Home
Revistă de cultură,civilizaţie şi atitudine morală
Gheorghe Andrei NEAGU: PARTIDA DE POKER (PIESĂ DE TEATRU ÎNTR-UN ACT) PDF Print E-mail
User Rating: / 1
PoorBest 
Written by Ştefan Doru Dăncuş   
Saturday, 22 October 2016 11:55

O cameră de hotel. Pe cele două paturi 5 – 6 chibiţi. Gol pe jumătate, cu abdomenul revărsat peste pantalonii de trening, prozatorul Traian stă tolănit pe o mochetă roasă, lângă măsuţa scurtă ce-i ajunge până la nas. Ochii bulbucaţi, chelia de pe creştet şi pletele de la ceafă, îl dau un aer comic. Pe un scaun, la stânga, Laurenţiu Directorul, preşedintele Uniunii Scriitorilor din România. Tânăr şi cu şarm masculin. În picioare ,poetul Florin în sacou alb, fără cravată. Mai gras, dar îmbrăcat, stă în dreapta prozatorului. O voce bate cărţile, fumând excesiv. A patra mână lipseşte. Reporterul stă la uşa dinspre balcon. Poetul Horia Zilieru balansează când pe un pat când în picioare. Ziaristul e tolănit într-un cot la spatele chibiţilor. E plin de vervă şi e Marius Tupan. Poetul Florin Muscalu, atacă în permanenţă teme literare, spre disperarea jucătorilor interesaţi aproape exclusiv de joc. A patra mână va fi Laurenţiu Directorul sau Ilici, cum din greşeală s-a exprimat Fănuş Neagu la una din ediţiile de la Salonul Dragosloveni.

            O voce: - Patru beţe …

            Poetul: - E un intelectual. E-adevărat?

            Altă voce: - Mai am douăzeci.

            Prozatorul: - Deci o mie. Aşa

            Vocea: - Ţi-am dat patru şi mai am două beţe.

            Prozatorul: - Eşti băiat bun.

            Prozatorul: - Douăzeci, deci o mie…

            Poetul: - Prost nu este, dar nu este un intelectual de anvergură.

            Altă voce: - Aşa băăă!

            Altă voce: - Da fă-le bă, nu le tăia!

            Poetul: - Ştie ceva, da ştie.

            Ziaristul: - Într-un articol de-al meu

            Altă voce: - Interesant. Dă cărţi.

            Poetul: - Ai ajuns să scrii şi tu?

            Chibiţul: - Ce-aţi fi făcut voi amândoi  acolo, nu ştiu…

            Vocea: - Bun.

            Poetul: - Dar ăsta cât are?

            Vocea: - Are ceva… Are şi el

            Altă voce: - Ani?

            Vocea: - Taie. Păzea!

            Poetul: - Păi ştiu eu?

            Vocea: - Adu bă o scrumieră de la voi!

            Reporterul: - N-avem!

            Directorul: - Cum n-aveţi bă!

            Reporterul: - Dar ce voi aveţi?

            O voce: - Pune vin în pahare!

            Altă voce: - Uite, farfuria aia de acolo. Deci e foc la înaintare!

            Altă voce: - Da!

            Vocea: - Hai bă, puneţi miza. Pune în pahare!

            Reporterul: - Vreţi voi?

            Vocea: - Plânge masa. Tu nu vrei?

            Reporterul: Nu-mi trebuie băi!

            Poetul: - De caracterul lui să nu mai vorbim!

            Altă voce: - Băi, unde le pui tu?

            Reporterul: - În balcon…

            Directorul: - Cine?

            Vocea: - Cât?

            Altă voce: - Pe de trei…

            O voce: - Dă-le pe toate. Una, două, trei

            (Din afară poetul): - La, la, la, la (periniţa)

            Vocea: - Na şi ţie, una, două, trei.

            Poetul: - Hai, suntem prieteni!

            Vocea: - A cui e rândul. De ce? După decembrie…

            Reporterul: - Băi, da Ulici nu vine?

            Ziaristul: - Nu bă. S-a dus la Ulianov…

            Poetul: - Numai, numai puţin(ţine paharul să i se toarne vodcă). Mulţumesc!

            Vocea: - Poate ţi-e foame?

            Poetul: - Nu. Eu mă gândesc aşa cu ani în urmă.

            Vocea: - Sec!

            O voce: Aţi ajuns să beţi…

            Reporterul: - Staţi jos că vă aduc acum!

            Poetul: - Traian îmi spune!

            Vocea: - Te rog frumos.  Săru’ mâna (Ia paharul cu votcă).

            Poetul: - Asta vroiam să spun. Torn şi eu cât pot.

            O voce: - A mai rămas cinci sute. Deci plătim!

            Vocea: - O bucat’ de pâine. Ţi-e foame?

            O voce: - Sec!

            Reporterul: - Staţi aşa. Vă aduc nişte carne.

            Vocea: - Asta vroiam să spun eu. Te rog frumos. Săru’ mâna.

            Altă voce: - Da

            O voce: - mai rămas cinci sute. Deci plătim …

            Vocea: - Lasă bă…

            Vocea: - Stai bă un pic. Da bă Mitică, da.

            Poetul: - Săru’mâna. Eu sunt un tip care pun acest pahar al meu.

            Vocea: -  Gheorghiţă, dă bă aşa şi luăm. Aşa. Aşa, foarte bine. (Ia o felie de pâine)

            Poetul: - Vă mai dau? (zgomot de veselă).

            Vocea: - Nu, nu. (ia şi o bucată de carne) Eu vreau Florine, vreau. Dă-mi mie trei (aruncă trei cărţi pe masă).

            O voce: - Şi mie tot.

            Vocea: - Până la patru să fie linişte. Mai dă-mi mie cartea.

            Prozatorul: - Ce faci bă.

            Poetul: - Mă uitam şi eu, să-ţi văd moaca aia. !

            Vocea: - Hm. Ne-a obligat. Merg.

            Altă voce: - Le-ai tăiat.

            Vocea: - Stai aşa

            Poetul: - Bă, tu-i mama mă-sii, dacă ştiam că vin la Chişinău, în ţara tatălui meu, să ajung chelner…

            Directorul: - Hai domnule, dacă ai haina albă… Ce vrei? Ce noi te confundăm?

            Poetul: - Am înţeles, să trăiţi! (Face o plecăciune. Râde)

            Directorul: - Ce dracului să faci? Da mie mi-ai pus din vinul ăla vechi, în loc să-mi dai vin de Focşani.

            Poetul: - Nu, e de Focşani.

            Directorul: - Nu, e de la cârciumă.

            Vocea: - Ţi-am dat Galbenă de Odobeşti, băi!

            Poetul: - Află, că dacă mai spui lucrul ăsta… (râde) îţi retragem salariul de la Uniune!

            Directorul: - Nu domn’le, nu ştiu.

            Vocea: - Eu am vin de la cârciumă!

            Directorul: - Bine, hai îmi cer scuzele de rigoare. Gata! Am venit cu obligi. Care eşti al doilea?

            Prozatorul: - Hă, hă…

            Vocea: - Am zis pas deschiderea!

            Prozatorul: Şi pas!

            Poetul: - Succes de scânduri, directore!...

            Directorul: - Da

            Poetul: - Gustă aici să vezi (îi dă paharul). Este acelaşi lucru?

            Directorul: (Gustă) – Da!

            Vocea: - Deschid eu!

            Altă voce: - Eu am avut vin de la ăsta!

            Poetul: - Da?

            Altă voce: - Da!

            Vocea: - Ce-ai acolo? Vrei ochelarii directore?

            Altă voce: - Am băgat 3 beţe.

