Home
Revistă de cultură,civilizaţie şi atitudine morală
Eu şi noaptea PDF Print E-mail
User Rating: / 71
PoorBest 
Written by Llelu Nicolae Vălăreanu(Sârbu)   
Wednesday, 27 October 2010 12:23

Curgeam ca smoala din ochii orbului

pe asfaltul încins

în care îşi prinsese tocurile noaptea.

O furasem de la părinnţi

pe la lăsatul întunericului

Ne înveleam unul pe altul

să nu ne vadă stelele

risipitoare de zvonuri.

Strângeam în braţe

trupul ei răcoros,

mă pierdea cu iubirea în somn

se topea în mine

ca o lumânare aprinsă.

Spre dimineaţă

nu-i mai rămânea din trup

decât fumul,ceaţa,

cenuşa o ducea pe palme vântul

să o presare în râu.

 
CASA PĂRINTEASCĂ NU SE VINDE* PDF Print E-mail
User Rating: / 3
PoorBest 
Written by Marin Traşcă   
Thursday, 18 November 2010 09:24

Ne apropiem vertiginos de împlinirea  celor douăzeci de ani proorociţi de regretatul Brucan care, a socotit el, că ar fi necesari schimbării mentalităţii rămasă în urma „şobolanilor roşii”. Să-mi fie iertată cutezanţa, dar este nevoie de încă pe atâţia pentru a putea spune că am scăpat de gripa sovietică. Cu voia dumneavoastră, îmi permit să fiu un pic sarcastic, dar acum ne-am îmbolnăvit de o altă gripă, cea spaniolă care, după cât se vede, durează de ceva timp, şi nici gând să ne vindecăm. Bineînţeles că este o mare diferenţă între cele dopuă stări asumate de români, una a fost impusă de cizma sovietică, cealaltă impusă de neputinţa de a pune oameni în scaunul vlădicii care cu adevărat să vrea ceva bun pentru Romănia, şi va dura până vom spune din nou „AJUNGE”, şi ne vom întoarce acasă. Ne mai gândim cum ne vom întoarce? Ne vedem de pe acum ce chip vom avea peste 3, 4, 5, 10 ani, dar toate vor încerca să se ascundă în spatele imaginii de european trăit... în lume!

 

Fiindcă veni vorba de „acasă”, ceea ce nu a spus politologul român, contemporan cu două „iepoci”, una ce nu vrea să plece, alta ce nu vrea să vină, este desproprietărirea benevolă a românului de casa părintească. Dacă Ceauşeascu ne forţa să devenim orăşeni, demolând satele şi mutându-ne la oraş, acum ne-am luat lumea în cap şi am plecat dincolo de zare, luând viaţa pe umeri şi drumu-n picioare pentru a deveni... europeni. După 25-30 de ani de comunism, şi lâncezeala politică de după aşazisa cădere a imperiului comunist, termenul de „ACASĂ” a devenit incert, cei ajunşi la o vârstă îşi mai pipăie fotografiile de familie, iar copiii lor se gândesc cum izbucneau când...venea lumina! Opera lui Ceauşescu de a încuia casele şi a pleca la oraş a fost dusă mai departe de noi, încuindu-le la plecarea în lume.

 

„Casa părintească nu se vinde”, spune un cântec pe versurile lui Grigore Vieru, aici sunt rădăcinile noastre şi oricât de falnici am fi în lume, fără ele ne bate vântul, nu mai avem de ce ne anina privirea când suntem singuri cu noi înşine, nu mai avem la ce spune... acasă! Copiii noştri, deşi nu au cunoscut simţul proprietăţii, nici noi nu l-am prea avut, sunt mai realişti, când sunt mici-din curiozitate, când sunt mari-din necesitate.

 

Cu ani în urmă am făcut şi eu greşeala asta, am vândut două pogoane de pământ, moştenire după război de la tata. Ei bine, băiatul meu, deşi avea 6-7 ani, mi-a zis că de ce l-am vândut, avea şi el acolo un petic de... ţară. Nu ştiu ce putea să facă el din acel pământ, dar am realizat că am greşit faţă de el, dacă tata nu l-a vândut înainte de a-l „trece” la colectiv, eu, când nu mai mi-l fura nimeni... am căutat să scap de el!

