Home
Revistă de cultură,civilizaţie şi atitudine morală
Gențiana Groza: GENȚIGRAME PDF Print E-mail
User Rating: / 1
PoorBest 
Written by Ştefan Doru Dăncuş   
Sunday, 11 February 2018 12:09

 

Cu grijă pentru corpul tău

Să nu ajungi nicicând la rău

 

Cură de slăbire cu efect garantat

Având o sută kilograme

Am aplicat vreo trei programe

Și m-am mișcat, că sunt agil,

Vă jur că am slăbit…un kil!

 

Sfaturi în lupta contra cancerului

Primesc la sfaturi, consternat:

,,Să nu fac cancer, ce mănânc?,,

Și m-am decis automat:

Beau numai lapte, ca un țânc!

 
VAVILA POPOVICI: DEMOCRAȚIE ȘI CREȘTINISM PDF Print E-mail
User Rating: / 1
PoorBest 
Written by Ştefan Doru Dăncuş   
Sunday, 15 April 2018 09:36

 

Democrat înseamnă cineva care vrea să înalțe poporul pe umerii săi, nu cineva care vrea să se înalțe el pe umerii poporului.” – Nicolae Iorga

   Democrația este o forma de organizare și conducere politică a societății prin consultarea cetățenilor, ținând cont de voința acestora, de interesele și aspirațiile de progres ale țării. Numele Democrației vine de la demos (popor) și kratos (putere), indiferent dacă ea este directă (cum era cea ateniană) sau indirectă, prin reprezentanți aleși (cum este cea modernă). Abraham Lincoln 1809-1865), președintele care a schimbat fața Americii, i-a dat cea mai clară definiție: „Democrația este guvernarea poporului, de către popor, pentru popor”.

   Democrația este un tip de regim politic dar și un mod de viață, întrucât ea cuprinde un ansamblu de legi care guvernează viața colectivă, dar și sentimentele sociale, emoțiile etc. „Democrația nu este atât o formă de guvernare, cât un set de principii” spunea președintele Statelor Unite ale Americii,Woodrow Wilson,pe timpul participării țării sale la primul război mondial.

   Democrația modernă s-a întemeiat având la bază conceptele de: libertate, egalitate a șanselor, recunoașterea drepturilor omului, minimum de intervenție a statului, maximum de autonomie. Și s-a regăsit, de-a lungul istoriei sale, așa cum am spus, sub cele două forme: democrație directă și democrație reprezentativă. În prima variantă, de democrație directă, toți cetățenii puteau participa la luarea hotărârilor de interes public, fără a se folosi de reprezentanți aleși sau numiți. Acest sistem s-a practicat doar în cadrul unor societăți cu un număr restrâns de membrii, așa cum a fost Atena Antică – prima democrație din lume. Din Antichitate și până astăzi democrația a evoluat și s-a modernizat. Și cred că va continua să se modernizeze. Societățile moderne, numeroase și complexe de astăzi se ghidează după principiul democrației reprezentative. În acest tip de democrație cetățenii aleg reprezentanți oficiali care iau hotărâri politice, elaborează legi și administrează programe spre binele public. Toate democrațiile reprezentative sunt sisteme în care hotărârile publice sunt luate conform opiniei majorității cetățenilor. Recunoașterea și respectul pentru cel diferit de tine, prin acordarea acelorași drepturi, este un principiu important al democrației. Atenianul Pericle (495-429 î. H.) afirma aceasta când vorbea despre democrația ateniană ca despre o societate în care „nu suntem suspicioși unii față de alții, nici nu ne supărăm pe vecinul nostru dacă face ceea ce îi place; nu ne uităm la el cu o privire plină de reproș, care, deși inofensivă, este neplăcută”. Ne dăm seama că, în acest mod, copacului care se numea ură, i se tăiau crengile.

   Democrația obligă la o atitudine tolerantă, la includerea celuilalt ca persoană cu drepturi egale cu ale tale. «Democrația este necesitatea de a te înclina uneori în fața punctelor de vedere ale altora», spunea omul politic britanic,prim ministru al Regatului Unit în Al Doilea Război mondial – Winston Churchill (1874-1965).

   Există astăzi regimuri politice care se autodefinesc drept „democrații neliberale” și care reduc democrația la voința majorității. Mai mult, ele dau respectivei majorități dreptul de a exclude categorii întregi de oameni din comunitatea politică. Pe scurt, aceste regimuri se întemeiază pe voința majorității, combinată cu afirmarea dreptului majorității de a exclude, de a discrimina (deci de a avea un statut privilegiat în raport cu minoritățile de orice fel). Astfel de regimuri nu pot fi numite democrații – la fel cum nici regimurile care se autodefineau „democrații populare” nu erau de fapt democratice. Și unele și celelalte refuză egalitatea în drepturi și înlocuiesc toleranța cu o specie de ură.Cineva mi-a explicat diferența dintre democrație și democrație populară: este aceeași diferență ca între o cămașă și o cămașă de forță”, povestea Președintele Statelor Unite ale Americii, Ronald Reagan (1911-2004).

   Înainte de a vedea legătura dintre democrație și creștinism, să amintim definiția Creștinismului – Religia la baza căreia stă credința în persoana și învățăturile lui Iisus Hristos.

