Home
Revistă de cultură,civilizaţie şi atitudine morală
Toamna literară pietroşiţeană ediţia a VII-a PDF Print E-mail
Written by Cristi Iordache   
Thursday, 21 October 2010 05:31
<object width="480" height="385"><param name="movie" value="http://www.youtube.com/v/I5_7C2JtkhQ?fs=1&amp;hl=en_US"></param><param name="allowFullScreen" value="true"></param><param name="allowscriptaccess" value="always"></param><embed src="http://www.youtube.com/v/I5_7C2JtkhQ?fs=1&amp;hl=en_US" type="application/x-shockwave-flash" allowscriptaccess="always" allowfullscreen="true" width="480" height="385"></embed></object>
 
O carte nouă, acum ieşită de la tipar..."În miezul orelor" PDF Print E-mail
User Rating: / 5
PoorBest 
Written by Corina-Lucia Costea   
Saturday, 09 June 2012 12:43

 

Aflată la o nouă carte, după un răgaz de un an, Corina-Lucia Costea se dovedeşte nu numai prolifică, ci şi plină de elan scriitoricesc, pe val, aşa cum multora dintre iubitorii literelor ne place să afirmăm despre semenii cuprinşi de verva inspiraţiei.

Ca şi Flori în clepsidră, volumul de faţă se prezintă sub forma unui grupaj de povestiri, 25 la număr, adunate – de data aceasta – sub criteriul ordonării alfabetice, după titlu, fără pretenţia urmăririi vreunui laitmotiv, ori linie narativă. Nu este o carte aservită standardului literar, deoarece firea nonconformistă a Corinei-Lucia Costea nu permite să scrie decât liber, la voia amintirilor de scurtă ori lungă durată, despre fapte şi oameni faţă de care viaţa a raportat-o în mod cât se poate de direct. Se implică sub aspect autobiografic, demonstrând că viaţa nu este altceva decât un cumul evenimenţial, a cărei intensitate variază în funcţie de personajele cu care intră în contact şi, totodată, de scena unde oamenii ce o înconjoară, interacţionează.

În povestirile sale nu se caută timiditatea limbajului, dar nici suburbia vocabularului, din acest motiv se creează o stare de echilibru, aproape latent, evitându-se din această perspectivă derapajele, excesele, condimentările. Nu face parte din spiţa agresivă a celor care – chipurile – de dragul unei introduceri rapide a cititorului în miezul naraţiunii, coboară sau suprasolicită intelectual bagajul de termeni, nu se supune nici măcar vreunei ordini cronologice, ci se lasă prin libertatea de gândire şi expresie, pradă unui sentimentalism subţire, nu neapărat de dragul completării unei foi albe de hârtie, cât mai cu seamă dintr-o pasiune pentru cultivarea literelor.

Scrisul său se află într-o permanentă pendulare, de la prim-planurile timpurilor noastre, până la viaţa bunicii. Face călătorii nu numai în timp, ci şi în spaţiu. De exemplu, sunt prezentate muncipiul Timişoara, oraşul său de baştină, precum şi localităţi de dincolo de graniţă, locuri pe care (prin prisma meseriei pe care o practică la aceleaşi cote ale vocaţiei), le-a vizitat, colţuri de lume ce au impresionat-o pentru câteva clipe, ore sau zile.

Personajele cărţii de faţă sunt oameni simpli, cărora autoarea le acordă roluri pe măsură, însă, pentru a evita banalul, îi radiografiază stângaci, îmbrăcându-i într-o cămaşă de umor la mânecă scurtă. Căderea în banal este evitată şi din perspectiva faptului că, tot ea, autoarea, joacă rolul eroinei principale, fără automenajamente, ba din contră, se lasă atrasă – cu naivitate, pot accentua – în fel de fel de şicane ori jocuri voalate, cu tentă sexuală.

Nu caută să convingă prin afirmaţii, ori să-şi împarfumeze licenţios scăpările din situaţiile limită, dar nici nu se lasă pradă implacabilului destin, de dorul unei amorse filosofice, şi poartă cititorul prin identităţi comune, fără violenţă verbală, răfuieli lingvistice sau cosmetizare semantică. Scrisul său este mai degrabă o redare a la reportofon, un fel de nimicronică, având o arie de acoperire indefinită, unde jocul de-a miuţa între subiect şi predicat nu solicită o galerie masivă de atribute ori complemente în formarea propoziţiilor.    Uzează, în schimb, de dialog, în unele cazuri – deloc particulare – chiar de unul interior, certându-se ori lăudându-se cu privire la luarea unor decizii, de cele mai multe ori de moment. Dialogul este prezent în carte şi ca scuză, ca pretext în dezvoltarea firului epic, în paralel cu descrierea la dietă a personajelor ce gravitează eliptic pe axe paralele, atât între ele, dar şi faţă de autoare, ea însăşi actor activ ori pasiv, în funcţie de toanele relevantului diluat cu prilejul unor evenimente, care, de cele mai multe ori, sunt create artificial, acordându-li-se false intensităţi ori conotaţii.

Corina-Lucia Costea nu are, deci, un scris premeditat, ci unul spontan, cu urmările unei exprimări uşoare, dar concise, cu o aritmetică gramaticală ferită de gerunziu, dar sprijinită ortografic pe multe puncte de suspensie, dându-i astfel cititorului posibilitatea de a se implica în nuanţa subiectului, făcându-l – cu alte cuvinte – coparticipant la actul literar.

Cartea nu oferă priorităţi, nici măcar sentimentale, dar are o predilecţie către petrecerea timpului în doi, sintagmă atemporal-subliminală, evidenţiată pe fondul unei experienţe personale, dar şi din dorinţa de a epata, ori dintr-o nefirească sensibilitate, slăbiciune pe care nu o ascunde, ba din contră, o expune epidermic, prin fraze complexe, oferindu-i cititorului posibilitatea întrevederii deznodământului matrimonial.

Nu există sfârşit al cărţii, deoarece Corina-Lucia Costea nu prezintă în acest volum nici început, de aceea, în cazul în care veţi dori să răsfoiţi povestirile după preferinţele titlurilor enumerate la cuprins, nu veţi pierde nimic din timbrul cronologic. Volumul de faţă este o lectură de weekend, uşoară, ce poate fi consumată acasă, sau într-o călătorie, dedicată tuturor categoriilor de public, câştigând astfel o notă foarte bună şi la capitolul universalitate.

 

 

Brăila, 09.06.2012                                                                   Cătălin Nicolae Moldoveanu

 
GENȚIANA GROZA: Gențigrame-n mărțișor/ …Ninge, ninge binișor PDF Print E-mail
User Rating: / 1
PoorBest 
Written by Ştefan Doru Dăncuş   
Friday, 23 March 2018 10:23

 

 

Calitatea cărților

Cartea poate fi o floare

Cu povești nemuritoare,

Alteori poți să citești

…Cărți de care te crucești!

 

Biblioteca clasică

În bibliotecă-n raft

Găseai cărți de calitate

Dar on line, acum, în draft

Sunt amestecate toate…

 
Dragu Cătălin POPIAN: SFÂNTA NOAPTE PDF Print E-mail
User Rating: / 1
PoorBest 
Written by Ştefan Doru Dăncuş   
Thursday, 04 January 2018 10:13

DRAMĂ RELIGIOASĂ

ÎN 4 ACTE

 

Dragi prieteni şi fraţi

Vă urez un Crăciun fericit şi un An Nou şi mai fericit, victorioşi prin Hristos Mântuitorul, Copil atotputernic.

Cu această ocazie, vă trimit un text inedit, o piesă de +Maestrul CC Popian, artistul şi bunicul vieţii mele. A fost scrisă pentru echipa de teatru a Episcopiei Rîmnicului, în 1929. Şi dată cu mult succes în acele vremi în Oltenia şi în toată ţara. Ea desfăşoară în versuri şi dramatism minunăţiile şi grozăviile întâmplate în jurul Naşterii Mântuitorului. Sper că citind-o, că veţi distra, veţi medita, veţi avea câteva momente înălţătoare. Când va vrea Domnul, voi reuşi s-o public împreună cu întreaga lui operă. Deocamdată, am transcris-o din vechile manuscrise şi v-o prezint cum s-ar zice, în premieră. La mulţi ani! (Părintele Dragu Cătălin Popian)

***

C. POPIAN

SFÂNTA NOAPTE

Dramă religioasă în 4 acte.

1929. R. Vâlcea

Originală.

N.A.

*Am prelucrat una după A. Pan, în vers popular şi am tipărit-o în 2 ediţii, ambele epuizate,(1912 şi 1916)

(Actuala piesă nu are nimic comun cu cea prelucrată după Anton Pan şi care se numeşte Naşterea lui Christos. n.n.)

 

PERSOANELE

Irod, împăratul iudeilor

Un centurion roman

Iosif, logodnicul Mariei

Maria,(Fecioara)

Gabriel, (Arhanghelul)

Soldatul I (roman)

Soldatul II (roman)

Coridon

Acteon

Miron = păstori.

Baltazar

Melhior

Gaspar (e tânăr la 45 de ani, îmbrăcat ca şef beduin, oacheş la chip)

= Magi din răsărit

Sfetnicul lui Irod (ebreu bătrân)

Ana

Avdia

Micheia

Osias = cărturari, membri ai Sinedriului

Împărăteasa

Un sclav

O voce

Soldaţi, arhierei, cor, orchestră, popor.

 

ACTUL I

Poarta palatului lui Irod, în fund la dreapta. Spre stânga vedem spre Betleemul Iudeii ( în zare).

Corul şi orchestra (în depărtare, cântă):

Marşul Regilor, (melodia de G. Bizet)

În zori am dat de-alaiul minunat

A trei mari regi ce se duceau departe

În zori am dat de-alaiul minunat

A trei mari regi p-un lung drum înşirat.

Întâi veneau guarzii ce-i păzeau, bărbaţi viteji şi treizeci copii de casă,

Întâi veneau guarzii ce-i păzeau, şi-n straie scumpe îmbrăcaţi erau.

Şi-apoi, pe carul lor cel aurit, apar 3 regi smeriţi ca nişte îngeri

Şi-apoi, pe carul lor cel aurit, apar 3 regi de flamuri adumbriţi.

O mândră stea pe regi îi conducea

Pe drumuri lungi, naintea unui staul.

O mândră stea pe regi îi conducea

La ieslea-n care Dumnezeu dormea.

La Pruncul Sfânt, născut pe-acest pământ

Se duc smeriţi tre regi să se închine

Spre Pruncul Sfânt, născut pe-acest pământ, păşesc, şi laude smerite-i cânt.

Din sacul lor, aur lucitor, ei scot şi-i dau şi aur şi tămâie

Din sacul lor, aur lucitor, dau Pruncului de viaţă dătător.

SCENA I

Gabriel: (Cu spadă în mâna dreaptă, c-o floare albă-n mâna stângă)

Sunt Gabriel şi Vestitor am fost chiar de la început

Serv credincios lui Jehova de fire Cel neîncăput.

Eu am făcut pe Daniel vedenia ca s-o înţeleagă

Şi far i-am stat spre-a-i lumina să scrie cartea sa întreagă.

Şi am vestit pe Manoah, că fiu avea-va pe Samson

Cel ce-a ucis pe filisteni, din peştera lui Simeon.

Eu, Anei şi lui Ioachim i-am dus întâiul, bucuria

Că din ei, fiică va ieşi, şi că se va chema Maria.

Iar Zahariei, la altar i-am prezis, tot eu, viitorul

C-aşa bătrân, va avea fiu pe Înainte Mergătorul.

La rându-i şi Mariei, iară, vestea cea bună-am dus-o eu

Că-n pântece a zămislit pe Fiul drag lui Dumnezeu.

Şi dacă astăzi mă cobor  din bolta cerului albastru

Este ca lumii să vestesc că-n noaptea asta iese-un astru.

Ce-n raze vii, strălucitoare va colinda întreg pământul

Şi se opri-va peste-un staul în care trup va lua Cuvântul.

În noaptea asta se îmbracă întreaga lume-n haină nouă

Şi-n suflet picură lumina ca stropii argintii de rouă.

Se prăbuşi-vor în ţărână toţi zeii cei ciopliţi în piatră

Căci Mielul se sălăşlui-va sus în palat şi jos în şatră.

El, orbilor va da lumină şi muţilor le va da gură

Şi peste toţi împrăştia-va dumnezeiasca lui căldură.

Păstorii zgribuliţi de brumă, s-or minuna de-atâta soare

Şi regi vestiţi călători-vor după steluţa lucitoare.

Şi-n calea lor vor duce vestea aducătoare de noroc

Pentru-a-ntări cele prezise, din prooroc în prooroc.

Voi, scuturaţi-vă de patimi, vă îmbrăcaţi cu înfrăţirea

Fiţi gata să-l primiţi în suflet, căci El v-aduce mântuirea.

De toată grija cea lumească, o clipă să vă lepădaţi

Şi în cântări de bucurie pe Domnul Sfânt să-l lăudaţi.

(iese)

Scena II

Iosif şi Maria (obosiţi de tot)

Maria

Să mai cercăm şi la poart-asta, să batem, poate ne răspunde

Iosif: De nu vor fi-npietriţi şi ăştia

Maria: Atuncea, unde mergem, unde ?

Unde-odihnim a noastre trupuri, când toţi ne-alungă ca pe câini ?

Şi sarcin-asta... şi vânt rece... şi-o veşnicie până mâini.

Iosif: Vezi, tu, aicea-i mai răcoare decât la noi în Nazaret

Şi lumea-i rea...

Maria: Încearcă-a bate; dar, dă mai tare !

Iosif: Ba, încet

Că, iar mă pomenesc c-o slugă că îmi trânteşte uşa-n nas

De-mi taie pofta de-ospeţie.

Maria: Eu, pân-atunci, mai fac popas

Colea, pe treapta asta rece, că-mi tremură cele picioare

Şi ameţesc, mi-e grea suflarea şi trupu-ntreg parcă mă doare.

