Home
Revistă de cultură,civilizaţie şi atitudine morală
Gheorghe Andrei NEAGU: THE DEATH FROM THE PUMPKIN (MOARTEA DIN BOSTAN) PDF Print E-mail
User Rating: / 1
PoorBest 
Written by Ştefan Doru Dăncuş   
Tuesday, 28 November 2017 13:47

 

- Luaţi aminte buni creştini, sărbătoarea aceasta de peste ocean este Satana, necredincioşii au adus-o ca să ne strice nouă morala strămoşească!, îi îndemna părintele Stoleru pe cei câţiva creştini adunaţi în biserică.

La intrare, Dan Marcu, cunoscut om de afaceri şi mai ales sârguincios donator, îl asculta la rându-i cu indiferenţă. „Ce ştie găozarul ăsta cu sutană”, îşi zise, privind la portretul în mărime naturală cu care fusese blagoslovit în urma daniilor sale. Preotul perora fără prea multă convingere împotriva sărbătorii de Halloween, având sentimentul că-şi făcea datoria. Ierarhii ce-i păstoreau existenţa teologică, aşa îi ceruseră, să lupte împotriva Halloween-ului. Plictisit,  Marcu îşi mai privi încă odată portretul ce străjuia intrarea în naos, stând cu spatele spre altar, mai înainte de a se îndrepta spre limuzina luxoasă de la intrare.

Era singurul enoriaş care avea voie să străbată curtea bisericii, în S.U.V.-ul negru şi monstruos, făcut de cei de la Mercedes. Dar Marcu era mândru. Aşa îl învăţaseră cei din securitate, când îl omeniseră şi cu o facultate la fără frecvenţă şi cu un serviciu mănos, la cadre.  De fapt nu se afla  cadrist în vreo întreprindere de stat pe vremea când  nu existau particulare, care să nu fi fost racolat de specialiştii cu ochi albaştri.

Revoluţia l-a prins cu fişetele pline de bani, băuturi fine şi scumpe „dăruite” de t.i.r.-işti. Accidentul ce-i marcase viaţa pentru totdeauna îl făcuse lacom şi rău. Om ”însemnat”echivala în percepţia oamenilor, ca om rău. Răutatea i-a fost de folos şi în faţa furiei celor ce puseseră stăpânire pe întreprindere cu arma în mână. Sfătuit să plece acasă, Marcu n-a stat nicio clipă pe gânduri. Şi-a luat banii strânşi şi s-a hotărât, să intre în presă şi în industria alimentară. Habar n-avea de asemenea lucruri.  L-au desluşit specialiştii puşi la dispoziţie de aceiaşi tovarăşi. Şi numai în câţiva ani s-a trezit posesorul unei averi impresionante. Dar nu uitase niciodată porcăriile făcute pe drumul devenirii sale. Iată de ce ajunsese a da dreptate părinţilor care-l sfătuiau să treacă pe la biserică să se roage.  Aşa a ajuns, iscusitul părinte Stoleru, să-l convingă că este bine să facă donaţie. Şi cum păcatele erau foarte mari, şi donaţiile au fost pe măsură. Drept răsplată, părintele se hotărî să-i picteze trupul în biserică, asemenea marilor voievozi, în mărime naturală fără să-i pună coroniţă pe cap dar care să poarte la picioare inscripţia Dan Marcu – donator.

După ce demară grăbit, afaceristul îşi scoase mobilul placat cu aur şi pietre preţioase şi-şi sună odrasla:

- Alo, Petruş, ce faci măi băiatule?

- Stau la judeţ să-mi aprobe „cornul şi laptele”.

- Dă-i mă-n p…. mă-sii ! O să le mai dau mălai la p… vară!, zise Dan Marcu cu emfază.

- Şi contractul?

- Îţi garantez că după câteva articole în ziar, o să-mi vină să ciugulească din palmă!

- Bine, atunci mă duc cu băieţii!, conveni Petruş Marcu, ca o beizadea de prim rang printre alte beizadele locale.

