Home
Revistă de cultură,civilizaţie şi atitudine morală
DOUĂ CHIPURI ALE POEZIEI (primit de la Ioan Burhan) PDF Print E-mail
User Rating: / 3
PoorBest 
Written by Ştefan Doru Dăncuş   
Wednesday, 06 April 2011 12:10

Material scris de Ovidiu PECICAN


Revenirea în poezie a Adrianei Barna, prin Lentile de contact. Poeme în proză însoțite de comentarii și audiobook (Bistrița, Ed. Charmides, 2011, 100 p.) înseamnă întoarcerea într-un loc pe care nu l-ai părăsit niciodată. Dacă vorbesc aici de întoarcere este doar pentru că, natură discretă și ezitantă mai mult decât se obișnuiește, autoarea își dă la tipar poemele după ere geologice. Debutul cu Manual de supraviețuire (1994) a fost urmat de scrierea, în timpi dilatați, a următoarei cărți, Respirație gură la gură, oferită Ed. Cartea Românească în 2002, într-un moment care, coincizând cu o criză managerială ce a condus în cele din urmă la „absorbirea” faimoasei case editoriale de Polirom-ul ieșean, a însemnat amânarea definitivă a apariției. Între timp însă, Adriana Barna a publicat două piese de teatru (Concurs de împrejurări și Arcimboldo & Comp., 1999) și a fost prezentă în antologia de poeme românești în proză tipărită la Polirom de Adam Sorkin (2001).

Iată însă că, după un ocol de șaptesprezece ani bătuți pe muchie, lirica Adrianei Barna ajunge din nou la cititor, însoțită fastuos de un CD și, în secțiune aparte, de comentariile la poemele postate pe internet de cititorii din cadrul Rețelei literare puse pe picioare de Gelu Vlașin. Cartea este, prin urmare, concepută în ton cu explozia multimediatică actuală, permițând trei trepte ale savurării ei: via internet, în volum și în format audio. Câștigă poezia astfel? Fără îndoială că da, măcar ca forță de transmitere, ca șansă de a ajunge la public.

Lăsând deoparte considerațiile referitoare la biografie, împrejurări literare și vehicule de transport liric, mă grăbesc să constat că poemele în proză ale autoarei au, fiecare, parcă, un nucleu epic propriu. Întâmplările, împreună cu retorica vocii care le pune în pagină, fac împreună o poezie ce pleacă, mai mereu, de la peripeții ale cotidianului care activează o sensibilitate mucalită și cultivată. Scriitoarea mărturisește într-o ars poetica următoarele: „Călătoresc printre vorbele mele/ ca un străin ce-și caută/ un loc de popas,/ în sălbăticia îndestulată/ de puternicii zilei./ Trec fraudulos cu privirea/ peste întrebări și mă opresc/ la răspunsuri./ Pun cap la cap haine, oameni, lucruri./ Caut dovezi că exist/ ca și când/ viața nu mi-ar fi de-ajuns./ Mi-e mai aproape oceanul, decât uscatul cu pomii verzi./ Scriu o confesiune,/ ca o restituire,/ semnez/ și ți-o trimit” (Temeri) Chiar așa se și întâmplă, nu este vorba de nicio metaforă, Adriana Barna își notează cu multă conștiinciozitate opțiunile, atitudinile, pornirile, iar ceea ce iese este… poezie. Nu încape îndoială, modurile spunerii ei au și ceva din notația scrupuloasă a lui Edgar Lee Masters, și din convertirea în lirism de mare precizie autobiografică dar și de mare pătrundere existențială a lui Frank O’Hara. Iar dacă tot i-am adus pe cei doi americani în discuție, s-ar cuveni să adaug și numele lui Marin Sorescu din ciclul La Lilieci, specificând însă că sensibilitatea poetei este deplin citadină, luminată de ecranul computerului și firmele de neon ale actualității, împrăștiind farmecul dens și abulic al fragmentelor din „camera obscură” ale trilogiei S.U.A. de John Dos Passos. Lucru extrem de important, poezia Adrianei Barna nu seamănă cu Adriana Barna, ci este chiar Adriana Barna; fapt rarissim, dar, uite, totuși posibil. Cine s-ar fi așteptat ca autenticitatea să mai existe?...