            Directorul: - Eu şi cu unul din ăştia. Recunosc, nu văd.

            Poetul: - Nu mi-am dat seama de asta!

            Directorul: - Dar nu l-ai băut băi!

            Voce: - Ce, am băgat un nene.

            Altă voce: - Eu şi cu el care luăm.

            Directorul: - Dar nu l-ai băut băi!

            Poetul: - Nu mi-am dat seama de asta!

            Vocea: - Oricum tot nu scapi!

            Ziaristul: - Ia o pastilă de cap

            Vocea: - Dar îţi stă bine, bă cu rubaşca.

            Ziaristul: - Hai? Mi se umflă tâmplele.

            Directorul: - Poate că-ţi cresc coarne. (se deschide una).

            Vocea: - Vine Gheorghiţă.

            Directorul: - Ce-ai adus acolo? Cisnădie?

            Horia: - Pentru mine să mănânc o bucată de pâine.

            Reporterul: - Pâine, ăăă, ăăă, ficat!

            Prozatorul: - Dă bă încoace, hai şi tu, nu vezi că-s înfometat? (Reporterul pune pachetul peste cărţile de joc). Nu, nu, ia-le repede de-aici, ia-le repede!

            Directorul: - Nu!

            Prozatorul: - Nu, nu le pun pe masă.

            Reporterul: - Dar unde să le pun bă Traiane?

            Prozatorul: - Aicea-s cărţile.

            O voce: - Am mers fraţilor şi eu !

            Horia: - Nu vreţi pâine?

            Directorul: - Las că ţinem aşa (ia o felie).

            Poetul: - Nici eu nu mănânc aşa mult. Am mâncat la carneee! De aseară(ia o felie)!

            O voce: -Băi nea Mitică!

            Directorul: - Trece. Cip

            Vocea: - Cip. Trei cărţi.

            Horia: - Luaţi bă o bucăţică de pâine, bă.

            Poetul(scoate un cuţit cu tot felul de lame şi accesorii): - Ia uite de am eu aici!

            Horia: - Şi cuţit şi linguriţă?

            Vocea: - Asta nu merge!

            Directorul: - Ai zis cip.

            Altă voce: - Şi cip.

            Poetul: - Auzi Gheorghiţă, fii atent ce are aici. Asta este lingură. Iată-le!

            Directorul(cu gura plină): - Pas parol.

            Vocea: - După Mihai.

            Poetul: - Lasă bă, l-am cumpărat de aici! Asta este lingură!

            Altă voce: - N-a văzut cărţile!

            Poetul: - Şi asta este furculiţă.(Toţi mănâncă, vorbind în acelaşi timp sau jucând cărţi).

            Directorul: Asta nu e bine.

            O voce:  - Ai venit? (Uşa se deschide. Apare Laurenţiu Ulici).

            Toţi în cor:  - Aaaa!

            Directorul: - Nu se poate!

            Poetul: - Nu-i adevărat!

            Directorul: - Nu se poate. Hai, ura! (Ia paharul şi bea). Ce-i bă (către ceilalţi).

            Prozatorul: - Hai, ce-i?

            Ulici: - Ce faceţi voi aici?

            Directorul: - Păi te aşteptam. Ţi-am lăsat bilet în uşă. Hai!

            Ulici: - Am găsit biletul, d’aia am venit!

            Directorul: - Păi da, na! (îi face semn să stea pe scaunul liber cu spatele la uşă)

            Prozatorul: - Ia un scaun!

            O voce: - Dă-i pantalonii jos!

            Prozatorul: - Dă-i un băţ!

            O voce: - Nu, nu, nu!

            Directorul: - Dau eu (se aşază)

            Ulici: - Ce-i asta dom’le?

            Tupan: - Păi, bani aveţi. Aici!

            Directorul: - Da, stai jos! Gata!

            Prozatorul: - Gata, gata!

            Ulici: - Păi, cât?Pe 25 de bani?

            Directorul: - Păi, cincizeci de lei, băţul!

            Tupan: - În capul mesei!

            Prozatorul:- Gata!

            Directorul: - Mai mult!

            Traian: - Mai mult? Ridicăm mai mult?

            Directorul: - Nu, nu, nu, ai băi!

            Ulici: - La Uniune suntem profesionişt.Cu voi, îmi cobor nivelul, la amatori!

Partida îşi continuă cursul în aceeaşi atmosferă, până dimineaţa când se dădu micul dejun gratuit, înainte de a se deplasa la Sărbătoarea Limbii Române de la  Chişinău.

 
Claudia Elena Peter: Prima dragoste, part one PDF Print E-mail
User Rating: / 1
PoorBest 
Written by Ştefan Doru Dăncuş   
Saturday, 12 August 2017 13:16

 

Am văzut-o azi pe Dara, trecea strada. Serveam o cafea la fosta braserie, cu altfel de nume azi. Mă întâlnisem cu un coleg de liceu, întâmplător. Devenise taximetrist și nimerii în taxiul lui în drumul de la gară. Hai la braserie la o cafea, zice, mai depănăm amintiri, de parcă am avea ce amintiri depăna, nu fusesem cine știe ce prieteni. Nu era băiat rău, dar nu prea aveam chef de reînnodat relații liceale. Am lăsat în urmă și facultatea, nu doar liceul. Și țara asta, nu doar micul oraș natal. Uit-o pe Dara Antoniade, strigă colegul, cu buza pătată de cafeaua aburindă încă. N-o mai cheamă Antoniade, cine să mai recunoască fetele astea, toate s-au măritat, au făcut prunci, s-au îngrășat. Uită-te și tu la Dara, mândrețea liceului, uită-te la ea acum!

            O femeie în floarea vârstei, grăbită, căutând cu privire mioapă în stânga sau în dreapta, claxonată prelung de jeep-ul nerăbdător, ce lăsă în urmă o dâră inconfortabilă de manea. Dara înlemni înaintea trecerii de pietoni, își ținea strâns o geantă mare, din imitație grosolană, era încotoșmănită cu paltonul ponosit de la second-hand, purta eșarfă albastră cu violet, iar din zarea amintirilor parfumul ei mă împresura cu aceleași senzații albastre-violete. Sunt Dara, nu Dora, mi-a strigat copila! A venit într-a noua la noi în clasă. Se așeză timidă în prima bancă, strângea la piept ghiozdanul vechi de la second-hand. Să vă purtați frumos cu ea, ne sfătui degeaba diriginta. I-a murit mama, sărăcuța, s-a transferat cu tatăl ei aici, e inginer la uzină. Le-a dat garsonieră de serviciu și primă de instalare, taică-su e specialist în electrotehnică, iar de când cu modernizarea uzinei, se caută specialiști. Poreclele n-au întârziat să apară, Dara portocala, Dara măgara, Dara pârlita, Dara tocilara! Fata străină le încasa cu stoicism, strângea buzele enervată și nu riposta. Iar eu îmi aminteam cum buzele ei erau roze și pline, iar sub pulovărul demodat, croșetat de bunică-sa, talia-i era de viespe, iar sânii mai desenați decât ai celorlalte fete. Poate de aceea n-o suportau nici ele și-i strigau batjocoritoare fată de inginer, ca și cum funcția superioară a tatălui, ar fi fost o mare rușine.

Săraca Antoniade, uite cum stă ca proasta și-i verde la pietoni, am auzit eu că s-a dilit, comentă colegul. Și ce bucățică mișto era pe vremuri!

