Home
Revistă de cultură,civilizaţie şi atitudine morală
Vavila Popovici: LIBERTATEA – VICTORIE A SPIRITULUI PDF Print E-mail
User Rating: / 1
PoorBest 
Written by Ştefan Doru Dăncuş   
Sunday, 08 October 2017 11:29

„Toți suntem robii legilor, ca să putem trăi liberi.” – Cicero       

   Libertatea este definită ca modul de a gândi și simți în conformitate cu propria construcție și funcționalitate interioară pe care o are toată lumea în orice sistem socio-uman. Mai este înțeleasă ca opinie deschisă, adică posibilitatea și dreptul de a-ți exprima public ceea ce simți și gândești.

   Pentru filozoful britanic al epocii victoriene John Stuart Mill (1806-1873) libertatea este determinată de raporturile dintre individ și societate. Astfel, sfera libertății umane cuprinde libertatea lăuntrică, libertatea de exprimare, libertatea alegerii unui stil de viață, și libertatea de asociere liber consimțită. El afirmă că singura libertate demnă de acest nume este de a-ți urmări binele propriu, în felul tău propriu, atâta timp cât nu încerci pe alții să lipsești de binele lor, sau să-i împiedici să și-l dobândească.

   În viziunea filozofului francez Jean Paul Sartre (1905-1980), reprezentant al existențialismului,  „omul este condamnat să fie liber, el este responsabil de lume și de el însuși în calitate de maniera de a fi”. Astfel, omul are  întotdeauna libertatea de a alege să facă un anumit lucru sau de a nu-l face, prin urmare el nu poate să învinovățească pe nimeni altcineva decât propria lui persoană de un eventual eșec/păcat. Această libertate – considerată absolută de către Sartre – pe care omul o are, nu este decât o simplă revendicare logică a consecințelor libertăților lui. Prin urmare, suntem ceea ce am ales să fim, „suntem singuri fără nici o scuză”.

      Dar, se spune că omul este un animal nărăvaș care trebuie îmblânzit. Cum se face îmblânzirea lui? Prin cultură, educație și prin legi. În ce scop? În cel al obținerii adevăratei libertăți. În termenii lui Constantin Noica (1909-1987), filozoful creștin român a cărui viață, fapte de cultură și de credință săvârșite duc la această caracterizare, spunea că libertatea este deschiderea care se închide, deschidere deoarece oferă oportunitatea alegerii din mai multe alternative, dar odată alegerea făcută ne-am închis în ea, libertatea devenind non-libertate. Astfel libertatea este de dorit în sine și nu pentru altceva, devine scop, iar alegerea mijloacelor este opțiunea fiecăruia. „E curios cum sub regimurile de libertate oamenii cad sub o tiranie: cea a locului comun. Și mă întreb dacă nu e mai tristă decât oricare alta”, exprima sugestiv Noica.

   Eseistul, filozoful, economistul român Petre Țuțea (1902-1991) lega ideea fericirii de ideea libertății, considerând libertatea iluzorie precum fericirea, implicând sentimentul nesiguranței din Faust. Libertatea reală a omului, spune Țuțea, este „partea divină din el” legată de nemurire și perfecțiune, iar cea imanentă „o ficțiune utilă sau semănând cu frânghia pe care cobori în întuneric, acest aspect ni-l arată anarhia, tirania și viciul, având două rădăcini: omul și natura”.

   Mitul faustic a dominat ultimele secole. Într-un studiu făcut de un jurnalist, „reflexivul” Faust începe cu un păcat și ajunge în final la mântuire, deosebindu-se de Don Juan care trăiește clipa și permanenta sa întoarcere este „eternitatea” lui, legenda apariției lui fiind meteorică, din „nimic” și dispariția tot în „nimic”. Constantin Noica apreciază că Don Juan este cel care face ceea ce găsește de cuviință să facă. El ,,s-a desprins din inerția lui a fi în ceva gata dat, dându-și el un chip propriu. El nu mai vrea să fie prins în adevărurile (prejudecățile) societății și ale credinței. Și-a dobândit el prin aceasta libertatea? Acestei întrebări nu putem să-i răspundem decât printr-o negație, și asta pentru că, deși Don Juan a recuzat ordinea care îl stăpânea, nu găsește de cuviință să caute o alta. El nu este căutătorul unui alt sens și nici nu înțelege că numai acesta i-ar putea aduce libertatea deplină. […] Necesitatea sub care stă el și pe care nu o sesizează este dată de iluzia că și-a dobândit libertatea. Numai că astfel dobândită, libertatea este consumată sau mai degrabă pierdută în același moment. […] Don Juan este un individ condamnat la el însuși, libertatea lui este una lipsită de conștiința unui sens și devine simplă risipire”.

  Pentru a nu rămâne o iluzie, cred că, libertatea interioară trebuie integrată în cea exterioară, pentru a fi un punct într-un cerc și nicidecum, undeva izolat în afara cercului.

  Interesante sunt reflecțiile filozofului, logicianului, profesorului român Nae Ionescu (1890-1940), în „Metafizica” sa, curs ținut în anii 1925/1926, de care își amintea unul dintre cei mai buni studenți ai săi – Mircea Eliade – , cum că nu a simțit trecerea celor cincizeci de minute de curs,fiindcă „din interpretarea câtorva texte din Faust, profesorul Nae Ionescu desprindea ideile principale, una fiind cea a dispariției categoriilor pure, clare, bine-conturate – de bine și de rău – , a căror contopire/amestec nefericit o intuia în sufletul modern”. Nu există libertate absolută a omului, spunea profesorul, ci libertate înseamnă putința de a alege, de a alege între mai multe posibilități, adică înainte ca faptul să se fi întâmplat”. Problema libertății se pune deci, după părerea lui, în domeniul posibilului. „Este un nonsens să se vorbească despre o libertate absolută. Omul nu este liber să facă ce vrea el. Libertatea își are limitele ei, care sunt indicate de natura omului.[…] Prin urmare, tot ceea ce depășește normalul, natura omului, poate să fie interzis, fără însă ca aceasta să reprezinte un atentat la libertate. Adică, există o reacție a normalului, o împotrivire, și reacția aceasta a normalului arată limitele în care se exercită libertatea. Într-o societate normală nu se încercuiește niciodată libertatea individuală pentru simplul motiv că societatea normală este singura lege naturală pentru indivizii din lăuntrul ei. Există însă întotdeauna o încercuire a libertății individuale, există, cu alte cuvinte un conflict atunci când societatea nu este normal constituită, atunci când individul crește peste limitele lui firești și devine un element de anarhie, un element de tulburare a echilibrului dinlăuntrul societății. Libertatea este posibilitatea de alegere într-un anumit cadru”.

