Dar puteai să te calmezi, în fond a avut dreptate profa. M-am dezumflat instant. Crezi că pentru tine am făcut-o și de ce a avut dreptate, să le scadă nota și la tăntălăii de la noi din clasă! Ți-a scăzut-o numai ție, mare brânză ai făcut! Chiar mă enerva, și parfumul ăsta cu care se dădea, și rochița asta cu buline! O vâlvătaie de foc îmi cuprinse obrajii și gura ei tremura vizibil. Am făcut eu prostii mai mari, stai liniștită, mă dau mare. Mi se rupe de profa de română, director, dirigă, școala asta cretină! Avea ochii catifelați, umezi. Ce imatur ești! Pufni disprețuitoare și picioruțele se mișcau enervante. Trebuia s-o pedepsesc, mi-am jurat s-o fac, prea-și luase năsucul cârn la purtare! Să facă mișto de mine întreaga clasă pentru că i-am luat apărarea, de parcă mi-ar plăcea de ea, de prințesa asta matură, cu rochițele ei demodate și cumințenia întruchipată. Și pentru că nu-mi venea nici un alt mijloc crunt de pedeapsă, iar ea avea ochii mari și gura umedă, am sărutat-o. Chiar acolo, în anticamera directorului școlii numărul trei, din orașul x, din județul y, țara z. Dara încremeni și uită să mai respire o eternitate, atât cât dură primul meu sărut de dragoste.

Eram acolo, la doar câțiva metri de ea și priveam uluit cum vânzătorul o hâșâia din fața magazinului, ca pe o cerșetoare. Ținea strâns sacoșa urâtă, veche și porni ca o mașinărie, cu trupul drept, cu pașii apăsați, de parcă ar fi vrut să se ancoreze într-o realitate palpabilă. O strig, dar nu aude, nu răspunde. Fug după ea, dar mi-e frică s-o ating. Nu vede pe nimeni, pășește sacadat într-o lume abstractă, complet neînțeleasă. Ignoră trecătorii de care se izbește, pericolul străzii spre care se îndreaptă oarbă. Dara, Dara, o opresc, o salvez, cu gândul păcătos al rușinii, al jenei privirilor oamenilor când ea se zbate, țipă, iar eu o potolesc cu o îmbrățișare. Se topește încet și curge apă în brațele mele.

Așa ne-a găsit mama mea și tatăl ei. Palizi, tremuram, asurziți de pulsul comun. Mama turuia enervată pe director, tatăl ei mai tactic căută o strategie de împăcare. N-au rezolvat nimic, eu tot șapte la purtare, ea tot unu în teză! O să contest la minister, sări mama. Și noi nu îndrăzneam să ne privim, spășiți și timizi, rochița ei mă atingea subtil și căldura mâinii cu care o netezea ritmic, mă înfioră cu frisoane de febră. Uite-te la ei cât sunt de afectați, exclamă ascuțit mama și-am tresărit amândoi aduși la realitate. Hai, iubirea lu‘ mama, gestul ei blând, cunoscut, îmi aduse aminte de copilăria lipsită de griji și dragostea necomplicată, pe care o primeam oricum fără să fac nimic în schimb. Te transfer la altă școală, nu mai stăm cinci minute aici! Poftim? Deodată adorata mea mamă deveni inamicul numărul unu și dragostea ei lipsită de orice importanță. Totuși, am plecat cu ea, lăsând imobilă și tristă fetița, ce căuta derutată ca mine, copilăria pierdută.

Andrei, tu ești? Mă recunoaște, trezită din transă. Surâde palid și-n spatele trăsăturilor fade, a ridurilor înaintea vremii, o recunosc. Doamne, ce minune, ce faci aici? Parcă locuiai la Paris, nu? La Londra! Vai, să ne întâlnim așa, uită-te cum arăt, își netezește părul încărunțit prins în coadă, iar ochii ei mari cu gene catifelate sunt aceeași. Vii la mine Andrei, stau la doi pași, nu prea suport strada, ies rar, e prea multă lume. Doamne ce minune, cu ce să te servesc, cafea n-am, un ceai, o apă? Locuiește într-o garsonieră mică, dar curată, cu mobilă veche și multe cărți. Deschide larg frigiderul, căută febril ceva înăuntru. O cutie de margarină, un rest de pâine și două lămâi, atât. Nu am nici apă, nici ceai, ar trebui să merg să cumpăr, dar mi-e greu să ies, se cheamă agorafobie, silabisi încet jenată. Nu vreau nimic, mulțumesc, am fost la Braserie cu Dorin Lobodă, îl mai știi? Tresare auzind numele, caută iar prin memorie și colțurile gurii se lasăîncet în jos. Nu mai știu pe nimeni, Andrei. Dar pe mine? Surâse, Doamne, surâde și chipul ei se despovăra de masca improprie a altei Dare și Dara mea, fetița, se ivi ca-ntr-o fantă de lumină. 