Nu ne-am dat seama de la început, noi, băieții. S-a organizat un bal de sărbătoarea Dragobetelui. Directorul nostru, român verde, ținea abitir la tradițiile moștenite. Ne-am dus cu toții, la vrăjeală, să ne batem joc de pregătirea destoinică, să mai ardem pipăieli la colege prin colțurile cantinei. Fetele dichisite și primenite, ca la bal, chicoteau în cercul lor, subiecte complet lipsite de valoare morală. Când intră Dara Antoniade, cu toții am uitat să respirăm pentru o secundă. Cum naiba devenise din molie, fluture, iar așa fluture cum era își deschise aripile și pluti pe vânticelul ventilatoarelor din tavan, lăsându-ne pe toți muți de admirație. Era de culoare albastru-violet, cu părul negru valuri, valuri, cu ochii luminați de necurata putere a diamantelor înghițite. Era translucidă, râu lumină, supranaturală.

I-a murit bărbatul, săraca, copii n-are. Se pare că n-a vrut ăla, la ce să se înhame și la prunci! Se zice că n-a avut o viață bună cu el, l-am dus odată cu taxiul, venea de la alte femei și m-am gândit instant la biata Antoniade, ce-l așteaptă cu ciorba caldă pe masă.

În cinci minute se făcu coadă la Dara, caiețelul de bal i se umplu cu oferte. Surâdea enigmatică, iar rochița ei se unduia transparentă în jurul corpului de copilă, pregătit să înmugurească, femeie.

Gurile rele zic că de fapt a fost gravidă, dar a venit nenorocitul într-o seară cu chef de pumni, și-a lăsat-o fără doi dinți în gură și copil în pântece. Degeaba a venit poliția, a stat săraca prin spitale, plângere nu i-a făcut, iar fără plângere ce să facă poliția, dom‘ne, că nu se poate băga. Bine c-a scăpat de golan, și-așa n-a lăsat-o întreagă la minte!

Refuză pe toată lumea, surâdea seducătoare, lovea cu aripile aerul din jur și mireasma lui mă amețea ca un drog. Se uită la mine de acolo, din înaltul zborului și mă invită la o plimbare, e foarte cald aici! N-am știut ce să-i spun, după atâtea cuvinte rele nu mi le găseam pe cele bune. Eu am văzut-o fluture și când era molie, dar era mai mișto să mă aliez turmei, să-mi bat joc de copila fără apărare. Să fiu laș, decât să-mi asum bărbătește. Dar eram un copil, aveam paisprezece ani și mă credeam buricul pământului. Dara tăcea, ofta, privi în sus la cerul senin de februarie târziu și deodată ne-am amintit amândoi că azi e Dragobetele. Ai sărutat vreodată pe cineva? Desigur, am sărit să mint, doar nu era să recunosc adevărul. O fată, insistă, râde. Vrei să mă săruți și pe mine?

Îți mai amintești ziua aceea la teză la română, noi praștie, dracu a citit vreo carte, vreun comentariu. Antoniade ne arăta la toți, noi o împingeam și-o stresam, zi fă și mie! Ne zicea la toți, dom‘ne, că tare era deșteaptă. Ne-a văzut profa și-n loc să ne pedepsească pe noi, ce face hoașca bătrână, îi dă ei unu în teză. Frate, să leșin nu alta! Tu ai sărit ca ars să-i iei apărarea, dar ea nu s-a împotrivit, a ieșit calmă din clasă, nu mă face pe mine o notă, așa a zis. Ne-a umilit pe toți atunci, tu te-ai enervat, te-ai certat cu profa, noi te-am acuzat că-ți place de Antoniade, tu i-ai tras un pumn lui Sandu Scurtu și ți-a scăzut diriginta nota la purtare. Ia zi, chiar îți plăcea de Antoniade?

Poate semnificația zilei e de vină, în fond e ziua îndrăgostiților, iar eu cu fata stăm pe bancă, cutremurați de frigul ce nu se dă plecat încă. Vrei, adică, vrei să mă săruți și pe mine, dacă știi cum se face? Sigur, nu e mare lucru? Închise ochii, iar gene de catifea se culcară interogative peste pielea albă. Țuguie buzele copilărește. Aștepta. Ce faci, nu mă săruți, nu-ți place de mine? În ochi  îi tremura o lacrimă. Ba da, ba da! Am sărit, încurcat de moarte. Ce să fac, cum să fac, să-i spun adevărul, care adevăr? Nu mințisem prea tare, am sărutat de un milion de ori pe mama și pe surioara mea. Dar cu Dara era diferit. De ce naiba mi-a cerut mie una ca asta, de ce naiba să-mi placă tocmai de ea, ce, nu erau în școală fete mii și mii? Și toate mă plăceau și Ana, Georgiana, Roxana!

Mi s-a cam uscat stomacul de la cafeaua asta, zi luăm și noi ceva de haleală? Uit-o dom‘ne cum stă acolo ca toanta, s-o ajute cineva să treacă strada ca pe babele de optzeci de ani! Plec, am spus. Eu n-am uitat umilința tezei la română, ne-a ajutat pe toți, iar noi toți n-am ajutat-o. Fugi, dom‘ne, minune dacă te mai recunoaște că-i dusă cu capu‘! Ies fără să-l salut și-o văd cum pornește sacadat, împinsă de mulțimea adunată grămadă. O strig, dar numele ei se pierde în rumoarea străzii, iar roșul implacabil al semaforului mă separă încă o dată de nedreptatea făcută.

Am găsit-o luni la ora de mate, numai ea știa rostul formulelor într-o problemă. Scria citeț râuri de numere pe table, în surâsul încântat al profesoarei. Învățați tăntălăi, noroc cu Dara, astfel îmi iau câmpii cu derbedei ca voi, mulțumesc scumpică, du-te la loc, nota zece! Nici nu se uită la mine, se așeză dreaptă în bancă, știe că toți o urăsc pentru că e deșteaptă și frumoasă. Profa turuie alte numere noi și abstracte, mă hotărăsc să mă răzbun. De ce? Pentru propria-mi neputință am s-o fac să plătească, dacă o să spună tuturor că n-am fost în stare s-o sărut? Sau mai rău, dacă o să creadă toți că-mi place de ea. Aveam o reputație de păstrat, ce naiba! Și așa Sandu Scurtu și Dorin Lobodă m-au cam luat la mișto că m-am plimbat cu ea de Dragobete. De ce dracu i-am spus că nu știu cum se sărută, dacă suspina și îndruga într-una că nimeni n-o iubește, că i-a murit mama și alterahaturide gen! Aveam eu vreo vină, alta, decât că-s sensibil ca mama? Trebuia s-o fac cumva să nu mai plângă, la fel cum făceam și cu surioara mea mai mică, o luam în brațe sau îi dădeam ursulețul de pluș, îi pupam obrăjorii și-o întrebam cine-i cel mai mișto frate din lume, eaplângea cu lacrimi de crocodil și-mi striga tare, tare numele. Dar cu Dara e altfel, altul e freamătul inimii, alta reacția corpului, doar să mă gândesc la ea și uite, bărbăția mea precoce…, prost am fost că n-am sărutat-o!

La un moment dat am pierdut-o. Undeva între Bulevardul Magheru dispăru. Un autobuz de școală îmi claxonă prelung traversarea nepermisă și-am zărit-o în fața cofetăriei Scala. Se proptise în mijlocul trotuarului și fixa pierdută butaforiile apetisante din vitrină. Poate i-o fi foame, gândesc, chiar așa rău să fi ajuns cum îmi povestise Dorin Lobodă!