   În anul 2000, editura Crater din București, edita cartea „Creștinism și democrație” a filozofului catolic francez Jacques Maritain, în traducere românească. Traducerea s-a făcut după ediția din 1945 apărută la Paris. Maritain a scris cartea în 1942, când soarta războiului încă nu era decisă, și a apărut în librării un an mai târziu, la New-York, când înfrângerea Germaniei și a partenerilor săi părea certă. Ediția românească a editurii Crater conținea, pe lângă traducerea textului din 1945, și „Cuvânt înainte” – Pr. Prof. Constantin Galeriu – , „Avertisment” – René Mougel – , „Civilisation” – prezentare făcută de Jacques Maritain și „Prefața” lui – , „Postfață” – a diplomatului Liviu Petrina, membru PNȚCD și opozant al regimului comunist, în care vorbește despre Maritain și prietenii săi români și care, în încheierea prezentării sale afirmă: „Maritain și Românii au, cu siguranță, un drum comun de parcurs”.

   Aflăm astfel că Jacques Maritain s-a născut în 1882, la Paris, într-o familie de protestanți – tatăl avocat, mama fiica unui politician celebru – Jules Facre. A studiat la Sorbona – filozofia și științele naturale. Mai târziu și-a început viața academică predând filozofia. L-a întâlnit pe Henri Bergson, a avut prieteni pe scriitorii Charles Peguy și Leon Bloy, precum și pe Monseniorul Vladimir Ghika, căruia i-a oferit sintagma « une bonte sans frontieres » (bunătate fără frontiere). Mai târziu a fost preocupat de filozofia lui Toma de Aquino, aceasta devenind baza întregii sale opere politice, estetice, educative, filozofice și juridice. A decedat în anul 1973.

   Transcriu câteva idei din lucrare, extrem de prețioase, asupra cărora ar trebui să reflectăm. În Prefața Părintelui Galeriu se face referire la umanismul antropocentric al Renașterii din sec 18, secolul luminilor și cel de al 19-lea pozitivist, materialist și ateu, care împreună „au produs cel mai inuman secol din istoria lumii – al 20-lea – cu dictaturi, lagăre de asasinate în masă și cele două războaie mondiale”. Lucrarea „Creștinism și Democrație”, în ansamblu, stabilește un diagnostic pentru o lume bolnavă, și un tratament constând în credința că istoria umană nu se face fără Dumnezeu, subliniind că este o relație de nedesfăcut între Revelație și Istorie, și că, „Nu se poate întemeia în lume o viață umană în social și în național, fără ordinea spirituală, răsărită din Evanghelie”. Reamintește afirmația filozofului francez Henri Bergson (1859-1941), filozof intuiționist – cel care s-a stins murmurând: „Universul este o mașină de făcut zei” – și anume că „Democrația este de esență Evanghelică”.

   René Mougel (n. 1948), directorul arhivelor și caietelor Maritain care a evocat amintirea filozofului, definea democrația: „Nu e altceva decât numele laic al idealului creștin”.

   Jacques Maritain, având o conștiință autentic umanistă, scria că umanul și libertatea nu se pot înfăptui decât prin „transformarea spirituală pe care omul nu o poate cuceri decât prin iubire și neîncetată dăruire de sine”.

   O remarcă interesantă a lui Maritain este aceea că poate exista pericolul unor noi forme de dictatură, născute din mizerie și resentiment, sau din excese naționaliste, în rândul popoarele care nu au fost formate pentru libertate. Vorbind despre raporturile dintre politică și religie consideră că „nici creștinismul și nici credința creștină nu trebuie să fie înfeudate nici uneia dintre formele politice, oricare ar fi ea, nici democrației ca formă de guvernare, nici democrației ca formă de filozofie a vieții umane și politice”. Aceasta conform distincției făcută de Christos: „Dați cezarului cele ce sunt ale cezarului, și lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu”.  

   Creștinismul este însă legat de democrație, și credința creștină îl obligă pe fiecare credincios să fie democrat. Direcția democrației s-a ivit în istoria umană ca o manifestare temporală a inspirației evanghelice. Creștinismul este un ferment al vieții sociale și politice a popoarelor, și un suport al speranței temporale a oamenilor.

   Președintele Statelor Unite Franklin D. Roosevelt (1882-1945) vorbea despre faptul că democrația înseamnă respectul persoanei umane, libertate, bună credință internațională, și că ele au un fundament solid în religie. Winston Churchill (1874-1965), prim-ministru al Regatului Unit în Al Doilea Război Mondial declara că „Ideea de libertate derivă din Biblie și din insistența sa extraordinară asupra demnității persoanei. Democrația este singura expresie politică veritabilă a creștinismului”.

   Bergson afirma că în deviza republicană „fraternitatea este esențialul”, trebuie cuprinsă expresia „democrația este de esență evanghelică”. Pentru a păstra credința în mersul înainte al umanității, în ciuda tuturor tentațiilor de disperare ale omului, pentru a avea credință în demnitatea persoanei și a umanității comune, în drepturile umane și în justiție, altfel spus – în valorile esențialmente spirituale – pentru a avea sentimentul și respectul demnității poporului care este o demnitate spirituală și care se descoperă celor ce știu să o iubească, pentru a susține și a întări sentimentul egalității fără a cădea într-un egalitarism nivelator, este necesară „o credință eroică care să anime rațiunea și pe care nimeni altul decât Iisus Nazarineanul a aprins-o în lume”. Egoismul, barbaria, care fac posibilă încălcarea legilor prin minciună, furt, îndepărtează viața socială de la atingerea acestor nobile obiective.