 

Anii au trecut, băiatul a devenit un bărbat adevărat şi nu-mi mai pune acele întrebări... Întorcând un pic oglinda şi ştergându-i laturile de praf şi de aburii oftatului, mă gândesc câte case sunt goale, părăsite, doar în grija vecinilor. Indiferent dacă au prispă sau balcon, ele nu trebuie vândute pentru nicio vilă din lume.

 

Acasă rămâne locul unde ţi s-au născut copiii, celelalte făcute după aceea sunt doar locuri unde încercăm să ne simţim bine, dar nu totdeauna reuşim.

-------------------------------------------------------

*Din volumul „Noaptea strugurilor amari”

 
Pustiise şi pustiul PDF Print E-mail
User Rating: / 5
PoorBest 
Written by Dorina Şişu   
Tuesday, 26 October 2010 19:31

ameninţarea comunicării clonate la pătrat

în triunghiul de umbră

în clipa alungită

în nopţile mele sâcâitoare de luna pătrată

şi bolnavă

de ochii mei ascuţiţi

de noaptea ce-mi intră-n oase

precum mărul lui Adam în gât

nu putem despărţi în împărţitul suflet

în punctul clipei

în vârful istoriei

în fixul sufix

în mărul discordiei doar pentru că eu sunt Eva

dacă şi mâine suntem în viaţă

dacă anotimpul urmează bătaia

dacă nişte ciocli ne taie calea

urletul cine-l mai urmează?

 
OMUL ION BURNAR PDF Print E-mail
User Rating: / 2
PoorBest 
Written by George Petrovai   
Thursday, 18 November 2010 09:21

Ştiam de Ion Burnar, după cum şi el aflase de mine, cu mult înainte de-a ne întâlni şi a sta pe îndelete de vorbă în celebrul Bar OJT, locul unde doritorii de bârfe dar şi de adevărate colocvii culturale, prin nelipsiţii aburi ai alcoolului descoperă totuşi cea mai mare densitate intelectuală pe metru pătrat din Baia-Mare. Dovadă că tot aici a luat fiinţă şi-şi desfăşoară lucrările nu mai puţin celebra Academie OJT, singura de acest gen dintr-o zonă precât ţara, şi asta deoarece este de râsul curcilor să crezi c-ar mai putea exista pe undeva un alt Bar OJT, de îndată ce întregul turism românesc (naţional, judeţean, comunal) – aidoma atâtor şi atâtor alte lucruri – s-a dus de multişor pe apa sâmbetei, rămânând din el doar reclama strâmbă a promisiunilor electorale şi patriotarde că iar vom fi ce am mai fost, ba chiar mai mult.

 

Dar cum întoarcerile în istorie sunt refuzate cu îndârjire de fantoşa zisă progres, iar istoriile dirijate de la Bruxelles le refuză cu atât mai abitir, şi cum pe meleagurile mioritice a înainta se cheamă a te învârti pe loc până la ameţeală, iată că noi românii ne-am specializat într-o nesfârşită pălăvrăgeală şi în bătuta pe loc după muzica recepţionată de la centrul de comandă...

 

Absolut singur la o masă din bar, ceea ce ulterior am realizat că tindea spre incredibil, Ion Burnar m-a invitat să-i ţin tovărăşie. Cu toate că nici pe-atunci nu consumam băuturi alcoolice, am acceptat cu multă tragere de inimă, că tot nu avem altceva mai bun de făcut până la întâlnirea cu Vasile Dragomir. Căci la vremea respectivă – era, cred, prin anul 2003 – nu scriam decât pentru Jurnalul de vineri, săptămânalul înfiinţat şi condus de Jean Bălin, alt prieten prea timpuriu plecat dintre noi.

 

Din una în alta, Ion Burnar mi-a făcut dovada că ştia prea bine rostul aşteptării mele  în acel loc unde ochiul presei este deschis fără-ntrerupere, şi pe loc mi-a propus să fim prieteni şi să devin colaborator la Informaţia zilei pentru colţul de opinii intitulat Cultura şi politica omului de cultură. Ideea mi-a plăcut, şi în anii care au urmat i-am dat prietenului Burnar un atare maldăr de texte, cât Informaţia zilei n-ar fi prididit să le publice chiar dacă n-ar fi avut şi alţi colaboratori la rubrica respectivă. Dar cum colaboratori erau din belşug (unii dintre ei nu doar prolifici, ci şi buni mânuitori ai condeiului) şi cum deseori publicitatea se întindea ca o pecingine (e adevărat, strict necesara pentru nevoile de subzistenţă ale ziarului) peste firavul spaţiu pus de redacţie la dispoziţia rubricii, iată că textele mele intrau într-o lungă aşteptare, uneori până la deplina lor uitare în nepublicare...