E rău fără mamă? Tresare. Ce idiot pot fi, dintre toate întrebările lumii tocmai pe asta s-o pun? Parcă mie mi-ar fi bine fără mama, chiar dacă uneori este enervantă, e totuși mama mea cea frumoasă, veselă, care gătește orice fel de prăjitură, îmi cumpără cele mai tari chestii, se ceartă cu tata pe tema asta. Odată când am luat un trei la mate nu i-a spus tatei, așa faină e mama! Dara ridică din umeri, nici când trăia nu era prea bine că a fost bolnavă de mulți ani, tati a zis că doar când eram eu mică de tot a fost sănătoasă, dar eu nu mi-o amintesc decât așa. Nașpa! Ne-a convocat directorul la cabinet și așteptam amândoi să intrăm. După faza de la teza la română, mama a sărit zece metri în sus și-a venit la școală, iar diriga l-a chemat și pe tatăl ei. Acum sunt înăuntru, iar noi singuri în anticameră. Secretara a plecat să-și cumpere gogoși, la cât e, fix ăia îi lipseau! Iar Dara miroase frumos ca primăvara de afară. Își leagănă picioarele subțiri, încălțate în pantofiorii ridicoli, violeți, cum poartă fetele. Mulțumesc că mi-ai luat apărarea, zice. Pentru puțin, zic, și cavalerismul mi se umflă-n piept până la cer și înapoi. Dar puteai să te calmezi, în fond a avut dreptate profa. M-am dezumflat instant. Crezi că pentru tine am făcut-o și de ce a avut dreptate, să le scadă nota și la tăntălăii de la noi din clasă! Ți-a scăzut-o numai ție, mare brânză ai făcut! Chiar mă enerva, și parfumul ăsta cu care se dădea, și rochița asta cu buline! O vâlvătaie de foc îmi cuprinse obrajii și gura ei tremura vizibil. Am făcut eu prostii mai mari, stai liniștită, mă dau mare. Mi se rupe de profa de română, director, dirigă, școala asta cretină! Avea ochii catifelați, umezi. Ce imatur ești! Pufni disprețuitoare și picioruțele se mișcau enervante. Trebuia s-o pedepsesc, mi-am jurat s-o fac, prea-și luase năsucul cârn la purtare! Să facă mișto de mine întreaga clasă pentru că i-am luat apărarea, de parcă mi-ar plăcea de ea, de prințesa asta matură, cu rochițele ei demodate și cumințenia întruchipată. Și pentru că nu-mi venea nici un alt mijloc crunt de pedeapsă, iar ea avea ochii mari și gura umedă, am sărutat-o. Chiar acolo, în anticamera directorului școlii numărul trei, din orașul x, din județul y, țara z. Dara încremeni și uită să mai respire o eternitate, atât cât dură primul meu sărut de dragoste.

Eram acolo, la doar câțiva metri de ea și priveam uluit cum vânzătorul o hâșâia din fața magazinului, ca pe o cerșetoare. Ținea strâns sacoșa urâtă, veche și porni ca o mașinărie, cu trupul drept, cu pașii apăsați, de parcă ar fi vrut să se ancoreze într-o realitate palpabilă. O strig, dar nu aude, nu răspunde. Fug după ea, dar mi-e frică s-o ating. Nu vede pe nimeni, pășește sacadat într-o lume abstractă, complet neînțeleasă. Ignoră trecătorii de care se izbește, pericolul străzii spre care se îndreaptă oarbă. Dara, Dara, o opresc, o salvez, cu gândul păcătos al rușinii, al jenei privirilor oamenilor când ea se zbate, țipă, iar eu o potolesc cu o îmbrățișare. Se topește încet și curge apă în brațele mele.

Așa ne-a găsit mama mea și tatăl ei. Palizi, tremuram, asurziți de pulsul comun. Mama turuia enervată pe director, tatăl ei mai tactic căută o strategie de împăcare. N-au rezolvat nimic, eu tot șapte la purtare, ea tot unu în teză! O să contest la minister, sări mama. Și noi nu îndrăzneam să ne privim, spășiți și timizi, rochița ei mă atingea subtil și căldura mâinii cu care o netezea ritmic, mă înfioră cu frisoane de febră. Uite-te la ei cât sunt de afectați, exclamă ascuțit mama și-am tresărit amândoi aduși la realitate. Hai, iubirea lu‘ mama, gestul ei blând, cunoscut, îmi aduse aminte de copilăria lipsită de griji și dragostea necomplicată, pe care o primeam oricum fără să fac nimic în schimb. Te transfer la altă școală, nu mai stăm cinci minute aici! Poftim? Deodată adorata mea mamă deveni inamicul numărul unu și dragostea ei lipsită de orice importanță. Totuși, am plecat cu ea, lăsând imobilă și tristă fetița, ce căuta derutată ca mine, copilăria pierdută.

Andrei, tu ești? Mă recunoaște, trezită din transă. Surâde palid și-n spatele trăsăturilor fade, a ridurilor înaintea vremii, o recunosc. Doamne, ce minune, ce faci aici? Parcă locuiai la Paris, nu? La Londra! Vai, să ne întâlnim așa, uită-te cum arăt, își netezește părul încărunțit prins în coadă, iar ochii ei mari cu gene catifelate sunt aceeași. Vii la mine Andrei, stau la doi pași, nu prea suport strada, ies rar, e prea multă lume. Doamne ce minune, cu ce să te servesc, cafea n-am, un ceai, o apă? Locuiește într-o garsonieră mică, dar curată, cu mobilă veche și multe cărți. Deschide larg frigiderul, căută febril ceva înăuntru. O cutie de margarină, un rest de pâine și două lămâi, atât. Nu am nici apă, nici ceai, ar trebui să merg să cumpăr, dar mi-e greu să ies, se cheamă agorafobie, silabisi încet jenată. Nu vreau nimic, mulțumesc, am fost la Braserie cu Dorin Lobodă, îl mai știi? Tresare auzind numele, caută iar prin memorie și colțurile gurii se lasăîncet în jos. Nu mai știu pe nimeni, Andrei. Dar pe mine? Surâse, Doamne, surâde și chipul ei se despovăra de masca improprie a altei Dare și Dara mea, fetița, se ivi ca-ntr-o fantă de lumină. 

Și totuși mama nu mă transferă de la școală. Avusem noroc cu tata, ce declară solemn că așa-mi trebuie, să suport consecințele faptelor. Devenisem de nesuportat în ultimul timp, fără chef de învățat, pus pe ceartă, nici cu Andreea nu mai stăteam, că n-aveam chef nici de ea. Iar mama, mai rău ca mine, mă ține după fusta ei, face din mine un bleg și-un răsfățat. Concluzia, m-am întors luni la școală, cu un respect mărit din partea huliganilor, prietenii mei, ce m-au ironizat înainte că eram pămpălău pentru că eram varză la fotbal. Bună, mă salută Dara. Era subțire, înaltă, cu fustiță verde și pulover alb. Salut! Nu știam cum să mă comport cu ea, mă gândisem tot weekend-ul ce-aș putea să-i spun, în ce fel să o privesc, ce să fac mai departe? Situația, departe de-a se concretiza, deveni tulbure și ciudată. Eu încurcat și bâlbâit, ea tăcută și cuminte. Să o declar gagica mea, cum făceau băieții mai mari, mi se părea de neconceput, știam că s-ar râde zece ani pe spinarea mea. Și probabil ar fi trebuit s-o întreb și pe ea ce pretenții avea de la relația noastră. Dar ea tăcea și se uita la mine cu ochii triști. Învăța bine și nu făcea nici o prostie, cum naiba s-o apuc, de unde s-o iau, ce să-i vorbesc și mai ales când, nu ne nimeream niciodată singuri. În clasă stăteam la două sute de kilometri, ea în banca tocilarelor în față, eu în cea a derbedeilor, în spate. La sport, eu cu băieții la fotbal, pe care îl uram de moarte, ea cu fetele la handbal, unde se descurca, evident foarte bine. Fata asta e perfecțiunea întruchipată!