Și totuși mama nu mă transferă de la școală. Avusem noroc cu tata, ce declară solemn că așa-mi trebuie, să suport consecințele faptelor. Devenisem de nesuportat în ultimul timp, fără chef de învățat, pus pe ceartă, nici cu Andreea nu mai stăteam, că n-aveam chef nici de ea. Iar mama, mai rău ca mine, mă ține după fusta ei, face din mine un bleg și-un răsfățat. Concluzia, m-am întors luni la școală, cu un respect mărit din partea huliganilor, prietenii mei, ce m-au ironizat înainte că eram pămpălău pentru că eram varză la fotbal. Bună, mă salută Dara. Era subțire, înaltă, cu fustiță verde și pulover alb. Salut! Nu știam cum să mă comport cu ea, mă gândisem tot weekend-ul ce-aș putea să-i spun, în ce fel să o privesc, ce să fac mai departe? Situația, departe de-a se concretiza, deveni tulbure și ciudată. Eu încurcat și bâlbâit, ea tăcută și cuminte. Să o declar gagica mea, cum făceau băieții mai mari, mi se părea de neconceput, știam că s-ar râde zece ani pe spinarea mea. Și probabil ar fi trebuit s-o întreb și pe ea ce pretenții avea de la relația noastră. Dar ea tăcea și se uita la mine cu ochii triști. Învăța bine și nu făcea nici o prostie, cum naiba s-o apuc, de unde s-o iau, ce să-i vorbesc și mai ales când, nu ne nimeream niciodată singuri. În clasă stăteam la două sute de kilometri, ea în banca tocilarelor în față, eu în cea a derbedeilor, în spate. La sport, eu cu băieții la fotbal, pe care îl uram de moarte, ea cu fetele la handbal, unde se descurca, evident foarte bine. Fata asta e perfecțiunea întruchipată!

Femeia asta a îmbătrânit înainte de vreme, mi-am spus trist, revoltat. Prepară stângace un fel de sirop de casă, cu sifonul ce șiroia în jeturi zgomotoase. E buun, nu-i așa? Mint și mi-e greață de dulcegăria asta. Ai ajuns mare om, ți-am zis eu, dar tu insistai că școala e nașpa! Off, Andrei, ce mai copilărie am avut, a fost frumos, nu-i așa? Orașul era altfel atunci, fără atâtea blocuri, mașini, știi că au tăiat toți copacii din vechiul centru, au distrus copacii noștri Andrei, acolo unde ai scrijelit cu lama numele meu și al tău, te-am certat că rănești copacul! Dacă l-a durut mângâierea ta, cum să nu-l fi durut uciderea lor. Au ucis copacii Andrei!