În traseul liric al lui Viorel Mureșan, Buchetul de platină (Cluj-Napoca, Ed. Eikon, 2010, 100 p.) survine ca al optulea volum, precedat de antologia din creația proprie Sâmbăta lucrurilor (2006). Suntem la patru ani după primul bilanț făcut cu mijloace proprii, iar reliefurile puse în joc de sensibilitatea lirică a autorului au dobândit contururi mai decise, ajutate de o retorică debarasată parcă de timiditățile inițiale și mai robust articulată. Acum seducția este a parabolei: „nu trezi leii/ mișcându-le umbra/ care zace sub ei” (33 de rime pentru umbră, 1), iar dominanta este a unei imagistici precis decupate, cu economie de cuvinte, din care poezia se înalță precum se decupează prezențele în teatrul de umbre turcesc. S-ar spune că este, în placheta cea nouă, o dorință de recuperare pe seama poeziei a procedeelor narative prozastice, storcându-le de potențialul de a reverbera în zona lirismului. Cum? Mai ales prin forța evocatoare a cuvintelor și contextelor, într-o mitologie personală, infuzată biografic. Uneori, travaliul acesta devine vizibil încă din titlu, precum în Gerunzii întrerupte, unde modul spunerii atât de prețuit în poezie întâlnește referințe geografice și livrești precise, ca în versurile: „așa cum am vedea Someșul trimițându-ne scânteieri/ dintr-o oglindă/ în vreme ce brațul întins al lui Ekermann/ cu degetul ar împunge spre vârf Dealul lui Rakoczi/ zis pe la noi și Pliscul Ronei/ nu Romei/”. Precizia ironică în materie de topos, evocarea unor personalități istorice și culturale compun contrastul la notația romantică referitoare la curgerea râului, rafinându-se într-un baroc etajat prin oglindiri suprapuse”. O poezie în care nivelul de intelectualitate nu este lăsat să o ia înaintea pregnanței vizibilului, cu evocări de o precizie neverificabilă, însă deplin plauzibilă și aptă să stârnească empatie. Viorel Mureșan se exersează, de altfel, în connstrucții mai ample, ca și în haikuri. El se simte bine în ambele tipuri de retorică, semn că lecturile și meditațiile proprii l-au dus pe profesor departe, în larg, chiar dacă revelațiile din poemele lui se păstrează într-o intimitate a experienței personale, neurcând la cosmos, nedeplasându-se în istorie, nemetamorfozându-se impersonal. Inima mea așa cum nu e pare un răspuns în răspăr la faimosul titlu baudelairian Mon coeur mis à nu, dar și o parafrază poetică după faimoasa inscripționare plastică a lui René Magritte, Ceci n’est pas une pipe. Sedimentările culturale subîntind, precum straturile dense de țesătură dintr-un covor persan autentic, înțelesurile imediate și formulările clare, decantate, ale suprafeței tangibile. Versurile se înșiruie în acest portret al unui eu-contre-coeur în ordinea amintirii momentane și cvasi-simultane („Amintiri de pe un șir de scări”, zice subtitlul poemului, conducând în subtext la amintirea scării lui Iacob, dar și la cea a lui Ioan Scărarul).

La aproape treizeci de ani de debutul în volum – după Scrisori din țara pendulelor (1982) au urmat Biblioteca de os (1991), Pietrele nimicului (1995), Ramele nordului (1998), Lumina absentă (2000), Ceremonia ruinelor (2003) și antologia deja numită – poetul s-a dezbărat de o anume stinghereală și afectare a spunerii, pășind mai cu curaj în lumină, luându-și inima în dinți. Acum a împins lumea în față, făcându-i însă contraforți din toate cărțile citite. E mai bine așa, mi se pare. Și portretul bardului se întregește prin crochiul unui prieten din facultate: „Bun cunoscător al lui Mallarmé, dar și al lui Henri Michaux sau al suprarealiștilor, Viorel Mureșan este unul dintre puținii netranzitivi de astăzi, contragerea fiind metoda lui predilectă, dar nu cea gramaticală, ci a imaginii, iar dintre tropi comparația lui face întotdeauna cît un poem întreg”, este de părere poetul și criticul Traian Ștef. Subscriu, bucuros că Buchetul de platină al lui Viorel Mureșan m-a găsit acasă.

 
ELEGII DE PRIMĂVARĂ PDF Print E-mail
User Rating: / 2
PoorBest 
Written by Nicolae Nicoară-Horia   
Thursday, 10 March 2011 12:08


ELEGIE DE PRIMĂVARĂ

E Martie de-acum, ce-ţi pasă!

La tine-i cald şi-i vreme bună,

Nicio tristeţe nu te-apasă,

Nicio risipă nu te-adună...

Eşti precum Marea Galileii

De chipul lui Iisus flămândă...

Să-ţi râdă-n suflet ghioceii

Cu floarea sfântă şi plăpândă!

Înmugureşte-n mine zborul

Din Rugăciunea ta înaltă,

Dezleagă-mi de îngheţ izvorul

Şi-n DOR să curgem laolaltă!...

DUMINICA DIN OCHI

Priveşte-mă

în ochi

până se întunecă

Vederea!

Nu-mi spune

încă,

ce  vezi

dincolo de ea...

COTROPIT DE LUMINĂ

Mă simt cotropit de lumină,

Libertate e numele meu,

Această robie divină

Aş vrea să dureze mereu!

Gândul miroase a Cer,

Cine îl miruie-acum?

Doamne, atât îţi mai cer,

Vindecă-i Dorul postum,

Ceartă-i din lacrimă vântul,

Ispita să se ducă-n pustie,

Lasă-mi din toate cuvântul

Până la capăt să-mi fie...

Tăcerea să-şi  ardă pe cruce

Întunericul dacă-i de vină,

Oriunde iubirea mă duce

Mă simt cotropit de lumină...

LUMINA ÎNCEPE CU OCHIUL

 

E lacrima Lui
de bucurie,
din ziua dintâi,
de la facerea
lumii.
Când scriu despre ea
mi se umezeşte
Vederea.
Lumina începe cu Ochiul.
Numai prin El se poate intra
în sufletul meu...

O Zi plină de lumina Lui!


CE DRAGĂ-MI EŞTI

Ce dragă-mi eşti, cât nu mi se cuvine,

Numai rostindu-ţi numele din Dor,

Nu mă-ntreba nici el de unde vine,

Cum nu se-ntreabă cerbul de izvor...

