Home
Revistă de cultură,civilizaţie şi atitudine morală
Constantin Mîndruţă: TEMA : 23 AUGUST PDF Print E-mail
User Rating: / 1
PoorBest 
Written by Ştefan Doru Dăncuş   
Wednesday, 23 August 2017 11:42

23 AUGUST

Cum să-ţi iei în râs trecutul ?!

August douăzeci şi trei

A sfârşit cu începutul

Vieţii ce nici azi n-o vrei.

REGELE MIHAI

Pentru noi nu va fi dramă,

Se va rupe cu el malul

Şi-ajuns la cereasca vamă,

Îl aşteptă mareşalul.

DE 23 AUGUST

Pe străzi şi azi ar fi gloate,

Chiar bere şi mititei,

Dar sătule-s ele toate,

De minciuni şi de mişei.

UN REGE DE TRAGEDIE

Şi azi, regele Mihai,

Aşteaptă un rol în Rai,

Că în august patru`ş patru,

El a scris piesa de teatru.

NOSTALGIA ZILEI DE 23 AUGUST

Ziua-aceasta, ca să moară,

Ceauşescu a murit.

Pe străzi totuşi defilară

Steme ce s-au dezlipit.

VEŞNICA POMENIRE

După ce pe străzi umblară

Patrioţii de tot felul,

Nici după ce se pupară

Nu le fâlfâi drapelul.

ROMÂNII ŞI NEMŢII LA 23 AUGUST

Românul fu curajosul

Ne arată faptele :

El atunci le-ntoarse dosul

Şi ei astăzi, spatele.

 
Vavila Popovici: BOLȘEVICII AU PRINS GLAS PDF Print E-mail
User Rating: / 1
PoorBest 
Written by Ştefan Doru Dăncuş   
Friday, 03 November 2017 10:50

 

„Tălpile înnoroiate clămpăneau în mari încălțări, / trupul aproape gol – aplecat, sleit de puteri, / privirile – stoarse de lacrimi și speranță erau. / Cu fiecare zi creșteau / dimensiunile suferinței, degradării, umilinței… / O, Doamne, anii aceia pierduți / cine ți-i va înapoia? / Și rana sufletului cum se va putea vindeca?”

(„Închisorile comuniste” – din volumul „O mie și una de poeme”)

  

Oamenii de știință au descoperit în creierul uman busola moralității” care controlează felul în care percepem comportamentul celorlalți. Regiunea, situată chiar în spatele urechii drepte, ne spun ei, devine mai activă atunci când ne gândim la faptele bune sau rele ale oamenilor. Este ca un barometru pentru bine și rău, adică pentru morală, care în afara educației, religiei sau filozofiei, se bazează pe biologia creierului nostru. Și când vorbim de moralitate, ne referim la comportamente și acțiuni, la raționamente și emoții, atitudini față de reguli și convenții sociale. Incorectitudinea, tupeul, obrăznicia, minciuna, lipsa de respect, țin de zonele așa zis-ului întuneric.

   Aflăm deci, că în creierul nostru există un mecanism bine centrat, care ne informează când am spus sau am făcut ceva greșit. Aceasta în cazul în care mecanismul funcționează normal. El este sensibil și declanșează, când greșim, ceea ce numim remușcare, ea acționând ca inacceptare a propriei conștiințe. Când mecanismul este „descentrat”, omul debitează idei și judecăți abjecte. Românul se exprimă metaforic: „Îi lipsește omului o doagă”.

   Dar acești oameni au existat și există printre noi. Ei debitează judecăți ce rănesc sufletele oamenilor care au pătimit în anumite împrejurări. Și creează o stare de anormalitate în societate. Îi pot determina pe unii, să-și pregătească valizele pentru a-și părăsi țara, în disperare și lipsă de speranță, ceea ce nu este bine. Oamenii tineri drepți și cinstiți, în aceste împrejurări ar trebui să lupte pentru adevăr și stabilitate, în propria lor țară. Dar mulți sunt derutați, nu mai înțeleg vremurile pe care le trăim cu acești oameni „dezaxați” „descentrați” ce au prins curaj, și cu o răutate bine ascunsă în suflete, lovesc... Bolșevicii, iată, vorbesc! Unii o fac din prostie, alții din răutate și alții cu intenția de manipulare, adică a-i face pe oameni să gândească cum vor ei, să întreprindă ce vor ei, ce le convine lor, deviindu-le înțelegerea corectă a vieții, manipularea fiind tocmai o formă de agresiune psihologică, cu scopul devierii gândirii și a comportamentului celuilalt.