Directorul iar veni cu o idee genială, să curățăm parcul! Auzise că noi suntem elevii ce chiuleam de la ore și ne aciuiam la umbra bătrânilor castani din parc, lăsând în urmă chiştoace de ţigări şi ambalaje de napolitană. În ciuda protestelor, iată-ne înarmaţi până-n dinţi cu saci menajeri, mănuşi, măturici şi lopeţi, gata-gata să cucerim universul curăţeniei. Din păcate diriginta noastră cea vigilentă căpătă o răceală cruntă, ce-o ţinu departe de măreţul plan, aşa că directorul ne învrednici cu bătrâna domnişoară de chimie, ce nu deosebea săraca o fată de un băiat, așa rău vedea. După foiala de început de activitate, în prima jumătate de oră când se perindă și directorul prin zonă, am cules vreo două, trei hârtii să nu fie prea bătător la ochi, apoi am abandonat subtil măreața îndeletnicire și duși am fost, care încotro. Cei mai curajoși au întins-o în oraș, printre care nu m-am numărat, fiindcă era ora la care mama sau tata urmau s-o aducă pe Andreea de la grădiniță și o explicație de dat era tot ce-mi lipsea! Așa că m-am aciuit la umbra vechilor castani, împreună cu doi colegi înfricoșați ce o zbughiră în cele din urmă în calea doamnei supraveghetoare, ce ne striga cu disperare. Ce tăntălăi, exclam eu, curajos nevoie mare, deși o nouă boacănă în școală ar fi periclitat serios orice doleanță aș mai fi avut pe anul în curs. Și tare îmi doream un televizor în camera mea, să nu mai suport emisiunile mamei și desenele soră-mii. Rămas singur cuc, la poala bătrânului copac, plictisit de moarte după numai cinci minute, ce idee genială îmi vine? Scot penarul, din penar micul stilet de ascuțit creioane și încep a scrijeli coaja străveche a pomului. Desenez o linie, apoi alta, o întretai cu o diagonală, o liniuță, o înfloritură, un plus, două puncte, când naiba am scris numele ei? Dara, Dara, Dara! Ce nume mai are, nu-l mai auzisem, de unde vine, ce înseamnă, n-a putut avea și ea un nume normal, ca Andrei sau Andreea? An-drei! Plus Dara, egal… am înnebunit, doar n-o să-i las un mesaj de dragoste acolo, în parc, scrijelit în scoarța copacului.Andrei o iubește pe Dara, am scris, inscripționat, imortalizat și-mi imaginam că peste douăzeci de ani alți tineri o să înțeleagă durerea mea, oamenii o să mă simpatizeze, fetele o să plângă impresionate, bietul Andrei ce-o iubește pe Dara!

Și zici că au tăiat copacii? Clătină capul tristă. Hai să-ți mărturisesc un secret, mai demult, acum câțiva ani, când aveam probleme, așa ca toată lumea, mergeam acolo și citeam, atingeam cu degetele și mi te imaginam,Andrei o iubește pe Dara! Ce frumos a fost, ce frumos! Un nod de plâns mă înecă deodată, ditamai bărbatul, mă forțam să mă abțin. Dara mea, adorată și eu ți-am căutat amintirea, nu îndrăznesc să vorbesc, doar gândesc. Pe când eram departe, trezit din exaltări intelectuale sau nu, o căutam copilă, cu rochițe diafane, ochii catifelați, sărută-mă Andrei! Și-am devenit amândoi maturi la umbra copacului, speriați de trupurile revărsate unul în celălalt. Și Dara îl iubește pe Andrei! Ce mai face surioara ta? Se așeză pe scaunul incomod după ce potrivi minute în șir perna ponosită, învelită în material decolorat. Andreea e în ultimul an la medicină, se pregătește pentru rezidențiat. Doamne, atâta timp a trecut? Era un copil și vroia să se facă doctoriță. Mai ții minte când ai uitat-o la grădiniță?

Dragostea noastră ne umplea cu totul. Școala îmi fusese pedeapsă și înainte, dar acum cine mai avea chef de română și mate, când primăvara năpădi năprasnică, câmpurile înverziră pat de flori, cerul dumnezeire infinită, Dara femeia mea. Ne ascundeam de părinți, colegi, prieteni. Ne aciuiam la ea, era tot timpul singură, taică-său muncea și două schimburi. Dara gătea macaroane cu brânză, eu îi sărutam umerii goi, Dara citea prăvălită peste pernă, eu îi mângâiam picioarele goale. Inevitabil a sosit și vacanța de vară, eu fără corigențe datorită ei. Până și mama intră la bănuieli, după ce mă suspectă de cele mai reprobabile obiceiuri, ca țigările și băutura, acum rezultatele bune la școală i se părură și mai suspecte. Dar când înveți dragă, că nu stai niciodată acasă? Înainte de-a face dragoste mamă, femeia mea își condiționează dăruirea de testul la chimie sau referatul la română. Puiul mamii, mă alintă, crede că glumesc. Și eu drăgălaș și seducător profit de credibilitatea maternă. Dara devine tristă când îi povestesc. N-ar trebui s-o minți, e păcat. Păcat e să nu mă săruți. Ba e păcat, o să fim pedepsiți. Sunt deja, mă topesc de dorul buzelor tale, vino în brațele mele să nu mai sufăr. Andrei, dojenitoare, surâzătoare, se topește în mine, irezistibilul.Andrei o iubește pe Dara! Împreună îi găsește aniversarea celor șaisprezece ani și o nouă vacanță de vară.