Femeia asta a îmbătrânit înainte de vreme, mi-am spus trist, revoltat. Prepară stângace un fel de sirop de casă, cu sifonul ce șiroia în jeturi zgomotoase. E buun, nu-i așa? Mint și mi-e greață de dulcegăria asta. Ai ajuns mare om, ți-am zis eu, dar tu insistai că școala e nașpa! Off, Andrei, ce mai copilărie am avut, a fost frumos, nu-i așa? Orașul era altfel atunci, fără atâtea blocuri, mașini, știi că au tăiat toți copacii din vechiul centru, au distrus copacii noștri Andrei, acolo unde ai scrijelit cu lama numele meu și al tău, te-am certat că rănești copacul! Dacă l-a durut mângâierea ta, cum să nu-l fi durut uciderea lor. Au ucis copacii Andrei!

Directorul iar veni cu o idee genială, să curățăm parcul! Auzise că noi suntem elevii ce chiuleam de la ore și ne aciuiam la umbra bătrânilor castani din parc, lăsând în urmă chiştoace de ţigări şi ambalaje de napolitană. În ciuda protestelor, iată-ne înarmaţi până-n dinţi cu saci menajeri, mănuşi, măturici şi lopeţi, gata-gata să cucerim universul curăţeniei. Din păcate diriginta noastră cea vigilentă căpătă o răceală cruntă, ce-o ţinu departe de măreţul plan, aşa că directorul ne învrednici cu bătrâna domnişoară de chimie, ce nu deosebea săraca o fată de un băiat, așa rău vedea. După foiala de început de activitate, în prima jumătate de oră când se perindă și directorul prin zonă, am cules vreo două, trei hârtii să nu fie prea bătător la ochi, apoi am abandonat subtil măreața îndeletnicire și duși am fost, care încotro. Cei mai curajoși au întins-o în oraș, printre care nu m-am numărat, fiindcă era ora la care mama sau tata urmau s-o aducă pe Andreea de la grădiniță și o explicație de dat era tot ce-mi lipsea! Așa că m-am aciuit la umbra vechilor castani, împreună cu doi colegi înfricoșați ce o zbughiră în cele din urmă în calea doamnei supraveghetoare, ce ne striga cu disperare. Ce tăntălăi, exclam eu, curajos nevoie mare, deși o nouă boacănă în școală ar fi periclitat serios orice doleanță aș mai fi avut pe anul în curs. Și tare îmi doream un televizor în camera mea, să nu mai suport emisiunile mamei și desenele soră-mii. Rămas singur cuc, la poala bătrânului copac, plictisit de moarte după numai cinci minute, ce idee genială îmi vine? Scot penarul, din penar micul stilet de ascuțit creioane și încep a scrijeli coaja străveche a pomului. Desenez o linie, apoi alta, o întretai cu o diagonală, o liniuță, o înfloritură, un plus, două puncte, când naiba am scris numele ei? Dara, Dara, Dara! Ce nume mai are, nu-l mai auzisem, de unde vine, ce înseamnă, n-a putut avea și ea un nume normal, ca Andrei sau Andreea? An-drei! Plus Dara, egal… am înnebunit, doar n-o să-i las un mesaj de dragoste acolo, în parc, scrijelit în scoarța copacului.Andrei o iubește pe Dara, am scris, inscripționat, imortalizat și-mi imaginam că peste douăzeci de ani alți tineri o să înțeleagă durerea mea, oamenii o să mă simpatizeze, fetele o să plângă impresionate, bietul Andrei ce-o iubește pe Dara!

Și zici că au tăiat copacii? Clătină capul tristă. Hai să-ți mărturisesc un secret, mai demult, acum câțiva ani, când aveam probleme, așa ca toată lumea, mergeam acolo și citeam, atingeam cu degetele și mi te imaginam,Andrei o iubește pe Dara! Ce frumos a fost, ce frumos! Un nod de plâns mă înecă deodată, ditamai bărbatul, mă forțam să mă abțin. Dara mea, adorată și eu ți-am căutat amintirea, nu îndrăznesc să vorbesc, doar gândesc. Pe când eram departe, trezit din exaltări intelectuale sau nu, o căutam copilă, cu rochițe diafane, ochii catifelați, sărută-mă Andrei! Și-am devenit amândoi maturi la umbra copacului, speriați de trupurile revărsate unul în celălalt. Și Dara îl iubește pe Andrei! Ce mai face surioara ta? Se așeză pe scaunul incomod după ce potrivi minute în șir perna ponosită, învelită în material decolorat. Andreea e în ultimul an la medicină, se pregătește pentru rezidențiat. Doamne, atâta timp a trecut? Era un copil și vroia să se facă doctoriță. Mai ții minte când ai uitat-o la grădiniță?

Dragostea noastră ne umplea cu totul. Școala îmi fusese pedeapsă și înainte, dar acum cine mai avea chef de română și mate, când primăvara năpădi năprasnică, câmpurile înverziră pat de flori, cerul dumnezeire infinită, Dara femeia mea. Ne ascundeam de părinți, colegi, prieteni. Ne aciuiam la ea, era tot timpul singură, taică-său muncea și două schimburi. Dara gătea macaroane cu brânză, eu îi sărutam umerii goi, Dara citea prăvălită peste pernă, eu îi mângâiam picioarele goale. Inevitabil a sosit și vacanța de vară, eu fără corigențe datorită ei. Până și mama intră la bănuieli, după ce mă suspectă de cele mai reprobabile obiceiuri, ca țigările și băutura, acum rezultatele bune la școală i se părură și mai suspecte. Dar când înveți dragă, că nu stai niciodată acasă? Înainte de-a face dragoste mamă, femeia mea își condiționează dăruirea de testul la chimie sau referatul la română. Puiul mamii, mă alintă, crede că glumesc. Și eu drăgălaș și seducător profit de credibilitatea maternă. Dara devine tristă când îi povestesc. N-ar trebui s-o minți, e păcat. Păcat e să nu mă săruți. Ba e păcat, o să fim pedepsiți. Sunt deja, mă topesc de dorul buzelor tale, vino în brațele mele să nu mai sufăr. Andrei, dojenitoare, surâzătoare, se topește în mine, irezistibilul.Andrei o iubește pe Dara! Împreună îi găsește aniversarea celor șaisprezece ani și o nouă vacanță de vară.

            Şi cum te-ai hotărât să vii vara asta în orăşelul natal? M-a invitat directorul liceului să ţin o conferinţă, încă de acum trei ani de când am luat premiul. Doamne, ce departe ai ajuns, să ştii că ţi-am cumpărat toate cărţile, uite, le-am aici pe toate, m-am lăudat cu tine la colegele de la fabrică. Nu m-au crezut, dar mie nu mi-a păsat, eu ştiu că odată…Andrei a iubit-o pe Dara, gândesc cu sufletul sfâşiat. Uite, ce-ar fi să-mi semnezi cărţile, un autograf. Nu Dara! Încerc zadarnic s-o opresc, se duce la biblioteca veche pe care o ştiam de pe vremea garsonierei tatălui ei. Dara, nu! Nu pot, nu sunt scriitorul celebrul. Îmi păstrez apartenenţa la ea ca o sinceră aducere aminte, mă lepăd de compromis şi fals. E aceeaşi, nudă la trup şi suflet. O descui, de unde am zăvorât-o demult şi de departe.