 

E drept că şi eu păcătuiam (un păcat de care nici până în clipa de faţă n-am izbutit să mă dezbar, ba parcă dimpotrivă) prin lungimea eseurilor date spre publicare, ceea ce nu de puţine ori stârnea deopotrivă încântarea şi furia lui Ion Burnar: încântarea vizavi de conţinutul şi maniera de tratare a subiectului ales, furia faţă de sistematica mea neînţelegere cum că un cotidian ca Informaţia se hrăneşte doar cu informaţii scurte şi foarte scurte...

 

Adevărul mă obligă să precizez că, înafara profesorului Nuţu Roşca, poetul Ion Burnar a contribuit prin îndemnurile lui repetate la publicarea celor mai multe dintre cărţile mele. Ba mai mult, apariţia fiecărei cărţi a fost semnalată de Burnar în pagina de cultură cu un elan extrem de înviorător pentru mine, indiferent dacă ele (cărţile) erau sau nu prefaţate de el.

 

De altminteri, el şi-a făcut un lăudabil obicei din a semnala cu precizie şi competenţă orice apariţie editorială sau publicaţie din această arie culturală, iar din diasporă în chiar mai mare măsură, încât de multe ori îl compătimeam că şi-a impus sarcina de-a cotrobăi printr-un atare maldăr de maculatură. “Ce vrei”, îmi răspundea el cu resemnare, “grăuntele de aur iese uneori la lumină dintr-o tonă de steril...”

 

De aceea, dragă prietene, nu pot să nu-ţi regret plecarea prea timpurie dintre noi, chiar dacă aici se învederează vrerea Domnului. Căci Atotputernicul, poate că niţel invidios pe cei mai buni dintre muritori, care în trudnica lor viaţă se străduiesc să bată toaca la urechea surzilor lor semeni, îi ia la El, nu numai pentru a-Şi încânta divinul Său auz cu poezia şi muzica lor supratemporală, ci şi pentru a le face dreptate.

 

Şi astfel, lumea noastră devine tot mai săracă după plecarea lor, iar noi, cei rămaşi “în astă vale-a umilinţei/ unde ce-i bun se stinge şi ne lasă”, ne continuăm zbaterea dictată în principal de legile materialului şi carnalului, doar în vremuri de mare cumpănă realizând că nu suntem decât simpli călători pe acest Pământ.

 
APARIŢIE EDITORIALĂ: Groșii Țibleșului – locuri, oameni, fapte și tradiții PDF Print E-mail
User Rating: / 3
PoorBest 
Written by Vasile Bele   
Thursday, 18 November 2010 08:47

Este o mare bucurie să pot vorbi, în cunoștință de cauză, despre Ţara Lăpușului – una dintre cele mai frumoase ŢĂRI, de  care ne putem bucura. Cu bucurie în suflet, dar și cu părere de rău, trebuie să vă mărturisesc  faptul că de cȃte ori gȃndul sau pasul mă poartă pe cărările acestui ținut binecuvȃntat, regret că nu m-am născut pe aceste meleaguri, dar, simt că sunt de acolo, din Ţara Lăpușului, și îmi este drag să vorbesc despre tot ce înseamnă aceste locuri.

O fac de fiecare dată cu mare drag și cu responsabilitate, dar și cu nemărginită emoție. La fel, cu emoție și responsabilitate, voi încerca (și sper să reușesc cȃt mai obiectiv) să vorbesc și să semnalez apariția la Editura Societății Culturale Pro Maramureș ,,Dragoș Vodă”, din Cluj-Napoca, în anul 2009, a lucrării ,,Groșii Țibleșului - locuri, oameni, fapte și tradiții”, apărută sub semnătura și îngrijirea sufletească a doamnei profesor Ioana FILIP și cu sprijinul domnului Vasile IUGA de Săliște – mari iubitori de tradiție și folclor, promotorii autenticului și a adevăratei valori, atât morale cât și spirituale.