            Şi cum te-ai hotărât să vii vara asta în orăşelul natal? M-a invitat directorul liceului să ţin o conferinţă, încă de acum trei ani de când am luat premiul. Doamne, ce departe ai ajuns, să ştii că ţi-am cumpărat toate cărţile, uite, le-am aici pe toate, m-am lăudat cu tine la colegele de la fabrică. Nu m-au crezut, dar mie nu mi-a păsat, eu ştiu că odată…Andrei a iubit-o pe Dara, gândesc cu sufletul sfâşiat. Uite, ce-ar fi să-mi semnezi cărţile, un autograf. Nu Dara! Încerc zadarnic s-o opresc, se duce la biblioteca veche pe care o ştiam de pe vremea garsonierei tatălui ei. Dara, nu! Nu pot, nu sunt scriitorul celebrul. Îmi păstrez apartenenţa la ea ca o sinceră aducere aminte, mă lepăd de compromis şi fals. E aceeaşi, nudă la trup şi suflet. O descui, de unde am zăvorât-o demult şi de departe.

Andrei are gagică, Andrei are gagică! Ai mei m-au pus să stau cu Andreea, avea şi ea vacanţă la grădiniţă, iar eu, în accepţiunea părinţilorfrecam menta, m-am trezit cu cea mai detestabilă slujbăever. După două zile de stat în casă şi uitat la desene cu Barbie şi Little Poney, am luat-o pe Andreea cu mine, sub ameninţarea cu tăierea părului tuturor păpuşilor dacă suflă o vorbă şi m-am înfiinţat la uşa iubitei mele. La început stânjeniţi de prezenţa cu ochişori curioşi şi întrebări indiscrete, apoi cu ajutorul fetiţelorpower-puf, ne-am reluat dulcele obiceiuri. Andrei are gagică, Andrei are gagică! Soră-mea îşi ţinuse gura toată vara, iar când în sfârşit începu grădiniţa, a decis că e timpul să mă pedepsească. Mama nu o crezu, dar tata o aduse cu picioarele pe pământ, crezi că ăştia se mărită virgini, ca tine? Şi mama se îngrozi, nu de relaţia mea în sine, ci de sordidele detalii pe care i se înşiruise cu inocenţă, dulcea surioară. Ai pus-o pe Andreea să vadă aşa ceva?

Eşti însurat, Andrei? Am fost. Şi tu văduv? Nu, divorţat. Tot ca o văduvie, crede-mă. Dacă nu merge, e mai bine. Cum era soţia ta, frumoasă, ai iubit-o? Sunt încurcat, nici mama n-a îndrăznit să mă întrebe. Soţia mea era englezoaică, am fost colegi la Cambridge. Ai iubit-o? insistă. Mai mult ca pe mine? ghicesc întrebarea. Mai mult ca pe tine n-am iubit nici viaţa, nici mama, nici pe Andreea. Dar tac. Eram destul de tineri, pasionaţi de Byron şi engleza veche, mă justific. Regreţi că sunteţi despărţiţi? O, nu, ne-am trăit veacul, suntem prieteni și colegi la universitate, fără regrete!  

Fără regrete, Andrei! Plângeam, ea îmi mângâia capul. O sa fug, o să vin la tine, n-o să ne despărţim niciodată, mi se rupe ce zic ai mei, de şcoală. Nu vorbi aşa, familia ta e ce mai importantă, ai o mamă care te adoră, o surioară un înger. E numai vina ei, o pârâcioasă. Să nu zici asta, noi suntem de vină, noi.

Copii ai, Andrei? Nu, soţia mea nu era deloc genul, nici nu s-a pus problema. Nici eu, nu m-a binecuvântat Domnul. Tace, mai doreşti sirop? Nu, mă uit la ceas. Poate vrei să pleci, ai treabă, eşti om important acum, când e conferinţa? Mâine, la prânz. Aş veni, dar…, oftează, îşi netezeşte poalele fustei inexpresive. Cine ar fi crezut să ajung aşa, vezi cum e viaţa asta, unii au noroc, alţii nu. Dara! Nu, să nu mă compătimeşti, îşi îndreaptă spatele, n-aş suporta, nu merit milă, mi-am trăit viaţa cum am vrut, nimeni nu m-a obligat, am fost stăpână, numai moartea n-o putem prevede şi singurătatea ce-o lasă în urmă. Am încercat să fug! am spus deodată. Tresări palidă, speriată de confesiune şi amintirile ce deschideau cu zgomot lacăte. Nu mai are importanţă acum, încercă să mă oprească. Îţi jur Dara, am fugit de câteva ori, ai mei m-au trimis la colegiu în Anglia, au dat bani grei să ajung acolo că n-aveam note prea bune, apoi au vândut apartamentul şi s-au mutat la Cluj. Andrei, nu contează, au trecut douăzeci de ani, eram doi copii.