Îşi puse avântul de muncă în cui, apucându-se de chefuri prelungite pe banii babacului.  Marcu senior nu mai spunea nimic de multă vreme. Îi ştia obiceiurile. Băutura şi iarba aveau să-l doboare. Asta era spaima bătrânului. De aceea când Petruş a ajuns într-un târziu acasă, fără să pară a fi consumat ceva, inima lui Dan a tresăltat de bucurie.

- Bine, mă, bine că mai dai şi tu pe acasă, că trece Halloween-ul fără tine.

- Ai vrea mata, dar nu mă las! O să vin cu gaşca să petrecem împreună, aici, acasă! Trebuie să-mi iei un dovleac arătos demn de rangul domniei tale.

- Adică ce vrei să spui?

- Exact ce-ai auzit! Îţi repet, vreau un bostan care să fie pe măsura faimei şi rangului familiei.

- Bine fiule! Mi-am notat! O să aibă grijă tata de toate! Pregăteşte-ţi prietenii de o sărbătoare americănească pe cinste. O să-ţi aduc cel mai mare bostan din America, să crape lumea de ciudă! O să filmez petrecerea şi o s-o dau pe post, să vadă toată lumea că unul este Marcu, care trage cu arcul.

- Tată, faci cacofonii: „Marcu care?”

- Ei, da! Tu nu vezi că azi nici profesorii de română nu mai sunt ce-au fost! Uite-te cât de greu am găsit un prezentator pentru televiziunea noastră.

- Dar şi unde l-ai găsit?

- Ce vrei fiule, interese mai presus de voinţa mea sunt la baza deciziilor mele!

- Hai tată, că am glumit! Am să te văd ce-o să facă protejatul ca să obţinem contractul!

- Uite, o să-ţi arăt chiar acum!, zise Dan Marcu butonând la telefonul aurit şi plin de diamante.

- Alo, ce faci dragă? Lasă gargara şi anunţă în ediţia de seară că o să venim cu nişte dezvăluiri importante despre” ăi mari” !  Şi ai grijă să faci în aşa fel încât să ajungă şi la urechile ştii tu cui!, mai zise el pe nerăsuflate. La revedere şi ai grijă ce faci!

- A-nceput dansul!, remarcă Petruş cu admiraţie. Îi plăcea să-şi măgulească din când în când stăpânul. Îi ştia capacitatea de manipulare. Ştia că zicala lui Şeicaru „Şantajul şi etajul”, i se potrivea de minune. Şi într-adevăr seara se anunţă cu mare pompă că se vor face mari dezvăluiri despre fărădelegile aleşilor judeţeni. Presa hămesită, a preluat ştirea şi a întors-o pe toate feţele.  Se crease un început de atmosferă apăsătoare.

Lumea aştepta, deşi mai existaseră asemenea anunţuri, care în mod inexplicabil nu au mai ajuns să se finalizeze. Puţini ar fi bănuit  că la mijloc se construia un şantaj ordinar. Bineînţeles că vestea a ajuns unde trebuie. Iar atunci când telefonul lui Dan Marcu sună strident pe bordul bolidului său, văzu că anunţul şi-a atins scopul.

- Ce-i nea Dane, am greşit cu ceva?, se auzi în receptor vocea şefului de judeţ.

- De ce spui asta, Dorian?

- Păi de ce ai dat anunţul cu dezvăluirile?

- Habar n-am! Şi-or fi luat ăştia ai mei lumea în cap! O să mă interesez şi o să văd ce se poate face! Dar ce se mai aude cu cornul acela  despre care-am vorbit?, îşi lansă întrebarea aşa, într-o doară, ca o fumigenă, hârşitul Dan Marcu.

- Nicio problemă domnule Dan, se rezolvă!

- Cum se rezolvă Dorian? Eu te-am servit tot timpul „cu de toate”, iar Petruş al meu a ajuns să stea de pază pe la uşile tale!

- Exclus, domnu” Dan! Nici nu mai trebuie să vină, am actele pe masă. O să le semnez şi o să ţi le trimit prin curier.

- Apoi aşa să faci Doriane ! zise Dan Marcu, închizând telefonul brusc, ostentativ. Celălalt rămăsese cu vorba-n gât. Aşteptase plicul degeaba. Trebuia să se mulţumească doar cu „cotizaţia” lăptarului.  Mulţumit de felul cum procedase, îşi sună iar slujbaşii de la ziar.