   Libertatea este antrenată de voința noastră care se sustrage unor îngrădiri. Este necesară precizarea: căror îngrădiri. Dreptatea, binele sunt cele care desfac libertatea ca pe o floare, pe când nedreptatea, răul o pot ucide, tăind lujerul florii.

   Mai spunea cineva că libertatea este o acțiune spontană ca urmare a unei conștientizări clare, limpezi a situației existente și că „libertatea este o stare, un element care revalorifică totul, care pune sub semnul întrebării orice și că este suficient să trăim conștienți, liberi de trecut.

   Cu ultima afirmație nu cred că putem fi de acord, fiindcă trecutul este istorie, este icoana pe care trebuie s-o ținem în odaia sufletului nostru, întrucât viața noastră, a fiecăruia dintre noi este înscrisă în filele istoriei, și fără a ne cunoaște trecutul, nu putem intui, câtuși de puțin, pașii viitorului nostru. Instalați în scaunul de la masa prezentului, ne este greu să mai alergăm în cele două sensuri ale vieții – trecut și viitor, când bucatele servite ne fură privirea și gândurile. Dar, îmi reamintesc de John Stuart Mill care apăra libertatea de exprimare, ea fiind o condiție necesară pentru progresul intelectual. Fiecare trebuie să înțeleagă de ce renunță la anumite idei și aderă la altele. De asemenea îmi vin în minte cuvintele lui Voltaire: „Îți dezaprob spusele, dar voi apăra până la moarte dreptul tău de a le rosti”.

   Apropiat oarecum zilelor noastre a fost Nikolai Alexandrovici Berdiaev (1874-1948), filozof rus, reprezentant al existențialismului, născut la Kiev, pe vremea imperiului rus, dintr-o familie de aristocrați militari. A urmat școala de cadeți, apoi Universitatea, s-a apropiat de marxism, apoi a fost deportat în nord împreună cu mai mulți studenți social-democrați, și foarte curând perioada sa marxistă s-a sfârșit. Fac o paranteză amintind cuvintele înțeleptului Petre Țuțea: „Dacă până la 30 de ani nu ești de stânga, nu ai inimă, dacă după 30 de ani mai ești de stânga, ești cretin”. Într-o lucrare a sa de mai târziu spune: „Știu bine ce e marxismul, pentru că nu-l știu din afară, ci dinăuntru, și îmi provoacă chinuri”. Devenise preocupat de filozofia religiei, a înființat o „Societate filozofic-religioasă” la Moscova și a devenit profesor de filozofie și istorie. A fost arestat, anchetat de serviciile de securitate sovietice, în 1922 – exilat de regimul bolșevic, din motive ideologice, împreună cu alți 25 de intelectuali. Doi ani a stat la Berlin unde a înființat o Academie rusă de filozofie, a plecat lângă Paris de unde a ținut conferințe și a publicat lucrări. Universitatea din Cambridge i-a conferit titlul de „Doctor în teologie honoris causa”. A scris mult despre sclavie și libertatea omului, chiar o carte cu acest titlu, ideea principală fiind: „spiritul înseamnă libertate, iar libertatea înseamnă victorie a spiritului”.

   Scriind despre eliberarea spirituală a omului, explica cum omul trăiește în sclavie, adesea inconștient și uneori chiar se complace în această stare. Dar omul aspiră spre libertate, ce-i drept nefiind îndrăgostit de ea, fiindcă nu este ușor a o dobândi. Sclavia este mai ușoară. Omul iubește libertatea din momentul în care conștiința lui ajunge la un nivel ridicat, când în interiorul său a încetat să mai fie un sclav, fiindcă eliberarea omului nu este o exigență a naturii, a rațiunii sau a societății, ci a spiritului, deși omul e în același timp animal, un produs al lumii materiale. Or, „spiritul înseamnă libertate, iar libertatea înseamnă victorie a spiritului”. Partea lui spirituală poate fi grav afectată de „boli” care determină complexitatea problemei libertății și a sclaviei spiritului. Eliberarea spirituală înseamnă o luptă permanentă, înseamnă realizarea persoanei, integrali­tatea omului. Lumea e rea, afirma Berdiaev, nu din cauza materiei, ci pentru că omul nu este liber, pentru că omul este aservit. Excelentă mi s-a părut reflecția sa: „Dacă materia apasă asupra noastră cu toată greutatea ei, este din cauza greșitei direcții date spiritului”. Victoria spiritului mai înseamnă și înfrângerea iluziilor mincinoase care reprezintă pentru om o sursă de sclavie, a unei sclavii de care el nu își dă seama, nu o realizează. Răul se poate prezenta în existența umană nu numai în forme ușor de descoperit, ci chiar sub falsul aspect al binelui. Anticristul poate seduce prin falsa asemănare cu Christos. Și acest lucru trebuie sesizat. Pe om îl face sclav nu numai păcatul real, ci și obsesia ideii păcatului îi poate otrăvi viața. Sclavia pe care omul o simte ca pe o violență exterioară, excitându-i ura, este mai puțin îngrozitoare decât sclavia care îl seduce și pe care până la urmă ajunge să o iubească. Berdiaev mai susține că raporturile cu statul pot deveni demonice. Dar nu numai cu statul.