(Se-aşează pe o treaptă de marmură)

Iosif: (ciocăneşte cu băţul în poartă. Deodată se aud chiuituri înăuntru palatului şi cântece de veselie)

O voce (din palat): Mărire ţie, Joe, o, Bachus, salve ţie !

Tu nobilă matroană, atâta măreţie, în jurul tău desfăşuri...

Altă voce : Să cânte corul dară

Şi jertfe să se-aducă pe sfântul său altar.

(Scandal mare, urale, chiote)

Iosif: (bătând mai tare cu cârja): Nebuni fi-vor oameni-ăştia, ori petrec în astă seară ?

Scena III

Aceiaşi, un sclav

Sclavul: Ce izbeşti aşa bătrâne, vrei să scoţi o lume-afară?

Ce tot ciocăneşti în poartă, ori eşti chiar scrântit la minte ?

Iosif: Să-ţi răspund, mi-e peste poate, căci n-aşi mai găsi cuvinte.

Sunt străin şi-n noaptea neagră nici un adăpost n-aflai

Pentru mine şi-o femeie.

Sclavul (în zeflemea): Dar căruţă n-ai şi cai ?

Că sunt gata chiar acuma să te-adăpostesc cu tot

Ba vă punem chiar la masă ! O, bătu-te-ar de netot

Tu nu simţi că-n casa asta este mare sărbătoare?

Că e zi de veselie, păgânească închinare ?

Voi sunteţi străini, aşa e ?

Iosif: Streini zici? Aşa ne chemi?

Blestemat să-ţi fie neamul dac-un pic tu nu te temi

Ca să faci strein pe unul din sămânţa lui Avram.

Noi, streini ? Şi voi petreceţi, faceţi mare baeram !

Sclavul: (dându-i brânci pe scară):

Fii cuviincios, bătrâne, crezi c-aici ţi-ai găsit prostul?
Dac-o iei aşa, atuncia, îţi aştern eu adăpostul.

După veşmintele voastre bine văd că faceţi parte

Din murdara seminţie a Ebreilor ; departe

Deci, de noi, mila pentru voi; chiar acuma de-aţi pieri.

Domnul şi stăpânul casei nu vă poate suferi !

Puteţi bate mai încolo, pe la hanuri mărginaşe

Sunt destule-n târgul ăsta, ca şi-n orice oraşe.

Nu cereţi aici, odihna, nişte javre de evrei

Plecaţi, dară ! (îl îmbrânceşte tare şi-i închide uşa).

Iosif: (în genunchi): Streini, noi suntem şi stăpâni sunt numai ei .

(Iar se aud urale şi strigăte de veselie)

Când noi tremurăm la scară, ei petrec în voie bună.

Şi suntem în ţara noastră şi ne încălzim la lună

Noi, stăpânitori de veacuri al acestui sfânt pământ

Nu putem, din el, pretinde decât locul de mormânt.

Fii prea lăudat, o, Jahve, şi ca Tine, lăudat

Fie şi-Abraam şi Jacov ce Chananul ni l-a dat.

Dară noi, nişte netrebnici, am iubit cele deşarte

Şi-am ajuns la uşi streine...

Maria: Să cercăm în altă parte

Căci îmi e peste putinţă ca să mai suport durerea.

Iosif:  L-altă  uşe? Unde-afla-vor oropsiţii mângâierea?

Noi, cei urgisiţi de soartă, noi cei depărtaţi de milă

Când stăpânitori vremelnici ne înghit numai de silă.

Unde eşti, Joşua Navi, cu prăpădul de oştire

Să –l întuneci iar pe soare, să ne duci aşa-n neştire

Ca să curăţim Cananul de Venere şi Bacante

Şi să piară cântăreţii imnurilor sacro sante!?

Da, aici e ospăţ mare, aici cidrul curge-n spume

Peste sânuri de matroane cari nu merit- acest nume

Cari şi-au uita menirea şi deprinsu-s-au dezmăţul

Cari se capăt-aşa lezne, când orgie e ospăţul.

(ridicând pumnii şi lovind în porţi):

Samson doarme? Cum n-aude glasul unui neam ce geme?

Maria: Nu doarme Samson, bătrâne!

Iosif: O, popor roman, te teme !

Maria: (vine-ncet lângă el şi-l trage de haină):

Linişteşte-te, bătrâne, nu te mai zdrobi zadarnic

Căci pedeapsa li-i aproape, vor avea sfârşit amarnic !

Noi, vom merge-n altă parte;  acum iar mă simt în stare

Să mai prelungesc durerea.

Iosif: Ei, să n-afle îndurare

Nici în ceasul cel din urmă. Aaa, tâlhari şi ucigaşi !

Maria: De pedeapsă nu se iartă niciodată cel trufaş.

(Maria şi Iosif vor să plece, dar scena se umple de lumină şi apare Gabriel. Ei cad cu faţa în ţărână speriaţi)

Scena IV

Gabriel:

Gabriel:

Prea mărită fii, Marie, pururi binecuvântată

Căci aleasă eşti, din toate, să fii Maică Preacurată

Şi, ca să se împlinească întru tot proorocirea

Veniţi să v-arăt eu locul de-unde pleacă mântuirea.

Căci în bezna unei peşteri, într-un loc întunecos

Va să naşti  Lumina lumii ce se va numi Hristos.

Ursită eşti tu, Fecioară, cum bine ai fost vestită

Ca, ştergând păcatul Evei, să fii veşnic fericită.

Maria şi Iosif (cu faţa la pământ):

Glas din cer îmi porunceşte, roaba Domnului eu sunt

Deci, te voi urma, pe dată, n-am  să calc al Lui cuvânt.

Dacă Sfântul Duh în mine, pe Dumnezeu zămislit-a

Ce-s eu vrednic a răspunde, dintre toate, fericita ?

Hai, să mergem, dar, bătrâne.

Iosif:

Da, să mergem, scump copil

Gabriel : După dâra de lumină a servului Gavriil.

(Ei pornesc şi depărtându-se, poarta casei se deschide şi doi oşteni romani apar. La vederea dârei de lumină, cad cu faţa la pământ)

Scena V

Cor şi orchestră:  Imnul lui K. M.von Weber

(Rar şi crescendo):

Mergi copilă, mergi sfioasă

Spre peştera-ntunecoasă

Acolo coboară stele

Te înalţă, treci de ele, să  treci de ele.

Doamne sfinte, către Tine

Ce n-ai început, nici fine

Rugăciunea mea s-avântă

Ţine-mă sub paza-ţi sfântă

Sub paza-ţi sfântă !

Soldat I

Ce să fie asta,frate ? Pe o dâră de lumină,

O vedenie!

Soldatul II

Ce vedenie ? O zee şi doi oameni cari se-nchină

Şi-apoi, n-auzi tu ce imnuri, parcă vin din altă lume ?

Hei, să ştii că vracii astăzi n-au pierdut vremea cu glume

De ce cheful se ridică chiar aşa ? Şi deodată

Împăratul cu glas aprig şi cu faţa-ntunecată

Dă porunci să iasă oastea spre a cerceta oraşul?

Soldatul I:

Cine ştie, astronomii, ce vor fi citit în stele ?

Soldatul II

Tot ce ştiu e că-mpăratul trece azi prin ceasuri grele

Geme-ntr-una, s-oţereşte, şi cu ochi sticloşi de groază

Cu privirea-i rătăcită, stă pe tronu-i şi visează

Vorbind singur, pomeneşte de un crai ce se va naşte

Şi-i va uzurpa domnia.

Soldatul I

De, păcatul lui îl paşte !

Bine ştii cât e de vesel când înoată-n sânge cald

Când cad leşuri dupe leşuri în val verde de smarald.

Şi când fiarele sfâşie în circ, prinşii de război

Dupe obiceiul Romei; nu mai e om, ci strigoi !

Când eşti plin de-aşa păcate, poţi dormi o noapte bună ?

Eu am spintecat doar unul şi n-am odihnit o lună.

Ce-s atâtea chefuri, frate? Ce, atâta desfrânare?

Am văzut femei pierdute, pază sfintelor altare!

Fără frică, orişicine profanează, azi, un templu

Şi-mpăratul, nu odată, a fost primul, el, exemplu.

Soldat II

Trebuie să piar-odată, o aşa de grea ruşine

Când din munte privesc ţara, să m-arunc în rîpă-mi vine

Soldat I

Cred că semne chiar de-a surda nu se fac peste tărie.

Văzuşi cele trei vedenii pe o dungă argintie

Şi-auzişi cum glas, aievea, ciripi pe lângă poartă.

Eu mă prind că va să-nvie până chiar şi Marea Moartă....

Corul şi orchestra (mistic, de la distanţă, intonează armonios. Soldaţii ascultă înmărmuriţi):

Andantino:Colindul:

Nouă azi ne-a răsărit

Domnul Iisus Hristos

Mesia Cel mult dorit

Domnul Iisus Hristos.

Din Fecioară s-a născut

Si cu lapte s-a crescut

Cu scutice s-a-nfăşat

Şi în braţe s-a purtat

Cum e robul de smerit

Şi pe noi ne-a mântuit,

Domnul Iisus Hristos.

(Pe măsură ce cântul se pierde soldaţii pornesc maşinal pe locul unde a fost dâra de lumină)

Scena VI

Irod (aiurit, coboară în scenă, trântind poarta dupe el. Se opreşte brusc, se freacă la ochi; soldaţii se trezesc şi trec imediat unul  de-a dreapta şi altul de-a stânga lui şi înapoi)

Sfetnicul ( e bătrân, evreu dintre farisei şi e socrul lui Irod )

Ave Caesar ! multe zile Jehova să-ţi dăruiască

Dar nu pot s-ascund povestea ce a prins să se lăţească

Irod: O poveste ? Pân-acuma, poveşti fost-au toate cele

De-am ajuns să-mi scutur carnea, parc-aş fi mâncat din ele?

Poveşti sunt visele negre care îmi alungă-n noapte

Toate clipele de-odihnă, de tresar la orice şoapte ?

Spune, dară, ce poveste a mai ispitit cetatea

Peste care eu adus-am răul tot şi nedreptatea ?

Sfetnicul:

Crai puternici, cu cămile, cu servi mulţi şi daruri multe

Fac ca lumea să se plece şi minciuna lor s-asculte

Despre un copil minune căruia îi zic Mesia

Ce s-ar naşte-n noaptea asta şi-ar domni peste Iudeia

Irod.

Eşti nebun ? Ori vrei să-ţi şadă capul jos lângă picioare

Ori în temniţa negrită să mucezeşti la răcoare?

Crai puternici, în cetatea-mi cu cămile şi cu robi !

Ha ! Dar  oastea-mi, ce păzeşte ? Eu am oaste de neghiobi ?

Sfetnicul

Au trecur prin streji şi nimeni nu le-a stat de împotrivă

Blânzi ca mieii, dulci la vorbă şi cu faţa milostivă.

Înainte-n chip de pază mergeau guarzi cu coif de aur

Şi treizeci copii de casă cari duceau un scump tezaur

Pe un car ca din poveste, adumbriţi de mândre flamuri.

Ca trei sfinţi steteau ei, regii, mari cârmuitori de neamuri.

Înapoia lor, cămile,  cu căpestre lungi de fir

Şi-armăsari cu coade albe de pe la Diarbechir.

Au o stea drept călăuză, căci sunt cititori în astre

Faţa lor era senină ca-nălţimile albastre

Şi de slaba-ţi stăpânire ar fi spus că nu se tem...

Irod (teribil):

Ha, destul ! Te crăp în două! Tu, mă turburi când eu gem ?

La ce bun să am în casă slugi cu platoşe de-aramă

Când dujmanul zace-n mine măruntaiele-mi făramă !

Şi, cu cât încui zăvoare, cu cât pui mai multe streji

Cu atât aci, (arată la inimă) dujmanii stau la pândă, aprigi, treji. (îşi rupe chiotora)

Aer vreau ! Mă-nec, mă-năbuş; îmi simt sufletul la gură

Rege-s eu, ori o nimică? (învins) Sunt o biată secătură.

La ce bun supuşi, avere, dacă n-am o vorbă bună ?

Dacă-n visurile mele, cu ghimpi, capu-mi se-ncunună?

Vracii-mi spun că se va naşte un copil şi-o lume nouă

Că topise-vor toţi zeii ca de soare-n strop de rouă.

Iară regii şi-mpăraţii de domnie pământească

Vor rămâne o poveste; şi că pacea-o să domnească

(rîde, halucinează)

Ha, ha ha, ce nebunie ? Cum se poate ? Un Irod

Mare şi atotputernic peste un viteaz norod

Să se clatine în faţa unor visuri cu copii?

(Scuturându-se)

Hei, la naiba, nu se prinde; astea-s, toate, nerozii.

Visurile-s pentru fete, pentru oameni cu păcate

Pentru cei ce zac în temniţi, cu zăbrele ferecate.

(dâra de lumină pătrunde în scenă. Toţi rămân înmărmuriţi.)

Corul şi orchestra

(cântă): O mândră stea pe regi îi conducea.........

(se cântă toată bucata)

Irod (în genunchi)

O nălucă este omul, o minciună viaţa lui !

Cine poate sta-mpotrivă la voinţa cerului ?

Împărat, pumn de ţărână şi munte de răutate

Printre nori îşi poartă fruntea şi orbit de nedreptate

Seamănul, pigmeu îi pare, el e totul, numai el;

Dar sub talpa grea a vremii, cade frânt ca un surcel.

Ce putere omenească te înfrânt-a până azi ?

Te întreabă, o, Iroade !

Gabriel (de afară)

E-n zadar, căci astăzi... cazi !

Irod (privind cerul)

Glas de trâmbiţi şi chimvale; regii trec să se închine !

Simt aicea cum se pierde tot ce e regesc în mine.

(Cortina cade încet).

ACTUL II

(Noapte pe câmp, pe cer o singură stea. Păstorii dorm lungiţi pe jos în neregulă).

Scena I

Cor de copii, Orchestră, Gabriel

Cor de copii, Orchestră.