   Filozoful, scriitorul, juristul și diplomatul francez Joseph de Maistre (1753-1821) susținea că „Guvernul singur nu poate guverna, el are nevoie fie de sclavie, care diminuează numărul de voințe ce acționează într-un stat, fie de forța divină, care, printr-un gen de grefă spirituală, distruge asprimea naturală a acestor voințe și le pune să acționeze împreună fără a se vătăma între ele”, și de asemeni că „o dreaptă experiență politică nu se poate dezvolta în popoare, numai dacă, pasiunile și rațiunea le sunt orientate printr-un solid fond de virtuți colective, prin credință și prin onoare și prin setea de justiție”.

   Jacques Maritain spunea că „a venit vremea să facem apel la rezervele morale și spirituale ale poporului, ale umanității comune – ultimele rezerve ale civilizației – indisolubil necesare pentru victorie și pentru reconstrucție”. Și preciza că „de noile elite depinde totul, de ele are lumea cu disperare nevoie”. „Poate, considera el, că nu suntem capabili să pregătim viitorul pentru copiii noștri, dar putem cel puțin să ne pregătim copiii pentru viitor.”

   „Omul, spunea tot el, la un moment dat a trebuit să aleagă între comunismul care voia să-l alunge pe Dumnezeu, și fascismul care voia să-l aservească și să-l înregimenteze”. În nazism vedea ultima etapă a unei reacții implacabile contra principiului democratic și contra principiului creștin în întregul său ansamblu, iar în comunism – ultima etapă de distrugere internă a principiului democratic datorită respingerii principiului creștin.

   În încheierea capitolului intitulat „Problema comunistă” Maritain spune: „Istoria ne-a îmbarcat într-un apocalips unde nu mai este permis de a-ți astupa urechile la Evanghelie. Trebuie să ne facem alegerea noastră, trebuie să riscăm totul sau pe ură, sau pe lașitate, sau pe dragoste. […] Sunt motive să credem că a treia atitudine va fi cea pe care noile elite o vor adopta”. În capitolul „Umanismul eroic” amintește că Europa a cunoscut semnificația tragică a vieții, experiența acumulată fiind „un tezaur de lacrimi”, dar,Europa știe că eroismul este singurul care învinge tragedia. Despre America are câteva pagini lăudabile: America știe că valoarea și demnitatea omului sunt importante. Omul de rând – „common man” – nu are nici servilism, nici aroganță, are sensul de dignitate a existenței umane și există în conștiința colectivă a valorii fiecăruia. America, deși are un tradiționalism, când a trebuit, a ieșit din izolaționismul său tradițional și a acceptat războiul, pornind apoi spre construcția unei lumi noi, cu scopul atingerii fericirii, pentru o viață liberă, obținerea de bunuri superioare ale culturii și civilizației, eliberarea de sentimentele de frică și de servitudine, „scopul cel mai înalt al civilizației prin transformarea spirituală a ființei umane și pe care omul nu o poate cuceri decât prin multă dragoste și o neîncetată dăruire de sine”. 

   Maritain continua să scrie: „Dacă viața este îndreptată spre justiție, va trebui să-mi dau și pielea și celelalte pentru justiție, dar cel puțin voi avea speranța că pruncii mei vor fi fericiți și curajoși totodată”. (Doamne, cât de actuală este această dorință!) „Mai bine să mergi să fii păruit pentru bine decât pentru rău. Acestea sunt lucruri foarte simple, va veni curând timpul când conștiința generală le va înțelege”.

   Vorbind despre tragedia democrațiilor moderne, indică cauzele numeroaselor eșecuri, primul fiind inamicii idealului democratic care nu au dezarmat niciodată, resentimentele lor, ura față de anumite popoare și față de libertate au crescut pe măsură ce exercițiul democratic a avut și unele greșeli: „puhoiul de barbarie anticreștină a făcut mult rău lumii. Unii au strigat «moarte inteligenței» dorind îndepărtarea de democrație”. Românii, la mineriada din 1990, au auzit strigându-se: „Noi muncim, nu gândim!” „Astfel, în formidabila percepție istorică în care Imperiul păgân joacă pe o carte pentru a lichida totodată creștinismul și democrația, șansele religiei, ale conștiinței și ale civilizației coincid cu cele ale libertății, iar șansele libertății coincid cu cele ale mesajului evanghelic”.

   Răul iese de multe ori la iveală, în special atunci când credința slăbește sau este complet ignorată, iar cei care conduc destinele popoarelor nu au întotdeauna antenele în funcție pentru a interveni la timp, a lua măsuri și a face sacrificii pentru menținerea libertății și a democrației, despre care Winston Churchill spunea: Democrația este un sistem politic prost, însă cel mai bun dintre cele pe care omenirea le-a inventat până acum”.

   În concluzie, fără democrație și fără creștinism, libertatea este doar o iluzie. Libertatea adevărată se obține numai prin credință, prin respectarea legilor spirituale a universului.

   Ce este credința? Lev Tolstoi răspunde în cartea sa „Despre Dumnezeu și om”: „Credința este acea construcție spirituală pe care se întemeiază întreaga viață umană, este ceea ce îi dă omului un punct de sprijin și deci posibilitatea de a se deplasa. Este suportul ființei trupești. Pentru insectă este de-ajuns un fir de păr, pentru albină o floare, o frunză, pentru pasăre o ramură, pentru o veveriță un ciot, pentru urs un copac. La fel și cu credința omului”.

