Home
Revistă de cultură,civilizaţie şi atitudine morală
Viceversa PDF Print E-mail
User Rating: / 2
PoorBest 
Written by Snowdon King   
Thursday, 04 March 2010 19:23
mă zbat între marginile aceluiaşi vis
lăsat în izbeliştea timpului
şi sper să aflu valoarea vieţii
cu mai multe necunoscute
mizând pe dreptatea unei iubiri
începute cu stângul

mă zbat între marginile aceluiaşi timp
lăsat în izbeliştea visului
şi sper să aflu valoarea unei necunoscute
cu mai multe vieţi
mizând pe stângăcia unei iubiri
începute cu dreptul

oricât m-aş zbate
între marginile acestei lumi dintre lumi
între marginile acestui vis dintre vise
între marginile acestui timp dintre timpuri
nu voi afla niciodată calea care mijloceşte
drumul către inima ta

asta pentru că singurul adevăr care mi se permite
este stângăcia inimii şi dreptatea crucii
 
psychocandy PDF Print E-mail
User Rating: / 4
PoorBest 
Written by Leonard Ancuta   
Thursday, 04 March 2010 19:15

psychocandy

 

 

te-am dat cu capul de pereți tată, am izbit pînă-ți curgea ceară galbenă din nas

dar nu te-ai supărat, aveai o liniște cumplită, țineai buzele închise

pleoapele odihneau într-un somn de statuie. îmi părea atît de rău că m-am revoltat,

că m-am împotrivit felului tău de a fi - dar erau toți acei oameni care se distrau și rîdeau de mine,

erau acele guri din care veninul curgea asemenea vinului la beție.

 

un roi imens de corbi înfășura aerul pe aripi, mă lăsa fără suflare

știu că ai fi împărțit ultima bulă de aer cu mine dar nu puteai deschide gura

simțeam cum într-un fel anume, din spatele ochilor închiși, mă priveai și-mi mîngîiai pieptul cu gîndul

îmi întindeam brațele și te strîngeam într-o pătură caldă, tremura la fiecare pas nesigur

nu știam ce să fac, să te spun mamei că iar dormi, dar nu-ți simțeam pe buze vinul oțetit uitat prin butoaie

sau să te ascund, un trofeu al meu de care nu va ști nimeni

 

am rămas să dorm cu tine, să te încălzesc din teamă că pleci dacă ți se face frig

și toate nopțile nu mi par suficiente pentru asta

vroiam să-ți cînt dar nu m-ai învățat nici un cîntec, așa am fredonat în sinea mea, pentru amîndoi,

the luxury of tears

și am făcut schimb de haine.

îmi pare bine c-ai murit tată, așa nu vei știi cît de tare am izbit chipul tău de pereți

sperînd să apară icoane

 

mîine voi merge în mijlocul orașului cu poza ta în piept

voi urî oamenii pentru tine și fiecare trecător va rupe o bucată din mine

ca dintr-un afiș de concert cu christian death

 
seară de decembrie la rouen PDF Print E-mail
User Rating: / 1
PoorBest 
Written by sorin lucaci   
Thursday, 04 March 2010 12:48
dimineaţa lumina sumbră a lucrurilor
ca o ipocrizie pe deplin înţeleasă
sau mai exact ce a stat la baza actului estetic
ceva legat de imprevizibilul sudoarea unui marsupial
de suferinţă sau de boală
oricum ceva palpabil
vorbind despre existenţă priveam surâsul grefierului
multicolor absent într-o legendă care nu a facut senzaţie
priveşte poemul haşurat de priviri îngăduitoare
mult prea îngăduitoare
tolerante cu obstinaţie
salutul unei direcţii necunoscute
o simplă prăbuşire sau poate o metasarcină
râsul pervers asaltat de o lume perversă
retrăind lamentaţia ultimilor ani