Andantino. Muzica de D. G. Kiriac

Sfântul Domn Iisus/ astăzi ni se-arată

Blând şi mititel/ lumea spre El cată

Pruncuşor înfăşăţel/şi la faţă frumuşel

Îngerii veniră/naşterea vestiră

Dupe stea magii-au pornit/ la Cel mult dorit

Lui Iisus ei s-au plecat/scumpe daruri Lui i-au dat.

Sfinte Domn Iisus, Tu eşti zi frumoasă

Pentru cei sărmani, holdă eşti, mănoasă

Pruncuşor înfăşăţel/şi la faţă frumuşel

Îngerii veniră/naşterea vestiră

Dupe stea magii-au pornit/ la Cel mult dorit, etc........

Scena II

Păstorii

Coridon

Se întâmplă câteodată visuri foarte curioase

Dar ca să visezi minuni în aşa pustietate

Unde lupii, doar la vreme, săvârşesc câte-o minune

Când uităm afar-din staul, aşa .. câte-o slăbiciune...

Însă lupii ştiu că urlă, dar eu auzii cântare

Şi acolo, pe tărie, străluceşte-o stea mai mare.

I-aş scula pe-ai miei tovarăşi, dar mi-e că mă fac de-ocară

Au mai rîs de mine-odată când visasem o comoară.

Ia să mă mai culc o ţâră, să văz eu ce mai visez

Şi de-oi mai avea vedenii, iau ciomagul şi-i pisez

Pân’ m-or crede. ( se culcă)

Acteon:

Ce ţi-e vere, de bolboroseşti prin somn ?

Nu cumva mai visaşi iară că s-a mai născut un domn?

Zău dacă n-ai tu plezneală de nu ne dai bună pace

Dup-atâta osteneală, să dorm şi eu cum îmi place.

Coridon:

Ho, mă, ho! Lovite-ar ciuma, că-i dormi pe-ailantă lume

Pân ţi s-or cufunda ochii

Acteon

Fii mai cu cântar la glume !

(Ambii se culcă. Dupe o mică pauză, corul începe din nou: Sfântul Domn Iisus)

Coridon (sare drept în sus):

Somnurosule Acteon, ia ciuleşte din ureche

Şi ascultă, frăţioare, vezi, sunt eu ciupit de streche ?

Ori în câmpul nostru luciu unde doar jivine urlă

Coborâtu-s-a tot cerul, de nu ştii de-i rai ori târlă.

I-auzi, cântă sfinţii îngeri de te vindecă la rană

Acteon

Bag de seamă că în ceruri nu e lume năzdrăvană.

(mişcă pe Miron)

Scoal-prietene şi-ascultă cântări sfinte de chimvale

Coridon

(făcând mâna streaşină şi ridicându-se pe genunchi)

Dar, să vezi, măre fârtate, către peştera din vale

Roi de îngeri şi lumină câtă n-are sfântul soare

Miron (întinzându-se)

Măi, ce năbuşală vere, şi aseară, ce răcoare !

Acteon: Scoală măi şi uite colo să vezi ce n-ai mai văzut

Miron: E vreun colţ în câmpul ăsta unde Miron n-a şezut ?

Coridon : Bă, dar orb să fii măi vere, şi tot ai vedea lumina

Miron : Vreun pârlog ce arde-n vale, asta poate fi pricina.

Coridon : D-apăi tu n-auzişi glasuri şi cântări cu dulci cuvinte?

Miron: Parcă n-au trecut, şoimane, pe aici şi mai nainte !

Ia să mă lăsaţi în pace, că-s sătul eu de palavre,

Noaptea voi îmi stricaţi somnul, ziua: latră cele javre

Ştiu că vouă vă prieşte ca să staţi colea la stână

Îngroşându-vă la ceafă, mâncând brânză şi smântână

Voi nu staţi cu mine-n pripăt şi nu luaţi vântul în piept

Coridon : Ori ce-ar fi, să crezi ce spunem, pare-mi –se c-ar fi drept

Corul Îngerilor şi orchestra

Colind de D G Kiriac

Moderato, a modo de canon

În cetatea Betleem/ Am venit ca să vedem

Pre cel Prunc acum născut/ De din vremuri cunoscut

Dupe semne c-o să stea/ De deasupra Lui o stea

Un luceafăr lucitor/Pretutindeni vestitor

Că venit-a pe pământ/ Fiul Domnului Cel sfânt

Steaua ne-a călăuzit/ Drumul ei l-am urmărit

Însă-aici la Betleem/ N-am putut s-o mai vedem

Ca o taină s-a ascuns / În văzduhul nepătruns.

(În tot timpul cât se cântă, păstorii stau în genunchi cu mâinile pliate pentru rugăciune, privind fix la stea)

Miron:

Acum nu mai am ce zice, fiindc-am priceput, fârtate

Că n-a fost doar o părere, ci sunt lucruri minunate.

Povestitu-mi-a bunicul că ar fi proorocia

Că la Vitleemul nostru va să se nască Mesia.

Şi că tot la cărţi mai spune că al lumilor Stăpân

Va avea în loc de leagăn ieslea cu ogrinji de fân.

Fraţilor, să lăsăm somnul şi să fim mai cuvioşi

Şi să ne-ndreptăm spre ceata celor buni şi credincioşi.

Acteon:

Să-mi iertaţi, măi fraţi, cuvântul, dar vă pun o întrebare:

Împăratul de-o să afle, nu-i va fi cu supărare ?

Coridon : Ba i-o fi, că e mai fiară decât lupul din pădure

Acteon : Hei, şi-apoi ? Mai fost-au şi-alţii cari ajuns-au sub secure.

Coridon : De, să nu grăiesc o vorbă aruncată-ntr-un ceas rău

Bine nu i-o fi; c-aicea este cum vrea Dumnezeu.

Peste zeii lui de piatră, cumpăraţi de la păgâni

Cu care-a spurcat pământul ăsta-al nostru din străbuni

Străluceşte ca un soare Dumnezeul lui Avram

Irod, dară, se topi-va ca un lucru de haram.

Acteon : Bine mă, voi bateţi câmpii şi-mi daţi zor cu Iehova

Dar cum ? Iehova se naşte pe aici pe undeva?

Jehova credeam că este un unchiaş cu barba mare

Şi, ca să se nască iară, nu vă pare de mirare ?

Miron:

Chiar că eşti prostuţ fârtate şi în cap ai doar bureţi

Păi tu nu asculţi în templu când citeşte din profeţi

Că spre-a lumii mântuire, un Mesia va să vie

Să întemeieze-n lume o nouă Împărăţie ?

Coridon:

Eu vă rog s-aveţi răbdare cât a soarbe –un blid de linte

Şi să-mi ascultaţi şi mie visul ce-avui mai nainte:

Veţi vedea cum că prin mine vă vorbeşte-un prooroc

Acteon:

Un cioban nu are minte, nici să umpli-un năpârstoc.

Miron:

Leagă clanţa, măi neroade; tu nu ştii că uneori

Duhul Domnului grăieşte prin gura unor păstori?

Nu s-a arătat lui Moise şi lui frate-său Aron

Să-şi lase turma să meargă, să piardă pe Faraon ?

Dară Jacov, tatăl nostru, nu era păstor în seara

Când de la pământ la ceruri el îşi sprijineşte scara

Ca să urce şi coboare îngerii lui Dumnezeu?

Acteon :

Tu te duci mai des la templu, că ştii carte, însă eu....

Miron :

Tu eşti prost şi-atâta totul; lasă visul să şi-l spuie

Coridon :

Acteon (rîzând): Uite o scară; vrea în ceruri să vă suie

Coridon : (ridică ciomagul să-l lovească)

Acteon: Iaca tac

Coridon: C-atâta trebe să mai caşci odată gura.

Miron : Haide-ncepe şi-o s-asculte şi-Acteon, învăţătura.

Coridon:

De cum aţipii, măi frate, mă cuprinse-un vis cumplit:

Parcă s-aprinsese cerul, acolo , în răsărit.

Şi din nori aprinşi de flăcări, răsărea un Împărat

Care nu avea nici spadă şi nici cal înveşmântat.

El, păstor zicea că este; dar n-avea sac şi ciomag

Şi-i curgea vorba din gură ca celui mai meşter mag.

(Ascultătorii devin din ce în ce mai uimiţi şi mai impresionaţi)

De-ntâlnea un orb în cale, El îndată-i da vedere

Da-i zicea: ai două haine, să dai una cui îţi cere

Şi mai zicea că bogaţii pe săraci să n-asuprească

Şi să fie blând şi darnic cine vrea să moştenească

Un colţ bun în sânul dulce al părintelui Avram.

Acteon: Eu să ştiu că merg acolo, azi aş vinde tot ce am .

Coridon (continuă pasional, iar ceilalţi îl urmăresc într-un crescendo de extaz)

Şi cum sta pe vârf de munte, jos în poale s-adunase

Sumedenie de neamuri; părăsiser-a lor case

Unii îşi lăsară luntrea şi năvod şi pescuire

Şi mergeau după acela ce-mpărţea la toţi iubire.

Numai hăt, departe-n zare, se mişca pe o câmpie

Altă ceată, purtând suliţi, şi-nainte-i o solie

De-nvăţaţi şi capi de lege, cari spre munte se mişcară

Şi pe -acel păstor îl prinse şi-n sobor îl judecară.

Şi-n bătăi, scuipări şi sânge, pe o cruce-l ţintuiră.

El zâmbia, încât şi gâzii de răbdarea-i se-ngroziră.

Când fu sufletul să-i iasă, s-a cutremurat pământul

Şi un trăznet sparse norii... dar n-am auzit cuvântul

Ce-a grăit, că-mi sări somnul şi....

Acteon ( fără ironie): mă deşteptaşi pe mine!

(Umilit şi cucernic): Uite-acuma pricep şi eu, semnele, şi mi-e ruşine....

(După câteva momente de descumpănire şi teamă sfântă ce-i apucase pe toţi):

Miron:

Ce să mai lungim povestea ? Ar fi să pierdem din vreme.

C-ar mai fi doar o părere, nu avem de ce ne teme.

Visu-acesta, prevestit e, de ai noştri sfinţi Profeţi

Hai să ne-nchinăm acolo, ca oameni cinstiţi şi drepţi.

Mesia, de-o fi acela ce luceşte ca un soare

Apoi care fericire decât asta e mai mare ?

Acteon :

Bine, mergem; dar ce facem, măi fârtate, oilor?

Le lăsăm aşa în voie, pradă bună lupilor ?

Noi, altă avere n-avem şi-avem case şi copii.

Coridon :

Oile le pierzi ? dar Mielu-mparte multe alte bucurii.

Nu uita că mori ca mâine şi nu iei cu tine-n cer

Nici chiar lutul.

Miron  Fapte bune

Coridon : Singurele ce nu pier.

(Începe a cânta fiecare-n parte, acompaniat de orchestră ):

Coridon :

Eu am două mii de oi/ tot codalbe şi plăviţe

Am să-i duc doi mieluşei/ mititei şi bălănei

Preamărire lui Hristos

Domnul Cel prea luminos

Acteon

Înspre Vitleem voi trece/ şi- i voi duce un berbece

Cu corniţe răsucite/ şi cu flori mândru gătite,

Că e împărat Hristos/ Soarele Cel luminos.

Miron :

La-mpărătescul locaş/ eu, păstor lângă oraş

O biseric-am să-i fac/ Să fie la toţi pe plac

Din peşteră păstorească/ biserică creştinească

Împăratului Hristos/ Domnul Cel prea luminos.

(Toţi trei înaintează în faţa scenii şi cântă împreună cu corul şi orchestra):

Colindul:

Trei păstori se întâlniră / Trei păstori se întâlniră

Raza soarelui, floarea soarelui / Şi aşa se sfătuiră

Haideţi fraţilor să mergem / floricele să culegem

Şi să facem o cunună/ s-o-mpletim cu voie bună

Şi s-o ducem lui Hristos/ să ne fie de folos.

(Pe măsură ce cântul se îndreaptă spre sfârşit, păstorii pornesc spre fundul scenei în direcţia grotei dela Betleem, iar cortina cade foarte încet).

 

ACTUL III

(Decorul actului I)

Cor şi orchestră, din ce în ce mai pronunţat, marşul de la început pe muzica lui Georges Bizet

Marşul Regilor

În zori am dat de-alaiul minunat

A trei mari regi ce se duceau departe

În zori am dat de-alaiul minunat

A trei mari regi p-un lung drum înşirat. Etc......

Scena I

Gaspar, Melhior, Baltazar, trei magi în costumele timpului

Gaspar

Regi măreţi, care vi-i sfatul dacă steaua s-a ascuns ?

Baltazar:

Cer senin de-aveam azi-noapte, aşi fi studiat de-ajuns.

Totuşi, dup-a mea părere, steaua se va ivi iară

Melhior:

Vorba este c-avem termen să-l aflăm în astă seară

Căci atunci, ce-ar zice lumea despre-ntreaga noastră ştiinţă?

Baltazar:

Mă bazez pe-nvăţătura-mi îmbinată cu credinţă.

Şi părerea mea v-am spus-o

Gaspar: Să nu-ntrebăm pe Irod !

Baltazar: Irod e certat cu cartea, cu morala...

Melhior: Un nărod

Care stă fără sfială-n fruntea oştii păgâneşti

Şi e putred până-n oase de păcate omeneşti.

Nu-i vorbă, poporul ăsta nu merită altă soartă

E mai mort ca un cadavru, e mai mort ca Marea Moartă

Dar, oricât, nu-i regesc lucru să batjocoreşti o ţară

Cine nu-nţelege asta, nu e rege, ci ocară!

Gaspar:

Hai să ne oprim o clipă şi să-i cerem o-ntâlnire

Într-un loc

Melhior: Aicea, chiar că nu e timpul de gândire.

N-am plecat în vizitarea împăraţilor vecini

Nu uitaţi că azi noi suntem nişte simpli pelerini.

Baltazar:

Vom strica vorba degeaba. Irod, după câte-aflai

E atât de strâmt la minte, încât vracii lui...