O lucrare impresionantă, gândindu-mă la faptul că la origini, această carte de azi, a fost teza de licență, a tinerei, pe atunci, Ioana POP (prin căsătorie FILIP), azi, un dascăl ajuns în pragul pensionării, dar, fără a greși, rămasă în suflet, crez, gând și iubire, încă tânără. Este de invidiat - și mă bucur să pot spune acest lucru – curajul și pofta de viață a acestui profesor, IOANA FILIP, ce a slujit pe altarul profesiei și al credinței, din dragoste și cu respect, câțiva zeci de ani, educând tinerii în arta cunoașterii, tocmai pentru a-și ști istoria țării în care s-au născut moșii și strămoșii noștri, țară pe care au apărat-o, la nevoie, chiar cu prețul sacrificiului suprem, cu onoare, demnitate și bărbăție, fiind fără tăgadă, convinși, că acesta este rostul lor – acela de a-și apăra țara.

Am avut bucuria s-o cunosc personal pe doamna Ioana FILIP, fiind gazdă minunată, când, în calitate de realizator de emisiuni, am poposit cu întreaga echipă în curtea dumneaiei. A fost prima întâlnire, față în față, și trebuie să recunoaștem că totul a fost o reușită. Îi mulțumesc și-acum, am făcut-o ori de câte ori am avut ocazia, și-o voi face mereu.

Voi aprecia efortul și tinerețea dumneaiei.

Voi prețui înțelepciunea, darul și harul ce i-au fost transmise, de Ursitoare, încă de la naștere.

Voi respecta și stima acest OM, pentru tot ceea ce a făcut și pentru toată truda și osteneala de care a dat dovadă, de-a lungul vieții, pentru a da, și transmite, tinerilor, pe care i-a avut în grijă maternă, ceea ce este mai bun.

A fost soție, mamă, prietenă și dascăl.

Acum  este soție, mamă, bunică, prietena tuturor și dascălul multor generații de elevi, care au stimat-o și respectat-o, care o stimează și o respectă și care o vor stima și respecta mereu, pentru că așa a binevoit Dumnezeu.

Nu puteam trece cu vederea peste toate acestea și simt că trebuie, și că trebuiesc, spuse, fără a fi acuzat de subiectivism. Cei care se îndoiesc de veridicitatea acestor rânduri sunt rugați să cerceteze ,,la fața locului” și se vor convinge de valoarea reală a celor spuse de mine. Aș mai vrea să pot vorbi despre dascălul IOANA FILIP – promit s-o fac altădată (și cât mai curând!) – doresc, însă, cât îmi mai permite spațiul pentru semnalarea acestei apariții editoriale, să fac referire la lucrarea amintită, cu o prefață a valorosului profesor Pamfil BILȚIU. ,,Lucrarea Groșii  Țibleșului – locuri, oameni, fapte și tradiții – semnată de Vasile IUGA  de Sălişte şi, Ioana FILIP, fiică a comunei, se alătură unei suite de  lucrări menite să investigheze o zonă etnografică de un conservatorism şi un arhaism cu totul aparte, care este Ţara Lăpuşului” (p. 9) mărturisește, de-adevăratelea, dascălul Bilțiu, fără a exagera câtuși de puțin, prin argumentul propus. Totul pare rupt din mit.

Un amplu studiu monografic, aș defini, personal, această trudă și osteneală. Complexă în construcție, amplă și bogată în informație, frumos ilustrată cu poze din arhiva personală a celor doi autori - aceasta este monografia așezării Groșii Țibleșului, azi, o prosperă și cunoscută comună.

Propusă și finalizată pe un suport de șapte capitole, lucrarea, încă din primele pagini te duce, și conduce, pe frumoasele plaiuri, fără de seamăn, încărcate de simbol și istorie, acolo, unde, dacă încă nu ai ajuns, ți-ai dori să nu mori, până nu calci și pe-aici, prin Groșii Țibleșului.