   Omul trece de la sclavie la libertate, de la starea fragmentară la integralitate, de la impersonal la persoană, de la pasivitate la activitatea creatoare, altfel spus, la spiritualitate. Berdiaev compară cele două lumi, „cea de aici” și „cea de dincolo” – o lume întru totul a spiritualității, a iubirii, a libertății. Raportul între cele două lumi concepute ca o transcendență obiectivă absolută este o iluzie care îl face pe om să aștepte pasiv trecerea dintr-o lume în altă lume, fără nici cel mai mic efort activ. În realitate, lumea spiritualității, „cealaltă” lume, împărăția lui Dumnezeu, nu este numai un obiect de așteptare, ci este o transfigurare creatoare a lumii de aici, acea revoluție spirituală. Dacă „cealaltă” lume nu poate fi creată numai prin eforturile umane, ea nu poate fi creată nici fără această activitate a noastră creatoare.

   Am mai spus cândva că omul are nevoie de libertate, dar trebuie să accepte și non-libertăți, altfel echilibrul social nu este posibil; că soluția optimă este greu de găsit, dar ea trebuie mereu analizată și determinată în funcție de condițiile concrete interne și externe dintr-o țară sau alta. Libertatea pentru a fi înțeleasă și prețuită, trebuie acordată funcție de gradul de educație, de cultură, de înălțare a spiritului fiecărui popor. De aceea există legi după care omul să se conducă, legea fiind „rațiunea neatinsă de dorință”. Legile, nu trebuie să fie „pânze de păianjen care prind musculițe, dar lasă să treacă viespile”. Rațiunea va căuta adevărul, ascuns cu dibăcie de mințile demonice ale unor indivizi. Păcatul/greșeala făcută trebuie pedepsită conform legii; cel care a înfăptuit-o să ajungă să o conștientizeze și astfel să urce o treaptă a spiritualității. Libertatea este victoria obținută în urma unei lupte interioare a fiecărui individ și ea se însumează victoriei colectivității din care face parte.

    

   În epistola întâi a lui Pavel către Timotei – copilul lui în credință – se spune: „Noi știm că Legea este bună dacă cineva o întrebuințează bine, căci știm că Legea nu este făcută pentru cel neprihănit, ci pentru cei fără de lege și nesupuși, pentru cei nelegiuiți și păcătoși, pentru cei fără evlavie, necurați, pentru ucigătorii de tată și ucigătorii de mamă, pentru ucigătorii de oameni, pentru curvari, pentru sodomiți, pentru vânzătorii de oameni, pentru cei mincinoși, pentru cei ce jură strâmb și pentru orice este împotriva învățăturii sănătoase– potrivit cu Evanghelia fericitului Dumnezeu care mi-a fost încredințată mie”.    

   Închei cu versurile din volumul Poemele iubirii: „…libertatea, iubirea erau strigate, / porțile iadului sfărâmate, / în finalul simfoniei beethoveniene / cu numărul șapte.”

   Să reascultăm această simfonie!

 
Vasile Chira: Invitaţie PDF Print E-mail
User Rating: / 2
PoorBest 
Written by Ştefan Doru Dăncuş   
Sunday, 15 October 2017 10:15

Vineri 20  octombrie , în cadrul Colocviului internaţional EXPIORA 2017, voi  susţine o scurtă prelegere cu tema:

Vintilă Horia sau romanul ca discurs ontoliterar”

      Având în vedere faptul că  autorul  celebrelor romane „Dumnezeu s-a născut în exil ” şi „Prigoniţi-l pe Boeţiu",alături de  alti  câţiva scriitori români ( Eminescu , Camil Petrescu , Blaga,  Mircea Eliade, Ion Barbu, Nichita Stanescu)  a  cultivat  într-o formă mai mult sau mai puţin expresă ,transliteraturalismul şi ontologismul literar, consider că este un moment oportun să-mi  anunţ propriul program  literar Literartura ca trans-şi ontoliteratură”.

       Programul meu literar se revendică de la metodologia transdiscipliaritătii fondată de scriitorul , criticul literar, filosoful şi omul de ştiinţă Basarab Nicolescu , de la lucrările de teorie şi critică literară ale profesorului Pompiliu Crăciunescu şi de la eseurile  de  estetică  filosofică ale lui  Florin Octavian şi Vlad Mureşan ,fiind o replica/alternativă la o anumită   orientare a discursului literar  postmodernist, care nu este altceva decât o  formă glorioasă de sărăcie estetică şi mai grav ,de compromitere a ideii  de artă literară ,de poezie ,roman şi teatru în ochii  consumatorului de literatură  avizat.

    Imaginarul  postmodern  a  ajuns la apoteoza  banalităţii. A coborât  arta din altinitatea măreaţă a formelor ei gotice,în chioşc,  în  toaleta  publică. Nemaifiind în stare să producă emoţii estetice autentice,falşii artişti şi scriitori   încearcă  să inventeze  anvangardisme  ieftine, combinatorici  paranoide de  elemente reziduale,antiestetisme ,pornografisme, în măsură să şocheze,să creeze repulsie ,stări vomitive, nu să  bucure  fiinţa noastră contemplativă.

     Postmodernismul a operat o dislocare arhetipală şi categorială ,a atentat asupra arhitectonicii inteligibile a lumii,a inversat centrul cu periferia, a substituit plinătatea fiinţei cu vacuumul din lucruri.

      În ultimele decenii ,avem de-a face cu o proletarizare a literaturii. Virusul relativismului postmodernist  a activat orgoliul mediocrităţii , a trezit  nihilismul  de bâlci , a legitimat  însurecţia impostorilor împotriva spiritului. Metabolismul creator presupune  exigenţe  aristocratice,vocaţie artistică, hipersensibilitate,cultură,spirit contemplativ , nu este o simplă revendicare a orgoliului .