Andrei are gagică, Andrei are gagică! Ai mei m-au pus să stau cu Andreea, avea şi ea vacanţă la grădiniţă, iar eu, în accepţiunea părinţilorfrecam menta, m-am trezit cu cea mai detestabilă slujbăever. După două zile de stat în casă şi uitat la desene cu Barbie şi Little Poney, am luat-o pe Andreea cu mine, sub ameninţarea cu tăierea părului tuturor păpuşilor dacă suflă o vorbă şi m-am înfiinţat la uşa iubitei mele. La început stânjeniţi de prezenţa cu ochişori curioşi şi întrebări indiscrete, apoi cu ajutorul fetiţelorpower-puf, ne-am reluat dulcele obiceiuri. Andrei are gagică, Andrei are gagică! Soră-mea îşi ţinuse gura toată vara, iar când în sfârşit începu grădiniţa, a decis că e timpul să mă pedepsească. Mama nu o crezu, dar tata o aduse cu picioarele pe pământ, crezi că ăştia se mărită virgini, ca tine? Şi mama se îngrozi, nu de relaţia mea în sine, ci de sordidele detalii pe care i se înşiruise cu inocenţă, dulcea surioară. Ai pus-o pe Andreea să vadă aşa ceva?

Eşti însurat, Andrei? Am fost. Şi tu văduv? Nu, divorţat. Tot ca o văduvie, crede-mă. Dacă nu merge, e mai bine. Cum era soţia ta, frumoasă, ai iubit-o? Sunt încurcat, nici mama n-a îndrăznit să mă întrebe. Soţia mea era englezoaică, am fost colegi la Cambridge. Ai iubit-o? insistă. Mai mult ca pe mine? ghicesc întrebarea. Mai mult ca pe tine n-am iubit nici viaţa, nici mama, nici pe Andreea. Dar tac. Eram destul de tineri, pasionaţi de Byron şi engleza veche, mă justific. Regreţi că sunteţi despărţiţi? O, nu, ne-am trăit veacul, suntem prieteni și colegi la universitate, fără regrete!  

Fără regrete, Andrei! Plângeam, ea îmi mângâia capul. O sa fug, o să vin la tine, n-o să ne despărţim niciodată, mi se rupe ce zic ai mei, de şcoală. Nu vorbi aşa, familia ta e ce mai importantă, ai o mamă care te adoră, o surioară un înger. E numai vina ei, o pârâcioasă. Să nu zici asta, noi suntem de vină, noi.

Copii ai, Andrei? Nu, soţia mea nu era deloc genul, nici nu s-a pus problema. Nici eu, nu m-a binecuvântat Domnul. Tace, mai doreşti sirop? Nu, mă uit la ceas. Poate vrei să pleci, ai treabă, eşti om important acum, când e conferinţa? Mâine, la prânz. Aş veni, dar…, oftează, îşi netezeşte poalele fustei inexpresive. Cine ar fi crezut să ajung aşa, vezi cum e viaţa asta, unii au noroc, alţii nu. Dara! Nu, să nu mă compătimeşti, îşi îndreaptă spatele, n-aş suporta, nu merit milă, mi-am trăit viaţa cum am vrut, nimeni nu m-a obligat, am fost stăpână, numai moartea n-o putem prevede şi singurătatea ce-o lasă în urmă. Am încercat să fug! am spus deodată. Tresări palidă, speriată de confesiune şi amintirile ce deschideau cu zgomot lacăte. Nu mai are importanţă acum, încercă să mă oprească. Îţi jur Dara, am fugit de câteva ori, ai mei m-au trimis la colegiu în Anglia, au dat bani grei să ajung acolo că n-aveam note prea bune, apoi au vândut apartamentul şi s-au mutat la Cluj. Andrei, nu contează, au trecut douăzeci de ani, eram doi copii.

Mama, tata, inginerul Antoniade, diriginta, mătuşa Lucreţia, şefa secţiei de obstetrică-ginecologie. Şi eu în mijloc împietrit, fără să înţeleg o iotă din tot ce se întâmplă. Mama deschise gura, tata încearcă cu greu să o potolească. Trebuia să vorbim cu copiii, să le explicăm, îndrăzni şi inginerul. Ce să le explicăm domnule, ţipă mama, băiatul meu nu e aşa emancipat ca fata dumitale! Mai taci că-i şi vina ta, strigă tata, prea l-ai giugiulit. Dacă nu vă potoliţi vă dau afară, interveni doctoriţa, mătuşă-mea, aţi greşit toţi, că aveţi ochi de cal, numai de Andreea v-a păsat, parcă Andrei n-are nevoie de mamă, de tată. Doamne, Dumnezeule, ce ne facem, sunt nişte copii, cum să aducă pe lume copii, nişte copii!

Vino cu mine, Dara. Te iau cu mine, plecăm împreună. Se uită lung, neîncrezătoare. Am o situaţie foarte bună la Londra, pot să am grijă de tine, te rog, lasă-mă să am grijă de tine. Pleacă Andrei. Fără regrete, laşi tot în urmă, o luăm de la capăt. Viaţa mea e aici. Care viaţă Dara, garsoniera, oraşul acesta? Pleacă Andrei. Nu fără tine, nu încă o dată. Pleacă, strigă cu o forţă de care n-am crezut-o în stare, ţi-am spus că nu suport mila ta. Nu e milă. Dar ce, regrete tardive, amintiri deşarte, ce-a fost a fost, de ce vii să răscoleşti trecutul, să răstălmăceşti simţămintele unei biete femei. Vreau să te ajut. Să mă ajuţi, crezi că am nevoie de ajutorul tău, pentru că te simţi vinovat? Te implor. Crezi că am nevoie de tine sau de oricine, că sunt prost îmbrăcată, săracă. Pentru că eşti singură şi eu sunt singur, asta-i şansa noastră să reconstruim ceea ce am pierdut. Izbucni în râs, ironic, orgolioasă. Aplaudă. Ce actor ai devenit, unde e băiatul sincer inocent ce-mi săruta sânii toată noaptea. Aici, trebuie doar să-l mai laşi. Taci, pleacă în lumea ta perfectă şi lasă-mă. Am fost singură toată viaţa, mă descurc, ştiu cum să o fac. Te iei şi tu după gura lumii, alde Dorin Lobodă, vai Dara Antoniade, cât de rău a ajuns, că nu-şi vopseşte părul şi poartă haine de lasecond-hand!

Amintirea ei m-a bântuit în toate secundele rămase. După ea, nici eu n-am mai fost acelaşi. Mama a spus că mi-a prins bine experienţa, m-a făcut responsabil, am învăţat nişte reguli. M-au trimis departe, crezând că mă vindec, fără să înţeleagă nimic din drama trăită. Din golul pe care despărțirea l-a săpat în mine. Şi am părăsit-o singură în faţa lumii, fără să-mi asum faptele, s-o apăr. Eu am fost acela care i-a frânt inima şi a lăsat-o gravidă, ascultând cu laşitate de departe, părerile liceului despre inocentă. Au ostracizat-o cu perversitatea cu care au aşteptat asta, iar ea se păstră dreaptă, tăcută, ironică, premiantă. Nu mă face pe mine gura lumii, îmi spunea deseori, enervată de gradul mare de importanţă pe care eu, cu îngustimea minţii, îl acordam fenomenului. Dacă tu mă iubeşti, Andrei, nu-mi pasă ce zice nimeni. Eu te iubesc Dara, dar sunt la Londra şi plâng ca prostul depărtarea, căutându-te ostentativ în trupurile altor colege. Mă prefac, iar prefacerea mă contopeşte cu un văl perfid de uitare. Ţi-am rănit sufletului şi trupul, în ultima noastră noapte împreună, când m-ai trezit înspăimântată: Andrei, ceva se petrece cu mine, iar şiroaie de sânge se scurgeau din tine, avortând spre alte lumi mai bune, rodul dragostei noastre.