Susțin ceea ce spun cu argumente solide. Iată, doar câteva exemple! Încă din capitolul I: Cadrul natural – al localității, faci cunoștință cu aceste frumuseți, apoi cu altele, și cu altele, și iar, și iar... Îmi susțin argumentele, cu cele scrise. ,,Localitatea Groșii Țibleșului este așezată pe valea râului Suciu, la poalele Munților Țibleș, iar la est se ridică cele trei vârfuri, semețe, ale Țibleșului, în nord Dealul Gruimanu și Plaiul Moroșenilor, iar în vest comuna Lăpușul Românesc, în care se poate ajunge trecând Dealul Obreja”(p. 15)...cu un relief deluros-muntos (p. 18) ... numeroase izvoare și pâraie ce coboară de pe crestele munților, tăindu-și cu îndârjire albia prin relieful stâncos, pietros, toate obstacolele fiind învinse, fapt caracteristic tuturor apelor de munte. Beneficiază de o climă temperat-continentală, cu veri destul de răcoroase și ierni friguroase și lungi, ce țin aproape cinci luni, de pe la sfârșitul lui noiembrie și până în aprilie” (p. 19), iar în capitolul II, facem cunoștință cu istoria localității – Cadrul istoric – aflăm anul primei atestări documentare a acestei localități – 1594, în timp, purtând mai multe denumiri, astfel: 1594 – Teokeős, 1662 – Tokés, 1733 – Gross, 1750 – Grosch (p. 27).

Dar, am să vă las dumneavoastră plăcerea de-a afla celelalte amănunte ale atestării documentare, citind lucrarea, eu, grăbindu-mă să amintesc al treilea capitol: Religia – ce debutează cu un motto: ,,Credința – temelia unității neamului omenesc și a creației” (p. 65), de unde aflăm că, aici, în localitatea Groșii Țibleșului, trăiesc într-o perfectă armonie spirituală – ,,ortodocșii, romano-catolicii, greco-catolicii, reformații și penticostalii” (p. 79), dorind a spune, parcă, fără a greși, că ,,suntem mulți și multe credințe, dar ne rugăm unui singur Dumnezeu!”.

O dată cu al patrulea capitol: Aspecte ale vieții social-economice, aflăm alte amănunte privind recensământul populației, ocupațiile de bază ale locuitorilor – agricultura, creșterea animalelor, lemnăritul sau albinăritul, dar și despre vânătoare și pescuit ori colectarea fructelor de pădure. Apoi, cu bucurie, descopăr date istorice privind învățământul din această localitate. ,,Primele începuturi cunoscute în documente ale învățământului în Groșii Țibleșului se înscriu în cadrul celui confesional. Deși mai vechi, nu posedăm date certe decât începând cu anul 1898, când se vorbește despre o astfel de școală romano-catolică, cu limba de predare maghiară” (p. 94). Așa au fost vremurile, așa s-a învățat, când în limba maghiară, când în limba valahă.

Cert, este un lucru – localitatea a dat societății oameni adevărați – sinceri, curați în suflet, deștepți, harnici și isteți, care nu și-au uitat satul și nici credința de unde au plecat. Nu-i amintesc pe niciunul pentru a nu fi acuzat. Dar, sunt mulți, chiar foarte mulți, și fac cinste și onoare satului – de la oameni politici, preoți, profesori, economiști, soliști și interpreți valoroși, la inspectori sau ingineri – și, am parcurs și al cincilea capitol: Oameni de seamă.

Pentru că nu pot trece cu vederea, mă opresc asupra unui gând, chiar așa intitulat – Gânduri despre satul meu. Nu pot reda în întregime aceste frumuseți, dar pot să te invit, drag cititor, la lectura paginilor 182 – 183, și sunt convins că-mi vei da dreptate. Suntem în al șaselea capitol: Viața cultural – artistică. Aici, semnează, după cum mărturisește, personal, departe de casă, doamna prof. Viorica POP-ZĂGREAN.

Prea îmi place, iertați-mi sinceritatea, și nu mă pot abține, să nu fac o remarcă și să nu ,,fur” o frântură din această frumusețe: ,,Binecuvîntatele plaiuri ale Țibleșului sunt adevărate miracole date de Dumnezeu. O lacrimă a cerului s-a transformat în cristale care s-au sfărâmat, dând strălucire doar pentru cei vrednici s-o vadă...Gândul mă duce la anii copilăriei care au fost fericiți ca și pentru orice vlăstar de om simplu, fără aspirații prea multe”. Și, mă opresc! Am citit de prea multe ori aceste două pagini, încât am impresia că le știu pe de rost. Gânduri curate, izvorâte dintr-un suflet curat, ce nu își va uita satul și nici ulița copilăriei niciodată. Coloritul pozelor din finalul lucrării, și bucuria întâlniri cu ele, mă trezește la realitate și mă face să strig, cât pot de tare: Ce frumoasă ești, Țară a Lăpușului!