Ce dragă-mi eşti, minune, şi de când?

Cu tine-n cuget sunt atât de viu!

Nici nu mai ştiu din zarea cărui gând,

Cum nu ştiu despre versul care-l scriu...

Ce linişte-i acum în cerul meu

Şi gem împovăraţi de floare merii!

Ce dragă-mi eşti şi o să-mi fii mereu

De-aici până la capătul Vederii...

MĂ UMPLU DE TINE

Şi iarăşi mă umplu de tine

Ca Marea de murmurul ei,

Starea de veghe când vine

Înapoi să nu mi-o mai iei

Şi aşa e târziu pe pământ,

Fără de ţărmuri să-mi fie

Până la capătu-i sfânt

Năvalnica mea liturghie...

Eu ştiu ce oftat o cuprinde

Pe Viţa cu dor de araci,

Nimic dintre noi nu se vinde-

Sărută-mi cuvântul şi taci...

Primăvara îmi umblă prin vine,

De muguri mi-s umerii grei,

Şi iarăşi mă umplu de tine

Ca Marea de murmurul ei...

NUMELE FRUMUSEŢII

De frumuseţea ta de ce te miri?

Prin ea coboară Cerul peste lume,

Nu eşti de vină tu de mă inspiri,

Nu e de vină ea că are nume!

Cu el în braţe mi se face Dor,

Numele tău, din toate câte sunt,

Cel mai bogat şi cel mai dătător

De pace şi de Dragoste-n cuvânt!

Eu ştiu că te-nfiori când mă citeşti,

Cum se-nfioară vântul de pe liră,

Nu ştiu nici eu anume cine eşti

Şi ochii mei de ce mi te admiră...

Nu eşti de vină tu de mă inspiri,

Nu cerceta aceste legi divine,

De frumuseţea ta să nu te miri,

Nici să nu o-ntrebi de unde vine...

ALBASTRU DE VORONEŢ

Ochii tăi în mine îşi adună

Albastrul alduit de Voronet,

Ne-am odihnit Duminica împreună

Ca două file albe-ntre coperţi.

Acum te scriu cu Dragoste şi Pace,

Cu bucuria Gândului virgin

Şi versul vântuit de patimi tace

Din Via mea amirosind a vin...

Să vină Primăvara mai devreme,

S-alunge bruma care stă la pândă-

Tu, de ne-cuvinte, nu te teme,

Să-ţi fie-aceasta ultima osândă.

Nu-mi număra silabele degeaba,

S-ar putea din grabă să greşeşti,

De vrei să-mi fie terminată treaba,

Nu e nimic străin din tot ce eşti...

Ochii tăi în mine îşi adună

Albastrul alduit de Voronet,

Ne-am odihnit Duminica împreună

Ca două file scrise-ntre coperţi...

 
SHAUL CARMEL, FERICITUL CARE PLEACĂ! PDF Print E-mail
User Rating: / 2
PoorBest 
Written by Verbena   
Tuesday, 05 April 2011 11:08

Material scris de George ROCA


Cald şi violent, patetic şi intim, Shaul Carmel este excelentul poet evreu, sfâşiat de nostalgia sa, dar şi de cea a părinţilor şi bunilor săi moldoveni, după marele teritoriu abstract al literaturii române.”

(Acad. Nicolae Breban)



Joi, 31 martie 2011, orele 18:00, ne-a părăsit Shaul Carmel (Croitoriu), poet talentat, scriitor, dramaturg, publicist, preşedintele Asociaţiei Scriitorilor Israelieni de Limbă Română (ASILR). Născut în Bucovina, la Ştefănesti-Botoşani, la data de 6 iulie 1937, în 1965 emigrează în Israel unde excelează cu scrieri atât în limba română cât şi în ebraică. Cărţile sale sunt traduse în mai multe limbi.

„Mulţumesc lui Dumnezeu că m-a născut poet!” [1]

Clasele primare le face la Ştefăneşti, după care îl găsim elev la Liceul „August Treboniu Laurian" din Botoşani, iar după absolvirea acestuia îşi continuă studiile la Bucureşti  unde urmează cursurile Şcolii de literatură „Mihai Eminescu". Încă din liceu este îndrăgostit de poezie scriind versuri cu mare talent pe care le publică în revista botoşăneană „Clopotul” editată de prinţului Scarlat Calimachi. În 1956 i se publică un grupaj de versuri numit „Raze de soare” în revista „Iaşul Literar" a Uniunii Scriitorilor din R.P.R.

Ajungând în Israel în 1965 este preocupat în continuare de literatură publicând nenumărate scrieri în revistele în limba română din această ţară. Semnează în cotidianul de limbă română „Viaţa Noastră” o rubrică de pamflete săptămânale numită „Contrapunct”. Editează revista „Izvoare” a Asociaţiei Scriitorilor Israelieni de Limbă Română, asociaţie unde este ales şi preşedinte - funcţie pe care o păstrează până la moarte. Timp de 12 ani a fost şi vicepreşedintele Uniunii Asociaţiilor de Scriitori din Israel.

Legături cu ţara natală

Shaul Carmel menţine tot timpul legăturile cu scriitorii din România, făcându-se astfel cunoscut în continuare în lumea literelor din ţara natală. Este unul din cei patru scriitori evrei de origine română din Israel, recunoscuţi ca scriitori moderni, reprezentativi ai limbii române şi predaţi la cursurile universitare din România, începând cu anul 2001.