- Bună dragă, fii atent, mai amână vreo două zile anunţul de aseară! Şi te rog să mă întrebi înainte de a-l da din nou.  Nu-l dai până nu îţi spun eu, ai înţeles? Maşina opri la semaforul care îşi schimbase culoarea chiar când discuta mai intens la telefon. Era cât pe ce să treacă pe roşu.

Claxonul unei maşini din spate  îl trezi la realitate. Apăruse culoarea verde la semafor, iar el încă nu se mişcase din loc.

- Ce vrei bă golanule?, zise el cu glasul tare înlăuntrul harabalei ridicând şi degetul inelar în faţa parbrizului. Cel din spate nu-l auzi şi nu-l văzu prin geamurile fumurii. Îl claxonă îndelung enervându-l. Demară, forţându-şi cutia de viteze automată.

Comanda pentru dovleacul uriaş o dăduse deja. Mai avea aproape două săptămâni până la sărbătoarea de Halloween. Îşi propuse ca să mai rărească vizitele la părintele Stoleru, până după această sărbătoare. Bănuia că de fiecare dată avea să audă predici împotriva sărbătorii americane. Şi nu era dispus să-şi tulbure sufletul cu sentimente contrarii. Dumnezeu era cu Dumnezeu, dar familia...

Mai departe de centru, se opri spre a-şi întâlni avocatul tocmit spre a-i apăra progenitura de un proces cu fiul ambasadorului turc. Acesta îi reclamase odrasla pentru jaf cu violenţă şi posesie de arme fără autorizaţie. Celebrul avocat Titi Curcă îl aştepta în faţa tribunalului cu nerăbdare, uşor îngrijorat de întârzierea marelui om de afaceri. Se urcă în maşină ca la el acasă.

- Cum e?, îl întrebă Marcu ars de nerăbdare.

- E groasă, face puşcărie!, îi spuse avocatul cu tristeţe în glas.

- Bravo măi, tu care ai fost şi procuror şi judecător şi şeful baroului ai ajuns la halul acesta?

- Dacă vrei, eu cedez cazul, fără să-ţi mai pretind niciun fel de onorariu!

- Şi cam la cât se ridică pedeapsa?

- Procurorii cer  maxim! Pretind că a fost jaf armat, mai ales că i-a luat turcaleţului şi arma din dotare, pe lângă banii pierduţi la poker.

- Tu-i Cristoşii mă-sii de treabă! Şi nu există nicio cale de îndulcire?, zise el mai departe, frecându-şi degetul arătător şi mijlociu de degetul mare, ca şi cum ar fi numărat bani.

- Nu ştiu,o să încerc!, zise avocatul.

- Parcă spuneai că judecătorul ţi-a fost coleg?

- A fost, dar n-aş băga mâna în foc, nu cred că mai are încredere în mine.

- Dau oricât!

- Poate la o sumă mare ar ceda!, conchise bătrânul avocat, strângând mâna întinsă de omul de afaceri ajuns peste noapte acolo unde mintea nu putea nici să gândească în alte vremuri.

***

Dovleacul a sosit, taman când cheful era în toi. Era doar sărbătoarea de Halloween. Juniorul îşi chemase câţiva prieteni pe terasa încăpătoare din faţa piscinei. Practic, dintr-o sufragerie somptuoasă deschideai glasvandurile, adăstai puţin pe terasă într-un scaun din bambus,  după care te aruncai direct în piscină. Asta, în sezonul cald. Acum, piscina era plină şi luminată doar pentru decor. Fumul de ţigară îi ameţiseră, semn că iarba era de calitate. Alcoolul fin ce bălăcea cuburile de gheaţă aluneca pe gâtlejuri fără măsură. Măştile de pe chipurile lor erau înfricoşătoare. Ameţiţi, convivii au salutat cu urale sosirea celor doi curieri ce cărau cu greutate, pe un cărucior metalic, asemeni celor cu care se cară marfa în magazine, un ambalaj  imens de carton.

- Bătrânul l-a comandat!, bălmăji Petruş cu paharul de whisky în mână. Cuburile de gheaţă zornăiau la fiecare mişcare a mâinii, semn că rămăseseră pe uscat.