Gaspar: Vai, vai,

Vai de ţara-al cărei rege se conduce după vraci.

Melhior: La evrei povestea-i veche: vracii lor, ce să le faci ?

Irod crede că se-aude că Mesia-i pământean

Că se naşte să-i ia tronul...

Baltazar:

Pângărit de un tiran.

Ba nu-i rău să ne petrecem câteva clipite-n şagă

Să-l încolţim cu-ntrebarea, să vedem: o să-nţeleagă

Că noi, cititori în stele, dacă suntem, suntem regi

Şi că de-am pornit încoace, nu suntem nişte pribegi.

Noi, ne vom purta cu cinste, vom vorbi cuviincios

El de-şi va-njosi coroana şi va fi răutăcios,

Apoi, vom găsi cuvinte inspirate de credinţă

Să-l punem la-ncurcătură şi să cadă-n umilinţă

(Se aude un sunet prelung de trâmbiţă)

Gaspar:

Un semnal de peste ziduri, cineva pare că vine...

Vreun paznic ne zărit-a...

Melhior: Tot ce ne-am dorit !

Baltazar:

Mai bine;

Că nevoie de-a trimite vreun sol,nu mai încape.

Scena II

Aceiaşi, un centurion

Centurionul (oprindu-se în poartă, se uită înapoi)

O voce ( din interiorul curţii palatului )

Împăratu-acum consultă tocmai murmurul de ape

Vezi de caută cu grije cei trei regi din răsărit

Melhior: Câteşi trei, aici aşteaptă

Centurionul: Jupiter fie mărit !

Dupe voi, o lume-ntreagă de oşteni, fără odihnă

Caută întreg oraşul şi voi povestiţi în tihnă.

Împăratul, chiar acuma, pe toţi trei vrea să vază

Baltazar:

Suntem gata să răspundem; luna este la amiază

Şi ni-i grabă să ne ducem către locul de-nchinare

Unde trebuie să nască Impăratul cel mai mare.

Du-te la Irod şi-i spune că trei regi aşteaptă-n poartă

Că-s grăbiţi, că-ntreg alaiul prin Jerusalim se poartă

Şi că e rugat să vină ca să fie salutat

După care, vor purcede

Centurionul:

De, e lucru cam ciudat

Melhior: Vizită-n palat nu-i facem; dac-avem ceva de-ales

Se va hotărî aicea

Centurionul: Crailor, am înţeles ! (iese)

Scena III

Craii ( singuri)

Baltazar:

Poate că era mai bine să ne ducem noi la el !

Melhior:

Ba, cum i-obosit de vise şi muncit, se face miel.

Oricât de pornit veni-va, noi nu-i facem temenele.

Chiar la vorbe de ocară, nu ne sinchisim de ele.

Trage spada? Noi n-o tragem; îl împungem cu privirea.

Gaspar: Nu cu spada se câştigă cerul,

Baltazar: Viaţa,

Melhior: Nemurirea...

Îngerul când ne chemat-a din a noastre ţări cu soare

Nu ne-a-ncredinţat pieirii, ci steluţei călătoare.

Orice om în a lui viaţă e condus de-o stea anume.

Curaj, dar ; şi-a noastră faimă s-o lăţi-n întreaga lume.

(Se aude trâmbiţat prelung şi Irod apare urmat de curteni. Salută dupe obiceiul romanilor. Regii răspund, salutând oriental.)

Scena IV

Aceiaşi, Irod:

Irod: Era bine ca-ntâlnirea să fie, după cădere

Într-o sală de primire, mai regeşte...

Melhior: De părere

Noi am fost să fie-aicea; ne iertaţi, v-am obosit

Irod: Bun venit vă poftesc, dară

Toţii Craii: Majestate, bun găsit !

Irod: Regilor cu strae mândre şi cu strălucit alai

Cum de v-aţi pornit deodată la un drum, atâţia Crai ?

Unde mergeţi ? La plimbare ? Încotro? Spre care ţară?

Baltazar:

Sire, încotro pornit-am, va s-ajungem astă seară.

Ne cam miră întrebarea pusă de un rege care

Stă vecin lângă minune şi nu-i gata de-nchinare.

Noi venirăm pân-la tine ca să aflăm desluşire

Încotro se află locul dătător de mântuire.

Irod:

Bine, dar, până aicea, cum de n-aţi rătăcit drumul

Şi de ce, oprirea voastră fu tocmai Jerusalimul ?

Gaspar:

Pân-aicea, o steluţă ne conduse pas cu pas

Şi-n cetate cum intrarăm, pe-ntuneric am rămas.

Şi, citind în cărţi, văzurăm, din profeţi cum se vesteşte

Că Mântuitorul lumii...

Irod: .. e ceva ce mă uimeşte.

Prooroci, stea călătoare şi-un mântuitor de lume

În regatul meu ? Credeam că numai vracii, doar, sunt buni de glume.

Vă văd oameni cu bărbi albe şi purtaţi sceptru de regi

Dar ce spuneţi, nu sunt vorbe de bărbaţi cu minţi întregi.

Eu ştiu că peste Iudeea şi pe-acest bătrân norod

Împuternicit de Roma sunt doar eu; nu-s eu, Irod ?

Nu-i a mea această spadă ? Ăst palat nu este-al meu ?

Poate dorm; nu-s eu, acesta ? Spuneţi: eu sunt, ori nu-s eu ?

Sfetnicul bătrân (ebreu dintre sinedrişti, socrul lui Irod):

Luminate, nu-i nevoie să te tulburi peste fire

Oamenii veniră numai ca să-ţi ceară desluşire:

Ştii ceva despre Mesia cel proorocit în cărţi ?

Despre care ei aflat-au că se naşte-n aste părţi ?

Irod:

Eu, să ştiu ? Eu stau cu nasul, toată ziua-n papiruse ?

Voi, răspundeţi: ce preziceri, pentru el, stau în cărţi scrise ?

Baltazar:

Dacă-i vorba după carte, pierdem vremea în zadar

Toate cele le citit-a astronomul Baltazar.

Noi când am pornit pe cale, acum un an şi mai bine

Studiasem tot ce scris ie; şi, de te-ntrebăm pe tine

Datoria doar ne facem, să nu te nesocotim;

Găsim că-i treabă regească c-am venit să te vestim.

Am dorit să te cunoaştem, să vedem pe norocosul

Pe ale cărui meleaguri va să se nască Cristosul.

Că aicea se va naşte şi în noaptea asta chiar,

Nu încape îndoială..

Irod (brusc): Nu se poate ! Aşa dar

Dupe-o stea, o viziune, voi mi-aţi zăpăcit poporul

Care forfote pe uliţi căutând mântuitorul

Aţi ţinut mult ca în treacăt să v-abateţi şi la mine ?   

N-aţi ştiut că spada asta... ( o trage)

Melhior: N-o atinge; e ruşine

Ca în noaptea asta mâna-ţi, măcar, să atingă spada

Că eşti mare şi puternic cu asta vrei să faci dovada ?

Pleacă-ţi capul; e mai bine ; şi te roagă ca şi noi

Să ni se dechidă calea către El.

Irod:

E vai de voi

Lucrurile de-or sta altcum şi v-oi prinde cu minciuna.

Mulţi spioni au dat pe-aicea; dar i-am prins întotdeauna.

Gaspar:

Nici n-am bănuit vreodată să-ntâlnim în lunga cale

O primire-aşa anostă ca-n ţara Măriei Tale.

Păi, de ne era dorinţa ca să-ţi tulburăm norodul

Nu-ţi mai ciocăneam la poartă; dezlegam noi singuri nodul.

Noi spioni ? Spionii pleacă cu împărătesc alai?

Cu sute de robi, cămile şi curteni călări pe cai ?

Încărcaţi de daruri scumpe pentru Mesia gătite?

Părăsind popor şi tronuri, dupe basme născocite ?

N-avem arme, o, Iroade; căci n-am plecat la război

N-avem platoşi de aramă; dar purtăm aici, în noi

Nestrămutata credinţă în ceea ce va să fie:

Despre un Prunc sfânt ce-L naşte feciorelnica Marie.

Eram toţi la Craiul-frate, Baltazar învăţătorul

Petreceam frumos la nuntă; îşi căsătorea feciorul.

Peste noapte, fiecărui i s-a arătat în vis

Îngerul Gavril, şi-i spuse: Să porneşti, căci este scris

Că la Betleem, cu daruri, să te duci şi să te-nchini.

Noi, tustrei, şi visu-acelaşi, regi astronomi, buni vecini:

Eu, o stea dupe tărie vă voi da să vă conducă.

Baltazare, ai cuvântul:

Baltazar:

Ce cuvânt ? Cu gând de ducă

Ne gătirăm fiecare, dupe cum ne cere rangul.

Vremea când sosi

Gaspar: Nainte, Baltazar !

Gaspar şi Melhior: Noi ţineam hangul...

Irod:

Sunteţi şi glumeţi acuma; vă dă mâna, oameni mari

Regi şi cititori în stele, astronomi şi cărturari

Cu ţări dulci, cu mândru soare şi izvoare cristaline..

Ia-n să fiţi colea-n Judeea, veşnic pizmuiţi, ca mine!

Mie cine vru să-mi spună despre-o naştere divină?

Sunt iudeu; dar mama-mi dete creştere-n lume streină.

Fericit e acel rege care datina cunoaşte

Care suge-al ţării lapte şi-apoi neamul lui îl paşte.

Acel rege simte-ntocmai ca ţăranul de la plug

Care pe plugar cunoaşte, sapă, coasă, tăfălug...

Eu, sărmanul, ce văzut-am decât capete tăiate

Sânge din belşug, ospăţuri şi spinări încovoiate!

Cine dintre scribii- aceştia, mi-au deschis cărţile sfinte

Pentru ca acuma, gura-mi, desluşiri să vă cuvînte ?

Melhior:

Ba, eu, pe cât ştiu, în cartea Isaiei Proorocul

Spune că în Vitleemul Judeii se află locul

Unde va veni Mesia să ia trup dintr-o fecioară

Adumbrită de puterea unui Duh Sfânt..

Irod (oţerindu-se):

Mă-nfioară

Credinţa atât de oarbă ce pe voi vă stăpâneşte !

Mă-nchin înaintea voastră şi aşa fiind, fireşte

Vă fac adânca rugare ca să rămâneţi la mine.

Nu-i frumos, trei regi să-ntrebe la-ntâmplare pe oricine.

Neamul ăsta de bicisnici nici nu înţelege bine

Ce înseamnă oaspeţi nobili; împietriţi în nesimţire

Ei pun capul în cenuşe şi îşi bat cu pumnii pieptul

Omorându-te cu Legea...

Sfetnicul:

Luminate, aveţi tot dreptul

Însă cărturarii noştri fură oare întrebaţi ?

Irod (teribil, rîzând nervos)

Cărturarii ? Centurioane, voi să fie ascultaţi !

Vreau să vadă oamenii-ăştia pe-ai Judeii farisei.

Chiam-aicea Sanhedrinul, fiindc-aşa naiv fusei

Şi nu cercetai Scriptura, nu-ntrebai pe învăţaţi

Rău ce-mi pare, dragi prieteni că n-aveţi pe ce să staţi.

Centurionul:

Învăţaţii laolaltă în sala de chibzuire

Cercetează tocmai cartea cu astă proorocire.

Irod:

Spune-le să vină-aicea, să le auzim cuvântul

N-or fi-n stare să răspundă, îi fac una cu pământul

(Centurionul iese, cărturarii şi fariseii vin cântând un imn de slavă lui Jehova)

Scena V.

Aceiaşi, Corul cărturarilor şi fariseilor

(cântă acompaniaţi de orchestră Imnul din Opera Moise de Rossini. In depărtare se aude în pauze o vioară care cântă acelaş imn Dal tuo stellato soglio, prelucrat de Paganini ):

Din înstelat locaşu-ţi, o, Doamne, ne priveşte

De păcătoşi ai milă, de-al tău, de-al tău popor

Ne dă putere, Sfinte, necazul să-ndurăm

Ţie ne rugăm. Ţie ne rugăm.

Susţine-n noi credinţa ca-n veci să adorăm

Şi Sfântului Tău Nume în veci să ne-nchinăm.

Tu eşti Părinte bun, Tu eşti Părinte bun.

Tu ce cu-a ta putere, ordoni la elemente,

Măreţ, puternic sprijin fii celor rătăciţi.

În aste imnuri triste coboară-o, Doamne, Tu eşti Părinte bun.

 Tu eşti, tu eşti prea bun !!!!...... Amin...

(Învăţaţii salută pe Irod şi rămân înşiraţi toţi în stânga scenii. Irod cu suita ocupă centrul. Magii, dreapta scenii. )

Irod:

V-am aşteptat cu răbdare deşi nu e timp de rugă

Micheia

În numele tuturora, mă închin, supusă slugă

Era ceasul rugăciunii şi ne facem datoria

Irod:

Credeam că vă bateţi capul să aflaţi despre Mesia.

Osias:

Semnul vremii nu e încă şi te turburi fără vreme

Irod:

Ce ? Când forfotă o lume, voi îmi spuneţi : nu te teme ?

Când magi, cititori în stele, îmi spun lucruri minunate,

Voi, cu mutre de făţarnici şi cu frunţi înseninate

Spuneţi că n-a sosit vremea şi că pot fi liniştit?

Ana

Ca  Irod pe lume altul nu este mai iscusit.

Şi mă mir cum, Luminate, poţi pleca a ta ureche

Să asculţi minciuna unor mincinoşi fără pereche.

Îi cunoaştem noi pe magii făcători de calendare

Pe cititorii de stele care nu plătesc vreo dare

Dacă, din tolba regească aruncă-n al nost-popor

Zâzanie şi revoltă drept un biet mântuitor

Melhior:

Avem voie, Majestate ?

Baltazar:

Frate, nu te tulbura

Vom răspunde cei din urmă

Irod: (lui Baltazar): Cum voieşti Măria Ta !

Marii preoţi au cuvântul, fiind vorba de o-ntâmplare

Ce se desfăşoar-aicea-n ţara lor şi nu-n oricare..