Mama, tata, inginerul Antoniade, diriginta, mătuşa Lucreţia, şefa secţiei de obstetrică-ginecologie. Şi eu în mijloc împietrit, fără să înţeleg o iotă din tot ce se întâmplă. Mama deschise gura, tata încearcă cu greu să o potolească. Trebuia să vorbim cu copiii, să le explicăm, îndrăzni şi inginerul. Ce să le explicăm domnule, ţipă mama, băiatul meu nu e aşa emancipat ca fata dumitale! Mai taci că-i şi vina ta, strigă tata, prea l-ai giugiulit. Dacă nu vă potoliţi vă dau afară, interveni doctoriţa, mătuşă-mea, aţi greşit toţi, că aveţi ochi de cal, numai de Andreea v-a păsat, parcă Andrei n-are nevoie de mamă, de tată. Doamne, Dumnezeule, ce ne facem, sunt nişte copii, cum să aducă pe lume copii, nişte copii!

Vino cu mine, Dara. Te iau cu mine, plecăm împreună. Se uită lung, neîncrezătoare. Am o situaţie foarte bună la Londra, pot să am grijă de tine, te rog, lasă-mă să am grijă de tine. Pleacă Andrei. Fără regrete, laşi tot în urmă, o luăm de la capăt. Viaţa mea e aici. Care viaţă Dara, garsoniera, oraşul acesta? Pleacă Andrei. Nu fără tine, nu încă o dată. Pleacă, strigă cu o forţă de care n-am crezut-o în stare, ţi-am spus că nu suport mila ta. Nu e milă. Dar ce, regrete tardive, amintiri deşarte, ce-a fost a fost, de ce vii să răscoleşti trecutul, să răstălmăceşti simţămintele unei biete femei. Vreau să te ajut. Să mă ajuţi, crezi că am nevoie de ajutorul tău, pentru că te simţi vinovat? Te implor. Crezi că am nevoie de tine sau de oricine, că sunt prost îmbrăcată, săracă. Pentru că eşti singură şi eu sunt singur, asta-i şansa noastră să reconstruim ceea ce am pierdut. Izbucni în râs, ironic, orgolioasă. Aplaudă. Ce actor ai devenit, unde e băiatul sincer inocent ce-mi săruta sânii toată noaptea. Aici, trebuie doar să-l mai laşi. Taci, pleacă în lumea ta perfectă şi lasă-mă. Am fost singură toată viaţa, mă descurc, ştiu cum să o fac. Te iei şi tu după gura lumii, alde Dorin Lobodă, vai Dara Antoniade, cât de rău a ajuns, că nu-şi vopseşte părul şi poartă haine de lasecond-hand!

Amintirea ei m-a bântuit în toate secundele rămase. După ea, nici eu n-am mai fost acelaşi. Mama a spus că mi-a prins bine experienţa, m-a făcut responsabil, am învăţat nişte reguli. M-au trimis departe, crezând că mă vindec, fără să înţeleagă nimic din drama trăită. Din golul pe care despărțirea l-a săpat în mine. Şi am părăsit-o singură în faţa lumii, fără să-mi asum faptele, s-o apăr. Eu am fost acela care i-a frânt inima şi a lăsat-o gravidă, ascultând cu laşitate de departe, părerile liceului despre inocentă. Au ostracizat-o cu perversitatea cu care au aşteptat asta, iar ea se păstră dreaptă, tăcută, ironică, premiantă. Nu mă face pe mine gura lumii, îmi spunea deseori, enervată de gradul mare de importanţă pe care eu, cu îngustimea minţii, îl acordam fenomenului. Dacă tu mă iubeşti, Andrei, nu-mi pasă ce zice nimeni. Eu te iubesc Dara, dar sunt la Londra şi plâng ca prostul depărtarea, căutându-te ostentativ în trupurile altor colege. Mă prefac, iar prefacerea mă contopeşte cu un văl perfid de uitare. Ţi-am rănit sufletului şi trupul, în ultima noastră noapte împreună, când m-ai trezit înspăimântată: Andrei, ceva se petrece cu mine, iar şiroaie de sânge se scurgeau din tine, avortând spre alte lumi mai bune, rodul dragostei noastre.