o noua întâlnire la rouen cu vechii prieteni din şcoala gimnazială
mănuşi fără degete fireşti obişnuite cu greutăţile
tot atât de fireşti precum perceperea spaţiului
singurul mod de a trăi în absenţa publicului
acum când îţi împrăştii obsesiile gesturile gratuit
fără ca nimeni să ştie
în amintirea posterelor sălbatice şi a vizitatorilor prea bine îmbrăcaţi
ce se îngrămădeau în faţa ceasornicăriilor
în mine aud vocea nimănui în toată splendoarea ei scripturală
-enuma elish tablita a VI a –
ceva asemănător muzicii lui debussy
încerc sa descriu semnele orbilor lamentabil
ca în copilărie cu ultimii franci în buzunarul drept
al pardesiului tehnicolor
poate ca asta n-ar fi fost o problemă
atâta timp cât oraşul era pe deplin sănătos

dac-ai să ajungi să mă cunoşti
iată, îţi spun, iată poemul într-o primă odaie
palpabil cu vârsta a doua a copilăriei
liniştit pe masa de lucru noapte de noapte
fereastra dinspre gradina de vară
devine un exces implorând tristeţea ultimilor ani
frisonul obscen pe care atat de mulţi si l-au dorit
înainte ca zâmbetul arabiei felix să se fi stins
gorgone ridicând osanale la matineul ce anunţă mântuirea
într-o dimineaţă pe care tu nu trebuie să o cunoşti
decembrie – blândeţea nerostită a lucrurilor
 
CE ESTE ŞI CE NU ESTE USR-UL DE AZI... PDF Print E-mail
Written by Adrian Botez   
Monday, 01 February 2010 11:50

Dacă este să luăm de bun „desfăşurătorul” şedinţei de alegeri, din 23 noiembrie 2009, de la USR (din Sala Amfiteatru a Teatrului Naţional), este tot mai dificil de spus ce este USR-ul şi mult mai uşor de zis ce nu este: UNIUNEA SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA NU ESTE O UNIUNE DE SCRIITORI! Fie şi pentru că lipseşte solidaritatea/”uniunea”... -  „întru cele ale Binelui”...!

 

Din momentul în care am văzut cine candida pentru „şefia” USR, am înţeles că USR nu poate să-i reprezinte pe scriitorii autentici, cu valoare netrucată, ai României, ci a devenit (dacă n-o fi fost şi mai dinainte...) o anexă penibilă a regimului politic din România: un „tătuc”, în jurul căruia „fac de gardă” mamelucii „tătucului”, prin „masa” cărora  se „scurg”, spre josul obedient şi sicofant şi „lăudător profesionist” (numărând peste două mii de membri, din cei 2.400 - reunindu-i pe toţi impostorii „umflaţi” de suficienţă şi de pretenţii, obraznici, prădalnici şi nesimţiţi!) se „scurg”, spre „josul” lipsit de caracter, dar şi de valoare, „beneficiile” (relative, e drept) - iar „dizidenţii” (abia câteva zeci de scriitori de valoare, DACĂ or fi fiind şi atâţia!) formează un grup „tolerat”, din raţiuni şmechere, de justificare a existenţei acestui mamut paralitic, care a devenit USR-ul... – tot mai mult, un refugiu de ţaţe, o „piaţă” largă şi greţoasă, de corupţi şi corupători, care sugrumă, pur şi simplu, semnificaţiile pur axiologice (s-ar cuveni să fie chiar apostolico-vaticinare...!) ale „adunăturii” oricum s-ar numi ea: „uniune”, „societate”.