   Comunismul lui Marx și Lenin, în definiția lui cea mai simplă este un sistem lipsit de libertate politică și când aceasta lipsește, lipsesc toate celelalte, precum pluralismul politic, libertatea presei, a mass mediei, sistemul educativ liber, universitățile libere, intelectualii ori gânditorii care pot cugeta și scrie liber, libertatea de a protesta, libertatea religioasă și multe alte libertăți. Am putea spune: Unde libertate nu e, nimic nu e! Comunismul este cel mai diabolic sistem politic cunoscut, conceput de mintea omului, apărut cu 100 de ani în urmă, și practicat timp de 45 de ani în România, impus din afară și nu ales de popor. A fost impus întregii Europe de Est, de la Marea Nordului, până la Marea Adriatică. A reușit cineva să se opună acestei forțe malefice? Nu! S-a încercat însă, să se împiedice implantarea comunismului, dar. în final, nu s-a reușit. Și nu mai explicăm de ce nu s-a reușit, fiindcă cei care au trăit acele vremi – știu prea bine! Au cunoscut teroarea sub care s-a trăit, comuniștii fiind adevărați teroriști, organizând securitatea care i-a urmărit în toată acea perioadă.

   Astăzi, după 27 de ani de la ieșirea din comunism, vedem cum politicieni corupți încearcă să convingă că dreptul de a fura trebuie legiferat, țipând sus și tare că alegerile odată câștigate le conferă dreptul de a se comporta precum stăpâni absoluți, făcând ei înșiși abuzuri și încălcări ale legilor, legi pe care încearcă să le schimbe, în primul rând, în interes personal. Dau „apă la moară” semenilor cu nostalgii comuniste, pentru a renaște ideologia și a o manifesta prin diferite moduri. Ei sunt aleșii poporului, în care s-a avut încredere, dar poporul a fost înșelat, fiindcă ei au știut să-și mascheze ideologia și intențiile pur egoiste de îmbogățire și nerespectare a legilor, producând haosul în societate. Românul Petre Țuțea care și-a lăudat mereu neamul, a exprimat neașteptat: „Cum am putut fi atât de idiot încât să fac treisprezece ani de pușcărie pentru un popor de tâmpiți?” Da!, a răbufnit la aflarea rezultatului alegerilor din 20 mai 1990, când FSN Frontul Salvării Naționale), în frunte cu Ion Iliescu a obținut o majoritate zdrobitoare. A intuit, cu mintea sa genială, vremurile care vor urma după aceste alegeri.

   Scriam într-un volum de versuri: „… În jurul nostru se fac și se desfac scenarii / tot mai triste pentru noi. / E haos, nu se mai știe / din ce parte vin atacurile, / cine lovește, / cine pe cine susține, / cine pe cine controlează, / ce este curat, ce este murdar… / „Haos germinativ? Toate sunt de făcut laolaltă?” / Împovărate ne sunt gândurile, / sfâșiate ne sunt sufletele! / Se năruiesc destine, / strigăm în zadar, / nimeni nu aude. / Prea multe semințe ale Domnului / au căzut între spini! / Cum ne  mai suportă / pământul, cerul?”