Cu intenție am lăsat spre final, cealaltă parte extrem de interesantă a lucrării de față – folclorul -  unde, printre altele, se face referire la cele două grupuri folclorice, pe care i-am avut ca invitați în emisiune. Este vorba despre grupul folcloric ,,Doina Țibleșului” și grupul ,,Țibleșul”. Le știu rezultatele și le știu performanța. Am doar cuvinte de apreciere la adresa lor. Felicitări, domnilor! Felicitări, doamnelor! Este foarte greu să promovezi autenticul și frumusețea din tradițiile populare. Dumneavoastră, ați reușit!  Dovadă stau înregistrările, și aș dori să vă amintesc aici pe toți. Din frica de a nu uita ori omite pe careva dintre dumneavoastră, nu am să recurg la asemenea gest. Vă respect și-mi sunteți dragi, pentru ceea ce sunteți. Și, ați dovedit-o de atâtea și atâtea ori.

Un cuvânt de laudă și mulțumire se cuvine, întru totul, al rosti dascălului Zorica Elvira GIURGIU, fata Ciuntenașului din Groșii Țibleșului, cea care trudește pentru a transmite gândul bun și buna învățătură elevilor. A avut profesori minunați, și-acum nu face altceva decât să transmită ceea ce a învățat bun, de la alții. Transmite bună învățătură de la cei care a preluat-o cu atâta măiestrie.

El, dascălul, nu se va lăsa ,,furat” de lumea conflictelor sociale pe care le trăim.  Indiferent care va fi soarta profesorilor și a învățământului românesc, mă bucur de faptul că am reușit să cunosc, și să am drept prieteni, asemenea oameni precum Ioana FILIP, precum Elvira GIURGIU – adevărate valori morale, ce pot fi oricând exemple.

Și-acum, iară-și, doamnă profesor Filip, trebuie să vă mulțumesc, în nume personal. Nici eu nu mai știu de câte ori! Un lucru este sigur... Am să mulțumesc o dată pentru volumul: ,,Groșii Țibleșului – locuri, oameni, fapte și tradiții”, apoi pentru ceea ce ați făcut de-a lungul activității de dascăl – ați dat lumii, și societății, oameni de prestigiu și adevărate valori moral spirituale. Unul dintre acestea este Elvira, cea care acum ,,vă copiază”, profesional.

Și-a dorit să fie dascăl pentru că a avut de la cine învăța.

Și-a dorit să îmbrățișeze această profesie, pentru că cei pe care i-a avut modele, au fost oameni morali, integri și responsabili.

Și-a dorit să vă urmeze sfatul părintesc.

Și-a dorit ... și-a dorit... a luptat, și datorită curajului moștenit, și de la dumneavoastră, a reușit.

Felicitări, doamnă Filip! Felicitări, Elvira!

Bunul și Dreptul Dumnezeu să trimită binecuvântare, sănătate și bunăstare asupra dumneavoastră și a familiilor dumneavoastră. Le binemeritați... căci, prea ați trudit pentru toate acestea, uneori neglijindu-vă, chiar și pe dumneavoastră.  Așa este și așa va fi mereu dascălul. La loc de mare cinste, trebuie să fie cinstit. Eu, promit să revin pe aceste meleaguri. Te invit și pe dumneata, drag cititor, să mă urmezi, în exemplul personal, căci, câștigat vei fi!

Închei, strigând: Ce frumoasă ești, Țară a Lăpușului! ... pentru a se auzi cât mai departe, iar fata Ciuntenașului, Zorica Elvira GIURGIU, aveau-ar sănătate, să cânte cât poate de tare balada satului Groșii Țibleșului, să audă tot neamul românesc, să se bucure la auzul baladei, să stea a lua aminte și să-și spună fără a greși: (cei care nu sunt de sânge, lăpușeni)... Îmi pare rău că nu m-am născut în Țara Lăpușului!

 
« StartPrev3121312231233124312531263127312831293130NextEnd »

Page 3125 of 3331

Poemul din metrou