Eu Andrei o implor pe Dara. Vreau să mă aşez la picioarele tale, să-ţi dau luna de pe cer, bogăţiile pământului. Nu le vreau! Te rog. Du-te Andrei, lasă-mă, nu-mi aduce nimic bun întâlnirea noastră. Nu înţelegi, te-am părăsit atunci, ar fi trebuit să spun că eu am fost iubitul tău secret, să nu te las pradă injuriilor! Dar acum nu are nici o importanţă, omule, am crezut că mintea ta s-a iluminat odată cu binecuvântarea culturii, a occidentului, ultimul lucru de care am nevoie e să te văd regretând. De ce nu mă crezi pe cuvânt, când îţi spun că sunt bine şi nu-mi pasă de ei, de vorbele lor, m-am împăcat cu toate, cu mama şi tatăl mort, cu copiii mei pierduţi, cu amintirea iubirii noastre. Cum, cum ai făcut aşa ceva, învaţă-mă şi pe mine! Plâng, ditamai bărbatul, iar degetele ei lungi de pianistă, îmi mângâie capul, parfumul albastru-violet mă învăluie cu binecuvântarea amintirii. Trupul ei este iar al meu, de parcă nu ne-ar fi despărţit milioane şi milioane de secunde.

În amfiteatrul fostului meu liceu, pe scena improvizată, în faţa liceenilor şi a profesorilor, a edililor şi observatorilor, a studenţilor şi cititorilor, îmi citeam discursul: „Am intrat la Cambridge, cu bursă, datorită ei. Învaţă Andrei, numai şcoala ne poate duce departe de oraşul acesta. Am scos prima carte şi ei i-am dedicat-o. Şi neapărat o limbă străină la perfecţie, engleza, fără engleză nu ai nici o şansă de afirmare în lumea asta. Am câştigat respectul unor personalităţi, a căror părere era voce dumnezeiască înainte. Doar astfel poţi deveni cineva printre oameni. Am făcut bani din munca şi meseria mea. Pentru a scăpa de tutela familiei, trebuie să poţi câştiga proprii bani, din ceea ce-ţi place să faci, astfel o să munceşti de plăcere. Am văzut lumea, literatura m-a purtat în toate colţurile ei. Trebuie să călătoreşti, nu poţi să judeci pe nimeni până nu te duci acolo, să vezi cu ochii tăi. Am iubit şi am fost iubit. Vine şi dragostea, eşti chipeş, ai succes. Astăzi, reîntors în oraşul natal pot spune că sunt un om de succes, iar perceptele şi regulile după care am construit succesul s-au bazat în totalitate pe încurajările sale". Sala aplaudă frenetică, puştii plictisiţi fluierau exagerat, cine naiba-i ăsta ce ne dă nouă sfaturi de bună purtare, tinerele adolescente visătoare la scriitorul a cărui operă n-au înţeles-o încă şi nici nu-i păsa cuiva s-o înţeleagă. Protipendada liceală curioasă asupra detaliilor picante din viaţa şarmantului fost pezevenchi, cine să fie persoana căreia, vedeta asta repatriată îi datora atâtea? Să fie fosta dirigintă, să fie mama, să fie Elisabeth Bron, fosta soţie, scriitoarea! Eu am căutat-o degeaba în mulţimea străină, ce-mi ascultă din interes sau obligaţie vorbele dichisite. Omagiul îmi era departe, mi se părea că nu-l merit, zâmbetele adulatoare pentru un străin, ce-mi împrumută doar imaginea, la venerat. Mă vedeam acelaşi puşti, enervant, teribilist, ce descoperise savorile libertăţii nouăzeciste şi credea că după prima carte citită va muta munţii din loc. Cât te poate înşela ignoranţa! Am ştiut întotdeauna că ai potenţial, a mințit diriginta, doar că nu vroia în ruptul capului să înveţe, dar eu am ştiut că vei ajunge un om mare. Plec, mă sufoc.

De ce n-ai plecat? Te rog, vino cu mine, lasă-mă să te duc cu mine! Tace. Azi o găsesc schimbată, părul e proaspăt spălat, curge valuri pe umeri, rochia nouă, chipul proaspăt. Îmi refuză îmbrăţişarea, dar eu nu mă pot gândi la nimic altceva decât la trupul ei şi amintirea regăsirii. Te vreau pe tine aşa cum eşti. Aşa cum mă vezi tu, nu mai sunt copila de cincisprezece ani. Aşa cum eşti tu acum. Taci, Andrei, mi-am pierdut demult inocenţa, nici nu cred că am avut-o vreodată, m-am ascuţit în furcile caudine, m-a modelat viaţa asta şi nu întotdeauna spre perfecţiune. Şi eu sunt altfel? Doar tu mă ştii despuiat, adevărat, fără justificări sau ruşine. Nu mai insista, ce-a fost nu mai e, nu mă pot preface că-s aceeaşi, lasă-mă în garsoniera mea cu visele şi cărţile mele, tu eşti scriitorul, eu sunt cititorul. Trebuie să fac ceva pentru tine, îţi cumpăr carne pentru o lună, îţi plătesc întreţinerea. Râde, Dara râde! Ai putea totuşi să faci ceva, să-mi iei o pereche de ochelari, mă doare capul noaptea şi m-aş sinucide dacă n-aş mai putea citi vreodată. Doar atât? E bine şi atât, ne vedem mâine atunci să-ţi cumpăr ochelari!

Pe mâine, Andrei!

 
Vavila Popovici: „ÎMPĂCAREA CU LUMEA” PDF Print E-mail
User Rating: / 1
PoorBest 
Written by Ştefan Doru Dăncuş   
Monday, 25 September 2017 12:09

 

Nu e nimic mai imoral decât să apari ca om de treabă, tocmai atunci când ești necinstit.” – Cicero

 

   Constantin Noica (1909-1987) filozof, eseist, publicist și scriitor român, a rămas în conștiința noastră ca un mare pedagog al culturii și un formator de caractere în spiritul autentic al valorilor morale. În cartea „Eseuri de Duminică”, Constantin Noica intitulează un capitol „Împăcare cu lumea”. În el am găsit o frază care mi-a trezit interes: „Te miri, chiar, cum de nu s-a scris până acum o filozofie a regăsirii, un sistem, atent gândit și subtil, prin care să ni se explice cum se face trecerea de la prospețime la putreziciune…”.

   Deci sinusoida vieții de care am vorbit de multe ori în eseurile mele, ar avea reprezentarea în calitatea de prospețime și acea stare de descompunerea morală. Din păcate ne aflăm în partea de jos a sinusoidei, cea de descompunere morală. Mai jos nu cred că se mai poate. Ar însemna distrugere completă, fără perspectiva unei revigorări. De la omul frumos pe care au încercat a-l realiza strămoșii noștri, am ajuns brusc sau pe îndelete – spun unii – la omul urât al zilelor noastre. Degradarea este evidentă în special în politica noastră, și a pretinde moralitate politicii de la oameni imorali care ocupă funcții în straturile politicii, este absurd. Moralitatea politică nu poate exista atâta timp cât există imoralitatea individuală. Oamenii morali, culți, inteligenți, sunt dați la o parte, sunt persiflați, sensibilitatea lor este lovită cu vorbe dure, insultătoare, cu comportament grobian. 

   Oamenii imorali uzează de forța grosolăniei, a barbariei, pentru eliminarea oamenilor sensibili, inteligenți, morali. Astfel de oameni, rari și din ce în ce mai rari, constituie un pericol, chiar o nenorocire pentru oamenii mediocri și imorali. De aceea se străduiesc prin toate mijloacele să scape de ei.