   Dar să revin la momentul prezent, când un personaj cu idei comuniste, continuatorul ideologiei lui Ion Iliescu, vrea să șteargă din memoria colectivă, pe cei care au ridicat armele împotriva „ciumei roșii“. Și-atunci ne întrebăm: Cum se poate uita căderea noastră din acele vremi, în „bezna animalică” a închisorilor comuniste, în care au fost maltratați deținuții politici, cei care au avut demnitatea și curajul să se opună comunismului? Și iată-l – în timpul ședinței comisiei juridice în care s-a discutat un proiect de lege privind declararea zilei de 26 Octombrie, Ziua Mișcării de Rezistență Armată Anticomunistă – pe unul din „curajoșii” staliniști, spunând: „Rezistența anticomunistă începută în 1944, când România era încă în război – de partea Aliaților după 23 august – , este una care slăbea capacitatea de apărare a României. Era mai degrabă îndreptată împotriva intereselor României. Mai mult, dacă îmi spuneți că era un lucru bun că CIA organiza operațiuni de slăbire a capacității de apărare a României sub pretextul că o fac împotriva regimului comunist este mai degrabă ticăloșie ce făceau“ (preluat din ziarul „Adevărul”). Tot în acest ziar i s-au dat răspunsurile la aceste aberații emise în ședința comisiei juridice în care s-a discutat proiectul de lege privind declararea Zilei Mișcării de Rezistență Armată Anticomunistă. Ultimul supraviețuitor al rezistenței din Munții Banatului și urmașii foștilor partizani anticomuniști au fost revoltați de declarațiile făcute, ripostând: „…Organizația noastră a fost o organizație de rezistență așteptând marile puteri să ne dea ajutor să scăpăm de ruși. Comuniștii pe vremea aceea ne spuneau «bandiți». Dar vreau să vă spun că toți cei care luptau în munte aveau în sacul cu merinde o carte de rugăciune. Eu aveam Noul testament, străpuns de un glonț, într-o acțiune din Munții Banatului. Îl am și acum“, a povestit supraviețuitorul acelor vremi, în vârstă de 87 de ani, condamnat la 25 de ani închisoare, din care a făcut peste 10 ani. „Nu voiam regimul comunist, dictatura comunistă. Știam ce înseamnă comunismul”. Și reamintesc cuvintele filozofului rus Nicolae Berdiaev: „Știu bine ce e marxismul, pentru că nu-l știu din afară, ci dinăuntru…”   

   Este uimitor cum după atâția ani, oameni care ne conduc, sunt incapabili de a face diferență între bine și rău, de a înțelege cât de nefast a fost comunismul pentru România. Oameni cu studii superioare, cu diplome, să nu poată cunoaște adevărul? „Cine-i îngust la minte, n-are leac nicăieri”, spunea.Părintele Arsenie Boca – și nu greșea. Ei sunt oameni lipsiți de conștiință și demnitate, oameni care vor să falsifice istoria, călcând în picioare suferințele acestui neam. „A fost o luptă pentru onoare și credință” a exprimat urmașul unui luptător din mișcarea de rezistență. A fost, așa cum a scris Radu Gir: „…Nu pentru-o lopată de rumenă pâine, / nu pentru pătule, / nu pentru pogoane, / ci pentru văzduhul tău liber de mâine…” Radu Gyr, poetul care, la Aiud, L-a adus pe Iisus în celulă…

   Bolșevicii rămași printre noi sau, mai nou ideologizații, vor cumva o nouă condamnare a celor care nu mai sunt? Dar „…Unde sunt cei care nu mai sunt? / Zis-a bufnița: Când va cădea / Marele-ntuneric, vei vedea.”

   Oamenii care au trăit ororile comunismului sunt în cunoștință de cauză; oamenii deștepți care nu le-au trăit, pot judeca și înțelege; cei fără minte – niciodată!