 
ȘTEFAN DORU DĂNCUȘ: Text pentru revista „Singur” PDF Print E-mail
User Rating: / 1
PoorBest 
Written by Ştefan Doru Dăncuş   
Tuesday, 01 May 2018 10:59

 

CĂPUȘA LITERARĂ

 

Nu e chip să te ascunzi de ea. Te urmărește peste tot, îți adresează zâmbete în public, te cultivă, face rost de numărul tău de telefon, îți trimite zilnic un e-mail, îți ia interviuri ori te invită să răspunzi la tot felul de întrebări ale unor „anchete” ori „sondaje” pe teme esențiale. Dacă vede că nu-i merge - contactează pe altcineva. Îl hărțuiește și pe acela; pe altul și pe altul, careva cedează până la urmă. De la o vreme, posesor al unor interviuri și anchete realizate cu „nume mari” intră țanțoș prin redacțiile revistelor de cultură, își aranjează apariții în emisiuni TV și radio, pătrunde în cenacluri, antologii sau diverse „istorii ale literaturii”, participă la recepții și lansări de carte, găsește niscaiva sponsori naivi și scoate două-trei cărți și gata, devine o persoană bine văzută în societate. Căpușa literară nu te slăbește nici după ce și-a atins scopul: „numele” ei trebuie întreținut, altfel dispare din memoria colectivă și astfel te poți trezi oricând târât prin noroaiele verdictelor sale date unor cărți scrise de tine, fraierul care nu i-ai observat la timp ascensiunea. Dacă o întrebi de ce a sărit la gâtul tău îți răspunde consternată ca și cum - culmea! – n-ai fi suficient de deștept să înțelegi: asta-i părerea mea, maestre, dar să știți că eu apreciez ce-ați scris înainte, v-am citit, v-am admirat...

Obligat de ideea de-a face din revista „Singur” un punct de reper publicistic, am fost nevoit să stresez și eu câțiva scriitori , cerându-le materiale ce pot ridica ștacheta valorică a publicației; în seara asta m-am gândit cu atenție la expresia „căpușă literară” (îi aparține poetei A. Lisandru din Brașov): nu cred că isistența mea de-acum ar putea să mă trimită spre specia de care vorbesc. Dar dacă?...

 
Heidi SIMON: AURA PDF Print E-mail
User Rating: / 1
PoorBest 
Written by Ştefan Doru Dăncuş   
Wednesday, 25 April 2018 08:44

 

Cămăruţa mea de studentă este mică cât un purice şi atârnă peste trei etaje ale unui bloc curăţel şi multicolor, ca şi cuburile ce alcătuiesc un joc din copilărie. Vreau să spun că odăiţa mea s-a cocoţat tocmai la mansardă, iar în aceasta constă avantajul ei: deschid fereastra de mărimea unui ochi şi privesc drept în faţa reclamelor luminoase ale cinematografului Patria, care-mi clipesc un „vino-coace, ademenitor. Sunt gata la orice oră să fac o săritură până acolo. Din locul meu de la înălţime pot descifra şi titlul filmului care mă cheamă. Şi de multe ori mă las dusă. Însă acum părăsesc poziţia de observare şi mă întorc la canapeaua mea unde am răspândit cărţile, care îşi aşteaptă rândul pentru citite, chiar învăţate...

Eu sunt o studentă norocoasă, fiindcă nu învăţ din simpla obligaţie de „a trece” un examen. La mine cititul şi învăţatul constituie împletirea plăcutului cu utilul, şi invers. De pildă, citesc un roman de Dostoievski ca să-l studiez, să-l analizez. Dar în acelaşi timp descopăr adevărata frumuseţe şi profunzime a creaţiei şi a simţirii profunde. Realizez splendoarea cuvântului, a frazei înţelepte şi mă cufund tot mai adânc în meandrele sufletului omenesc, urmând pas cu pas gândirea analitică a autorului-psiholog.

Sunt din ce în ce mai hotărâtă să pregătesc lucrarea mea de diplomă pe o temă legată de opera lui Dostoievski. Profesorul de literatură clasică mă sprijină şi mă încurajează.Evident că mai am destul timp de a lua o hotărâre definitivă. Dar în adâncul sufletului eu deja ştiu că zarurile sunt aruncate.

Şi prietena mea Aura, care mă cunoaşte bine, spune că este convinsă că eu nu mă voi retrage de la această hotărâre. Ştiu că ţine la mine, în cei trei ani de prietenie constantă nu ne-am dezamăgit una pe cealaltă nici măcar cu un gând. Dar îi place să mă tachineze cu fel de fel de apelative şi glume, care de obicei mi se potrivesc. Ea are dreptate, este deşteaptă, practică, are spirit de observaţie şi o minte ascuţită brici. Eu sunt mai domoală, mai ruşinoasă, văd numai partea frumoasă a lucrurilor.Aura este admiratoarea lui Cehov şi de pe acum este clar pentru amândouă că va pregăti o lucrare bună despre opera acestuia. Satira caustică, râsul din tristeţe, hazul de necaz, iată ce o caracterizează pe prietena mea. Iar eu, eu rămân cu Dostoievski, cu Lermontov, cuPuşkin.Fiecaredintrenoiîşidepunesufletul pe piatră care i se potriveşte. Ce avem noi două în comun? Văzut de afară, cam nimic. Dar privind din aproapiere, ochi în ochi, avem aceeaşi inimă. Gândeam diferit, dar simţeam la fel.