 

Acest mamut inutil (poate doar celor care s-au refugiat în USR ca într-o „locaţie de pensie”,  să le fie de ceva folos) nu mai are nici argumente, nici o logică elementară de existenţă, măcar, dacă i-am cere să ne explice: de ce Dumnezeu se mai numeşte „Uniune a SCRIITORILOR”, şi nu „Brutărie” sau „Ferometal”: USR NU E ÎN STARE SĂ-ŞI PROMOVEZE NICI MĂCAR CĂRŢILE PE CARE PROPRIILE EI JURII (de multe ori, chiar onorabile şi suficient de obiective) LE PREMIAZĂ! Argumentul că „fiecare se descurcă, e economie de piaţă” e o tâmpenie fariseică, aduce aminte de afirmaţia „soldăţeilor” lui Ceauşescu (Dumnezeu să-l ierte!), referitoare la Şcoala Românească şi la profesorii ei: „Păi, în definitiv, voi ce produceţi? Voi doar consumaţi! Adică, muncitorul din fabrică să stea opt ore la strung, şi voi, nu?! Şi câtă eficienţă productivă are el, şi câtă ineficienţă crasă aveţi voi...în definitiv, voi nu creaţi nimic, nu se vede  nimic, de pe urma voastră!”.

 

Conform acestui argument, putem să renunţăm de pe acum la statutul de om: cultura şi lumina raţiunii din ochii „tereştrilor” vor dispărea, în cel mult un veac, şi se vor sui la loc, în pomi, conform darwinismului, o sumedenie de maimuţe...În orice perioadă a istoriei umanităţii cultivate/civilizate, scriitorul a fost „un lux”, dar un lux necesar şi întreţinut, destul de constant, de mecenaţi. Fireşte, cu condiţia să existe valoare în ce scria şi, CEEA CE ESTE EXTREM DE IMPORTANT: această valoare să fie detectată, acceptată şi promovată!!! (...la curţile imperiale ale romanilor, la curţile ducale ale Evului Mediu etc. etc.). Şi să nu-mi ziceţi că un Horaţiu ori un Villon aveau, ei, bani de „promo”!

 

Doar atâta că, fie şi din orgoliu deşart, împăraţii romani şi ducii/prinţii medievali (într-o veritabilă „cursă” culturală, de „formula UNU”!!!) aveau nevoie să se fălească (poate cu prea multă vanitate, -  dar, în niciun caz, nu „ratau” valorile autentice...AVEAU GUST ARTISTIC RAFINAT, UNEORI INFAILIBIL, precum celebra familie aristocrat-florentină a Medicilor! – nu ca „maneliştii” noştri de azi, care promovează scabrosul cel mai vulgar al „efebilor” favoriţi, languroşi  pervertiţi pe „deandosulea”... - pe post de „artă”) – cu aceşti „bufoni” şi „monştri” ciudaţi (monştri asemeni grifonilor şi sfincşilor), care sunt scriitorii CARE AU DE SPUS LUMII CEVA!!!

 

Iar nu să se fălească, pe de o parte, cu „numărul filialelor şi cu numărul membrilor”, iar pe de altă parte să răsfrângă buza a dispreţ suveran, când vine vorba de a promova autentica valoare scriitoricească (prin edituri şi librării, în care să se expună măcar ce au premiat juriile filialelor USR! – printr-un activ şi susţinut şi cât mai „maioresciano”-obiectiv „promo”, al cărţilor, pe posturile de Radio-TV – pare că „revoluţia tehnică” este utilă oricărui cretin din lume, numai scriitorului de valoare, NU!) ”Nu-s bani la Cultură!” – da, n-or fi ei prea mulţi, banii ăştia...(că nu se restaurează nici mânăstirile Voievodului Sfânt, Ştefan!) – dar, atunci, pe ce bani nu vă mai vede omul pe voi, „şefilor şi şefuţilor” şi „cadânelor (feminine şi nu doar...) de şefi”, de atâtea „primblări” prin ”neagra străinătate”! Şi nu cu „tărăboanţa”... ci cu maşini „tari”, schimbate ca ”izmenele”! Aud?!