      Literatura trebuie să fie o  expresie plastică a raţiunilor ultime ,un vademecum al condiţiei noastre ontologice ,nu un banal  şi arbitrar joc al imaginaţiei. Fluiditatea verbală,  risipa de cuvinte ,desfrâul imaginar nu au nici o valoare intrinsecă  ,dacă  nu are loc conversia lor metafizică , transcenderea  şi deschiderea  strucurilor  lingvistice  spre  orizontul  atemporal al infinităţii.

      Interogaţia ultimă , sensibilitatea  metafizică , profunzimea    nu sunt  caracteristicile unei literaturi  vetuste ,revolute ,ci  ţin de pancronicitatea spiritului.       Creatorii adevăraţi , poetul ,prozatorul   ,artistul  sunt în primul rând arheologi  ai transcendentului , căutători  ai sensurilor originare, pe care le  ocultează  progresul tehnologic , nu contabili ai vacarmului  gregarităţii .         Acest lucru nu înseamnă că  scriitorului  îi este  interzisă  descrierea absurdului cotidian,atitudinea nihilistă, însă astfel de exerciţii trebuie să ajungă la condiţiile transcendentale şi transcendente de posibilitate  ale răului, la maladiile ontologice ale naturii umane şi ale coerenţei cosmice.

       În continuitatea acestor  idei programatice se înscriu modestele mele încercări literare : Homo interrogans(poeme),Jocul eonilor(poeme),O noapte fără Dumnezeu (poeme), Orologiul (roman), Frunza de neant (roman), Fuga din marsupiu (roman), Un om în cer (roman), Academia (roman), Căpuşa(roman) etc.Nicanor şi Secunda(teatru),O noapte fără Dumnezeu(teatru), Peştera umbrelor (teatru),Dominantele gândirii cioraniene(eseu) etc.,  care încearcă să adauge un atom la  acest spațiu  trans- şi ontoliterar vid al  literaturii autohtone.

Daca vă permite timpul, vă aştept cu bucurie!

Vor mai prezenta referate:

-Acad.Prof .univ.Dr.Dr.h.c.mult.Eugen Simion(critic literar ,eseist)

-Acad.prof univ .Dr.Dr.h.c.mult.Basarab Nicolescu( scriitor,filosof,critic literar ,om de ştiinţă)

-Cristina Horia(fiica lui Horia Vintilă)

-Prof.univ.Dr.doc. Mircea Borcilă(Universitatea Babeş-Bolyai)

-Conf.univ Dr.Pompiliu Crăciunescu(Universitatea de vest,Timişoara)

-Aquilino Duque(poet din Sevilla)

-Prof.Dr.Theodor Codreanu(critic şi istoric literar, prozator)

-Adrian Dinu Rachieru(sociolog,scriitor)

-Prof.Dr.Claudia Drăgănoiu,LucianDindirică(managerul Bibliotecii Judeţene „Alexandru și Aristia Aman” din Craiova )

- Conf.Dr.Georgeta Orian(  Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia)

 Prof.Dr.Dan Anghelescu(poet,eseist,istoic literar)

-Prof.Dr.Maria Cheţan, Marilena Rotaru(jurnalist,realizator Tv)

-Prof.univ.Dr.Sanda Popescu-Duma(Universitatea din Bucureşti )

-Prof.Dr.Mihaela Albu(poetă, prozatoare, critic și istoric literar)

-Prof. dr. dr. h.c. Rudolf Windisch(Facultatea de Filosofie, Universitatea din Rostock)

- Prof. dr. doc. Jesus Martinez del Castillo(Universitatea din Almería)

- Prof. dr. doc. Emma Tămâianu-Morita(Universitatea Kindai, Facultatea de Studii Internaționale)

- Lect. dr. Eugenia Bojoga( Universitatea Babeş-Bolyai)

-Lect. dr. Oana Boc(Universitatea Babeş-Bolyai)

- Lect. dr. Cornel Vîlcu(Universitatea Babeş-Bolyai)

- Asist. univ. Dina-Gabriela Vîlcu(Universitatea Babeş-Bolyai)

- Elena Faur(cercetător științific III, specializarea lexicologie lexicografie română)

- Lect.Dr.Lucia Mureşan(medic, master în filosofie şi doctor în Filosofie).

Evenimentul va avea loc  vineri şi sâmbătă (20-21 octombrie), între orele 9 şi 19,în  oraşul Mediaş, Casa Schuller,Piaţa Regele Ferdinand I ,nr.25.

 
george FILIP: SUFERINŢĂ ARDENDĂ PDF Print E-mail
User Rating: / 1
PoorBest 
Written by Ştefan Doru Dăncuş   
Friday, 20 October 2017 12:28
-poetului IONEL C.-
 
       Motto:
           Iubesc suferinţă
          Mi-ar plăpcea să zac
         Sunt poet-fiinţă
        Poate-s pitpalac…
 
patria mea plânge
şi jelind cu ea
inimioaraşi frânge
bardul la cişmea
plânge ca Ovidiu
singur - singurel
seadânceşte ridul
pe obraz la El
la Observatoru
nu mai am acces
parcăs Lae Chioru
toamna la cules
şi eu sunt departe
patria mă ştie
că o ştiu pe carte
şi pe poezie
daia eu mă sufăr
ah…cum mai oftez
ca floarea de nufăr
mă încocârjez…
 
*erorile sunt lăsate
prin voia poetului.
           octombrie - 2017,
                  la Montreal
 
ANCA SÎRGHIE: Festivalul Enescu PDF Print E-mail
User Rating: / 1
PoorBest 
Written by Ştefan Doru Dăncuş   
Thursday, 19 October 2017 10:56