Ea îmi spune:

- Tocilară provincială, ţi-e frică s-o ştergi şi tu de la un curs? Hai să facem noi două o plimbare în Cişmigiu, pe unde trec băieţii în drum spre bibliotecă. Chiar nu te interesează?

- Ba mă interesează, am spus eu că nu? Numai că îi găsesc ceva mai târziu la bibliotecă fără să lipsesc de la cursuri.

- Gagico, eşti o fraieră fără pereche! În Cişmigiu este romantic, iar la bibliotecă îţi trece pofta de atâta miros de şoareci!

După câteva minute o regăsesc pe Aura la curs, stând cuminte în bancă lângă mine

- M-ai nenorocit măi, provincialo! De când sunt colega ta de bancă mi s-a lipit fundul de scaun.

- Taci din gură şi ascultă ce spune lectorul!

- Încă doi ani şi scap de tine!

Aşa a crezut ea. În loc de doi ani au trecut 40 de ani şi tot nu am scăpat una de alta. Pur şi simplu nu s-a putut. Nu ajunge o viaţă de om ca să consumi total o prietenie.

Pentru noi a început la 1 octombrie 1959, la deschiderea anului universitar. Boboci nou-veniţi stăteau pe la colţuri, aşteptând cu emoţie ca cineva să le spună ce au de făcut. Vine un tânăr asistent să ne ureze bun venit în facultate, face apelul în ordine alfabetică şi ne împarte în câteva grupe. Peste un sfert de oră grupele se vor reîntâlni în nişte săli de clasă pe care ni le indică el. Eu alerg în panică să caut sala cu nr. 23, la etajul doi şi sunt gata să dau bir cu fugiţii de câteva ori până ce îmi iau până la urmă inima în dinţi şi intru în sala indicată.

Mă aşez rapid în rândul întâi, chiar lângă ușă. Văd că scaunele din spate sunt deja ocupate dar nu contează, oriunde stau, tot nu cunosc pe nimeni. Încep să mă calmez şi reuşesc chiar să scot pentru caz de nevoie un caiet şi un creion. După aceea întorc capul spre stânga şi mă uit sfios cu coada ochiului la colegă de bancă. Văd o fată micuţă, îmbrăcată într-un sarafan albastru, cu părul şaten, tuns destul de scurt şi un breton ce se întinde pe toată lăţimea frunţii. Doi ochi căprui îmi zâmbesc puţin ironic şi mă măsoară cu aceeaşi curiozitate cu care o privesc şi eu. 

- Deci aşa, zice ea deodată, o provincială speriată, sfioasă şi tocilară. Cu caieţelul pregătit. Am dreptate?

- Poate într-un fel ai dreptate. Adică da, aşa-i.

- Bravo îmi placi, cel puţin nu minţi.

- Dar tu eşti o bucureşteancă dezgheţată? Tu minţi uneori?

- Da, uneori, când e nevoie!

- Bine, să sperăm că n-o să fie nevoie. Cel puţin nu cu mine, că altfel mă pierzi de muşteriu.

- Bine... mă imită ea, am să ţin minte. Dar cum te cheamă?

- Hany Kranţ. Şi tu?

- Aurelia Dragomir. Pentru prieteni, Aura. Vrei să fim prietene, Hany? Poţi să-mi spui şi tu Aura.

- Sigur că vreau să fim prietene. De altfel tu eşti prima prietenă.

- Din acest „stabiliment” vrei să spui? Sper că mai ai tu prietene şi prin alte părţi.

Fata asta mă cam şochează. Totuşi mă bucur că nu mai sunt atât de singură.

- Ţţţ! Şase!

- Ce?

- Şase, am spus. A venit asistentul, acum tăcem!

Încep să înţeleg. Bucureştenii sunt mai „cultivaţi” decât noi provincialii. La ei „şase” înseamnă ceva probabil „atenţie, primejdie”...

Asistentul este acelaşi tânăr, care ne-a luat în primire în urmă cu o oră. Din rândul întâi îl pot vedea mai bine. Cred că nu este chiar foarte tânăr, o fi având vreo 25 de ani (!) – pe lângă cei 17 ani ai noştri. Dar omul arată bine. Este înalt de peste un metru optzeci, şaten spre brunet, are ochi căprui cu o luminiţă hazlie sau puţin arogantă, adică tot ansamblul face o impresie bună. Avea totuşi ceva comic, un nas scurt puţin gros la rădăcină, dar nu cârn, şi o gropiţă dulce numai pe obrazul stâng. Interesant, de ce numai o singură gropiţă? Din cauza aceasta dădea impresia că zâmbeşte puţin strâmb şi ironic. Aura îmi împinge un bilet în timp ce asistentul se prezintă. Eu citesc biletul care mă înspăimântă:

- Interesant de văzut cum arată dumnealui în baie!”

Fac biletul cocoloş şi îl strecor rapid în geantă.

- Te-ai speriat, provincialo? Îmi şopteşte Aura cu gura aproape închisă. Ai să te obişnuieşti. Şi în acest timp trage mult aer în nas, iar eu constat că are un nas puţin., gros, dar se potriveşte cu celelalte trăsături ale feţii, și e chiar drăgălaşă. Mie în orice caz îmi place de ea. Dar şi asistentul îmi place şi consider că a venit momentul să ne potolim. 