   Iată, mai curând și cu lovire fizică. Cine sunt cei ce lovesc? Sunt indivizi „sus cocoțați”, grobieni, încrezuți în forța ideologiei pe care o slujesc, și necinstiți fiind, vor să pară, în anumite împrejurări, când își pot pune masca pe față, „oameni de treabă”, neexcluzând, în anumite cazuri, utilizarea pumnului pentru a-și exterioriza nestăpânirea, adică agresare fizică. Câtă trufie diavolească! Cinismul verbal, modul brutal de acționare, diavolesc și sângeros – de altfel și expresia feții era cea a unui diavol, doar coarnele-i lipseau –, pe care l-au învățat fiii de la părinții lor, dă acum roade, este practicat de moștenitorii ideologiei respective. Grea a fost dărâmarea comunismului în țara noastră, dar mai grea pare a fi moștenirea lui. Important este ca persoanele care-și vor spune părerea, să fie ele însele persoane morale.

   Am remarcat demult că în platourile de televiziune nu se respectă dialogul, vorbitorii sunt întrerupți, nu sunt lăsați a-și duce ideile până la capăt, se folosesc tonuri ridicate, pentru a surclasa adversarul. Se vede că nu a fost de ajuns, agresivitatea nu s-a oprit aici…  

   Ce fel de democrație este aceea în care trăim, în care predomină imoralitatea și oceanul imoralității se extinde de la o zi la alta?

   Tot Constantin Noica în altă carte a sa „Pagini despre sufletul românesc” vorbește despre „măsura”  românului: „Spațiul nostru interior e plin de echilibru; elanul nostru nu e niciodată excesiv […] Avem o măsură – dar umbrită parcă de atingerea cu lumea.  […] Măsură, dreptate, lege, nu sunt nici gândite, nici resimțite rațional și juridic, cum înțelegem că au fost – dacă ele au fost – la Roma. Măsura noastră e mai puțin pusă, decât impusă. […] După Cantemir, omul trebuie să se împace cu lumea ca să nu fie „dihonie”. Iată că neînțelegerile, în momentul de față au depășit măsura, au degenerat în dușmănii și dușmăniile  sunt sentimente pline de ură, din suflete fiind alungată iubirea aproapelui.

   Se știe că oamenii se nasc cu o mulțime de calități. Omul este singura ființă cu adevărat morală, având credința în Dumnezeu și având posibilitatea de a alege binele, adevărul, dreptatea, cinstea, omenia, pentru fericirea vieții lui. Religia, istoria, literatura, muzica, poezia ne conduc spre calea dreaptă a moralității. Oamenii morali dau la o parte răul, minciuna, desfrâul, furtul, nedreptatea. Iar la baza moralității lor stau: Iubirea, Înțelegerea și Speranța.

   Dorința arzătoare de fericire, adică dorința de a avea o viață pe deplin satisfăcătoare, este dintotdeauna profund înrădăcinată în inima omului. Mulți nu cred în ea. Mircea Eliade spunea: „Dar e atât de dureros și greu să nu crezi în fericire. Pentru cei mulți, fericirea ajunge chiar un sens dat existenței. Cu atât mai rău pentru ei. Fericirea nu poate fi cunoscută, valorificată și stăpânită decât după ce te-ai îndoit de ea”.   

   Realizarea dorinței de fericire depinde în mare parte de propria acțiune care se întâlnește și, adesea, se lovește de a celorlalți. Cum se poate statornici o acțiune justă care să conducă fiecare persoană, comunitățile, națiunile spre o viață reușită sau, cu alte cuvinte, spre fericire? Unii consideră că acest fapt se poate împlini în urma unui dialog civilizat între persoane, un dialog mai amplu cu diferite culturi și religii, care caută, în ciuda dificultăților din vremurile noastre, un drum autentic de fericire și de sens.

   Revin la titlul eseului lui Constantin Noica „Împăcare cu lumea” și spun, ca și alții, că totuși, în lume există partide de orientare religioasă, o anumită dorință de reîntoarcere la valorile creștine fundamentale, valori creștine izvorâte din învățăturile Bibliei.

   Poate este vremea când creștinul român – fiindcă am fost, suntem și rămânem un popor creștin –

să își pună niște întrebări cu privire la fundamentul moralității, întrucât morala este înscrisă în firea umană, iar moralitatea determină sănătatea noastră sufletească și trupească, și în consecință ne oferă – liniștea și pacea.

 
Gențiana Groza: GENȚIGRAME DE VACANȚĂ PDF Print E-mail
User Rating: / 1
PoorBest 
Written by Ştefan Doru Dăncuş   
Saturday, 19 August 2017 13:41

 

Piele faină, uimitoare

După ce au fost la mare

 

Unul cu pielea ca brânza

--Alb din cap până-n picioare

După ce ai fost la mare?

--Noaptea-n club m-am amuzat,

Ziua-n pat…m-am tot bronzat.

Unul roșu ca racul

--Cum din cap până-n picioare

Ești o rană, ars de soare?

--Îmi răspunde: asta-i bună,

Doară n-oi fi ars de lună

 
George Călin: Concurs poezie și proză scurtă - VIS DE TOAMNĂ PDF Print E-mail
User Rating: / 1
PoorBest 
Written by Ştefan Doru Dăncuş   
Saturday, 14 October 2017 09:23

 

Societatea Culturală Apollon-România vă invită să participaţi la Festivalul internaţional de creaţie literară “Vis de toamnă”, Ediţia -apoezie şi proză scurtă, 10 octombrie – 25 noiembrie 2017

REGULAMENT - Textele se trimit în perioada 10 octombrie – 25 noiembrie 2017, la adresa de e-mail a revistei Apollon:  This e-mail address is being protected from spambots. You need JavaScript enabled to view it  Câte 10 – 12 poezii sau 3 - 4 proze, în limba română, de maximum 15 pagini în document word, A4, caracter de 12, Times New Roman, la 1 rând, obligatoriu cu diacritice, însoţite de o fotografie bust a autorului. Dacă aceste cerinţe nu sunt respectate, textele în cauză nu vor intra în concurs. Textele participante la concurs nu trebuie să mai fi fost publicate anterior (pe suport de hârtie sau on-line). Nu este permisă mediatizarea textelor pe parcursul desfăşurării concursului, chiar dacă nu va exista şi un vot al publicului. Concurenţii vor trimite în e-mail numele şi adresa de domiciliu, pentru trimiterea premiilor, după concurs. La concurs pot participa toţi scriitorii de limbă română, indiferent unde sunt stabiliţi. Jurizarea se face între 25 şi 30 noiembrie 2017, iar anunţarea câştigătorilor se va face de Ziua Naţională a României - 1 decembrie 2017, urmând ca premierea să se facă în cadrul celei de-a XV -a Ediţie a Festivalului de colinde populare româneşti „Deschide uşa, creştine!”, organizat la Urziceni, în data de 17 decembrie a.c., ora 16.oo

PREMII - Trofeul "Apollon-România" - pentru literatură; Diplome; Publicarea în revista Apollon pe parcursul anului. 2018; Cărţi cu autograf din partea membrilor juriului; Promovare pe site-urile partenere; Lucrările premiate în concurs vor fi publicate într-un volum special editat cu această ocazie, volum aflat la a V -a apariţie.

JURIUL - Preşedintele juriului Emil Lungeanu, Vicepreşedinte: acad. Nicolae Dabija (R. Moldova); Membrii juriului: acad. Vasile Tărâţeanu (Ucraina); Vasile Căpăţână (R. Moldova); Cătălina Stroe (Canada);Victor Voinicescu Sotski (Franţa); George Călin (România)

Aşteptăm materialele vostre pentru concurs. Succes!

 
« StartPrev12345678910NextEnd »

Page 7 of 3205

Poemul din metrou