Ana:

Aşa dară, deschid cartea unde Isaia zice

C-o fecioară fiu va naşte şi c-aceea, prea ferice

Se va coborî din David. Pruncul ei, Emanuel

Se chema-va. Unde însă, nu pomeneşte nici el.

Micheia:

Ba n-ai citit tocmai bine cartea marelui Profet:

Acolo spune anume că va fi din Nazaret

Adică-n vecinătate, nu ştiu locul cum să-l chem

Irod (nervos): Scurt de minte !

Avdia: Luminate, pare-mi-se Vitleem

Irod: Ţi se pare, nu ştii bine, cum ştiu magii, he he hei,...

Voi citiţi pe cărţi soioase, ei în stele

Ana :

Dacă vrei

Să ştii, după legea noastră, ai un pic de îndurare

Şi ne lasă să răspundem fără de cutremurare.

Marele profet Mihea zice-n sfintele lui cărţi:

Şi tu Betleeme, mare fi-vei în aceste părţi

Căci din tine se va naşte păstor poporului meu

Asta-nseamnă că-i al nostru: Mesia va fi iudeu.

Irod: Altceva mai pipăelnic, mai pe şleau, mai desluşit.

Micheia: De, poate şi proorocii, ici colea să fi greşit.

Ana: Asta nu se poate; sfinţii cei plăcuţi lui Jehova

Nu se spune nicăierea c-au greşit pe undeva .

Micheia: De ce dară, Osias zice în a sa proorocire:

Din Egipt voi chema fiul!

Irod: Asta este peste fire!

Voi cu toţii studiaţi legea, dar în lege vă-ncurcaţi

Ana: Nu sunt toţi tari în Scriptură

Irod: Ca p-o minge m-aruncaţi!
Altceva mai bun!

Ana: Să caut ce ne spune Ieremia

Avida: Tot mai tare-n prevestire e slăvitul Isaia.

Ieremia spune numai: că va fi plângere-n Rama

Că Rahel va plânge fiii

Irod: D-asta mai c-aşi ţine seama !

Avdia: Da, va fi plângere multă şi pe mame jale mare

Căci li se vor tăia pruncii, de ostaşi, pe cât îmi pare  .

S-o chema Nazarineanul cel ce se va-naşte atunci

Irod: Cum văd eu, în noaptea asta o să vă cam pun la munci !

Micheia: Tot mai lămurit îmi pare prea măritul Isaia

Când spune că proorocitul prunc-care va fi Mesia-

Se va naşte între mare şi între râul Iordan

Între ţările Naftali, Zabulon şi a lui Dan.

Că aceste ţări, din beznă vor fi scoase la lumină

Dacă nu spune şi ziua, eu nu cred să am vreo vină....

Ana: El va alunga pe diavoli şi bolnavi va vindeca.

Irod: De voi trăi pân-atuncia, pe toţi vă voi spinteca !

Ana: Da, însă Hosia zice că Mesia va veni

Pentru păcătoşi, lunatici... pentru a-i înzdrăveni.

Deci: că nu-s semnele vremii, nici nu-ncape îndoială,

Dreptul Maleahi zice şi eu spun fără sfială:

Că-nainte de Mesia, va sosi un vestitor

Irod: Poate Hermes, negustorul

Ana:

Eu sunt foarte ‘ncrezător

În aşa proorocie, când în scrierile sale

Pune -naintea Mesiei un pregătitor de cale

Şi Isaia mai spune că: Mesia nu-i de loc

Rege pământean, El fi-va cel mai mare prooroc !

El va face judecata vestită păgânătăţii,

Şi cuvântu-i va fi tunet împotriva răutăţii.

Şi la glasul judecăţii nu va fi jale pe uliţi

Şi soldaţi nu vor împunge vinovaţii cu-a lor suliţi.

Feştilele fumegânde n-or apuca să se stingă

Trestiile mlădioase n-or apuca să se frângă

Pân-ce Duhu-i nu va trece la victorie deplină.

Irod:

O, destul, destule vorbe; eu, lumină vreau, lumină !

Să vedem ce spun acuma magii de la răsărit

Astronoame Baltazare, ai cuvântul

Baltazar:

Prea mărit

Să fii strălucite Rege, pentru-atâta-nţelepciune

Pentr-atâta dărnicie cu care dai iertăciune

Unor oameni cari se cheamă sfetnicii Măriei Tale

Mie unuia mi-e scârbă...

Melhior şi Gaspar (deodată):

Iară nouă ne e jale

Ana (vrea să protesteze):

Irod: Nici o vorbă ! Ei tăcură ca şi când n-avură grai.

Baltazar: Şi-i târziu şi ni-e de grabă

Gaspar: Şi ne-aşteaptă un alai.

Baltazar:

Deci, voi căuta, o, Rege, să vorbesc cât mai puţin

Şi-apoi n-aş vrea pe un Rege în picioare atât să-l ţin.

Ceia ce s-a spus din carte şi chiar prin gurile lor

Noi ştiam de mai nainte şi am spus-o tuturor

Tocmai de-aia, astă seară ne găsim în ăst oraş

Încrezători că-n chiar noaptea asta, micul îngeraş

Pe aici, de tot aproape, cu toată slava cerească

Va lua chip de om ca cele scrise să se împlinească.

Dar, desigur, întrebarea o să fie: cine-o spune ?

Şi-atunci cer îngăduială să povestesc o minune:

(pauză)

Eram tânăr şi ferice, şi iubeam pe o regină

Care domnea peste Saba şi era de farmec plină.

Dar ea m’a trădat; şi-atuncia, am căzut în mâini dujmane.

Fui zdrobit în bătălie şi cu trupul plin de rane

Am zăcut: o lună, două, nu mai îmi aduc aminte.

Ştiu atât: c-am văzut moartea; însă ea, o, Doamne Sfinte

Ea se mărită cu altul. Mă făcui, mai târziu, bine.

Dar, în loc s-o uit, aicea, se topea inima-n mine

Fiindcă ea era mai bună decât visul; ca dorinţa

De frumoasă şi vioaie. Şi ca să-mi impun voinţa

Am chemat bărbaţi la mine cu cap bun şi suflet rece

Şi m-am pus să fac ştiinţă. Ce frumos e a-ţi petrece

Nopţile, citind în stele despre-a omenirii soarte

Şi-am uitat a mă mai teme şi de viaţă şi de moarte.

Adevăr nu este altul decât singur Dumnezeu.

Şi, tot privind cu ocheanul, iată ce am văzut eu:

O steluţă mititică, dar mai vie decât toate

Care stete în lunetă pân-la ziuă-ntreaga noapte.

Apoi a venit un înger şi-mi şopti lângă ureche:

Să urmezi steluţa asta, mândră fără de pereche

O urmezi un an de-a rândul pe pământul ca un ou

Până dai de-un prunc în iesle, între un măgar şi-un bou

Fiindc-acela fi-va singur, împărat peste-mpăraţi.

Şi-am plecat, luînd la dreapta şi la stânga pe-aceşti fraţi.

Melhior:

Şi-am înfrânt făţărnicia şi, încrezători în stea

Am pornit cu-alai şi daruri până unde stătu ea

Gaspar.

Am fost vărsător de sânge şi-am înăbuşit cruzimea

M-am văzut mic şi nemernic, am concediat oştimea

Şi, propovăduind pacea în întreg regatul meu

Am făgăduit să nu stau pân – nu văd pe Dumnezeu.

Şi-am tot mers. Şi, ce e frica ? Nici o frică n-am simţit

Şi-n drum n-am urmărit alta decât chipul prea-sfinţit.

Baltazar:

Iar aicea, chiar la poarta-ţi, îngeri iar văzui în cale

Cari cântau: Mărire-n ceruri, pace popoarelor tale !...

Irod (Pare gânditor, dar este speriat şi agasat):

Voi m-aţi năucit cu totul şi v-aş chema visători!

Dar, dacă în faţa morţii, voi zâmbiţi nepăsători...

Voi plutiţi deasupra lumii încărcată de păcate

Şi nu vă-nchideţi ca mine în celule ferecate.

Voi citiţi pe ceru-albastru şi-aveţi inima senină.

Mergeţi dar şi cătaţi singuri izvoraşul de lumină.

Veţi descoperi misterul ? Trimiteţi la mine crainic

Vreau şi eu în noaptea asta să fiu iertător şi darnic.

Cu alai şi slugi, cu daruri, să merg şi eu să mă-nchin

(către sfetnici)

Voi duceţi-vă! Al meu suflet poate va scăpa de chin

Hai, întoarceţi-vă-n templu şi mai ticluiţi vreo jalbă

Către Cezar ; vedeţi, spuneţi că nu-mbrăcai toga albă

Şi c-am spus la oaspeţi vorba ruşinoasă că-s Judeu !

Ana (şi dupe el toţi, cu mâinile la piept)

Luminate, niciodată noi....

Irod ( făcând un gest ) Destul, o, fariseu !

(Fariseii şi cărturarii pornesc spre poartă cântând. Irod salută pe magi şi porneşte şi el cu suita încet spre poartă. Poarta se închide greoaie, cântecul se pierde încet)

Gaspar : Am pierdut atâta vreme fără pic de folosinţă

Melhior:  Ori şireţi sunt cărturarii ori sunt plini de neştiinţă

Baltazar: Ori se încăpăţânează a susţine că doar ei

Sunt chemaţi să înţeleagă cele scrise

Gaspar: Sunt mişei

Şi Irod un prost, ce-acuma, săturat de-atâta sânge

Are remuşcări, vedenii şi putere doar de-a plânge.

Să pornim; şi ţinta noastră să ne fie Vitleemul.

Mergem drept, căci tot aicea e imboldul, e îndemnul

(arată inima)

(Pornesc maşinal ; corul începe dulce şi mistic)

Corul :

Plecarea magilore: colind de D. G. Kiriac

Allegro.

La la la la

Dacă Magii au plecat

De la Craiul fermecat

Steaua iar le-a răsărit

Drumul ei l-au urmărit

Pân’ n-a fost oprită sus

Unde s-a născut Iisus

Magii dorm visând şi-aşteaptă

Răsplătirea lor cea dreaptă, la la la la........

Scena VI

Irod/Sfetnicul bătrân

Irod (tremurând de mânie şi enervare)

M-am urcat în turn de-a dreptul să citesc şi eu în stele

Şi din cer veni un cântec, pleoapele se închid grele

Şi văzui în fundul minţii, într-o clipă, ca-ntr-o noapte...

Iar un spirit la ureche îmi rosti aceste şoapte:

Regii-au dispărut în beznă conduşi numai de o stea

Şi-n cale numai de tine unul altui povestea.

Unul dintre ei, mai tânăr, mai frumos, mai învăţat

Le-a spus: taina este taină: nu vom spune ce-am aflat.

Şi, m-am coborât în grabă, căci m-a prins un frig cumplit.

Sfetnicul :

Să dau ordin să se-aducă ceva pentru învelit ?

Irod:

Dacă frigul este-aicea (arată inima) cu ce -l poţi îndepărta ?

Sfetnicul : Cu încredere deplină în înţelepciunea ta.

Irod: (privind în urma regilor)

Cum v-aţi depărtat oracoli ? O, de ce nu veniţi iară ?

Căci va fi plângere mare, sabia va merge-n ţară.

Pe toţi preoţii lui Jahve îi voi mai scurta c-o palmă.

(gândindu-se la copilul Mesia):

Şi nici tu nu scapi, copile, de regeasca mea sudalmă.

Sfetnicul

Rege, ăsta mi-este capul, ţi-l pot pune la picioare

Irod: (continuând cu înverşunare):

Pământul  va face spume ca a apelor vâltoare

Da, se va-nroşi şi apa, că va curge sânge mult

Căci de vraci şi de-ai mei sfetnici eu nu vreau să mai ascult.

Sfetnice, două preziceri se-mpliniră pân-acuma

Una, că o stea se stinge şi un tron piere ca spuma.

Înştiinţarea nou sosită poate fi şi rea şi bună.

Orişicum, până acuma s-o primim ca pe-o arvună

Deşi arvuna aceasta pare-a nu fi-nşelătoare

Dar spectacolul, vederea, e de tot îngrozitoare.

Uite, se zbârleşte părul pe trupul ăsta regesc

Capu-mi urlă ca o moară de simt că înebunesc.

Cugetul meu mă îndeamnă ca să fac un nou măcel,

Dar pe cine tai? Dujmanul, unde este ? Cine-i el ?

Haidem sfetnice să mergem, căci se revarsă de zori

Şi nu-i vară să ne cânte în stufişi privighetori.

Haide, să amăgim lumea cu chip vesel fericit

Chipul trebue s-ascundă ce creerul a gândit.

(Intră amândoi în palat, palatul se luminează roşu de aprinderea cerului în răsărit. Corul izbucneşte. Scena este în plin întuneric.)

Corul (cântă pe melodia de D. Chirescu în timp ce apare arhanghelul Gabriel care stă în mijloc cu spada întinsă spre palat ):

Sfânt Sfânt, Sfânt, este Domnul Savaot.

Plin e cerul şi pământul de mărirea ta. Osana Osana întru cei de sus ! Bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului

Osana întru cei de sus !

ACTUL IV

(Acelaş decor ca-n actul 3)

Scena I

Centurionul, Sfetnicul şi doi soldaţi romani.

Centurionul:

Au trecut trei zile- aproape şi cei regi nu mai veniră

Sfetnicul:

Şi, dupe semnele date, cele scrise se-mpliniră.

Astăzi se-ntruneşte sfatul pentru ca să hotărască

Dacă, de toţi pruncii, ţara trebuie s-o curăţească

Eu, unul, pe jumătate, sunt ieşit din balamale;

N-am gustat în două zile decât câteva curmale

Iar bătrâna mea soţie într-atât s-a speriat

Fiindcă d-atâta cruzime, poporul s-a-nfuriat !

Nu mai vrea să ţină seama de nimica şi de nime..