Aşa a fost începutul. Adică începutul prieteniei noa-stre. După o săptămână mergeam deja împreună la cinema. Ţin minte de parcă a fost ieri, cinema-tograful micuţ pe „6 Martie” îngropat într-un demisol nu prea elegant, unde veneau studenţii cu bilete ieftine. Filmul era o comedie naivă şi idilică din „raiul” sovietic, care pe mine m-a bine dispus. Când Aura s-a urcat în autobuzul ei, spre casă, i-am spus: A fost drăgălaş, pa, pe mâine. Iar ea mi-a aruncat de pe treptele autobuzului în pornire un „Rahat cu mac. Pa şi pusi, pe mâine”. Ce-o fi vrut să spună cu asta? Am înţeles, dar câţiva ani mai târziu. Atunci eu vedeam doar stratul de culoare roz de pe suprafaţa lucrurilor.

Niciodată însă nu am cerut explicaţii, nici atunci când nu înţelegeam nimic şi cu atât mai puţin mai târziu, când deja înţelegeam totul foarte clar, dar preferăm să tac – ca mulţi alţii.Părerile noastre politice s-au consumat în tăcere, până aproape de curând. Astăzi ne scriem scrisori kilometrice, care s-ar putea transforma în romane despre generaţia noastră. Învăţate pe pielea noastră, filmări pe viu! De pe atunci, Aura îmi făcea uneori câte „o injecţie” – arunca câte un cuvinţel, o aluzie, iar eu mă străduiam să nu aprofundez sensurile şi nuanţele. Încercam să-mi spun: Ei, asta-i Aura şi n-ai ce-i face! Mie mi-e dragă oricum...

Pe lângă lucrurile fireşti ale vieţii studenţeşti, îmi amintesc şi de unele momente grele pentru noi. În special acele adunări U.T.C. când trebuia să eliminăm din facultate pe colegi de-ai noştri şi asta prin vot unanim. Aveam încotro? De pildă, odată în anul doi a fost adus în discuţie un băiat plăcut şi isteţ, Victor şi nu mai ţin minte cum. Când era încă elev cu patru ani în urmă, a participat la nişte întruniri „cu scopuri subversive” cu duşmani de clasă. A fost demascat cu întârziere şi îndepărtat... cu ajutorul nostru.

Sau altă dată am votat în unanimitate eliminarea unei fete pentru comportare incompatibilă cu„moralacomunistă”. După adunare, Aura mi-a şoptit la ureche: Ei, drăcie, rahat cu mac, ce să-ţi spun? S-a culcat cu câţiva băieţi, şi cei cu asta, i-a făcut plăcere! Cu timpul, momentele acestea au început să mă frigă ca jăratecul. Nu mai eram sigură de nimic, ceva simţeam că nu se potriveşte cu puzzle-ul meu atât de bine organizat. Dar momentul cel mai greu pentru mine a fost la şedinţa în care am „judecat” cu toţii pe colegii evrei care au depus cereri de-a emigra în Israel. După ce am reuşit să exmatriculăm pe toţi „trădătorii”, ne-am îndreptat în tăcere spre clasele noastre.

Aura a trecut repede pe lângă mine, ca şi cum ar fi vrut să mă depăşească. Am simţit doar o ciupitură rapidă pe braţ şi o şoaptă: „idioato!”. De data aceasta am înţeles-o imediat, poate pentru că ne cunoaştem atât de bine de trei ani, poate fiindcă în mine s-a schimbat ceva esenţial. Acel ceva care s-a ridicat din adâncul subconştientului spre suprafaţă.

În anul patru viaţa noastră s-a complicat. Nu mai aveam timp pentru filme, teatru sau reuniuni urmate de dans. A venit timpul să luăm lucrurile în serios. Trebuia pregătită lucrarea de diplomă, examenul de stat. Muncă, nu glumă. Eu una am muncit din greu, iar rezultatele au fost corespunzătoare. De pildă la absolvire am obţinut de cinci ori nota zece la cele cinci examene. Mi-a duc aminte că rezultatele se afişau la etajul unu, pe o tablă atârnată lângă secretariat. M-am apropiat să citesc şi eu rezultatele. Înaintea mea stăteau doi boboci cu care încă nu mă cunoşteam. Deodată băiatul atinge cu degetul numele meu şi îi spune fetei care îl însoţeşte:

- Tu o vezi pe aceasta de aici, cea cu note maxime? Mă jur pe ce vrei că nu este normală. Nu se poate să nu-i lipsească vreo rotiţă la bilă.

- Poate are una în plus?

Am fugit repede de la locul „crimei”, copiii aceştia pur şi simplu m-au desfiinţat. Ceea ce nu m-a oprit să-mi văd mai departe de treabă, în stilul meu. Învăţam nopţile, iar ziua mă întâlneam cu un grup de colegi, pentru a lămuri nişte probleme. Ei spuneau că îi ajut să înţeleagă să înveţe materia, eu în schimb eram convinsă că ei mă ajută pe mine să memorez mai bine tot ce am învăţat nopţile. Dar punctul pe „i” îl puneam doar în orele când învăţam împreună cu Aura. Se pare că amândouă aveam acelaşi creier organizat şi de aceea reuşeam să-mi ordonez cunoştinţele doar atunci când rediscutam totul împreună. Uneori ea venea la mine să „citim” în cămăruţa mea. Era aproape de facultate şi aveam întotdeauna cutii pline cu prăjiturele de acasă. Ronţăiam dulciuri şi discutam cele învăţate, de obicei în contradictoriu. Dar rezultatul acestor întâlniri aducea roade. Înainte de plecare, Aura îmi spunea întotdeauna:

- Păpuşico, ştii bine materia. N-ai să mă faci de ruşine la examenul de mâine! Sper că recunoşti, însă, că eu ştiu şi mai bine.