 
Stelian Gomboș: Familiei Regale a României – Mesaj de Condoleanţe PDF Print E-mail
User Rating: / 1
PoorBest 
Written by Ştefan Doru Dăncuş   
Friday, 08 December 2017 11:22

 

Alteţei Sale Regale Principesa Margareta, Custode al Coroanei Române

 

Alteţei Sale Regale Principele Radu

 

Familiei Regale a României – Mesaj de Condoleanţe

La acest trist eveniment din familia dumneavoastră şi a noastră, a neamului şi poporului Român, personal, doresc să vă asigur, Alteţele Voastre Regale, de toată compasiunea mea şi să vă adresez sincere condoleanţe, iar tatăl dumneavoastră şi al nostru, al tuturor – Regele Mihai I al României, să aibă parte în lumea veşnică, de Împărăţia Cerurilor şi de bucuriile Raiului – în comuniune fiind cu Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos – Izbăvitorul de moartea noastră cea veşnică şi de toate durerile, chinurile şi răutăţile acestui veac!...

            În cei 96 de ani de viață, Regele Mihai a fost pentru mulți dintre noi un model de responsabilitate și patriotism, manifestate cu demnitate, cu discreție și cu hotărâre.

Devenit rege la numai 6 ani, a dat dovadă de o disciplină și un devotament ce anunțau vocația asumării unui destin greu, în vremuri dificile pentru istoria țării și a familiei Sale.

Personalitate remarcabilă în plan naţional şi internaţional, Regele Mihai I al României rămâne în istorie ca simbol al unităţii şi demnităţii poporului român de pretutindeni şi exemplu de curaj, înțelepciune şi devotament în slujirea patriei şi a neamului românesc în vremurile dificile din timpul celui de-al Doilea Război Mondial şi în perioada de început a regimului comunist din România.

Majestatea Sa a înțeles bine menirea dinastiei regale instituită pe pământ românesc de străbunicul său, Regele Carol I. Misiunea Majestăților Lor, alături de poporul român: o țară liberă și independentă!...

Deși foarte tânăr, a asumat destinul regal într-un moment istoric extrem de dificil pentru România și pentru Europa întreagă. A fost nevoit să cunoască exilul. 45 de ani departe de națiunea și de patria pe care a iubit-o și căreia i s-a devotat.

Revenirea sa în ţară, în anul 1992, a reprezentat un act de reparaţie istorică şi morală. Regele Mihai I și Casa Regală Română au desfășurat începând din acest an o consecventă activitate de promovare a valorilor noastre naționale, demonstrând, astfel, asumarea în continuare a menirii sale istorice!...

Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească!...

Veşnică să-i fie pomenirea! Amin!...

 
Ştefania OPROESCU: VENUS DIN PORUMB PDF Print E-mail
User Rating: / 1
PoorBest 
Written by Ştefan Doru Dăncuş   
Friday, 17 November 2017 12:53

 

O părere de lumină palpită pe trotuarul de vizavi, ivindu-se printre siluetele în mişcare, sub înserarea zorită de coroana norilor vineţii, împletiţi în valuri, asemeni bancurilor de peşti ce-şi schimbă brusc direcţia. Lumina palidă se alungeşte, se subţiază, se dilată, prinde contur şi-l pierde cu întreruperi, strecurată prin ţesătura ca de igliţă, alcătuită din trupuri ce se deplasează în ambele sensuri, ocolindu-se cu grijă. Ochii care urmăresc lumina, erup din arsura închipuirii şi, un ghem de fierbinţeală se prelinge ca lava prin trupul atins de vedenie. Miros de pământ umed şi de frunze de nuc începe să curgă din cer, vânturat de fulgi mari şi pufoşi de zăpadă. Din gâtul fiebinte ţâşneşte un strigăt de sălbaticiune ce deschide orbeşte drum, ignorând obstacole. Spaima pierderii luminii pe care o caută neistovit, de ani buni, anulează raţiunea. Un salt printre maşini, o traversare periculoasă a străzii, ocrotită de cine ştie ce clipă de indiferenţă a destinului şi, mâinile se reped înainte, căngi pregătite să nu scape prada. Apucă veşmântul luminii şi-l scutură ca pe o scoarţă veche, până cade din el mirosul râvnit. Ochii încep să se limpezească, strigătul se transformă în şoaptă seducătoare. Vede făptura dezvelită de armură, goliciunea ei fremătând în nehotărâre. O încălzeşte cu braţele, o apropie de trupul său cu blândeţe, ca pe un obiect fragil. Îi repetă într-una propoziţia pe care a repetat-o în gând până i-a devenit rugăciune si, a cărei alcătuire era pe cale să-şi piardă sensul: „Nu mă urî în nopţile în care n-ai somn”. Lumina creşte în intensitate, capătă străluciri de sidef, înconjoară ca un cocon îmbrăţişarea încremenită într-un alt anotimp.