Centurionul:

Bine, dar, copiii ăştia nu sunt numai din prostime.

Un măcel aşa de groaznic nici că s-a mai pomenit

Să s-aleagă numai pruncii; împăratu-a-nebunit

Parc-ar fi stană de piatră, nu mai are simţăminte

Sfetnicul: Vezi, el n-a fost niciodată şi n-o să fie părinte

Centurionul

Cred că de-o afla Cezarul n-o să mai fie nimica.

Sfetnicul: Şi împărăteasa, biata, plânge toată ziulica,

Şi-i îmbrăţişează gâtul şi sandalele-i sărută

El nici nu apleacă ochii şi în furie se frământă.

Crede, el, nenorocitul că, făcând aşa tăiere

Va ucide pe Mesia.

Centurionul

Ce stranie mângâiere!

Şi, soldaţii refuzară aşa cruntă misiune

Un roman nu e capabil de aşa deşertăciune.

A tocmit cu plată mare o ceată de derbedei

Să-mplinească –aşa ispravă.

Sfetnicul: Sper că nu vor fi Iudei !

(Din depărtare se aude un vaer mare şi o jelanie cântată. Cei din scenă rămân nemişcaţi, ascultând o clipă, îngroziţi)

Auzi, a-nceput urgia; se îndreaptă spre cetate

Centurionul

Da, dar şi răscoala-i gata; cetele înfuriate

Pregătesc un atac groaznic, chiar asupra lui Irod

Sfetnicul: E puternică Cetatea!

Centurionul

Da; dar capu-i e nărod.

(Corul se desluşeşte din ce în ce mai bine. Cântă O puternice Iroade de D. G. Kiriac).

Corul:

O, puternice Iroade / mii de lumi sunt supărate

C-ai făcut un mare rău/ Negândind la Dumnezeu

C-ai ucis nenumăraţi / Prunci sărmani nevinovaţi

Îngerii s-au speriat / Dumnezeu s-a mâniat

Rânduit-a Dumnezeu/ Împărat în locul tău

Pe Iisus Hristos mărit / Mesia Cel mult dorit.

Scena II

Aceiaşi, Irod, Împărăteasa

Irod ( vine furios, ea se ţine dupe el şi în scenă îi cade în genunchi)

Nu-i destul! Setea de sânge, viu fiind, n-oi sătura-o.

Doamna:

Pe cenuşa mamei tale, te conjur ; pe viaţa-mi: na-o !

Uite, nu mă scol de-aicea, taie-mi capul; dar, sfârşeşte !

Sângele de prunc îneacă pe-orice mamă !

Irod: Înebuneşte

Chiar acum, de vrei; te-ntinde la pământ, te scoală iară,

Rupe-ţi haina de pe tine, fă-mă-ncaltea de ocară,

Despuiată şi cu părul despletit, plin de scaieţi

Du-te, strânge de pe uliţi hârci schiloade de băieţi,

Fă-le salbă şi le poartă pe plăpândul tău grumaz

Şi te-i vindeca de spaimă !

Doamna (aiurând): Mare dulce, blând talaz

Cer albastru, plin de stele, cum mai plângi picuri de rouă

Când atâtea mame varsă lacrimi pentru-o groapă nouă ?

Cum fui eu ursită astăzi să suport aşa durere ?

Dumnezeule-al tăriei, cum de mi-ai mai dat putere ?

O, de l-aş întoarce-o clipă din adânca-i rătăcire

Şi pe-atâţi copii ai ţării să-i scutesc de la pieire !

Irod:

Când săgeata ucigaşe aruncat-a fost, ea zboară

Şi n-alege; te fereşte, deci din cale-i !

Doamna : Că m-omoară ?

Asta vreau; arunc-o dară ! (Se ridică şi dezgoleşte pieptul)

Irod:

(trăgând jungherul): Fugi, femeie, că acuma

Îmi spăl junghiul, nu mă face; he ! te-ai întrecut cu gluma !

Sfetnicul:

Şaptezeci de ani ca clipa îmi călătoresc prin faţă;

Dar, ce văd, nici auzit-am, nici chiar în întreaga-mi viaţă.

Ginere şi împărate, însuşi cerul te- ameninţă.

Nu-l vezi negru ? Să te rabde, nu-i mai este cu putinţă.

Şi-apoi, nu-ţi pare prea lungă noaptea asta ? I-e ruşine

Zilei ca să mai apară; S-a-ngrozit şi ea de tine !

N-auzi cântece de jale ? N-auzi urlet de norod?

Taţii-aicea năvăli-vor ca să-ţi cânte de prohod.

Irod:

Taci, znamenie bătrână; cobe, că te crăp în două !

Cântă-n pod o cucuvaie pentru domnia cea nouă.

Ori, poporu-i cucuvaie ? Păi atunci voi fi eu, vultur !

Sfetnicul:

Înaintea avalanşei, vulturul devine flutur.

Şi-apoi, nu odată, şoimul fu ucis de-o cucuvaie.

Irod: Destul, zic ! Uit tot, şi-acuma dau poruncă să te taie !

Sfetnicul : (tace şi se închină)

Rău îmi pare că azi, sfatu-mi, nu mai are însemnare

Doamna: Vai de capul ce de sfetnici l-aşa vremi, nevoie n-are.

Înţeleg dacă omorul care-l faci ţi-ar da izbândă;

Însă, oricât sânge-ar curge, fiara-ţi fi-va tot flămândă.

Şi-apoi, cârmuirea-ţi aspră presărată doar de rele

Singură-ţi va-nfige junghiul sângerat, până-n prăsele.

Odioasa crimă de-astăzi nu îngăduie-aşteptare;

Îţi vei lua răsplata-aicea.

Irod: Tu-mi treci peste-orice răbdare

Nu uita că-s soţ şi rege, totodată; te opresc

Să mai scoţi o vorbă numai

Doamna:

Fără voia-ţi, azi vorbesc !

Moartea ce mi-o dă hangeru-ţi e izbândă; spre cetate

Tu n-auzi cum vine marea de capete-nfuriate ?

Într-un ceas vor fi aicea şi-or preface în cenuşe

Cuibul ăsta plin de sânge.

Irod:

Centurioane, afar- pe uşe

Dă-o; şi, de-a dreptu-n fiare şi apoi la închisoare.

Doamna:

Era bine-mpărăteasa să fie otrăvitoare,

În comploturile-urzite de miniştri şi de sfat.

Dar a stat împărăteasă şi de ei n-a ascultat.

Nu mi-e teamă azi de moarte, mi-era teamă altădată.

Dintre mamele ce ţipă, nu-i niciuna cea căutată.

Ceia, e proteguită de o stea din înălţime.

Eu mă urc până la dânsa, ea nu coboară la tine.

Haidem, dar, centurioane; îmi dă braţul, mă ridică

Să pornim pe dâra albă, de Irod nu mai mi-e frică

Uite, colo printre nouri, pe spate de Hieruvimi

Drăgălaşi, un Prunc se poartă, strejuit de Serafimi.

Gardă-i fac şi cântă-n surle şi tobiţe şi chimvale.

Hai şi tu cu noi, bătrâne, lăsăm pe Irod pe cale.

Calea lui, bătătorită doar cu chiaguri mari de sânge

Şi, drept muzică, urlatul unui neam care se stinge.

Unui neam a cărui lacrimi pot să potolească vântul

Dar nu pe Irod; (arată cu mâna spre Betleem ): acolo e El: Mesia, Cuvântul.

Corul şi orchestra cântă: O Iroade tiran mare.

Scena III

Irod.

(Împărăteasa, Centurionul şi Sfetnicul ies maşinal pe dâra de lumină care re-apare şi pe care au mers Craii regi magi. Irod rămâne buimac. Vrea să se repeadă dupe ei dar nu poate să se mişte din loc. Vrea să tragă spada, dar nu poate. Îşi pipăie pumnalul şi privindu-l lung cu ochii turburi):

Irod:

Eşti în mâna mea ? Eşti roşu? Eşti svântat şi umed încă ?

Am lovit într-o femeie ori înfiptu-te-am în stâncă ?

(Se freacă la ochi şi priveşte aevea. După o pauză)

Dacă adânceşti în minte orice gând, înebuneşti.

(răcnind)

Sfetnice, Centurioane, Doamna mea ! Nici tu nu eşti ?

Cum, sunt singur? Sunt cu moartea? Moartea e sfârşit vieţii

Şi în tot palatul ăsta, doar eu sunt tovarăş ceţii

Ce-a cuprins întreg ţinutul încă de la asfinţit?

Cine m-ar vedea aice, singur, m-ar chema zmintit.

Ce-am făcut eu de mi-e teamă mâinile să le privesc?

Ochi-mi se-mpăienjenează, ziduri cad şi mă strivesc !

(fuge şi dă cu pumnii-n poartă)

Hei, deschideţi, e-mpăratul, părăsit de voi, oşteni

O voce:

E zadarnic ajutorul cerşit de la pământeni !

Scena IV

Irod, Sinedriul

(Poarta se deschide. Arhiereii vin cu toţii. Irod se retrage lângă zidul cetăţii)

Irod: Cine sunteţi voi ? Dujmanii? Aţi spart zidul ?

Ana: Împărate

Zidurile nu-s de ceară

Irod: Sunt pe sânge înălţate.

Ce se-aude ? Rugăciune în Scriptură-aţi mai făcut?

Ana: Semnul vremii, cât se pare, este-un Prunc abia născut

Irod: Lăsaţi asta ! E răscoală? Aţi trimis oşteni spre ea?

Micheia: Aşteptăm din clipă-n clipă un răspuns, şi vom vedea

Ce e de făcut. Mulţimea s-a cam mâniat de vestea

Că va fi tăiere

Irod: Acuma, iar începeţi cu povestea:

Plângere va fi în Rama, căci Rahel va plânge fiii

Scena V

Cei de sus, Coridon

(Vine cu faţa însângerândă, cu hainele sfâşiate şi dârz):

Unde pot afla pe-acela  ce ne-a spintecat copiii?

O, Iroade, tiran mare, ţara-i toată turburată

Şi nu-i mai grozavă marea, cât ar fi de-nfuriată.

Azi a-ngheţat orice zâmbet de pe buzele arzânde

Şi -şi dau mamele suflarea pe mormane fumegânde

Gemetele de durere se înalţă pân-la cer

Dar copilul ce tu cauţi nu se află...

Toţi: Ce mister

Coridon:

Am venit să-ţi spun că oastea a rămas neputincioasă

Unii au plecat cu magii după steaua luminoasă

Doamna înseşi, nebunită de grozava privelişte

De pe cap îşi rupe părul şi-l împarte pe mirişte

Tot ce are-n piept suflare a pornit încoa-n neştire

Să te-nnăbuşe-n cetate pentru-a ţării izbăvire.

Tu, n-avuşi copii, tirane,tu nu ştii ce e mai bun

Irod:

Ieşi afară! N-am nevoie de-un nou sfetnic ! Ce nebun !

Coridon:

N-am venit să plec; dorinţa-mi e să fiu eu cel dintâi

Care să-mi răzbun copilul; azi sunt fără căpătâi

Nu mai am decât viaţa care nu face-un argint

(Se aud urlete de norod)

Irod: Ieşi afară !

Coridon : Niciodată ! Am jurat şi eu nu mint !

Irod (coboară furios la el. Un duel năpraznic se încinge. Coridon având pumnal scurt cade trăznit de spada lui Irod).

Irod:

Şi voi, toţi, priviţi, nemernici, parc-aţi fi ciopliţi în piatră ?

Atunci, na ! vă tai grămadă ! Şi un câine şi tot latră.

(Loveşte pe Ana şi pe Micheia, care cad morţi. Ceilalţi fug încotro văd cu ochii. Corul cântă teribil):

Corul : O, Iroade, tiran mare !......

Irod (după o pauză, răcnind grozav):

Acum simt cum se închiagă sângele pe mâna-mi rece

Fiori îmi înghiaţă trupul şi un junghi prin el îmi trece

Mantia mi se desprinde, coroana-mi zdrobeşte ţeasta

Cum nu-i nimeni să m-ajute ? Toţi sunt morţi în ţara asta ?

Unde sunt pretorienii cei cu coifuri de aramă?

Unde sunt legionarii? Uite, porţile se darmă

(halucinează)

Uite, duhuri necurate, de ele cetatea-i plină

Nu ţipaţi ! Împărăteasa doarme! Vreau lumină

Vreau o stea şi trei prieteni şi copilul ca să-l tai

Şi să mi-l îngrop cu pompă şi împărătesc alai.

(Vede o nălucă şi aleargă, târându-se pe genunchi s-o prindă. Îşi prinde mâna stângă cu cea dreaptă):

Stai aici! Te-am prins; din mâna-mi, nu mai scapi, să fii strigoi

Scena VI

Gabriel :

Nici un pas mai mult; pământul, unde-l calci, îl spurci; napoi !

Irod (se ridică în picioare, orbit de raze. Scoate pumnalul şi vrea să se junghie, dar pumnalul îi scapă jos. Se înăbuşe, se desface la gât, cade-n genunchi din nou şi se prăbuşeşte pe scări trăznit de apoplexie)

Corul şi orchestra:

Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul....

(Defilează prin scenă maestoşi: soldaţi romani, Craii, păstorii, arhiereii, cei vii şi cei morţi, împreună. Lumină verde. Steluţa pe tărie, la orizont. Muzică puternică.)

Cortina

C. Popian, 1929, - XI- 27. R.Vâlcii.

 
ABERMAN Berthold-Tellu: TU EŞTI TOREADOR? NU! EU SUNT ISIDOR! PDF Print E-mail
User Rating: / 1
PoorBest 
Written by Ştefan Doru Dăncuş   
Friday, 04 May 2018 09:25

 

„Se pare că omul nu ar trebui să-şi piardă niciodată speranţa. A nădăjdui, a se aştepta la mai bine, chiar dacă şansele sunt minime. Suntem puşi de multe ori în situaţia de a ne afla faţâ-n faţă cu o singură şansă. Chiar de ar fi unica, trebue încercată.