  1. DEBUTUL UNEI EDIŢII NOVATOARE A FESTIVALULUI INTERNAȚIONAL „GEORGE ENESCU”- 2017

Corespondent de presă acreditat al ziarului românilor californieni „Miorița USA”,       mi-am luat în serios responsabilitatea de publicist de cum am ajuns în capitală, unde  între 2 şi 24 septembrie s-a desfășurat Festivalul Internațional „George Enescu”. Pe o idee proiectată și în cele 5 ediții precedente, dar aplicată la asemenea dimensiuni doar acum, o parte a programului s-a derulat concomitent cu Bucureștiul și în alte orașe prestigioase muzical, precum Iași, Timișoara, Ploiești, Oradea, Sibiu, Chișinău, Brașov și Bacău, astfel ca să facă „parte din magie” cât mai mulți iubitori ai artei sunetelor, convinși că „muzica scoate la lumină adevărata frumusețe a lumii”, cum se precizează în admirabilul Caiet-program al manifestării. El este completat de suplimentul ziarului „România liberă“, intitulat „Enescu 2017”,  pe care spectatorii l-au putut citi zilnic la București, în regim de gratuitate, spre a înțelege mai exact valoarea dirijorilor și a interpreților celebri pe care aveau șansa de a-i admira în concerte și recitaluri.

Cu toții știm că Festivalul Internațional „George Enescu”, ale cărui ediții sunt organizate din doi în doi ani,  este evenimentul cel mai amplu și bogat ca semnificație  artistică din întreaga cultură românească a ultimelor șase decenii. Începuturile s-au făcut în 1956, iar istoria festivalului se nutrește esențial din însăși evoluția muzicii universale clasice și contemporane, devenită un  suport sublim pentru a pune în dialog România  cu lumea întreagă. Programul actualei ediții etalează în cele 80 de evenimente organizate un număr de peste 3000 de artiști.

În fața publicului evoluează cele mai mari orchestre ale lumii, alături de celebrii interpreți ai prezentului. Să iei pulsul muzical al lumii la tine acasă este o șansă de neratat! Sub semnul primenitor al unor colaborări creative stă și inițiativa  ca mai mulți dirijori români să prezinte concerte interpretate de orchestre simfonice străine, după cum formațiile simfonice din țară acompaniază în festival soliști instrumentiști din alte părți.  Publicul are o dublă ocazie, cea de a asculta celebre pagini  componistice clasice, îndrăgite de melomani, și pe aceea de a panorama creațiile unor compozitori ai prezentului, nutrite din spiritul timpului nostru. O premieră este „Muzica secolului XXI”, cum se intitulează concertele de la Sala Radio, unde se interpretează în viziuni stilistice  inedite unele dintre cele mai reprezentative creații contemporane.

În cele șase decenii de când se desfășoară, edițiile Festivalului nu au semănat întru totul nici ca repertoriu și nici ca invitați, dar constanta care le dă forța unei tradiții este setea de perfecțiune artistică, chiar și atunci când însuși maestrul Enescu pare să o ignore: „Perfecțiunea, care este pasiunea atâtor oameni, nu mă interesează. Ceea ce contează în artă este să vibrezi tu însuți și să îi faci pe ceilalți să vibreze.“ Țintă a gestului muzical  în esența lui, ea, perfecțiunea, este definită de violonistul Vadim Repin, printr-o formulare incitantă:„Perfecțiunea în muzică este dificil chiar și de descris!“ În 5 septembrie 2017, violonistul a interpretat la Sala Mare a Palatului, într-o primă audiție la noi în țară, Concertul pentru vioară și orchestră (2009) al lui Sir James Loy MacMillan, compozitor care a fost prezent la spectacol.

O idee inspirată a fost aceea de a înlocui pânza tradițională a fundalului scenei cu un LED, prin care ecranul luminos, cu proiecții  splendide ce alternau simbolic diferite instrumente, creau starea de sensibilitate propice receptării artei sunetelor. Noutatea  ediției 2017 ține de tehnologia  pusă în slujba muzicii, cum a dovedit opera Oedipe de George Enescu, montată de Carmen Lidia Vidu în variantă concertantă, având în fundal proiecții multimedia de o certă valoare cinematografică, în stare să susțină partea muzicală, spre a o pune mai bine în evidență.”Acesta este- a precizat Mihai Constantinescu, directorul general al Artexim, compania organizatoare a evenimentului- un lucru foarte important: orchestra nu acompaniază imaginile, ci filmul acompaniază muzica.”

Un obiectiv esențial al conceperii ediției 2017 a fost  aducerea în atenție a muzicii contemporane, chiar a celei enesciene, prezentă în 37 lucrări, dintre care două interpretate în premieră istorică în acest festival. În interviul luat dirijorului rus Mikhail Vasilievich Pletnev la finalul spectacolului, în care pianistul Nikolai Lugansky a interpretat Concertul nr.3pentru pian și orchestră în Do major de Prokofiev, am aflat că maestrul a auzit de foarte mult timp de George Enescu, dar acum este prima dată când  interpretează o creație a lui, poemul simfonic „Isis”, pe care Pascal Bentoiu l-a orchestrat după schițele din 1923 ale compozitorului. Cunoașterea creației enesciene prin noi defrișări este o realizare ce se repercutează benefic asupra publicului român, gata să completeze astfel perceperea lui, îndeobște fragmentară până în prezent, și asupra repertoriului simfonic din întreaga lume, în care merită să pătrundă mai decis cel mai mare compozitor român. Pasiunea interpretării tânărului Valentin Răduțiu, cu ținuta lui visător eminesciană, la Ateneul Român a Concertului nr 1 pentru violoncel și orchestră în Mi bemol major op. 107 de Șostakovici, m-a  încredințat că frumusețea unei piese muzicale depinde și de modul cum ea este abordată de solistul instrumentist. “Muzica să ne ilumineze sufletele” este dedicația scrisă de violoncelistul de la Berlin pentru cititorii noștri, ea dovedind că prin crezul său tânărul român intră în consonanță cu maestrul Enescu.