Aşa avea ea întotdeauna ultimul cuvânt la mine. Până în ziua de astăzi. Dar nu uit să-i amintesc la sfârşitul oricărei dispute că: „Cel mai deştept cedează”. Marea plăcere era să merg eu acasă la Aura, atunci când mă invita la dânsa. Locuia într-un loc destul de central, pe strada Ghiocei, aproape de bulevardul Dacia, împreună cu mama ei. Când veneam la ea, aveam impresia că niciodată nu am părăsit orăşelul meu de provincie.

Deşi plasată în cel mai frumos centru bucureştean, strada Ghiocei era parcă izolată de restul lumii: căsuţă lângă căsuţă, fiecare cu câte o fâşiuţă de curte atât de apropiată una de cealaltă, încât nici găinile care se plimbau ţanţoşe printre buruieni nu ştiau cui aparţineau. Erau curţi fără graniţe, iar copiii că şi găinile aparţineau „comunităţii Ghiocei” – o singură familie. Gospodinele se cunoşteau de când lumea, fiecare ştia totul despre celelalte, ce necazuri, griji sau bucurii au. Se certau, se bârfeau şi totodată se iubeau una pe alta, cu toatele în ajutorul fiecăreia. Tare mă simţeam bine în această atmosferă ce mirosea „a casă”. Cu cât le vizităm mai des, cu atât mi-era mai bine acolo.

Şi mama Aurei m-a îndrăgit. Era o femeie bună, cu acea pregătire intelectuală pe care o primiseră toţi cei ce care au luat un bacalaureat „înainte de 23 August”. Era educatoare, directoare de grădiniţă, a editat câteva manuale şi îndrumare pentru vârsta preşcolară. Vecinele îi spuneau „Coana Maria”, dar eu nu am îndrăznit niciodată să mă adresez ei astfel, nici atunci şi nici mai târziu, chiar peste 30 de ani, când îmi spunea „a două mea fiică”.

Această femeie mi-a fost dragă cu adevărat. Ultima oară când am văzut-o în viaţă – cu vreo cinci-şase ani în urmă, era aproape oarbă. Deşi nu a văzut rochia pe care i-am adus-o cadou, a pipăit-o doar şi a spus că este cea mai frumoasă rochie pe care a primit-o în viaţa ei. A văzut-o doar cu vârful degetelor, dar am simţit că într-adevăr i-am făcut o plăcere.

Coana Maria stătea în fotoliu, lângă aparatul de radio, şi asculta ştiri şi „vedea” cu o luciditate uimitoare toate evenimentele lumii. Cunoştea mai bine decât mine multe evenimente privind viaţa noastră din Orient, din zona fierbinte. Le înţelegea că cineva „din afară”, dându-le înţelesuri mai generale sau mai profunde chiar.

Când ne-am luat rămas bun înainte de plecare, m-a mângâiat pe faţă în loc de-a mă săruta, şi când am ajuns la uşă m-am mai întors către ea, cu presimţirea sumbră a unei despărţiri definitive. Ca să îndulcesc clipă, am întrebat-o aşa cum se obişnuieşte:

- Ce să vă aduc din Israel când voi veni în vizită data viitoare?

Ea mi-a răspuns liniştită ca despre un fapt divers:

- Când ai să pleci odată la Ierusalim, să intri într-o biserică şi să aprinzi pentru mine o lumânare.

I-am răspuns în glumă:

- Mai vorbim noi despre asta data viitoare când voi veni la Bucureşti. 

În sinea mea am înţeles că am primit o însărcinare. Când voi pleca la Ierusalim, după ce se va termina cu ura, cu atacurile teroriste, cu exploziile în plin centrul oraşului. Când se va ivi ceva care să semene cu o pace? Voi mai apuca eu asta oare?

De câte ori vorbesc cu Aura încerc s-o ademenesc la noi, s-o conving să vină, că o să-i facă plăcere să vadă frumuseţea mea de ţărişoară, îi promit s-o plimb prin Tel Aviv, s-o duc la Ierusalim. Dar nu ajută. Are motivele ei serioase. 

- Păpuşico, eu nu am putere să plec până în Piaţa Unirii, cum vrei tu să ajung până în Israel!

- Dar ce ai, eşti bolnavă?

- Da, de tristeţe.

- Şi ce te întristează pe tine mai rău decât pe alţii?

- Mai întâi nu mai suport necinstea, nemernicia şi răutatea lumii. 

- Dar asta a fost întotdeauna, ai tu vreo putere să le schimbi?

- Nu, dar tocmai asta mă îmbolnăveşte, neputinţa mea. Mă urăsc pe mine însămi pentru că sunt atât de neputincioasă şi de inutilă.

- Asta-i tot? Altceva te mai supără, ca inima, rinichii, tensiunea arterială?