Frica este un sentiment de mari temeri pe când teama este doar acel sentiment de nelinişte. . . Este foarte greu a ţi-o exprima prin cuvinte şi adesea, prin trăsăturile feţei e suficientă. . . Nenumărate au fost glumele, bine sau rău intenţionate, atribuite evreului. Evreul în lume a suferit multe umilinţe, „FRICA LUI” a ajuns proverbială în ciuda faptelor că în nenumărate situaţii a dovedit contrariul. Ce ar fi putut face? Nu-şi avea locul lui, ţara lui, obligaţi a trăii în exil. Anul 1492 prin regina Isabela a Spaniei a fost încercarea de a pune în practică „SOLUŢIA FINALĂ” de mai târziu prin expulzarea evreilor din Spania.

Nimeni şi nimic nu a putut dovedi că frica a fost caracteristică numai evreului în lume, dar că arma lui a fost întotdeauna înţelepciunea, da! Ea l-a ajutat în parcurgerea istoriei rezistând umilinţei, luptând, nu întotdeauna şi reuşind spre a dovedi realitatea, de a învinge prejudecăţile. Cea mai bună dovadă este azi că, odată cu dispariţia condiţionărilor istorice, a dispărut şi „proverbiala frică a evreilor”! Faptul că Israelul are astăzi una dintre cele mai puternice şi mai eficiente armate din lume este un exemplu concludent. . . ” [Imaginea evreului în cultura română- Andrei Oişteanu]

                          

***

…Totul părea a decurge minunat. Zborul era anunţat că va lua sfârşit la ora. . . când. . . . Fericiţi, după o aşteptare dureros de lungă ce părea fără de sfârşit, implicând numeroase suferinţe. Au primit aprobarea de plecare din ţară punând capât sacrificiilor, multor generaţii, de a se reîntoarce în „ŢARA SFÂNTĂ”. Erau tineri, entuziaşti, frumoşi, cu o suficientă pregătire pentru viaţă, ce-i drept teoretică, dar ferm convinşi a reîncepe o viaţă nouă - nu atât îndestulătoare privind alimentaţia, cât ajungerea la înfăptuirea unui ideal. Să nu mai fie priviţi ca nişte străini ci în ţara lor, păstrând obiceiurile, rugându-se, vorbind în limba lor, făcând totul ca urmaşii lor să aibe o viaţă fericită, ca oameni liberi din toate punctele de vedere. Vor uita ceea ce a fost rău purtând în suflete amintirile bune, prietenii, ţara unde au venit pe lume. Făceau parte din rândurile „Poporului ales” şi erau mândrii de acest fapt. Doreau ca şi ei să fie aleşi pentru o viaţă mai bună că prea mulţi şi-au dat tributul pentru a îngrăşa pământurile celor ce nu-i doreau. Lipsiţi de drepturi, avându-le uneori limitate ca urmare a dovezilor de ataşament ţării în care au trăit, contribuind, de multe ori cu averea supremă - viaţa. Nu se simţeau a fi egali cu ceilalţi cu toate că dovediseră. Chiar dacă nu difereau cu nimic de cei din jur. Ba mai mult, fiecare a luat anumite trăsături caracteristice locului şi oamenilor printre care au trăit.

Aţipiseră, Isidor alături de prietenul de-o viaţă, Iţic, cu totul întâmplător purtând numele eroului dintotdeauna al evreului din glumele atât de răspândite în lume. Se iubeau ca nişte fraţi. De mici copii împârtăşiseră binele şi răul, în banca la şcoală dar şi permanent în restul timpului. Îşi reaminteau cu drag de legământul lor prietenesc pentru toată viaţa făcut atunci când s-au apărat din răsputeri, la o înverşunată luptă între două echipe de footbal ale claselor paralele, găsiţi în final vinovaţi de colegi de înfrângerea suferită. Au încasat-o, s-au apărat, au dat şi ei dar au fost învinşi de numărul adversarilor.

- Ce ne facem Iţic?

- Ne apărăm cât putem şi o ştergem! Fuga e ruşinoasă, dar e sănătoasă!

Fiecare pe alt drum, sau reîntâlnit acasă.

- Dacă vom fi întotdeauna împreună, să ştii că ne vom descurca.

- Isidor răspunse: Cum putem noi să jurăm pentru prietenie? La ei e mai simplu; se fac fraţi de cruce. Dar noi? Ei bine, noi vom jura pe amintirea bunicilor noştrii că în viaţă, de-o fi unuia bine şi celuilalt rău, ne vom ajuta şi nu vom uita că am fost cândva egali...

De la această întâmplare au trecut mulţi ani. Au crescut, se maturizaseră, s-au înscris la „Şomer Haţair”, organizaţie sionistă a tinerilor evrei care printre alte activităţi pregăteau tinerii pentru plecarea lor în noua-vechea lor ţară. Învăţau din secretele muncii agricole, fete şi băieţi deprindeau dansuri populare, cântece, jucau hore, ascultau conferinţe, visau la viitor.

Iţic, uităndu-se la vecinul de scaun, vechiul lui prieten, desprinse pe faţa lui un zâmbet. Precis visa ca şi el la vechile şi nenumăratele amintiri din copilărie. Şi ce frumos era. Exista şi o altă organizaţie, „Gordonia”, dar lor li s-a părut mai aproape de ce le plăcea aici, la „Şomer Haţair”. Şi ce frumos era. Cântau în grup, înlănţuiţi, fete şi băieţi încinşi într-o horă îndrăcită:

„Peste munţi şi peste văi,

Trece o căruţă. . .

Şi din toate fetele,

Care-i mai drăguţă?”

Alegea la joc fiecare după cum simţea pentru colega sau prietena lui. Au deschis ochii în aceeaşi clipă. S-au privit. Erau fericiţi. Acum zburau la propriu spre realizarea visurilor din totdeauna. Vor începe realizarea planurilor pe care şi le propuseseră iar copii lor, sigur după ce vor găsi fata iubită cu care să-şi întemeieze un cămin, să ducă mai departe, în linişte şi pace, drumul vieţii. Nu vor uita niciodată că s-au născut în frumoasa ţară România. Aici au primit educaţia, limba le-a fost cea maternă-dulcea limbă românească, au fost legaţi de locuri, obiceiuri, oameni pentru toată viaţa. Ei vor fi pionerii şi după ce se vor aranja, vor veni şi părinţii spre a fi împreună. Deodată, se auziră strigăte puternice, ameninţătoare dinspre cabina piloţilor, mijlocul avionului şi spre coada lui:

- Nimeni nu face nici-o mişcare!

Cu armele automate îndreptate asupra pasagerilor, cu măşti pe faţă-continuară :

-Din acest moment, noi suntem stăpânii acestui zbor şi a voastră, a pasagerilor. Am răpit acest avion. Nu suntem teroriştii, sau cum v-ar place să ne numiţi, ci pur şi simplu dorim să evadăm din această lume care nu este a noastră. Zburăm spre libertate, nu în vorbe ci în fapt. Nu cum ne-a minţit orânduirea politică ci în realitate. Zborul nostru va continua cu destinaţia Spania. Dacă vă veţi supune ordinelor noastre, vă asigurăm că nimeni nu va avea de suferit. Dacă nu, noi nu garantăm siguranţa niciunuia dintre voi. Aţi înţeles? După aterizare, oficialităţile vă vor ajuta pe fiecare să ajungă acolo unde a dorit. S-a aşternut o linişte mormântală. Surpriza era imensă. Teama deopotrivă. Totul părea dureros de suportat datorită nesiguranţei, fricii.

Se auzirăvoci:

- Avemvoie să ne mişcăm? Să vorbim?

- Da, dar fără a vă deplasa de la locurile voastre.

Se aşternuse o tăcere completă fiecare încercând a-şi reveni la aceea linişte aparentă. Vorbeau doar din priviri.

- Ce spui Iţic? Ce vom face noi în Spania? Don Quijote dela Mancha cel puţin în frumoasele povestiri ale lui Cervantes s-a războit cu morile de vânt. Dar noi?

- Ei şi tu! Când am visat vreodată să ajungem în Spania? Nu-ţi aminteşti ce ne spunea diriginta: „Există oameni care-şi clădesc „Castele” în Spania” şi tu ai întrebat: „Şi ce? Un castel nu reprezintă o avere în Spania?” Ţi-a răspuns: „Ba da, dar clădite pe un teren sigur, solid. Un castel construit, cu ziduri groase spre a rezista intemperiilor şi timpurilor. Nu cum visează şi îşi clădesc unii din cărţi de joc care se prăbuşesc la prima atingere”.

-Dar ce? noi nu avem sentimente, nu simţim la fel cum simt ceilalţi? De sentimente neplăcute am avut parte. Slavă Domnului. Nu sunt unice. Există şi sentimente de plăcere, de împlinire, de satisfacţii! Este adevărat că în situaţia noastră ne-ar fi folositor mai mult raţionament decât sentiment. Avem ţelul nostru şi nimic nu ne va îndepărta de realizarea lui dacă vom ateriza în Spania. Ne vom permite în situaţia nou creeată să ne lăsăm puţin furaţi de aceea mişcare sufletească, venită aşa- pe neaşteptate... de beatitudine chiar...

Liniştea reveni gândind la reluarea drumului, dar şi la ocazia forţată poate unică, de a vizita puţin ţara din care fuseseră expulzaţi strămoşii, ţară frumoasă, modernă, acum. Agitaţia din sufletele lor se potolise. Sufletele lor navigau acum ca pe o mare liniştită-între scop, realizare şi posibilitate. De ce ar fi făcut ei pe eroii când toţi cei din jurul lor au înţeles şi au primit situaţia aşa cum era. După convorbiri urgente, repetate, târgueli între piloţi şi aeroportul din Madrid, acesta a permis aterizarea aeronavei răpite dar cu asumarea răspunderii de a nu perturba cu nimic traficul aerian sau ordinea impusă de legile ţării. Pasagerii vor fi evacuaţi de pe navă iar aceasta va fi recuperată de ţara căreia îi aparţinea. Totul se va termina cu bine. Iţic şi Isidor s-au pus repede de acord. Aveau suficient timp pus la dispoziţie de aerodrom până la reluarea zborului spre destinaţia iniţială, deci vor profita de această ocazie nesperată şi vor vizita puţin Madridul. Nu am visat... sau poate da, dar nu cu puţinii bani care-i aveau la dispoziţie. Cunoşteau din filme sau cărţile citite cât de frumasă-i capitala Spaniei. Şi îndefinitiv, ne întoarcem liberi în locurile de unde am fost cândva alungaţi!Eu zic că putem fi chiar mândri de asta, nu?

Totul a decurs conform înţelegerii dintre răpitori şi aeroport. Se pare că nu au vrut să înrăutăţească relaţiile existente între cele două ţări, cu atât mai mult cu cât pasagerii nu au avut nimic de suferit afară de traumele sufletești în situaţia în care au fost fără voie implicaţi. Ajunşi, au coborât alături de ceilalţi pasageri. Priveau nu la betonul pe care-l câlcau ci la cerul colorat roşcat-albastru. În acele clipe doreau ca orice ambarcaţiune să aibe „vânt bun” care să-i ducă spre realizarea visurilor. După ce s-au interesat de orarul zborurilor, au făcut un bilanţ al banilor ce-i aveau la dispoziţie au început să se întrebe:

- Unde sau spre unde ne îndreptăm paşii?

- Cu banii care-i avem, mergem întâi să găsim un hotel la periferia oraşului, ne odihnim puţin şi apoi, precum ştim, somnul e un sfetnic bun. Ieşim puţin să ne plimbăm, să vedem oraşul şi minunăţiile pe care le prezintă. Aşa au şi făcut şi având puţin noroc au găsit o cameră, ce-i drept modestă, la un hotel situat la periferie dar ce mai conta. Odihniţi au ieşit puţin spre centru. Cu Engleza pe care o ştiau s-au descurcat destul de uşor. Se anunţa o zi frumoasă în continuare, soarele îşi făcea datoria strălucind, trimiţându-şi razele binefăcătoare spre pământ. Buna dispoziţie nu le era afectată decât de frământările din stomac pe care începuseră a le simţi din plin. Au cumpărat câte-o pâine, puţin salam şi oprindu-se în dreptul unui mare restaurant, dar nu la faţadă ci în spate simţind că se află aproape de bucătărie. Văzând aburii şi simţind mirosurile aromate ale bucatelor ce se găteau înăuntru pentru cei ce aveau bani nu visuri, au început să mănânce cu poftă din franzele gândind că servesc bunătăţile care se găteau în bucătărie.

- Ce înseamnă să ai o imaginaţie bogată Iţic!

- La ce te ajută?

-Tu şti ce-mi imaginez eu acum măncând din pâinea aceasta cu atâta poftă?

- Dacă ai să-mi spui, am să ştiu!

- Ei bine, imaginează-ţi că mâncăm acum „O pană de somn” de la noi şi nu mâncărurile care se gătesc în bucătăria restaurantului.

-Te-aş fi văzut eu dacă nu te odihneai după aventura petrecută şi nu sforăiai ca „o locomotivă cu aburi” ce poftă ai mai fi avut?

- Mâncăm acum şi ne îndreptăm spre centrul oraşului spre a-i vedea minunăţiile.

- De acord, numai să-mi termin de servit masa care am luat-o în oraş, nu?

- Da da, în oraş, la cel mai mare restaurant. Uneori e la îndemână să te minți singur. E ca şi cum aş fi servit doar gaura de la un covrig! Au zâmbit privindu-se mulţumiţi în felul lor.

- Ce facem acum?

- Ne închipuim că ne-am săturat şi nu mai cheltuim din banii care-i avem că nu se ştie ce va mai interveni. Au făcut inventarul şi s-au întrebat reciproc :

- Şi ce vom face după ce se vor termina?

- De ce mă întrebi?

- Mi-e sete acum! Cât de bună ar fi fost acum o cafea fierbinte... şi oftă prelung.