Înainte de sfârşitul anului 2008 un subiect mult discutat de presa din România a fost cel despre returnarea de către poet, în semn de protest, a înaltei distincţii naţionale româneşti - decoraţia Ordinul „Meritul Ordinul Meritul Cultural" în grad de Ofiţer pentru categoria literatură - care i-a fost acordată de către preşedintele României, Traian Băsescu. Datorită unor afirmaţii controversate ale preşedintelui român, Shaul Carmel i-a trimis inapoi decoraţia, împreună cu o scrisoare de protest.

Încercând să învingă moartea!

Shaul Carmel s-a luptat deseori cu moartea pe care învins-o aproape timp de 30 de ani. Bolnav de rinichi, a stat o perioadă cuplat la o maşina de dializă. Iubind foarte mult viaţa a preferat să trăiască terestru decât în „ceruri”, fapt pentru care a scris în 1992 volumul „Fuga din rai". În 2002 a suferind o intervenţie chirurgicală complicată, adică un transplant de rinichi, efectuată cu succes în Africa de Sud. După  o perioadă scurtă de convalescenţă a continuat să scrie publicând un interensant volum de versuri numit „După ultima mea moarte”. Timp de alţi nouă ani luptându-se cu boala a stat semeţ pe baricadele scrisului. A scris în continuare poezii in care ignora moartea precum „Viaţa din moarte”, volum scris pe patul de spital şi publicat la Editura Alfa din Iaşi.

În seara de 31 martie 2011, Shaul Carmel, a capitulat în faţa morţii, trecând în rândul celor drepţi. Odihnească în pace! Va rămâne totuşi aproape de cei vii prin cărţile pe care le-a scris:

Cărţi publicate:


1956 – „Raze de soare”, Culegere de poeme, Revista „Iaşul literar”

1958 – „Întâia făclie”, Poezii, Editura Militară, Bucureşti (retrasă la apariţie)

1967 – „Jurnal de front”, Editura Virgil Montaureanu, Tel Aviv

1968 – „Florile nisipului”, Proză şi versuri, Editura Virgil Montaureanu, Tel Aviv

1970 – „Răspântii”, Proză şi versuri, Editura Menora, Ierusalim

1977 – „Cu mâna pe inimă”, Colecţia Asociaţiei Scriitorilor, Editura Izvoare, Tel Aviv

1981 – „Războiul sărmanilor”, Proză şi versuri, Colecţia A.S., Editura Izvoare, Tel Aviv

1984 – „Târziu”, Colecţia Asociaţiei Scriitorilor, Editura Izvoare, Tel Aviv

1989 – „Poezii de nerostit”,  Colecţia Asociaţiei Scriitorilor, Editura Izvoare, Tel Aviv

1990 – „Din coastă de vis”, Volum apărut în limba ebraică, (traducerea Lioara Geshem),

Editura Hakibutz Hameiuhad, Tel Aviv

1993 – „Fuga din rai” – Colecţia Asociaţiei Scriitorilor, Editura Izvoare, Tel Aviv

1993 – „Rugăciune cu flori”, Volum apărut în limba rusă, (traducerea Lev Berinski,

Editura Moria

1993 – „Credo”, Volum apărut în limba arabă, (traducerea Samieh El Kassem),

Editura AlmashreQ

1996 – „Eşti”, (tipărită cu sprijinul Guvernului României) Editura Hasefer, Bucureşti

1996 – „Ytzhak Rabin – Pacea şi-a ucis soldatul” (în colaborare cu Ileana Cudalb),

Editura Du Style, Bucureşti

1997 – „Dor de dor”, Editura Cartea Românească, Bucureşti

1998 – „Între El şi mine”, (44 de psalmi şi 10 Rugăciuni), Editura Eminescu, Bucureşti

2000 – „Vânzătorul de zăpadă”, Editura Cartea Românească, Bucureşti

2001 – „Hoţul de frumos”, Editura Cartea Românească, Bucureşti

2001 – „Fericitul care pleacă”, Editura Cartea Românească, Bucureşti

2002 – „Deocamdată – viaţa”, Editura Cronica, Iaşi

2002 – „După ultima mea moarte”, Editura Cartea Românească, Bucureşti

2003 – „Îngerul târziu”, Editura Hasefer, Bucureşti

2004 – „Paşi pe nisip”, Editura Ion Prelipcean, Rădăuţi

2004 – „Eu Abel, Eu Cain”, Editura Cartea Românească, Bucureşti

2005 – „Sânul drept al amazoanei”, Editura Cronica, Iaşi

2006 – „Cerul de sub pământ”, Editura Cronica, Iaşi

2007 – „Cavaler al Ordinului Veşniciei”, Editura Cronica, Iaşi

2007 – „Descoperă-mi ceea ce am pierdut”, (în colaborare cu Adi Cristi), Editura

Cronica, Iaşi

2007 – „Ultima tinereţe a septuagenarului”, Jurnale lirice, Editura Hasefer, Bucureşti

2008 – „Peretele lui Dumnezeu”, Editura Cronica, Iaşi

2008 – „Această moarte care mă învie”, Editura Cronica, Iaşi

2009 – „Fabuloasa licornă”, Editura Cronica, Iaşi

2009 – „Între Patrie şi Matrie”, Dialoguri carmeliene, Editura 24:Ore, Iaşi

2010 – „Când se vor strânge vulturii”, Editura 24:Ore, Iaşi

***

Lucrările sale au fost traduse în limbile: albaneză, arabă, ebraică, engleză, flamandă, franceză, germană,  idiş, maghiară, olandeză, rusă, sârbă, suedeză, ş.a.