- Trăiască babacul!, se grăbiră ceilalţi să-i ţină isonul.

- Trăiască, trăiască!, se umplu de urale  terasa.

- Vă rog să-mi semnaţi!, îi spuse unul din curieri întinzându-i un document aşezat într-un port-papier rigid  din plastic. După ce beizadeaua mâzgăli ceva pe formular, curierul rupse coala de hârtie şi i-o întinse proprietarului.  Îi era suficientă copia.

- Ce avem noi aici?, se pomeni rostind Petruş replica binecunoscută dintr-un film ce fusese cândva în vogă.

- Ce-avem noi aici?, îi ţinură isonul prietenii, clătinându-se, în vreme ce beizadeaua începuse să rupă ambalajul. Se desfăcea greu. Până la urmă apăru coaja dovleacului uriaş. Undeva, lângă coada groasă, viguroasă, se arăta un orificiu cam de mărimea unei monede.  Marginile erau deja cicatrizate.  

- Să vină un cuţit!, strigă Petruş din pragul terasei spre sufragerie. Nimeni nu-l auzi. Zări pe unul din pereţii sufrageriei panoplia cu arme a bătrânului Marcu. Pe ea, o sabie japoneză pentru samurai şi cuţitul special pentru sepuku. Îl scoase din teacă şi se repezi la bostan. Înfipse lama la o palmă de vrejul viguros, manevrând cuţitul ca pe un ferăstrău. Când îndepărtă capacul mare cât o roată de cărucior, un miros ciudat păru să iasă dinlăuntru. Apoi, încurajat de uralele prietenilor, introduse mâinile  în deschizătură, ca într-un butoi. Ceilalţi urlau de plăcere.

- Scoate-i maţele, scoate-i maţele!, îl îndemnară ei zornăindu-şi  lanţurile groase de aur şi crucile atârnate la gât. Petruş nu le răspunse. Mirosul din interior păru să-l ameţească.

-  Să-l cioplim de Halloween, să-l cioplim de Halloween! strigau  cu frenezie, după modul  în care se strigau lozincile la manifestaţii, în timp ce dansau asemenea sălbaticilor Apaşi

- Trăiască boierul!, zise unul dintre ei, înainte ca Petruş să se prăbuşească lângă bostan cu mâinile pline cu ghemuri de şerpi, în loc de miez  şi seminţe.   

- Uite şerpii, bă!, zise unul din cei ce purta drept mască desenată, un craniu. Se întoarseră cu toţii spre dovleacul din care ieşiseră jivinele. Priveau cu spaimă lipindu-se de pereţii terasei.

- Sunaţi mă la salvare!, se auzi dintr-un loc al mascaţilor paralizaţi de spaimă.

Liniştea prelungită care urmă, atrase atenţia bătrânului care-şi savura  trabucul într-una din camere, uitându-se la televizor la un film cu mafioţi.

- Ia te uită, îşi zise s-au cuminţit copiii, le-a venit mintea la cap, nu alta!

Curios să afle cum s-a întâmplat minunea, s-a îndreptat spre terasă. Trupurile petrecăreţilor erau căzute în diverse poziţii, iar peste ele, printre ele alunecau silenţios spre piscină şerpii de mici dimensiuni, ca scăpaţi dintr-un cuib.

Au intrat mai întâi pompierii cu costume de protecţie. Au scos rând pe rând corpurile.

***

Biserica era neîncăpătoare, sicriele stăteau înşirate până în curte. Împietrit, Marcu donatorul îşi privea chipul de pe perete, întunecat de fumul gros al multelor lumânări. În vacarmul de plânsete, nu înţelese dacă el gândise, ori chipul încrâncenat chiar rostise:

- Ce-ai făcut Doamne, ce-ai făcut? bîiguia bătrânul afacerist mai mult pentru sine.

Părintele Stoleru îl privea cu îngrijorare întrebându-se dacă ar mai fi avut parte de donaţii. Titi Burcă răsufla uşurat...