Noutățile ediției 2017 a Festivalului nu sunt puține. Sub un nou patronaj prestigios, având ca Președinte Onorific pe dirijorul Zubin Mehta şi ca Director Artistic pe Vladimir Jurowski, Festivalul George Enescu” a manifestat dorința de a se deschide impetuos spre publicul meloman mai mult ca în oricare  altă ediție precedentă. Nu este un secret faptul că biletele pentru concerte s-au cumpărat prin internet de cum s-au pus în vânzare în luna februarie a.c., iar spectatorii nu mai sunt de mult timp doar localnici, ci melomani veniți din cele patru colțuri ale lumii, dornici să trăiască magia muzicii, ridicate  la cotele cele mai înalte ale măiestriei. 

  1. PIAȚA FESTIVALULUI - CA SCENĂ DESCHISĂ A MUZICII CLASICE

Anunțat din reclamele care te întâmpină la început de septembrie pe largile bulevarde ca un oraș al muzicii, Bucureștiul are o nouă inimă, Piața Festivalului, unde în primele 10 zile se desfășoară concerte live pe scena anume amenajată în vecinătatea Ateneului Român, iar între 11 şi 24 septembrie 2017 se pot urmări pe marele ecran, un ecran de film, transmisii live cu programele de la Sala Mare a Palatului, totul în regim de gratuitate. Iată un admirabil dar pe care  îl face melomanilor Primăria Capitalei sub egida Arcub, care a dat printr-o asemenea inițiativă posibilitatea melomanilor bucureșteni lipsiți de posibilități materiale să ia parte și în ediția 2017 la marele festin. Desigur că acesta nu a fost singurul criteriu, căci la Piața Festivalului au sosit  toți bucureștenii care optează pentru genuri muzicale mai lejere, așa cum „La vida loca” a prezentat  dansuri latino-americane, ca să dăm un singur exemplu. Scena din Piața Festivalului s-a dovedit, cum afirma unul dintre spectatori, „locul ideal pentru asemenea programe.”

Valorificând potențialul muzical al școlii românești actuale, recitalurile din Piața Festivalului sunt rodul colaborării unor dirijori, instrumentiști și orchestre locale cu muzicieni veniți din Germania, Italia, Austria, Franța etc. Neuitată va rămâne în amintirea spectatorilor seara de 6 septembrie 2017, când violonistul Alexandru Tomescu a încântat publicul prin programul susținut  cu vioara Stradivarius Elder, instrument de patrimoniu universal, cu care de un deceniu deja efectuează un turneu internațional, fără să ocolească localitățile lipsite de orchestre simfonice proprii din România. Programul prezentat de Alexandru Tomescu împreună cu argentinianul Omar Massa, la bandoneon, și tânăra Sînziana Mircea, la pian, i-a dat prilejul să facă prezentări captivante despre propriile proiecte muzicale, despre istoria bandoneonului, ca instrument, intervenții pline de șarm care au fost răsplătite cu ropote de aplauze. Faptul că Piața Festivalului a făcut loc tinerelor talente de la cele mai diferite școli de muzică din țară este un mod de stimulare a activității pedagogice în domeniul artei sunetelor. Merită menționate cu tot respectul numele unor profesori dăruiți, ca  dr. Monica Noveanu de la Colegiul de muzică „S. Toduță” din Cluj-Napoca, Enikő Orth de la Liceul de Artă din Sibiu, alături de profesoarele, prea numeroase ca să le nominalizăm, de la Colegiul Național  de Artă „Ion Vidu” din Timișoara. Asemenea lor sunt toți cei ce înțeleg misiunea nobilă de a ridica noua generație de instrumentiști, care vor duce faima artei românești pretutindeni peste hotare. Nu ne îndoim că pe scena Pieței Festivalului acelea vor fi momentele cele mai pline de emoție pură dintre toate, aducând un suflu de candoare, care să risipească impresia rigidității ce etichetează, pentru unii spectatori,  manifestările specifice artei simfonice clasice.

În 8 septembrie 2017 Filarmonica Sibiu, sub bagheta dirijorului  Cristian Lupeș, având ca solist pe pianistul Antonio de Cristofano, a impresionat pe cei peste 3000 de spectatori cu un program plăcut, constituit din Concertul pentru pian nr.21, K 467, de W.A. Mozart și Simfonia nr. 9 „Din Lumea Nouă” de Antonín Dvořak.  Orchestra Națională Radio a impresionat prin buna calitate  a execuției instrumentale. Formațiile camerale ce evoluează în acel spațiu deschis, așa cum este Camerata regală, Orchestra metropolitană București, Ludens Piano Trio, Orchestra de cameră Radio, Maxim Quartet, Bucharest Baroque Ensemble, Violoncellissimo, alături de Grupul Vocal Acapella, dovedesc vivacitatea muzicii românești, care își face cunoscute astfel realizările în țară și peste hotare, în egală măsură...   

În mod cert, Festivalul Internațional „George Enescu”, care tocmai  împlinește 60 de ani, este mai tânăr ca oricând.

  1. FESTIVALUL INTERNAȚIONAL „GEORGE ENESCU” LA SIBIU

Un eveniment muzical de amploarea Festivalului „George Enescu” nu putea să nu-și stabilească după atâtea ediții propriile tradiții de organizare, printr-un eficient marketing cultural, astfel  ca, de la o desfășurare la alta, evenimentul să se facă tot mai vizibil în perimetru național și ca deschidere universală. Ediția a XXIII-a din 2017 este un succes fără precedent în acest sens. O spunem cu mândrie, gândindu-ne și la faptul că orașul Sibiu a avut privilegiul de a găzdui 5 recitaluri strălucite ca repertoriu și, mai ales, ca muzicieni prestigioși invitați. „Septembrie 2017 aduce la Sibiu pentru prima dată cinci concerte-eveniment ale Festivalului „George Enescu” - după cum menționa Daniela Cîmpean, președinta C.J.S.. Acest festival este unul din brandurile internaționale care aduc prestigiu României și românilor.”  Nu ne-am mirat să aflăm că la Sibiu au sosit de la sute de km  și chiar din străinătate iubitori ai muzicii clasice, care aveau să mărturisească emoționați, că n-au reușit să găsească bilete nici la concertele de la București și nici la Timișoara, iar ei erau pregătiți de orice efort, așa că Sibiul i-a salvat. Oamenii aceia sosiți la Sala Thalia din Pitești, spre exemplu, radiau de bucurie, chiar dacă prețurile  biletelor nu erau deloc mici și nu existau înlesniri pentru nicio categorie de spectatori, nici în funcție de vârstă, nici de stare socială.