 

Iar nu să „promoveze”, asiduu, moda TIR-urilor pline de „euroi” (...dar şi de alimente! – „Foamea/criza-i mare, Mitică!”), puşi în slujba „numărului sporit de membri” ptiu! – ăsta, abia, e un stahanovism absurd, neo-stalinism pseudo-scriitoricesc şi putregăire abjectă, prin „lamura” (de plumb) a corupţiei, a coruperii caracterului USR-ului! Prin aşa, abia, se „strică orzul pe gâşte” ŞI SE COMPROMITE, GRAV ŞI DEFINITIV,  IDEEA DE USR ŞI DE SCRIITOR!

 

Din momentul în care răspunsul dlui Nicolae Manolescu, la solicitarea lui Liviu Ioan Stoiciu (precum că Paul Goma ar trebui făcut „preşedintele onorific al Uniunii, cât mai puteţi”), a fost: „Goma nu e membru al Uniunii” – îmi este extrem de clar că birocraţia meschină a distrus existenţa REALĂ a USR-ului.

 

Chiar dacă valoarea estetică a operei lui Goma nu depăşeşte, cu prea mult, mediocritatea – în schimb, valoarea umană şi de caracter îl singularizează: este unicul scriitor român, dizident autentic, asumându-şi integral riscurile dizidenţei sale, în raport cu regimul comunist din România ante-1989. Şi, ca şi Hristos, a luat asupra sa păcatele acestora… Nu şi la modul mântuitor, e drept.

 

Tot aşa precum lui Goma (SUNT ABSOLUT SIGUR!) le-ar fi răspuns dl Manolescu şi lui Eminescu, Creangă, Caragiale…(“ne-membri ai USR”…) - dacă aceştia n-ar fi fost nişte eminenţi… “pupinmanoleşti”!!! Doar UNUL trebuie să fie “tătucul”, precum Bunul Dumnezeu, nu?!

 

Am devenit membru al USR-ului la îndemnul şi insistenţele unui mare şi autentic poet neaoş vrâncean, Dumitru Pricop. Zăbovesc, încă, în USR, în memoria celor care acum nu mai sunt, dar, prin propria lor valoare de ARTIŞTI AUTENTICI, nu au girat, din plin,  doar valoarea  cărţilor mele şi au confirmat harul Duhului meu – ci au girat şi, din păcate, continuă, prin reverberaţii mistice, transmundane, să gireze şi numele de “USR”. Dar mi-e tot mai greu şi tot mai penibil să confrunt frunţile lor boltite de Har Dumnezeiesc, cu…realitatea şedinţei din 23 noiembrie 2009, a USR - fără să mă simt murdar de fapt, pângărit de impostura obraznică şi sterilă, a celor care au ajuns şi se “ţin” (unul pe altul, şi toţi ca ”variante de putere”! – “putere”, în lumea unde ar trebui să apară Frumuseţea Dumnezeiască a Verbului! - dar n-o mai poate face, de scârbă şi lehamite) în “fruntea bucatelor”: un Manolescu-“tătuc” – doar ŞEF, ”până la 120 de ani” (că doar nu veţi zice că o Istorie, în care Eminescu şi Neamul Românilor, sunt batjocoriţi, spurcaţi şi înjosiţi, face din Manolescu un scriitor şi un critic şi un model de om de cultură cum ERA, oarecum, înainte de 1989!), un Breban, care nu-şi poate citi nici el romanele, fără să adoarmă un limbric tuciuriu, care se zbate de mama focului, în intestinul (gros) al subculturii/imposturii obraznice, de “enterteinment” un Stan, care înseamnă mai puţin decât nimic (fără de Bran) În ce-l priveşte pe dl Ştefan Agopian, îmi rezerv, încă, vreme de meditaţie. Dar atât!