***

În 1985 i se joacă în Israel, cu mare succes, piesa „Puterea Ceţii”, după piesa „Striptease” a dramaturgului polonez Slawomir Mrojek.

***

Alexandru Mirodan, în renumitul său „Dicţionar neconvenţional al scriitorilor evrei de limbă română” (volumul 1) vorbeşte despre marele poet israelian în termeni elogioşi. Citez[2]:

„Pe uliţa scriitoricească el (Shaul Carmel - n.m.) aduce culoarea (fără de care peisajul ar fi cenuşiu), zgomotul şi furia (fără de care viaţa ar fi prea tăcută), precum şi un iz de mititei la alegeri pe vremuri, sau Moşi (fără de care întâmplările ar părea insipide la gust). Shaul Carmel este Pitorescul, de arătat obligatoriu turiştilor, ca Piaţa (Şukul) cu acelaşi nume, sau ceasul din Yaffo”. Şi tot el spune, în continuare – ca să fim cinstiţi cu noi înşine – că: „Poezia lui Carmel este muşchiuloasă, reavănă, cu pumnii în hârtie şi aer de răscoală 1907, pe [strada] Dizengoff. Ea are scrâşnete din Cotruş, dar şi miresme din violenţa amăruie a lui Zaharia Stancu”. Şi apoi: „Scrisul lui Shaul Carmel seamănă cu o femeie care,  de la distanţă nu-ţi spune nimic, dar de îndată ce te apropii de ea simţi o privire arzândă şi o răsuflare animală ce nu te lasă indiferent.”

***

În semn de preţuire, poetul Adi Cristi, unul din bunii prieteni ai celui dispărut, i-a dedicat o frumoasă poezie:

Ai murit Shaul Carmel!

în timp ce curăţam copacii de moarte,

în aceeaşi grădină

în care ai lăsat vulturii să se strângă

sub forma poemelor ajunse astăzi înaintea ta

ai murit pur şi simplu

ca o răzvrătire a Naturii

dar nu din pântecele ei

ci întru spiritul ei

ai murit Shaul, pur şi simplu

cum ţi-ai scris psalmii

certându-te cu Dumnezeu

şi eu curăţam copacii de moarte

şi tu mureai pentru fiecare creangă tăiată

şi tu nu ştiai ce fac eu

şi eu nu ştiam ce faci tu

decât atunci când am ajuns la tine

să te curăţ de moarte

asemenea copacilor ieşiţi din iarnă

şi atunci mi-am dat seama că ai murit

ai murit pur şi simplu

cum se moare

cu prietenii îngrămădiţi la căpătâiul tău

cu duşmanii îmbrăcaţi în haina de ploaie

pentru lacrimile prieteniei

ai murit

în timp ce eu curăţam copacii de moarte

pregătindu-mi poemele să-nverzească

şi tu ai murit pregătindu-te de veşnicie

cum îţi mai pregăteai poemele de despărţire

ai murit

pur şi simplu

chiar dacă eu curăţam copacii de moarte

ai trecut pe lângă mine

şi în urma ta poemele au rămas să te nască

de fiecare dată, când cineva dintre noi,

cei rămaşi să curăţăm copacii de moarte,

le va rosti în locul iubirii

din care oamenii au învăţat să se nască

ai murit Shaul

şi Dumnezeu a rămas îngândurat

nemaiavând cu cine să se certe

ai murit Shaul

şi Soarele s-a culcat la pământ

şi Luna s-a culcat la pământ

şi lacrima mea s-a culcat la pământ

şi tăcerea crudă s-a culcat la pământ

la mulţi ani, prietene

în veşnicia ta, în care copacii

nu mai trebuie curăţaţi de moarte!

-----------------------------

[1] Roni Căciularu: „Un buldozer numit Shaul Carmel”, Revista „Romanian VIP”, Dallas, Texas, SUA, 20 februarie 2010

[2] Idem.

 
PATRUZECI DE SECUNDE (primit de la George Roca) PDF Print E-mail
User Rating: / 3
PoorBest 
Written by Verbena   
Tuesday, 05 April 2011 16:13

Material scris de: Constantin P. POPESCU


Ştefan Doru Dăncuş

Bărbatul la 40 de ani (vol. I)

Editura Valea Verde

Sighetul Marmaţiei 2011

„Ani întregi se par ca clipe,  clipe lungi se par ca veacuri”, după cum scria Eminescu. Astfel am perceput această carte, din care, la patruzeci de ani, mă priveşte Ştefan Doru Dăncuş. Este o vârstă la care omul, mai cu seamă bărbatul, primeşte total lumea în el însuşi. Şi odată cu lumea vin şi locuitorii ei, oamenii, cu gesturi care pot schimba rotirea galaxiilor sau care pot să nu însemne nimic. Cu locuitori mult mai răspândiţi pe planetă, brazii, animaluţele mici şi mari, florile sau munţii. Din descoperirile acestea vin realităţi paralele, imaginate sau posibile, limitate doar de legi străine şi nefireşti pe care scriitorul le simte a fi pe cale de dispariţie. Din acest punct al unei amare înţelegeri, Ştefan Doru Dăncuş acceptă crucea, primeşte oamenii locuind în lumea din el însuşi, dar şi toate durerile lor, spre izbăvire, alinare, iertare şi vindecare.