Eu Andrei o implor pe Dara. Vreau să mă aşez la picioarele tale, să-ţi dau luna de pe cer, bogăţiile pământului. Nu le vreau! Te rog. Du-te Andrei, lasă-mă, nu-mi aduce nimic bun întâlnirea noastră. Nu înţelegi, te-am părăsit atunci, ar fi trebuit să spun că eu am fost iubitul tău secret, să nu te las pradă injuriilor! Dar acum nu are nici o importanţă, omule, am crezut că mintea ta s-a iluminat odată cu binecuvântarea culturii, a occidentului, ultimul lucru de care am nevoie e să te văd regretând. De ce nu mă crezi pe cuvânt, când îţi spun că sunt bine şi nu-mi pasă de ei, de vorbele lor, m-am împăcat cu toate, cu mama şi tatăl mort, cu copiii mei pierduţi, cu amintirea iubirii noastre. Cum, cum ai făcut aşa ceva, învaţă-mă şi pe mine! Plâng, ditamai bărbatul, iar degetele ei lungi de pianistă, îmi mângâie capul, parfumul albastru-violet mă învăluie cu binecuvântarea amintirii. Trupul ei este iar al meu, de parcă nu ne-ar fi despărţit milioane şi milioane de secunde.

În amfiteatrul fostului meu liceu, pe scena improvizată, în faţa liceenilor şi a profesorilor, a edililor şi observatorilor, a studenţilor şi cititorilor, îmi citeam discursul: „Am intrat la Cambridge, cu bursă, datorită ei. Învaţă Andrei, numai şcoala ne poate duce departe de oraşul acesta. Am scos prima carte şi ei i-am dedicat-o. Şi neapărat o limbă străină la perfecţie, engleza, fără engleză nu ai nici o şansă de afirmare în lumea asta. Am câştigat respectul unor personalităţi, a căror părere era voce dumnezeiască înainte. Doar astfel poţi deveni cineva printre oameni. Am făcut bani din munca şi meseria mea. Pentru a scăpa de tutela familiei, trebuie să poţi câştiga proprii bani, din ceea ce-ţi place să faci, astfel o să munceşti de plăcere. Am văzut lumea, literatura m-a purtat în toate colţurile ei. Trebuie să călătoreşti, nu poţi să judeci pe nimeni până nu te duci acolo, să vezi cu ochii tăi. Am iubit şi am fost iubit. Vine şi dragostea, eşti chipeş, ai succes. Astăzi, reîntors în oraşul natal pot spune că sunt un om de succes, iar perceptele şi regulile după care am construit succesul s-au bazat în totalitate pe încurajările sale". Sala aplaudă frenetică, puştii plictisiţi fluierau exagerat, cine naiba-i ăsta ce ne dă nouă sfaturi de bună purtare, tinerele adolescente visătoare la scriitorul a cărui operă n-au înţeles-o încă şi nici nu-i păsa cuiva s-o înţeleagă. Protipendada liceală curioasă asupra detaliilor picante din viaţa şarmantului fost pezevenchi, cine să fie persoana căreia, vedeta asta repatriată îi datora atâtea? Să fie fosta dirigintă, să fie mama, să fie Elisabeth Bron, fosta soţie, scriitoarea! Eu am căutat-o degeaba în mulţimea străină, ce-mi ascultă din interes sau obligaţie vorbele dichisite. Omagiul îmi era departe, mi se părea că nu-l merit, zâmbetele adulatoare pentru un străin, ce-mi împrumută doar imaginea, la venerat. Mă vedeam acelaşi puşti, enervant, teribilist, ce descoperise savorile libertăţii nouăzeciste şi credea că după prima carte citită va muta munţii din loc. Cât te poate înşela ignoranţa! Am ştiut întotdeauna că ai potenţial, a mințit diriginta, doar că nu vroia în ruptul capului să înveţe, dar eu am ştiut că vei ajunge un om mare. Plec, mă sufoc.