 
Vavila Popovici: Stephen Hough – Recital de pian PDF Print E-mail
User Rating: / 1
PoorBest 
Written by Ştefan Doru Dăncuş   
Monday, 11 December 2017 10:49

„Artistul are nobila menire de a face lumină în adâncurile sufletului omenesc.” – Robert Schumann

  

Vineri, 8 decembrie 2017, am audiat un concert de pian la Auditorium Baldwin din orașul Durham, statul Carolina de Nord. Cu o acustică excelentă și un cadru intim, Duke Performances –

organizația de artă profesionistă a Universității Duke din Durham – folosește acest spațiu pentru prezentarea lecturilor și a diferitelor concerte de înaltă performanță.

   În această seară, ploioasă, cu drumuri destul de greu de străbătut din cauza vremii neprielnice, ne-am dus să-l ascultăm pe Stephen Hough, considerat unul dintre cei mai importanți și mai distinși pianiști ai generației sale. După câștigarea primului premiu la Concursul Internațional de Pian din Germania, în 1983, a apărut cu multe dintre cele mai importante orchestre americane și europene, a oferit și oferă în mod regulat recitaluri în întreaga lume. A susținut recitaluri la Beijing, Berlin, Chicago, Dublin, Hong Kong, Londra, Milano, Montreal, New York, Paris, San Francisco, Stockholm, Sydney și Tokio. 

   Britanicul, pianistul Stephen Hough este desigur un om care, spiritual aparține Renașterii, de aceea i se atribuie epitetul de renascentist. Complementar s-a ocupat de compoziție, literatură (poezie), dar și de pictură.  Totuși, în ultimii  ani, s-a concentrat asupra pianului, devenind unul dintre marii pianiști ai lumii, alegând numeroase capodopere în repertoriul său. Sunt lăudate vocile sale interioare frumos articulate, calitatea cristalină a pasajelor lirice, precizia pedalei.

   Întrucât în anul 2018 se celebrează centenarul Claude Debussy – o sută de ani de la moartea sa, în 1918 – , pieselor lui Debussy li se acordă prioritate în interpretare.

Programul din seara aceasta a conținut: 

Debussy: "Clair de lune" din Suite Bergamasque

Debussy: Imagini, Cartea a II-a (Cloches a travers les feuilles; Et la lune descend sur la temple qui fut; Poisson d’or).

Robert Schumann: Fantezie op.17 cu  cele 4 părți.

După pauză au urmat alte două piese ale lui Claude Debussy: La Terrase des audiences du clair de lune, din Preludii Cartea a II-a; Images, Book I (Reflets dans lțEau; Hommage a Rameau; Mouvement).

Ludwig van Beethoven: Sonata pentru pian nr. 23 în F Minor, op. 57 ("Appassionata").

La final a fost cerut un bis, Stephen Hough oferind Träumerei de Robert Schumann.

   Un repertoriu extrem de interesant și legat prin simțire. Să ne amintim de cei trei compozitori:

Claude Debussy (1862-1918) a fost un compozitor, pianist, dirijor și critic muzical francez, reprezentant al impresionismului, un novator în domeniul formei, ritmicii, armoniei și orchestrației. Debussy a surprins prin varietatea genurilor abordate și prin ineditul sonorităților. Arta lui constituie un moment de culme în muzica franceză prin noutatea expresiei, a genurilor și a mijloacelor muzicale abordate. Contactul cu pictura impresionistă și cu poezia simbolistă de la finele secolului XIX, a exercitat o puternică influență asupra lui Claude Debussy, ca de altfel și asupra multor compozitori francezi, conducând la realizarea unor creații ce au întruchipat în muzică, un curent ce se opunea influenței covârșitoare a wagnerismului care își întindea tentaculele asupra muzicii europene – curentul impresionist, pe care, după ce l-a inaugurat, l-a dominat autoritar.