Patruzeci de ani e vârsta la care altădată medicii tradiţionali ai bătrânei Indii, păstrători din tată în fiu ai tainelor îndeletnicirii lor, puteau să îşi înceapă menirea. Vârsta la care focul patimilor trupului se aşază lin în matca lui, când copacul crescut în primăvară, ajuns în vara lui, poate da roade. Ştiinţa sufletului este cea mai înaltă ştiinţă, spunea un învăţat indian. Pentru că desăvârşirea începe acolo, la vârful vârstelor. Pentru Ştefan Doru Dăncuş, medicina este în mod obligatoriu necesară acestei clipe a lumii, dar numai medicina sufletului, aceea a vechilor daci, care, asemenea bătrânilor doctori indieni, vindecau mai întâi uitările şi bolile sufletului. Sufletul lumii pare că e bolnav astăzi, sau făcut cu voie a fi bolnav. Iar Ştefan Doru Dăncuş, ajuns la capătul descoperirii fiinţei sufletului său, se împărtăşeşte fiecăruia dintre cititorii cărţii lui. Nu este decât un drum, un tren care trece prin gări şi prin lume, se opreşte şi pleacă mai departe, mereu mai departe. A ajunge până la sine însuşi nu e simplu, omul trebuie să-şi afle întrebările şi răspunsurile, durerile şi bucuriile, întunecările şi luminile, rănile şi dragostea.

Cu un iscusit simţ al observaţiei, Ştefan Doru Dăncuş află: „...tătă lumea naşte odată şi-odată” (pag.47) îi spune bunica. Alături de el o pisică din blană va făta. E o secundă simbolică a unei făuriri, a unei (re)naşteri de sine. Nu spunem cu toţii că „ne-am născut”, adică ne-am făurit pe noi înşine? Şi deşi aflăm mai departe că în ziua aceea nu s-a întâmplat nimic deosebit, suntem învăţaţi să auzim, să ascultăm atent. Citind, aflăm foarte multe, că se întâmplă miracole mai mici sau mai mari tot timpul. Acum, în clipa acestei pagini, se opreşte brusc până şi orologiul lumii. Un ticăit regulat, mânuit de un ceasornicar poate străin. Linişte (nu „liniştea pasageră”, aceea îngăduită de stăpâni văzuţi ori ne), linişte fizică şi poate mai mult. Să vedem, adică să privim, apoi să mirosim, adică să simţim. E clipa magică a transformărilor. Iar mai pe urmă vin semnele:  „Am început să desenez nişte semne. Cuprins de entuziasm, ca un copil în faţa unei jucării necunoscute, am continuat să desenez, ceea ce fac şi acum. Îmi plac semnele acestea, sunt frumoase, rotunde, au senzualitatea doamnei directoare de dimineaţă, au mirosul din care se nasc marile probleme ale lumii” (pag.49). Din semne se naşte apoi scrisul, percepţia unui altfel de cod, al râului care gândeşte, mai calm, mai filozof, mai înţelept: „am aflat ce înseamnă oglinda”. Iar cartea curge mai departe cu naturaleţea aceasta, deşi omul ce o scrie poate fi aproape posedat de scris, cu preţul corespunzător de plătit.  Asta pentru că „fiecare secol s-a însângerat cu artiştii lui” (pag.77). Fără ca nimeni să se fi întrebat vreodată de ce.

Descoperirea pe care o simţim crescând se poate rezuma (simplu, dar foarte complicat) la: „e clar că dincolo de omul fizic trăieşte o dublură spirituală căreia nu prea vrei să-i acorzi atenţie sau, mai precis, puţină libertate, te temi de evaziuni ca asta de noaptea trecută, iar când, fără să vrei, te laşi dus de val, cauţi fuguţa sunetele primordiale ale naşterii, familiarismul cert al materiei” (pag. 76). În timpurile căderii aproape totale în capcana materialităţii, un fragment ca acesta poate revela răspunsuri unor căutători de cauze. Spre finalul volumului, dobândim apropierea de sfinţenia propriei fiinţe, dincolo de coaja (sau masca) aşezată pe fiecare de legile pe cale de dispariţie. Şi asta numai după ce afli „ora putreziciunii, descompunerea cu o protagonistă care cere, prin blestemul cărnii ei, pământul, blânda şi în sfârşit materna îndurare de tine a lutului, rămas fără nici o descoperire ştiinţifică de ultimă oră, dar cântărit cu cea mai de preţ unitate de măsură a universului, iubirea” (pag. 59).

Statisticile sociologilor spun că un bărbat atinge un maxim existenţial la 38 de ani, posibil plus-minus 2 ani, îngăduiţi rigidităţiilor statisticii. Maturitatea deplină însă umple ochii de lacrimi, poate dezlănţui urletul interior al neputinţei de a alina toate durerile şi nedreptăţile lumii. Bărbatul la patruzeci de ani îşi conţine în el puiul de om, copilul, adolescentul, tânărul. Ca un căpitan al propriei corăbii, poate scruta orizontul mărilor lui existenţiale şi se poate îndrepta către acel „cap compas” al liberei alegeri. Şi la fel de conştient se poate îndrepta spre bătrânul care se află tot în el. Lumea însă, odată privită cu acest fel de a privi, nu mai poate continua să fie aceeaşi. A fost văzută în toată complexitatea ei nesfârşită de posibilităţi. Un lucru care pe unii îi poate speria foarte mult, dar nu şi pe acest deosebit fel de privitor care este artistul.