       După ce am ascultat concertele primelor zile de festival la București, în 10 septembrie am intrat la Sibiu în Biserica Evanghelică din Piața Huet ca să ascult Ansamblul L’Arpeggiata, despre care știam că  fusese constituit de chitarista  austriacă Christina Pluhar acum 17 ani, ea fiind directorul artistic al grupului. Recitalul lor extraordinar ne-a purtat  spre Renaștere și spre lumea barocului muzical, pe care formația aceasta renumită în întreaga lume  l-a reconstituit  cu ajutorul unor instrumente cum sunt archlute, teorba, harpa baroc, lăuta și chitara baroc. Despre grupul L’Arpeggiata s-a afirmat că este „a band like no other” și recitalul de la Sibiu ne-a edificat asupra acestui adevăr, căci niciodată în Biserica Evanghelică nu am asistat la un moment muzical atât de dinamic, cu o folosire așa de spectaculoasă a spațiilor specifice, căci de la înălțimea amvonului ne-au surprins cântând în răstimpuri atât soliștii vocali cât și unii dintre instrumentiști, care nu au ezitat să se grupeze alternativ într-o mișcare suav-tumultuoasă. Interesul spectatorilor s-a focalizat, în mod firesc, spre celebrul contratenor Philippe Jaroussky, prea bine cunoscut în ultimul deceniu din emisiuni de Televiziune și de pe discuri, dar acum prima dată sosit în țara noastră. Soprana Celine Scheen, vizibil încântată să-i stea alături, a avut o prestație cu totul apreciabilă. Ei au susținut un duet ravisant, care ne-a transpus într-o lume medievală fascinantă, purtându-ne între Rai și Iad, așa cum muzica barocă le proiectează în conștiința epocii:Paradiso. O che bel star e star in Paradiso / Dove si vive sempre in festa e riso, /Vedendosi di Dio svelato il viso, / O che bel star e star in Paradiso. //Inferno. Ohimè ch’orribil star qui nell’Inferno, /Ove si vive in pianto e foco eterno / Senza veder mai Dio in sempiterno, / Ahi, ahi, che orribil star giù nell’Inferno.” O seară de vis au trăit toți spectatorii, care au ascultat glasul unic al lui Philippe Jaroussky sub bolțile gotice ale catedralei, ce parcă îi răspundeau din înalt cu ecouri tulburătoare. Admirabil și de neuitat moment muzical la Sibiu!

Spectatorii prezenți la recitalul excepțional de la Catedrala Evanghelică din Sibiu au înțeles de ce această formație a fost cel dintâi ansamblu de muzică barocă din lume primit la celebra sală de concerte de pe Seventh Avenue din Manhattan-ul newyorkez, Carnegie Hall, ca rezidență artistică. Mobilitatea proiectelor mereu ingenioase cu care iese în lume Arpeggiata, ai cărei artiști sunt selectați de Cristina Pluhar cu multă exigență de pe diferite continente, ne face să dorim ca această formație să revină oricând la Sibiu.

La polul opus ca repertoriu s-a situat Cvartetul Diotima, constituit acum 21 de ani din 4 absolvenți ai Conservatorului Național de Muzică din Paris, care s-au axat consecvent pe promovarea muzicii timpului nostru. Cvartetul colaborează cu cei mai talentați compozitori contemporani din lume și a sosit pentru prima dată la Sibiu cu un palmares notabil; cântând pe marile scene ale lumii, renumiții instrumentiști  dețin în prezent 5  premii „Diapasons d’Or“ . Recitalul cameral susținut la Sibiu în 11 septembrie 2017 în Sala festivă a Bibliotecii Astra din Sibiu, un spațiu încărcat de istorie culturală transilvană, a cuprins între altele lucrări de Schönberg, Enescu și Bartók, ceea ce pentru spectatorii sibieni este un  fertil și oricând interesant exercițiu de receptare a noului în muzică, unul bazat pe o foarte înaltă calitate a interpretării instrumentale, în măsură să demonstreze că există o frumusețe a cvartetelor timpului nostru, chiar dacă ele ajung mai greu la spectatorii de astăzi.

Un moment plin de strălucire l-a constituit la Sibiu evoluția celor doi  câștigători  ai Concursului Internațional „George Enescu”, 2016. Este vorba de pianista din Bulgaria Viktoria Vassilenko, tânăra care la capătul studiilor terminate în țara natală a continuat în Spania, unde urmase celebrul Colegiu de muzică „Regina Sofia” din Madrid, felicitată ca studentă eminentă de însăși Majestatea Sa Regală, în anul 2013. Ea a cucerit în pași repezi nu numai publicul câtorva țări europene, ca Italia, Republica Cehă, Grecia, Anglia și, desigur, Bulgaria, ci în 2010 a evoluat chiar la New York. Explicația cea mai plauzibilă este că se păstra vie amintirea  succesului repurtat la Bruxelles, în Belgia, unde în iulie 2009, la Festivalul Muzicii de Cameră, tânăra pianistă a avut mulțumirea să fie aleasă solista orchestrei  omonime „Musica Mundi” sub bagheta celebrului violonist și dirijor Maxim Vengerov. Popasul Victoriei Vassilenko la Sibiu, în 12 septembrie 2017, a revelat un tușeu interpretativ sigur și nuanțat în programul propus de ea la Sala Thalia, în care s-au succedat piese de Cl. Debussy, S. Prokofiev, P. I. Ceaikovski și M. P. Mussorgsky. Tânăra și frumoasa pianistă are un viitor strălucit, pe care și-l construiește programatic, bazându-se pe un talent excepțional, dublat de o muncă asemenea: „Competițiile mari la care particip îmi permit să îmi lărgesc repertoriul și să cânt pe scene prestigioase. Asta e ceea ce vreau să fac de acum încolo, să susțin concerte în toată lumea.“  Nu ne îndoim că marii compozitori ruși, atât de tehnici și generoși ca muzicalitate, vor rămâne pe mai departe o constantă în aparițiile ei.