***

Fimiţa traversa lanul de porumb în arşiţa de vară, ca să scurteze drumul din satul unde, tocmai asistase la venirea pe lume a uneia din fetele lui Stan Bulbuc. Da, asistase, pentru că, altfel, mare lucru nu făcuse. După a cincea fată, Stan renunţase să-si mai ducă nevasta la spital, pentru naştere. Când aceasta, cu burta rotundă ca un pepene copt, lăsa treaba brusc şi intra în casă ţinându-se de şale, înhăma calul la căruţă şi aducea moaşa de la dispensar sau de-acasă, împins de teama sancţiunilor, nu de grija pruncului sau a nevestei. De data asta, nimerindu-se sorocul într-o sâmbătă spre seară, moaşa era plecată în oraş, la o nuntă. Tânăra aflată în practică, s-a urcat pierită de spaimă în căruţa ce se hurducă prin bolovani până spre asfinţit.

-Asta-i, zise Stan, împingând-o înăuntru, după care închise uşa. Anastasia gemea în patul răvăşit, se ridica la răstimpuri şi strângea cu putere fierul care înconjura tăblia patului, nebăgând în seama copila care, nici nu îndrăznea să deschidă gura. O vecină fără vârstă, tot intra şi ieşea, aducând prosoape uzate, cârpe de tot soiul, un lighean de plastic şi oale cu apă caldă.

- Merge greu”, spuse după un timp, fără să privească spre fata adusă în locul moaşei. Şi n-ar trebui, doar e a şasea oară… ce Dumnezeu! Tu te pricepi la ceva?

- Da’ dar la spital!

- Şi la spital cum îi’ nu tot aşa?

- Tot aşa, da’ eu n-am terminat şcoala…

- Lasă, c’o termini acu’! Pune mâinile pe burta ei, aici, sub ţâţe şi împinge cu putere când ţi-oi spune eu!

Orele treceau, şi, făptura nu prea dorită, nu se grăbea nici ea să-şi cunoască părinţii. Până spre dimineaţă, zăpuşeala storsese cele trei femei, pe una de durere, pe alta de îngrijorare şi pe a treia de spaimă. Năclăite de sudoare, au aflat zorii sub ţipătul firav, care a sunat în odaia jilavă, ca goarna victoriei. Stan, dormea afară într-o rână, sprijinit de scândurile hambarului. Mirosul acru de ţuică ofilea aburul răsăritului, în întreaga ogradă. Vecina a adus din hambar un lighean curat şi un săpun de rufe. Pe umăr, ţinea un prosop, de aceeaşi culoare îndoielnică.

- Ia-le„ i-a zis moaşei, vezi că în spatele casei, pe pirostrii e un tuci cu apă caldă. Spală-te şi tu niţel şi ia-o spre dispensar pe jos, că n-are cin’să te ducă. O tai pe aici prin porumbişte, tot coborând n-ai decât vreo cinci kilometri. Acuşica ajungi şi îţi vezi de treabă…

Tuciul mare, în care vara se fierbea săpunul, era cam pe sfert plin cu apă, în care pluteau frunze de nuc şi de pelin. S-a spălat, a îmbrăcat bluza jilavă şi fusta udă în talie. A plecat prin grădină, pe unde îi fusese arătat drumul. Curând, s-a pierdut în lanul de porumb încă umed de rouă, mai înalt decât ea, printre frunzele căruia se strecura ca şi cum s-ar fi ferit de urmăritori. Le îndepărta cu mâinile, ferindu-se de tăişul pe care-l simţise de câteva ori frigându-i gâtul şi braţele. Mergea cu ochii aproape închişi, când, frunzele tăioase ca săbiile au dispărut brusc, dezvelind un luminiş din care, tulpinile crude fuseseră retezate de la rădăcină. O oază de lumină deschisă în jungla verde. În luminişul acela simţi oboseala încercuind-o ca o apă călduţă, sub razele soarelui, încă blând. Mai jilave, mai grele după baia de rouă, bluza şi fusta o trăgeau în jos. Liniştea locului aparent izolat de lume, o îndemnau la odihnă. Se aşeză pe stratul de buruieni crescute în voie, dezbrăcându-se de umezeala nefirească a învelişului, ca o omidă surprinsă de năpârlire. Îşi întinse alături hainele, să se zvânte.