Uneori, poveştile de dragoste par că se rup brusc, se retează. Din diverse cauze, fără importanţă poate, dar cu consecinţe dureroase. Dincolo de căutarea febrilă a urmelor lăsate prin casa lor de o femeie, de nevoia vitală a jumătăţii de fiinţă, se simte acel ceva care poate fi numit dăruire de sine pentru dobândire de sine. Ar fi dragostea, dar cum să afli ceea ce ai până nu dăruieşti acel ceva? Femeia căutată se află deja în el însuşi. Şi tot acolo sunt toţi locuitorii lumii interioare pe care Ştefan Doru Dăncuş o explorează cu setea unui căutător. Atrage aşa pe cel care citeşte spre posibilele întrebări şi căutări personale. E un merit al acestei cărţi-treceri din goana trenului pe şinele de gânduri trăite cu adevărat.  Interesantă e provocarea de a accepta consecinţele făuritoare de realitate ale gândului (vezi pag.45, 46), un nivel de responsabilizare obligatoriu unor necesare treziri. Acest lucru îl simt a fi cel mai important în împărtăşirea lui Ştefan Doru Dăncuş.

Spre final sunt aşezate unele comentarii din virtualul online, la fragmentele lansate de autor. Constaţi pe acastă cale rezonanţe nebănuite în cititori, un semn de forţă al scrierii.

„Nici un cuvânt al acestei cărţi nu este întâmplător” (pag. 61), lucru cum nu se poate mai adevărat odată ce aflăm aceste cuvinte din declaraţii scurte ale unor oameni identificaţi numai prin iniţialele numelor. Sunt mărturisiri, voci interioare percepute în exterior. Cele trei personaje de 40 de ani din povestea de la sfârşit se pot întâlni în preajma oricăruia dintre noi, în orice oraş. Sfinţii pot fi acum alături de noi, coborâţi printre noi şi e cum nu se poate mai trist că nu mai ştim să-i vedem. Urmează strigătul, găsit într-un târziu în testamentul unei femei: „De ce I-ai ridicat la cer, Doamne? De unde să ştim noi, buimăciţii secolului acestuia, pe cine înjurăm? Cine mai vinde cărţi, mai vine la cafenea, mai filmează zidurile oraşului şi ochii lui Ioan? Unde să mai mergem, Doamne? Pe cine să mai credem? De ce ne laşi atât de singuri în preajma apocalipsei?” (pag. 98). Volumul acesta îşi aşteaptă cu nerăbdare continuarea.

Deasupra tuturor acestor crâmpeie insistent fotografiate de stră-văzătorul autor, regăsim parcă „ani întregi se par ca clipe, clipe lungi se par ca veacuri.” În umbra cortinei însângeraţilor artişti ai secolelor, marile spirite se întâlnesc. Cortina uitării şi mai cu seamă înlăturarea ei aparţine însă fiecăruia dintre noi. Ştefan Doru Dăncuş a izbutit. E un semn deplin de conştienţă şi conştiinţă din ce în ce mai rar în scrierile recente.

„Unde să mai mergem, Doamne?”...

 
Pantunuri malaeze PDF Print E-mail
User Rating: / 5
PoorBest 
Written by Ion Roşioru   
Thursday, 10 March 2011 11:42


1

Pe toate stelele din cer

Le-ntrece-n strălucire luna:

Cum de se face că prefer

Din toate fetele doar una?

2

Strânsă-ntr-un aurit sari

Cu franjuri până la picioare

Unde se pierd printre bijuterii,

Ironica fumează-o pipă mare.

3

Să poarte alte fete brăţări la-ncheietură.

Eu sunt din cele care doar glesna şi-o ornează.

Prea-i plină de tabu-uri tradiţia obscură.

Eu îmi urmeaz instinctul şi ceea ce-mi dictează.

4

Scăldându-te în râul ce pare-a lenevi,

Simţi cum te copleşeşte savoarea de kaki

Clătite coapte după reţete-orientale

Împreunând arome de flori şi portocale.

5

Puiul de gâscă-n mare piere,

Vai, sărăcuţul, înecat.

Bogat, îţi pierzi din maniere,

Sărac, devii necugetat.

6

Vasul războinic trinca începe s-o ridice.

El la Kuala Barma va ancora-n curând.

Eşti vajnicul erete, sunt blânda pitulice,

Aşa că împreună nu vom zbura nicicând.

7

De-ar fi pe câmp un heleşteu,

La îmbăiat cu zel aş zăbovi;

De-am fi nemuritori şi tu şi eu

Ne-am regăsi, sunt sigur, într-o zi.

 

8

Fiindcă-i apasă trupul ea iese din sarong.

De undeva răzbate un ţipăt de păun;

Cum îl asociază bătăii unui gong,

În vânt, cu chipul palid, se poticneşte-n drum.

9

La debarcader,colţuroasă şi tare,

O lămâie firavă în pârgă a dat.