   Creând o muzică transparentă, subtilă, de o intensă vibrație izvorâtă din jocul de lumini și umbre, din mișcarea și ritmul nemăsurat al ambianței naturale ce ne înconjoară și al trăirilor suscitate de aceasta, într-o varietate de genuri, Debussy a devenit pentru francezi „Claude de France”, și a ajuns la cumpăna celor două veacuri, XIX și XX, un simbol prin care prestigiul muzicii franceze a fost din nou înălțat pe o nouă culme. Piesa Claire de lune explorează întreaga tastatură, cu o fluiditate profundă, dând drum liber sentimentelor. Ascultând această piesă interpretată de Stephen Hough, ne-am putut imagina o scenă a nopții, cu lună plină pe cer, nori care se adună și se destramă, ploaia care începe să picure, cade pe frunze, se intensifică, trezește ramurile copacilor din somn, lumini se aprind în ritmul muzicii și toate sunt minuni ale lumii prea puțin înțelese de noi, dar simțite cu simțurile dăruite nouă, cu inima care începe să bată puternic în trupurile noastre firave…

   Contactul direct și permanent cu arta poeților simboliști pe ale căror versuri a compus  aproape optzeci de melodii, mai mult de jumătate fiind scrise în primii doisprezece ani ai activității de creație, îl definesc ca un maestru al tălmăcirii sincere și adevărate a versului în muzică. Debussy însuși exprima: „Muzica nu este dublură a versului, ea îi creează o dimensiune nouă”. El s-a apropiat, în special, de poezia simbolistă a lui Paul Verlaine și a lui Charles Baudelaire, de arta lor de a face să vibreze multiple rezonanțe.

   Images este un tablou muzical, imaginile fiind menite să evoce tablouri ale vieții, amintiri. Arpegii, strălucitoare texturi alternează cu momente de anxietate, toate tablourile având o scurtă durată, precum momentele vieții noastre reale.

   Robert Schumann (1810-1856), compozitor, pianist și critic muzical german, și el unul din numele cele mai importante ale romantismului, adică a dragostei fără speranță, a melancoliei, miraculoaselor transformări spirituale, vieții scurte, de multe ori secerată de o boală. Omul și muzicianul Schumann întruchipează pe romanticul german, așa cum cel francez este ilustrat de Berlioz, iar cel slav de Chopin. Un tablou oarecum sumbru, dar real. Cu toate că Romantismul poate părea la prima vedere un curent artistic depresiv, el a stăpânit absolut întregul secol a nouăsprezecelea și a trecut triumfător pragul secolului douăzeci. Operele create în această perioadă (muzicale, literare, filozofice, plastice) poartă amprenta marilor capodopere și continuă să atragă și astăzi publicul iubitor de frumos de pretutindeni.

   De tânăr, Schumann s-a căsătorit cu Clara Wiech – pianistă talentată, recunoscută din copilărie fiindu-i virtuozitatea, prima figură notabilă de muzician-femeie din istoria mai recentă. După căsătorie, Schumann a intrat în cea mai fecundă perioadă de creație a vieții sale. Cu această pianistă a împărtășit una dintre cele mai frumoase și cinstite prietenii ale Romantismului muzical.

   Fantezie op. 17  a fost catalogată drept un „strigăt dureros către Clara”, un poem muzical în trei părți. Starea sufletească, culoarea, sugestia, aluzia – acestea erau pentru Schumann foarte importante, mai importante decât niște fugi, rondouri sau sonate scrise corect. Începutul piesei relevă acest spirit. Mâna stângă a pianistului se pregătește pentru o temă motto pasionantă, în octave – o adevărată furtună dezlănțuită. Unitatea impusă de această singularitate tematică este mai mult cimentată prin continuarea acompaniamentului furtunii. Modificările numeroase și violente ale stării de spirit până la urmă trec în legendă… Episoade contrastante, un ritm punctat continuă în mod obsesiv, ceea ce sugerează puternic starea emoțională fragilă a compozitorului, viața căruia urma să se încheie mai târziu, în nebunie.  Piesa este plină de derogări virtuozice, redate pasional de pianistul  Stephen Hough. Un final lent, expresie poetică – șoapte, regrete, dorința de dezvăluire sufletească a pianistului, asemenea poetului în cuvinte… și triumful nobil, înainte de liniștire…

   Ludwig van Beethoven (1770-1827) a fost unul dintre cei mai mari creatori din istoria muzicii, făuritor de noi forme de expresie în muzică.