De ce n-ai plecat? Te rog, vino cu mine, lasă-mă să te duc cu mine! Tace. Azi o găsesc schimbată, părul e proaspăt spălat, curge valuri pe umeri, rochia nouă, chipul proaspăt. Îmi refuză îmbrăţişarea, dar eu nu mă pot gândi la nimic altceva decât la trupul ei şi amintirea regăsirii. Te vreau pe tine aşa cum eşti. Aşa cum mă vezi tu, nu mai sunt copila de cincisprezece ani. Aşa cum eşti tu acum. Taci, Andrei, mi-am pierdut demult inocenţa, nici nu cred că am avut-o vreodată, m-am ascuţit în furcile caudine, m-a modelat viaţa asta şi nu întotdeauna spre perfecţiune. Şi eu sunt altfel? Doar tu mă ştii despuiat, adevărat, fără justificări sau ruşine. Nu mai insista, ce-a fost nu mai e, nu mă pot preface că-s aceeaşi, lasă-mă în garsoniera mea cu visele şi cărţile mele, tu eşti scriitorul, eu sunt cititorul. Trebuie să fac ceva pentru tine, îţi cumpăr carne pentru o lună, îţi plătesc întreţinerea. Râde, Dara râde! Ai putea totuşi să faci ceva, să-mi iei o pereche de ochelari, mă doare capul noaptea şi m-aş sinucide dacă n-aş mai putea citi vreodată. Doar atât? E bine şi atât, ne vedem mâine atunci să-ţi cumpăr ochelari!

Pe mâine, Andrei!

 
Gheorghe PĂUN: ZIUA REVISTEI „CURTEA DE ARGEŞ” PDF Print E-mail
User Rating: / 1
PoorBest 
Written by Ştefan Doru Dăncuş   
Friday, 11 August 2017 11:25

G

 

A devenit deja o tradiţie ca, la începutul Zilelor Municipiului Curtea de Argeş, să se organizeze Ziua Revistei „Curtea de la Argeş” (tipărită, dar şi disponibilă la www.curteadelaarges.ro). Anul acesta, manifestarea este înscrisă şi în programul Sărbătorilor Argeşului şi Muscelului. Va fi sâmbătă 12 august, cu un program cu adevărat bogat.

***

Program (preliminar) al Zilei Revistei Curtea de la Argeş

Sâmbătă, 12 august 2017

 

10.00 – 13.00: Centrul de Cultură şi Arte „George Topîrceanu” Curtea de Argeş

- Prezentarea oaspeţilor

- Prezentarea bustului lui Mihai Eminescu (de Radu Adrian)

- Ninela Caranfil, Chişinău: recital poetic

- Sorin Lory Buliga, Târgu-Jiu: Brâncuşi – 60. Între tradiţie şi universalitate

- Mănăstirea Argeşului – 500

- Ion Creţeanu: Balada Meşterului Manole

- Prezentarea unor cărţi şi reviste

- Cvartetul condus de ing. Andrei Iliescu, Bucureşti

- ...şi altele

 

16.00 – 19.00: Sala de Consiliu a Primăriei Curtea de Argeş

- Salon de carte: prezentare de cărţi şi reviste, din Ţară şi din Basarabia

 

20.00 - ??.??: Hotel Posada – Cină festivă

***

Întâlnirea principală începe la ora 10 şi are loc în sala de spectacole a Centrului de Cultură şi Arte „George Topîrceanu”. Printre altele, se va vorbi, în prelungirea rubricilor revistei, despre Centenarul Marii Uniri, aniversarea a 500 de ani de la sfinţirea Mănăstirii Argeşului, comemorarea a 60 de ani de la moartea lui Brâncuşi. În acest context, rapsodul popular Ion Creţeanu, de la Craiova, va cânta Balada Meşterului Manole, cercetătorul Sorin Buliga, de la Târgu-Jiu, va vorbi despre Brâncuşi, între tradiţie şi universalitate. Un cvartet bucureştean, condus de Andrei Iliescu, cel care conduce Orchestra Inginerilor, va interpreta muzică clasică.

Oaspeţi de onoare vor fi cunoscutul scriitor Nicolae Dabija, de la Chişinău, academician, redactor-şef al revistei „Literatura şi Arta”, actriţa Ninela Caranfil, tot de la Chişinău, precum şi academicianul Victor Voicu, secretarul general al Academiei Române.