Al doilea laureat este violonistul rus Erzhan Kulibaev, care și-a desăvârșit talentul legând Moscova de Madrid, ca apoi să facă studii postuniversitare la  Mozarteum, conservatorul din renumitul oraș muzical  austriac Salzburg. Programul propus cu dexteritate publicului sibian în 18 septembrie a.c. la Sala Thalia, unde a fost secondat cu profesionalism de pianistul Iulian Ochescu, a cuprins piese din repertoriul romantic și contemporan, el trecând de la suavitate la vigoare cu o exemplară virtuozitate interpretativă.

Ascensiunea fulminantă spre desăvârșire violonistică în toate etapele formării sale atinge virtuozitatea la Maxim Vengerov, care a oferit la Sibiu în 22 septembrie a.c. apogeul  recitalurilor cu adevărat excepționale din ediția a XXIII-a a Festivalului. Dacă violonistul sosea în România cu un palmares copleșitor de premii instrumentale și de proiecte dedicate copiilor, el fiind numit de către UNICEF „Ambasador al Bunăvoinței Internaționale”, adevărata surpriză a serii a oferit-o pianistul Vag Papian, al cărui acompaniament s-a ridicat la înălțimea solistului. Așadar, un recital cu doi soliști excepționali! Neîntrecut violonist al epocii noastre, Maxim Vengerov, împreună cu Vag Papian, a ridicat în picioare electrizant și instantaneu întreaga Sală Thalia după fiecare piesă interpretată, așa cum nu-mi amintesc să se fi întâmplat vreodată la Sibiu, unde publicul are o cultură muzicală recunoscută. Violonistul vrăjește întreaga lume și, după alte două zile,  recitalul de la Ateneul bucureștean a dovedit-o cu prisosință.

Spectatorilor le-a fost indiferent dacă organizarea Festivalului „George Enescu” la Sibiu a încăput anul acesta pe mâna unor amatori din cauza neimplicării Filarmonicii de Stat locale, ceea ce este greu de acceptat, din moment ce la toate edițiile precedente prestigioasa instituție și-a asumat cu succes asemenea responsabilitate onorantă, sau dacă desemnarea Camerei de Comerț și a unui ONG s-a făcut din motive politice, cum cred alți localnici. În schimb, intolerabilă a fost în prima seară lipsa de tact dovedită de tineri neinstruiți chiar la primirea spectatorilor, un exemplu fiind nepotolitul domn Cosmin Marcu de la Camera de Comerț Sibiu, incapabil să recunoască un ecuson de jurnalist acreditat internațional, el manifestându-se arțăgos chiar și după ce Biroul central de presă de la București a încercat să-l edifice. Atunci când la ușa nr. 10, rezervată presei la concertele de la Sala Palatului din capitală, te întâmpinau tot niște tineri, dar surâzători, neuitând să-ți ureze „audiție plăcută”, ești nevoită să constați că acceptarea la Sibiu a unor asemenea indivizi lipsiți de maniere elegante nu poate decât să dăuneze prestigiului înalt al unui eveniment de anvergură internațională ca acesta. Nici afișele care anunțau al doilea recital, dar fără să precizeze ora și locul de desfășurare, n-au făcut la Sibiu casă bună cu profesionalismul, ele cauzând nemulțumirea unor spectatori care au pierdut rarisima șansă de a asculta formația camerală atât de mult așteptată. Caietele de sală, oferite gratuit la București la absolut toate spectacolele, la recitalurile sibiene au fost vândute, după ce biletele de concert nu erau nici ele deloc ieftine. La studenții și liceenii orașului, ca și la pensionarii melomani, nu s-a gândit chiar nimeni? Întrebarea este valabilă pentru toate orașele festivalului, care nu au organizat „o piață”, așa ca în capitală, unde intrarea era gratuită.

Desfășurarea  unui segment apreciabil al Festivalului Internațional „George Enescu” la Sibiu, unde în ediția 2017, prin grija Consiliului Județean și a Primăriei locale, au evoluat  unii dintre cei mai mari muzicieni ai lumii contemporane, a adus un beneficiu spiritual  fără precedent. În general, Festivalul a lăsat anul acesta impresia unei ubicuizări necesare și nu ne îndoim că edițiile viitoare vor merge pe aceeași linie de largă deschidere spre public. Pentru aceasta, ținem să felicităm cele două foruri administrative sibiene și pe toți organizatorii care și-au făcut cu responsabilitate datoria asumată. Domnul consilier de comunicare al Consiliului Județean Sibiu, Radu Nechit, ca prezentator, și-a îndeplinit misiunea prin dicția îngrijită cu care a vorbit românește și în limba engleză. Regretabil rămâne interesul afișat cu aplomb al celor care au privit evenimentul acesta internațional nu în cheie muzicală, ci în una strict comercială și de autopromovare. 

 
Salonul Editorial "Ion Heliade Radulescu" - George Coanda, Alex Valcu si Stefan Doru Dancus PDF Print E-mail
User Rating: / 4
PoorBest 
Written by Cristi Iordache   
Monday, 11 October 2010 09:35

 

Editia a IX-a - Targoviste - 8-10 octombrie

 
« StartPrev12345678910NextEnd »

Page 6 of 3205

Poemul din metrou