   În Durham, la Baldwin Auditorium, excelentul pianist Stephen Hough a încheiat concertul său, interpretând  una dintre cele mai cunoscute sonate ale lui Beethoven, o piesă dramatică, dar extrem de concentrată, care culminează într-un climat profund. Compusă între 1803 și 1804, sonata Appassionata este una dintre cele mai furtunoase lucrări ale pianului, piesă compusă într-o vreme de furtună, într-un moment în care auzul lui Beethoven se deteriora rapid. Spiritul revoluționar, ostil sorții compozitorului este reliefat chiar de la început, în timp ce deschiderea fantomatică este lăsată deoparte brutal de o izbucnire dureroasă, de-a dreptul lacerantă, cu acorduri complete în ambele mâini. Contraste dinamice explozive, care te lasă aproape fără respirație.

Povestea spune că la un spectacol memorabil dat de Beethoven, el avea un tehnician în stand-by, a cărui slujbă era să distingă corzile rupte, pe măsură ce Maestrul bătea instrumentul în supunere. Oricum, datorită acestei piese, muzica clasică nu va mai fi niciodată la fel. Extremele pianului au fost folosite cu mare virtuozitate de pianistul Stephen Hough, cu mare efect – de exemplu la recapitulare atunci când mâna stângă se topea în mod repetat, fără a schimba degetele pentru a obține cel mai bun efect, acea minunată căldură și expansivitate din sonata lui Beethoven.

Czerny își imagina  „valurile mării într-o noapte furtunoasă, în timp ce strigătele de primejdie se aud de departe”. Nimeni nu scrisese nimic atât de puternic pentru pian solo înainte de această sonată, și până în prezent rămâne un reper în istoria muzicală.

   Am remarcat virtuozitatea pianistului, puterea și precizia cu care degetele mâinilor apăsau clapele pianului, cromatica notelor care curgea ca valurile unei mări, când furioase, când blânde, acordurile care cădeau cu o precizie uimitoare, ca fulgerele din cer, provocând incendiul sufletelor… Mă uitam dacă Stephen Hough nu avea și el un tehnician în stand-by, a cărui slujbă trebuia să distingă corzile rupte, pe măsură ce bătea instrumentul în supunere totală!!! I-am privit degetele, lungi și puternice, rapiditatea cu care degetele se supuneau minții și uneori aveam impresia că nu sunt coordonate de minte, ci sunt unelte separate, pe care clapele le dirijează și nu invers… În acele momente am dat crezare celor afirmate de unii că, prin antrenament, întreaga greutate a corpului poate fi susținută într-un singur deget. Vârful degetelor excelentului pianist Stephen Hough treceau cu măiestrie de la furtună la calm, la visare, la speranță… Atunci ridica privirea undeva spre cer, mișcând întrebător, hamletian, din sprâncene…

 
george FILIP: PLÂNG CLOPOTELE… PDF Print E-mail
User Rating: / 1
PoorBest 
Written by Ştefan Doru Dăncuş   
Friday, 15 December 2017 11:00

 

-adio Regelui MIHAI I-

 

                  Motto:

                         la Argeş, la mănăstire,

                        se-aud imne din Psaltire:

                       când o Ţară-ngenunchează

                      Regele -din cer- veghează...

 

astăzi plânge toată Ţara

şi la Argeş - trist răsună

clopotele ce duc sfara

ca în datina străbună.

 

s-a-ntors regele acasă;

lungă i-a fost pribegia.

într-a vremilor melasă

îl salută ROMÂNIA.

 

tot regatul îl salută.

regele -în raclă- tace.

după-atâta vreme slută,

pulsul vieţii e tenace.

 

hai să-ntindem Tricolorul

peste racla care-l duce

şi să-i punem -veşnic- dorul

ortodox la sfânta cruce.

 

...de-ar fi în altar, poetul

l-ar ruga pe rege: sire,

comunismul şi procletul

să nu-i ştergi din amintire!

 

la Argeş - la mănăstire,

vine MIHAI să se culce

lângă ANA lui - ca mire;

fie-le vecia dulce...