- Toate mă supără şi toate derivă din aceeaşi cauză, şi anume tristeţea. Când eram tânără am sperat că ceva se va schimba. După ce totul s-a schimbat, totul a rămas la fel. Adică lumea rămâne aceeaşi, oamenii rămân la fel de necinstiţi, şi de agresivi în toate timpurile. Dar tu, care eşti atât de cinstită, de corectă, de...

- Provincială?

- Ei, dacă spui tu! Deci pe tine nu te întristează nimic din tot ce se petrece la voi, la noi, peste tot în lumea largă? Chiar aşa, ai devenit nesimţită?

- Ai găsit cuvântul potrivit, nesimţită. Şi mult mai înţeleaptă ca pe vremuri.

Am trăit ani destui ca să înţeleg că totul se modifică dar nimic nu se schimbă pe lumea asta. (Au spus-o oamenii mai deştepţi decât mine.) Oamenii sunt aceiaşi în toate timpurile, fac aceleaşi greşeli, aceleaşi rele, numai metodele se schimbă. Uite, refuz să mă omor pentru nişte lucruri care există independent de voinţa mea. Eu una nu pot schimba nimic şi absolut nimeni nu se sfătuieşte cu mine.

- Poate ai dreptate, sau sigur ai. Numai că eu nu pot să iau viaţa cu seninătatea şi calmul tău. Eşti un om fericit dacă pe tine nu te interesează nimic. 

- Hai să nu exagerăm, sunt momente când şi eu mă întristez. De pildă când deschid actul de identitate şi văd data naşterii mele. Mă enervez fiindcă nu înţeleg când şi pe ce au trecut 70 de ani. Sau dimineaţa când mă uit în oglindă, evident că mă întristez descoperit încă un râd, pe lângă cele de ieri!

- Dacă începi şi cu din astea, atunci chiar că urlu de furie şi tristeţe. Nu-mi ajunge tot restul, acum îmi povesteşti şi ce trebuie să văd în oglindă?

- Ce vrei, vedem cam acelaşi lucru: imaginea noastră şi imaginea lumii: decădere, descompunere, apropierea sfârşitului. Ai vreo putere să dai timpul înapoi? Să schimbi mersul lucrurilor, să fabrici un final mai frumos? Oricum întinzi discuţia asta inutilă, suntem neputincioși! Hai gata, pa şi pusi”.

Acuma s-a terminat și cu, certurile, și toate contrazicerile noastre.Au mai trecut câțiva ani peste mine și peste lumea asta ingrată. Aura în schimb și-a dobândit liniștea... De trei ani a plecat într-o lume mai bună. Necazurile lumii mi-au rămas mie, să le rezolv eu singură...

 
NICOLAE E. BRANIȘTE: POEME PDF Print E-mail
User Rating: / 1
PoorBest 
Written by Ştefan Doru Dăncuş   
Wednesday, 16 May 2018 09:35

 

Mai, în Trivale

Trivalea a-nflorit castanii,

Dând florii miros de văzduh,

Strada a-ncărunțit, ca anii,

Pe care se plimbă Sfântul Duh.

 

Timpul își vede de treabă,

Privirea încântă cu alb divin,

În candelabre a pus jalbă,

Din cer a luat câte puțin.

 

Au înflorit castanii, în Trivale,

Să schimbe decorul lui Mai,

Pe-alei să poarte pașii agale,

În liniștea pădurii, ca un rai.

 

Se destinde mirifica natură,

E vremea ei la-nchinăciune,

În flori adună pace și aură,

Doar, să le facem plecăciune.

 

Mai, ne cheamă în Trivale,

Din nou, să admirăm castanii,

Parfum să luăm de la petale,

Să numărăm, trecut-au anii.

 

Floare de salcâm

Alb s-a așternut peste pădure,

Miroase a floare de salcâm,

Parfum s-a adunat în fagure,

Parcă-i solie din alt tărâm.

 

Miroase eternul din floare,

Deschisă, să bucure privirea,

Să vindece urme de hibernare,

Din care seva-și trage iubirea.

 

Zarea coboară parfum de suflet,

Mireasmă îmbătătoare din rai,

Aromă, în picături de răsuflet,

Să dea splendoare la zile și trai.

 

A amețit până și Universul,

Miroase a floare din alt tărâm,

În respirație se simte pulsul,

Veciei, din floarea de salcâm.

 

Noapte de Mai

Visez-la tot ce e frumos,

La părul tău, cel mătăsos,

La mijlocel cu cingătoare,

La pașii tăi, duși pe cărare.

 

Visez-la nurii tăi bombați,

La ochii blânzi și migdalați,

La mersul tău, făr de cusur,

La zâmbetul de om matur.

 

Visez-să te ating mereu,

La suflet îți ajung cu greu,

La apogeu e-mbrățișarea,

Pe buze, e doar sărutarea.

 

Visez- ești iubita de taină,

Călăul nopții fără haină,

Ispita-n așternuturi calde,

O nemurire, focul ce arde.

 

Visez-că ești misterul vieții,

Roua- din deșteptarea dimineții,

Strigătul durerii din moarte,

Eterna fericire dusă departe.

 

Visez și muza ce-mi dă visul,

La întâlnirea- cu paradisul,

Și glasul ei aud din așternut,

-E dimineață, iubire, te sărut!

 
« StartPrev12345678910NextEnd »

Page 9 of 3415

Poemul din metrou