 

E mult prea puţin pentru a fi, totuşi, ceva…

 
Filosofie şi matematică. Platon (filosofie) PDF Print E-mail
User Rating: / 6
PoorBest 
Written by Remus Foltoş   
Monday, 01 February 2010 05:20

Fără a fi nici un pic habotnici, apropierea dintre matematică şi filozofie este o chestiune deja discutată şi rediscutată. Chiar un filosof român, Nae Ionescu, vorbea despre diferenţa dintre logică şi matematică, spunând că una nu poate fi dedusă din cealaltă şi nici invers. Ceea ce este de reţinut este că logica nu este practic o filozofie însă poate fi considerată o metodologie de aflare a adevărului ceea ce tot filozofie se numeşte că este. Aristotel inventa, deci, maşinăria de calcul a adevărului – logica, iar mult mai târziu se echivala această maşinărie cu calculul matematic.

Realitatea e că până la un punct paralelismul este posibil dar atunci când limbajul devine aluzie sau metaforă – calculul matematic aplicabil acestor lucruri păleşte.

În altă ordine de idei, în cadrul acestui seminariu de popularizare vom căuta noţiuni de filozofie a matematicii sau apropieri dintre matematică şi filosofie   adăugând ceea ce ni se pare că este de spus nu ca pe ceva nou ci ca pe ceva ce foloseşte elevilor pentru o mai bună acomodare cu cerinţa calculului matematic pe care o întâmpină la clasă dar şi cu cerinţa apropierii dinăuntrul lui, a apropierii de un domeniu care are de cele mai multe ori imaginea unei redute greu de cucerit – matematica. Nu în cele din urmă este vorba de a deprinde un limbaj nou, un limbaj în care formalismul este la el acasă. Neutralitatea semnului matematic, de aceea, n-ar trebui să îngrijoreze ci să ne obişnuiască cu ideea universală ce izvorăşte din formalismul însuşi – ideea universalizării discursului matematic dar şi ideea universalizării discursului ştiinţific ce a stat la baza acestei formalizări excesive din matematică.

Însă matematica sau entităţile matematice n-au fost întotdeauna un limbaj. Ele au fost şi realitate în sine. Platon spunea că „Dumnezeu geometrizează” şi pusese pe frontonul Akademiei deviza „Aici n-are ce căuta cel ce nu ştie matematică”. Platon concepea matematica în modul în care moştenise acest lucru de la pitagoreici. Formele sau ideile numerelor existau ca realitate imuabilă şi eternă în Lumea Ideală – spaţiu atopic al eternităţii. Formele geometrice existau de asemenea sub forma eternităţii iar un exerciţiu de algebră sau de geometrie erau considerate preludiu al dialecticii – arta prospectării cu ajutorul sufletului a eternităţii Lumii Ideilor. Lumea Ideilor, ca să ne explicăm, reprezenta locul unde existau toate modelele sau formele sau matricile tuturor lucrurilor din lumea fizică.

Ca să revenim spunem -  calculul matematic – la Platon – putea deveni o propedeutică pentru lumea de dincolo dar şi o purificare, catharsis pitagoreică, echivalentă cu purificarea prin cântatul la liră, de exemplu. Armonia acordurilor unei porţiuni melodice însemna pentru pitagoreici acordul cu armonia întregului univers ce se baza el însuşi pe raporturi matematice stricte şi armonice.

Pe de altă parte, ideea de a cuprinde orice fenomen fizic într-o ecuaţie, idee de sorginte sau de moştenire platonic-pitagoreică este aceea care guvernează întreg demersul ştiinţific din perioada de glorie a ştiinţei. Matematica reprezenta pe atunci principala metodologie pentru a stăpâni lumea fizică. Însă cum s-a făcut trecerea de la matematică în calitate de zonă din spaţiul atopic al eternităţii şi matematică în calitate de metodologie şi limbaj rămâne un mister pe care încă nu l-am dezlegat şi o permanentă sarcină de interogare. Poate este mişcarea de la exteriorizare la interiorizare – proces pe care îl suferă orice cunoaştere în evoluţia ei istorică. Este suficient să apelăm aici teoria lui Elie Faure despre agregarea şi dezagregarea spiritului pe care el o determină în evoluţia expresiei artistice.