 
România Magnifică: „...avem in limba noastra un concept special pentru libertate: neatarnare.” PDF Print E-mail
User Rating: / 1
PoorBest 
Written by Ştefan Doru Dăncuş   
Tuesday, 12 December 2017 10:57

 

Constantin Noica
(n. 12 iulie 1909, Vitănești, județul Teleorman - d. 4 decembrie 1987, Păltiniș, județul Sibiu)



„Am încercat să arăt unui om de cultură francez că avem în limba noastră un concept special pentru libertate: neatârnare. Străinului i s-a părut simplu să replice că-l au mai toate limbile şi în primul rând limba franceză, cu indépendance. Dar cuvântul nostru nu înseamnă numai ne pas dépendre, ci şi: ne pas pendre, să nu atârni – am spus – şi atunci ceva se schimbă în ideea de libertate, sau ea se îmbogăţeşte cu un sens nou.
Libertatea obişnuită se sparge repede în „libertăţi”, pierzându-şi astfel tăria, oricâtă îndreptăţire ar păstra în pulverizarea ei; pe când neatârnarea n-are plural, în chip firesc. Şi ea spune ceva de care nici libertăţile, nici libertatea nu ştiu îndeajuns. Spune întâi, ca şi ele, să nu atârni de alţii (ceea ce nu este uşor, chiar într-un regim de libertate, căci pe căi neştiute ceilalţi, cu gândurile lor exprimate şi tipărite, pot să te subjuge şi să te pună în stare de atârnare); şi mai spune ceva unic: să nu atârni, să fii uşor, să fii liber abia astfel. Asta-mi aminteşte – a răspuns ironic străinul – de vorba unui mare avocat francez despre România dintre cele două războaie, cu prilejul unui proces făcut de firme străine: “nous sommes aux portes de l’Orient, oû tout este pris à la légère”. Da, nous sommes aux portes de l’Orient, am recunoscut. Sântem la porţile acestui Orient care, întâi cu Asia Mică, apoi cu Grecia, cu Ierusalimul şi din nou cu Asia Mică (Siria), cu Alexandria şi în fine cu Bizanţul, a dat aproape totul lumii apusene. Să admitem că este aşa, a replicat el; că din Răsăritul Apropiat şi cel european vine greutatea culturii europene. Dar ce-i cu uşurătatea d-voastră? Aţi dat cu ea ceva lumii? Este asta o bună aşezare în realul istoriei?
În realul istoriei, nu – a trebuit să admit -; dar este ceva în posibilul istoriei. Dacă preferaţi, am stat prea des prost cu timpul istoriei, în care n-am obţinut decât un “din când în când”, spre deosebire chiar de unele popoare vecine, care au obţinut în el afirmări mai puternice şi mai durabile; dar stăm bine cu spaţiul, pe arcul acesta al Carpaţilor, pe unde au trecut atâtea seminţii şi unde una singură, cu pecetea romană pe ea, a rămas locului, cu posibilul ei.
Occidentalii au dus realul istoric până la limitele lui: au trimis realul politic până în pragul prăbuşirii Europei (francezii cu vanitatea napoleoniană, englezii cu divizarea Europei, germanii cu trei războaie demente); au pătruns în realul cunoaşterii ştiinţifice până la “scepticism” şi au ajuns cu realul culturii umaniste până la “absurd”. Peste toate, sau laolaltă cu ele, au ajuns, cu realul civilizaţiei tehnice, până la punctul la care se întrabă singuri dacă Terra va supravieţui. Aţi fost prea gravi, toţi. N-aţi avut uşurătate. “Lumea este a mea” a spus omul modern, şi a făcut în consecinţă marile lui isprăvi, acum îndoielnice pentru d-voastră.“

INTRODUCERE LA INTRAREA ROMÂNIEI ÎN CONŞTIINŢA EUROPEANĂ

Din volumul
SIMPLE INTRODUCERI LA BUNĂTATEA TIMPULUI NOSTRU
CONSTANTIN NOICA
Editura HUMANITAS; Bucureşti, 1992

 
Salonul Editorial "Ion Heliade Radulescu" - George Coanda, Alex Valcu si Stefan Doru Dancus PDF Print E-mail
User Rating: / 4
PoorBest 
Written by Cristi Iordache   
Monday, 11 October 2010 09:35

 

Editia a IX-a - Targoviste - 8-10 octombrie

 
« StartPrev12345678910NextEnd »

Page 6 of 3265

Poemul din metrou