Întâlnirea va conta şi ca o manifestare a Podului de Reviste iniţiat cu mai mulţi ani în urmă de revista noastră şi „Literatura şi Arta”, iniţiativă la care s-au asociat ulterior un mare număr de reviste din România şi din Basarabia; o parte dintre ele vor fi prezente la întâlnire.

Un punct special, surpriză, va fi constituit de prezentarea bustului poetului naţional Mihai Eminescu, realizat de sculptorul Radu Adrian, bust care va fi instalat într-un viitor apropiat pe un soclu în faţa Centrului de Cultură şi Arte.

Vor participa un mare număr de colaboratori şi prieteni ai revistei, oameni de cultură din multe locuri din ţară (Cluj, Huşi, Bucureşti, Craiova, Târgovişte, Piteşti, Râmnicu Vâlcea etc.), inclusiv din diaporă.

După-amiază, cu începere de la ora 16, în Sala de Consiliu a Primăriei, va avea loc un „festival al cărţilor şi revistelor”, cu Editura Scrisul Românesc de la Craiova invitat special. Peste 20 de autori de carte şi realizatori de reviste îşi vor prezenta, pe scurt, realizările editoriale recente.

Manifestarea este deschisă tuturor iubitorilor de cultură din  Curtea de Argeş, din împrejurimi şi de pretutindeni.

 
Elena Trifan: LIVIA CIUPERCĂ – ORESTE TAFRALI, UITARE-N NEUITARE PDF Print E-mail
User Rating: / 1
PoorBest 
Written by Ştefan Doru Dăncuş   
Friday, 18 August 2017 12:22

 

 

                La Editura StudIS Iaşi a părut cartea „Oreste Tafrali Uitare-n neuitare” a autoarei Livia Ciupercă arhicunoscută pentru studiile de istorie şi critică literară, pentru pasiunea cu care a umblat în arhiva timpului pentru a da la iveală nume mai puţin cunoscute sau peste care s-a aşternut praful uitării. Este vorba de un studiu consistent alcătuit din 425 de pagini, structurat în 16 capitole şi cu mai multe anexe, la care se adaugă fotografii exemplificatoare, un tabel cronologic al lui Oreste Tafrali şi un CV al autoarei.

                În centrul atenţiei autoarei este prezentarea vieţii şi activităţii lui Oreste Tafrali, profesor universitar, cercetător, istoric, arheolog, decan, mare patriot.   Dotată cu un profund spirit de cercetător, dornică în aflarea adevărului, cu multă flexibilitate şi acribie Livia Ciupercă şi-a alcătuit o bibliografie foarte bogată bazată pe studii, documente, adrese, memorii, scrisori, pe care le-a interpretat în spiritul adevărului şi al respectului faţă de valori. Au fost analizate până şi înscrisurile de pe pietre funerare şi trăsăturile scrisului lui Oreste Tafrali.

                Ideea de a scrie această carte i-a venit în timp ce se afla în Librăria „Oreste Tafrali” din Iaşi, despre al cărei patron nu se ştia mai nimic.

                O puternică impresie de viaţă pulsează în paginile cărţii, Oreste Tafrali nu este insul singular care parcurge scena lumii, ci o persoană vie care se mişcă, interacţionează, devenind un bun prilej pentru autoare de a ne oferi imaginea societăţii româneşti din acel timp, atât în plan intern, cât şi internaţional. Descrieri de localităţi, de şcoli şi medii universitare, personalităţi ale timpului româneşti şi străine, documente de arhivă, evenimente istorice, precum Primul Război Mondial, Unirea cea Mare se bucură de prezentări şi interpretări detaliate şi inedite.

                Livia Ciupercă nu  a oferit o simplă înşiruire de fapte, ci se implică afectiv în tot ceea ce scrie, fiind mereu alături de „personajul” ei, încercând să îi pătrundă în lumea interioară, indignată de toate nedreptăţile care i s-au făcut, reproşând, acuzând, compătimind, consolând.

                Studiul întreprins asupra vieţii şi activităţii distinsului intelectual Oreste Tafrali reuşeşte, într-adevăr, să aducă în actualitate o mare personalitate cu un rol covârşitor în cultura românească şi universală, fiind o contribuţie originală şi necesară pentru istoria şi cultura românească.

 
« StartPrev12345678910NextEnd »

Page 4 of 3156

Poemul din metrou