Întorcându-ne la Platon trebuie spus că matematica era forma supremă de separaţie între aparenţă şi realitatea ontologică. Entităţile matematice păreau şi par intermediarele între concretul exerciţiului matematic mintal care implică obiecte fizice şi abstractul formelor matematice existente separat şi pentru ele însele în spaţiul atopic.

Stephan Korner, într-o carte a sa despre legătura dintre matematică şi filozofie, afirmă că distincţia dintre real şi aparenţă o face matematica. El spune: „oamenii disting de obicei fără ezitare între o simplă aparenţă şi ceea ce este real. Judecata lor se conformează unor anumite criterii, mai mult sau mai puţin clare. Astfel, noi pretindem de la un obiect real ca existenţa lui să fie mai mult sau mai puţin independentă de percepţia noastră şi de modul în care îl percepem. Pretindem ca el să aibă un anumit grad de permanenţă, să poată fi descris cu un anumit grad de precizie. Toate aceste trăsături cerute de la un obiect real, în particular permanenţa, sunt susceptibile de gradare şi determină folosirea expresiei relative „mai real decât”. Platon ajunge astfel să conceapă realitatea absolută şi entităţile absolut reale ca limite ideale ale unor copii numai relative. Entităţile absolut reale – formele sau ideile – sunt concepute ca fiind independente de percepţie, susceptibile de a fi definite absolut precis şi ca fiind absolut permanente, cu alte cuvinte atemporale sau eterne.”

Din fragmentul citat se poate foarte uşor extrage ideea din Timaios, şi anume că numerele ca şi formele geometrice sunt din ce în ce mai perfecte pe măsură ce se distanţează de concret şi dau naştere unor entităţi din ce în ce mai abstracte, până la forme perfecte şi absolut perfecte. Realitatea sensibilă cunoaşte grade de existenţă sau grade de realitate după cum participă la forme aritmetice sau geometrice mai perfecte. Astfel entităţile matematice sunt considerate, pitagoreic, în acest dialog, ca o matrice generativă a realităţii. Este una din multele concepţii ale bătrânului Platon, concepţii tributare pitagoreismului. Ele se suprapun cu alte concepţii venite din alte direcţii pe care nu le vom trece în revistă aici.

Revenind la matricea generativă, Platon consideră că celor patru elemente (aer, foc, apă, pământ) le corespund în matricea generativă patru tipuri de forme geometrice: aerului îi corespunde octaedrul, focului – piramida, pământului – cubul, apei – icosaedrul. Toate acestea sunt compuse din triunghiuri elementare sau suprafeţe pătrate elementare care prin compunerea şi descompunerea figurilor geometrice dau naştere elementelor.

Lăsând la o parte complicata şi deliranta genetică ontologică a unui Platon pitagoreizant ar fi de adăugat în finalul scurtului nostru eseu că ceea ce poate fi aplicat azi din doctrina platonică a numerelor este că exerciţiul matematic poate deveni cathartic. Este un lucru de probat în actualitate, în această actualitate a vremurilor de astăzi când totul se explică exclusiv pe baze psihologice. Efectuând un exerciţiu matematic, un calcul matematic nu poţi să nu constaţi mai întâi frumuseţea demonstraţiei pe care ai folosit-o, frumuseţe care izvorăşte din efectul proporţiilor ce sunt respectate şi care dau iluzia lucrului ce se mişcă de la sine, iar în al doilea rând nu poţi să nu rămâi stupefiat de evidenţa de necontestat a rezultatului calculului pe care parcă îl ştiai dinainte iar calculul nu putea decât să-ţi confirme o bănuială şi să te conducă precum în muzică la un final aşteptat şi evident. Efectul celor două lucruri despre care am vorbit este unul cathartic, nu mai trebuie demonstrat acest lucru. Este ceea ce ne-a mai rămas din matematica pitagoreic-platonică în exerciţiul matematic din actualitate.

 
« StartPrev3121312231233124312531263127312831293130NextEnd »

Page 3125 of 3181

Poemul din metrou