O blană vărgată lasă tigrul când moare;

Omul doar numele pe care l-a purtat.

10

Frumoasa lună-n baltă reflectată  -

Platou cu fructe, indicibil şarm.

Singurătatea mea-i nemăsurată

Ca şi tristeţea-n veselul vacarm.

11

Spre insulă,ploaia  ne bate în faţă.

Furnici înaripate cad la bord.

Să glumim cât mai suntem în viaţă.

Nespus de singur eşti odată mort.

12

Să plantezi orez pe colina Jeram…

Să te odihneşti pe o piatră,apoi…

Cum să nu-i fie inimii dulce balsam

Fulguranta vedere a sânilor goi?

13

Corabia beată-n teribil taifun

Spre estuar se-ndreaptă cu pânzele umflate.

O,lună-ameţită, o, soare nebun,

Ce spun despre voi oare stelele toate?

14

Cu sine-un roi de fluturi la-ntrecere se ia

Pe mare şi spre poarta unui recif se-abate;

Tulburare destulă e-n inima mea

Ce venind de atât de departe mai bate…

15

Şi dacă spre izvoare de fluviu vei pleca,

Culege pentru mine o floare de migdal,

Iar de mă vei precede în moarte  nu uita

Să mă aştepţi c-un zâmbet în pragul sideral!

16

Rândunele în stol pe colină.

Manglieri pe malul din faţă.

Patima ta, deloc meschină,

Otravă ce m-aduce la viaţă!

17

Pe cufăr un bol de argint

Precum şi o roză fanată;

Te duci cu sufletu-mplinit,

Rămân cu inima-ntristată.

18

Gloanţele zburau până-n cer.

Războiul birmanez era pe ducă.

Dintr-un umil caliciu florifer

Bondarul zboară, floarea se usucă.

19

La Capul Rachado se vede lumină;

E joasă mangrova la Kuala Linggi;

Sper ca dragostea mea să revină:

Cerul înalt spre mine va veni.

20

Orezul crud nu trebuie atins,

Altfel în spic el nu dă  niciodată.

De inima tânără nu te lăsa convins:

Greşelile ei te găsesc bun de plată!

21

Domnul  recoltează orezul curat,

Eu pe cel învrâstat cu de toate.

Domnul vorbeşte  foarte-nflăcărat,

Vai,inima mea abia de mai bate!

22

Deasupra  banchetei un mănunchi de orez.

Orez bine copt într-o cală de  navă.

Agonizează trupul livid de amorez.

Sufletul însă luptă cu-a dragostei otravă.

23

Iubire,să vii negreşit spre-a urca la izvoare

Unde-o să rupi o floare pe care să mi-o dai.

De-o să fii dintre noi cea dintâi care moare,

Să mă aştepţi la poarta celestă dinspre Rai!

24

Un vis cu luna plină m-acaparase bine.

Era precum o nucă de cocos grea pe ram,

Sau poate-n acea noapte trăind un vis cu Tine,

Căldura-mbrăţişării prin somn ţi-o savuram.

25

În bambus furnici roşii sosesc de  nu ştiu unde.

Flaconu-i plin de apă de trandafir curat.

În corpul meu dorinţa triumfător pătrunde,

Iubita mea e fără egal la alinat.

26

Liană sacră, suflet de profet,

Tulpina ta se-nfige în stânca fisurată.

Pe Allah îl iubea Mohammet

Pentru că n-avusee iubită niciodată.

27

Vlăstari de mazăre răsfiraţi pe ogor,

Vlăstari cu floarea lor portocalie…

Soarta lor o râvnesc şi-o ador

Şi ca şi ei mă-nclin în bătălie.

28

Pe buza râpei flori de busuioc.

Jujubier plantat lângă fântână.

Pe buzele iubite sărutul de foc

Topindu-se ca-n inimi să rămână.

29

Veşmântul acesta frumos de  mătase

Dacă vrei să te scalzi nu-l uda.

Acest joc ne adună-n mişcări graţioase

Ce dincolo de moarte ne vor perpetua.

30

Casă micuţă  -   biet miriapod;

Palat regal pe stâlpi de piatră dură.

La sânul mamei lui firavul plod

Va fi-mbrăcat de soartă în armură

31

Bananele-aurite de navă transportate…

Ca mâine una coaptă într-un paner va sta.

Datoriile-n aur pot fi rambursate;

Cele de suflet moartea o vor escalada.

32

Fiul regelui din Siam, Chau Pandan,

În ţinutul Malacca produce teroare.

Pacea aduce un dram de alean

Şi flori, dar perlate de lacrimi amare.

33

Se află în Surata o anumită navă.

Sunt morţi şi căpitanul şi matelotul lui.

Când inima  nu-şi află perechea e bolnavă

Şi-ar vrea să fie-a morţii decât a nimănui.

34

Din şapte stele rămân  numai şase.

O scânteie-a căzut pe Stejarul Amar.

Veridică-i faţa monedelor roase:

Suflatul cu aur e-o muncă-n zadar.

35

Când ţi se rupe acul cu care ai cusut

Nu mai păstra-n corsajul tău crâmpeie.

Când vrei să cânţi un cântec nenăscut

Nu  cenzura în suflet o singură scânteie

Traduceri de Ion Roşioru

 
« StartPrev3091309230933094309530963097309830993100NextEnd »

Page 3093 of 3415

Poemul din metrou