- Ei, lasă-ţi amintirile! Era mai bun un „nechezol” [imitaţia de cafea în acele timpuri în România]? Ai răbdare! Poate vom întâlni o ţâşnitoare de apă. E mai sănătoasă decât cafeaua!

- Ce, te deranjează că nu e o cafea neagră? Ai uitat că aici se poartă mai mult culoarea roşie?

- De ce neapărat roşie?Doar nu suntem într-o ţară comunistă?

- Nu prietene. Roşul e culoarea care înfurie la noi doar curcanii, dar aici, în Spania, mai mult ca oriunde, taurii. Apropo de tauri, ai citit ceva despre cel mai îndrăgit spectacol al spaniolilor, „Corida”? În mare ştiu că aceste lupte cu taurii au loc nu numai în Spania ci şi în ţările Americii Latine, dar şi în sudul Franţei. Poate ar mai fi şi alte locuri dar eu nu am auzit de ele.

- Am eu ce-i drept câteva cunoştinţe dar anemice despre lupta cu taurii.

- Ei bine spuse Isidor, am să-ţi reamintesc doar câte ceva despre acest subiect din puţinul pe care-l ştiu şi eu. Cu toate că azi, în grupurile pentru protecţia animalelor există o mare opoziţie privind lupta cu taurii, ea contravenind legilor Europene la care şi Spania a aderat de bună voie, totuşi, aceste coride au loc. În Spania şi azi se ucid săptămânal mulţi tauri în aceste lupte, dat fiind că aceste sângeroase spectacole atrag mulţimi considerabile. Taurul, un simbol al forţei şi puterii creatoare la Egipteni, la europeni simbolistica e mai complexă, la ebraici interpretarea primei litere a alfabetului „Alef” înseamnă taur. Există în lumea astrologilor un semn zodiacal şi în lume nenumărate alte semnificaţii. Nu mai pomenesc de statuete, tablouri, modele. Era să uit, dat fiind imensitatea informaţiilor că şi în pictură au fost reprezentate luptele cu taurii în gravuri sau tablouri [Picasso şi mulţi alţii].

În Madrid spre exemplu se celebrează sărbătorile patronale prin coride-moment deosebit de aşteptat şi nu numai de madrileni. Renumitele strigăte de satisfacţie şi imbold „Ole” se fac auzite în numeroase localităţi unde au loc aceste sângeroase spectacole ce ţin de tradiţie!În timp, poate vor dispărea.

- Acum vom avea poate ocazia, de văzut şti prea bine că nu am văzut în viaţa mea o coridă. În România au existat şi există mulţi tauri. De fapt eu vreau să mă refer nu la ei ci la acei oameni cu ifose, cu măşti de „măreţie” care se luptă pe viaţă şi pe moarte pentru putere. O vor continua şi mâine şi nu numai în România. Dar de văzut o asemenea luptă, sincer, nu mă prea trage inima. E un spectacol prea sălbatic.

- Ar fi poate o curiozitate dat fiind că am văzut totuşi în film aceste lupte dar nu pe viu. Am avut întotdeauna un sentiment de împotrivire asupra violenţei. Ce doreşte în fond omul în arenă? Să-şi arate superioritatea faţă de animal printr-o crimă? Ce altceva se „petrece” în arena unde intră taurul înfuriat de lumină, strigătele oamenilor, sau roşul ce-l vede în faţa ochilor agitat de toreador îmbrăcat într-o ţinută impunătoare şi de un colorit aparte-sclipitor.

Taurul nu are suficient timp şi chiar dacă l-ar avea nu i-ar folosi. Este participant egal la acel protocol cu toreadorul până ce, hârţuit, împuns de acele suliţe mici prevăzute cu un steguleţ, purtate de toreador, sunt înfipte treptat în ceafa taurului care sângerând continuu, pierde treptat din puteri, toreadorul încurajat de strigătele publicului din tribune cu gurile căscate, până ce îndeplineşte faza omorârii taurului cu lovitura finală în aplauzele publicului în delir-această tulburare sufletească, acest entuziasm colectiv în faţa violenţei. . . Şi asta în ţara care a adus o contribuţie importantă artei universale pomenind doar în trecere pictorii El Greco, Murillo, Velasquez, Goya, Miro, Picasso, Dali şi foarte mulţi alţii în sculptură sau arhitectură.

- Şi eu care credeam că sălbăticia oamenilor ar aparţine celor care trăiau cândva în păduri sau locuri pustii... De ce se numesc oare arenele vieţii? În tablouri putem vedea toreadori neînfricaţi gata să-şi dea viaţa pentru glorie. Niciodată nu am văzut reprezentat şi un toreador ucis în luptă de taur. Şi nu puţine ori s-a întâmplat. După aceste interesante schimburi de păreri, după ce au obosit vizitând locuri, privind la palate impunătoare prin dimensiuni şi bogăţii impresionante, biserici şi mănăstiri în stil gotic, renascentist, baroc, arhitecturi deosebite, vechi sau mai noi, s-au văzut mergând în urma unei mulţimi care se îndreptau spre arena din Madrid. Au aflat-o din mers, fiind zi de sărbătoare în Spania.

- Şti ceva Iţic, dacă tot ne-a luat valul, ce ar fi să mergem şi noi să vedem „pe viu” o coridă?

- Nu spun că nu dar, trebuie să ştim cât ne-ar costa nu? Am înţeles că un bilet nu-i deloc ieftin. Au mers în continuare şi ajungând la porţile arenei au aflat că nu mai existau bilete, cu toate că erau foarte scumpe, spectatorii întrecând cu mult disponibilul.

- Ce facem?

- Încercăm să profităm de lipsa de vigilenţă a controlorilor de la intrare şi poate reuşim să ne strecurăm.

Zis şi făcut. La prima poartă nu, la următoarele reîntorşi din drum dar tot încercând, s-au aflat lângă o intrare specială unde, intrau unii fără a li se cere biletul ci folosind o parolă specială.

- Toreador! Şi trecea fără a se uita la controlor.

După puţină aşteptare, Iţic îi spuse lui Isidor:

- Eu îmi încerc norocul. Dacă reuşesc mă urmezi!

Într-adevăr, Iţic profitând de faptul că un tânăr l-a înlocuit pe controlorul oficial, a înaintat cu paşi vioi şi fără nici cea mai mică ezitare a rostit cu glas puternic formula magică-„Toreador” şi a trecut îndreptându-se spre tribuna principală unde găsi cu un noroc neaşteptat un loc între primele rânduri rezervate cine ştie cărei personalităţi care nu a venit. Isidor rămas afară îşi invidia prietenul pentru marele noroc avut şi reuşise să intre. Cel puţin el va vedea spectacolul acela îngrozitor de care, sincer cel puţin cu el, se temea. Fie chiar doar de a-l privi.

Ce ar fi totuşi să încerc şi eu? De ce să nu-mi încerc şansa chiar dacă e minimă. Iţic totuşi a trecut! Nu s-a lăsat. Ştia parola, a rostit-o şi a trecut cu dezinvoltură prin faţa controlorului care-l privea plin de admiraţie pe viteazul toreador, vis la care în sufletul lui, şi el ar fi dorit să ajungă.

În timp ce Iţic fericit îşi ocupase locul, se tot foia într-o aşteptare a începutului luptei, Isidor fericit că a intrat atât de uşor, dar mai ales că nu a trebuit să plătească economisind banii atât de preţioşi pentru ei, nu a observat că probabil unul dintre responsabilii-organizatori ai galei l-a dirijat spre o mare încăpere constatând că aici era locul unde se îmbrăcau toreadorii cu ajutorul celor iniţiaţi în acastă ocupaţie. Fiind mai tânăr, crezându-l unul dintre luptătorii de început sau cu protecţie, [cei cunoscuţi intrau în luptă spre finalul coridei] a fost obligat să se lase îmbrăcat - deci pregătit să intre în arenă spre a înfrunta taurul. Era atât de buimăcit de repeziciunea cu care s-au desfăşurat evenimentele încât nu prea a realizat ce se petrece cu el. Şi aici, timpul îşi avea importanţa lui.

Abia de mai respira, strâns încorsetat în costumul care nu prea era croit pe trupul lui. A fost împins alături de ceilalţi care-şi aşteptau cu înfrigurare rândul intrării în arenă. Ceea ce a realizat a fost faptul că a auzit o ceartă puternică între unul dintre organizatori şi toreadorul care trebuia să intre în arenă. Acesta la rândul lui ţipa şi era furios ameninţând că nu intră în arenă dacă nu i se plăteşte o sumă anumită în afara celei stabilite. Încercările de lămurire nu au dus la nici un rezultat şi atunci, fără a mai sta prea mult pe gânduri, văzându-l stând retras, şi-a îndreptat privirea spre Isidor care la rândul lui privea neputincios, puţin sau mult speriat în jur.

-Tu vei intra în arenă acum!

Hotărârea a căzut ca un trăsnet pe capul lui Isidor. Porunca nu admitea împotrivirea.

-Păi... ştiţi... eu nu sunt toreador... eu sunt Isidor!

- Nu mă interesează deloc cum te numeşti. Nu pot lăsa mulţimea asta care a devenit nerăbdătoare în aşteptarea luptei. Nu eu te-am pus să alegi meseria asta! Şi în acelaşi moment, cu ajutorul a doi oameni-ajutoare îl împinse pe Isidor în arenă. Privi în jur şi nu auzi decât uralele spectatorilor care-l ovaţionau şi-l chemau să înceapă lupta. Lumina puternică a reflectoarelor îl orbi, Tremura din toate încheieturile dar îndemnul „Ole, Ole!” îl făcu să-şi revină şi să-şi spună: „Acum, ce-o fi, o fi! Ce pot face? Nu am crezut că-mi voi sfârşi vaţa ucis de-un taur în Spania printre străini”.

Clătinându-se, înaintă spre mijlocul arenei, şi aducându-şi aminte din filmele văzute cu mulţi ani în urmă, se înclină salutând publicul. Nici nu a avut timp să se desmeticească şi prin una din porţi, îşi făcu apariţia un taur nervos, furios, sforâind pe nările ce parcă aruncau flăcări pe nas, orbit de luminile reflectoarelor, îndreptându-se spre el sub privirele sale îngrozite. Taurul se opri o clipă. Îşi ridică coarnele spre spectatori, îl văzu pe „Marele Toreador” nefiind altcineva decât sărmanul Isidor. Dădu de câteva ori din picioare lăsând urme în nisipul din arenă, ridică capul şi începu o cursă nebună în direcţia lui Isidor hotărât să-l ia în coarne şi să termine cu îndrăzneţul, [învingătorul sau victima lui!] Publicul înebunit urla, distanţa dintre toreador şi taur se micşora văzând cu ochii, Isidor încremenise pentru moment, ultimele clipe au făcut ca viaţa să i se perinde prin faţa ochilor în acele secunde, se şi imagina răpus de coarnele fiorosului taur, se rugă bunului Dumnezeu ca măcar Iţic dacă nu împreună, să-şi realizeze visul. Avea el ce-i drept în mână cu ce ar fi trebuit să aplice lovitura de graţie taurului dar abia de mai avea putere să se ţină în picioare. S-a retras câţiva metrii înapoi dând impresia că este pregătit a înfrunta acea forţă a naturii-taurul. Se îmbărbăta gândind în acele momente cruciale ale vieţii lui la cine altcineva decât la lupta dintre David şi Goliat şi închise pentru o clipă ochii. Taurul se apropia, publicul continua... „Ole! Ole!” De nu se mai ştia dacă îmbărbăta toreadorul sau taurul, Isidor deschise ochii şi resemnat înţelese că trăia ultimele clipe. Ultimii metrii, Isidor se retrase din nou având impresa că înaintează spre a întâmpina taurul şi... deodată... sub privirile lui şi ale miilor de spectatori înfierbântaţi, taurul, ajunse în apropierea lui, alunecând se opri exact în faţa lui nedumerit de ce se întâmpla, uimit, privind spre Isidor neputincios, parcă implorând lovitura finală.

Publicul ovaţiona puterea toreadorului impusă taurului. Isidor pe faţa căruia s-ar fi putut citi spaima şi disperarea doar dacă cineva s-ar fi aflat în apropiere, cu o ultimă putere, înfipse pumnalul punând capât luptei inegale, transformat în erou - învingător. În uralele publicului, se îndepârtă nimerind cu greu poarta de ieşire. Fu întâmpinat de organizator care mulţumit de spectacol, îi înmână o sumă mare de bani invitându-l şi la alte lupte în arenă. Într-o grabă neînţeleasă decât de el şi de Iţic poate de ar fi fost lângă el se îndreptă spre locul unde-şi lăsase hainele, se schimbă şi ieşi întâlnindu-l la ieşire pe Iţic, impresionat profund de curajul şi vitejia prietenului drag pe care nu şi la imaginat niciodată un om cu un asemenea curaj. S-au îmbrăţişat bucuroşi că se vedeau în viaţă.

- Bravo Isidor! Toate felicitărle din lume ţi se cuvin. Eşti într-adevăr unul dintre cei mai curajoşi oameni întâlniţi în viaţa mea. Nu am cuvinte. Dacă aş fi fost eu, fi sigur că aş fi făcut pe mine de frică!

Îmbrăţişându-l pe Iţic, bunul prieten pe care la un moment dat nici nu mai spera să-l vadă, cu lacrimi de nereţinut şiroindu-i pe faţă, se desprinse din îmbrăţişare şi-i spuse:

- Şi ce-ai crezut tu că am făcut eu? Pe ce a alunecat fiorosul taur când s-a oprit năucit oprindu-se doar în dreptul meu?

Frumoasă aventură dar cine ar dori-o repetată? Sunt tare curios dacă a fost o glumă sau realitate şi cine altcineva ar fi fost mai curajos în faţa unei asemenea situaţii, fie chiar şi fanteziste? Şi atunci, nu dai crezare frumoaselor proverbe populare printre care se află şi acela că „După război, mulţi deştepţi se arată!”. Și-au continuat fericiți drumul spre vechea-noua țară a lor...

----------------------------------

 
« StartPrev12345678910NextEnd »

Page 5 of 3415

Poemul din metrou