***

În vara aceea, Radu nu mai găsea moliciunea enigmatică a ierburilor prin care, altădată făcea cărare, frângându-le sub tălpi, după ce le culca din mers, cu piciorul. Alcătuia atunci labirinturi, din care ieşea învingător, decapitând cu o nuia inflorescenţele trufaşe care îndrăzneau să-l depăşească în înălţime şi să-i ascundă drumul. Fostul copil căuta nostalgia inocenţei care se risipise în dealul ce pornea chiar din spatele casei bunicilor, în vacanţe pe care le aştepta mai mult decât pe Moş Crăciun. Raporturile se inversaseră. Ierburile îi băteau genunchii, dealul nu mai era Kilimanjaro, pe care, curajos vâna guşteri în parfumul fâneţelor. Bunicul dispăruse din filmul pe care îl ţinea minte. Dar nu absenţa lui îi întuneca paradisul trecut, oricât se străduia să-şi răscolească o adiere de vinovăţie. Bătrânul fusese sever chiar şi cu el însuşi. Afară de muncă, nu cunoştea nici alint, nici mângâiere. Doar o acceptare tăcută, umbrită şi ea de sprâncenele mereu încruntate. Bunica, însă, îi rănea amintirile, şi copilăria, şi tot. Degetele ei noduroase şi răsucite, învârteau greu tigaia pe plită, dar clătitele nu mai ieşeau pufoase şi parfumate. Icnetele ei de durere, însoţind-o la fiecare pas, îi sfâşiau blândeţea unui timp pe care-l vedea surpându-se, cu cât mai acut, cu cât îl privea mai de-aproape...

Mai mult de plictiseală decât de dorinţă, băiatul–bărbat urca dealul invadat acum de lăstăriş şi de tufe de cătină. Soarele abia ce zvântase roua din fâneaţa care, necosită la timp îşi risipea seminţele la fiecare adiere. Poate că dealul se îndesase ca un bătrân, sau pasul său adult cuprindea distanţe mai mari, de n-a simţit când a ajuns sus. N-a mai recunoscut locul. Platoul, ocupat altădată cu o livadă de meri îmbătrâniţi, fusese arat şi un lan întins de porumb îi lua locul. Privind ştiuleţii formaţi, a prins din amintire mirosul dulceag al boabelor crude, fierte sub capacul de pănuşi verzi. N-a avut nicio clipă sentimentul că poate ia ceva ce nu-i aparţine, era copilăria lui aici, în drepturile ei... A început să caute porumbii cu bobe în lapte, crestând cu unghia degetului mare deschizături în învelişul fraged. Înainta în lan căutând din ochii ştiuleţii potriviţi, pe care-i aduna în braţe, ca şi cum ar fi cărat lemne stivuite pentru iarnă. Mirosul cunoscut de frunze strivite îl ameţea ca un drog. Timp şi loc se contopeau în voia simţurilor, când, s-a aflat descumpănit în marginea luminişului nefiresc, de unde porumbul fusese tăiat, poate furat, poate luat pentru hrana vitelor în zile ploioase. Labirintul pe care altădată îl construia singur, avea logica jocului. Povestea de acum, n-o cunoştea. Fiinţa dezbrăcată, sorindu-se alături de haine, era ca o viziune coborâtă din vis. Stătea nemişcat, de teamă să nu facă zgomot. Din trupul acela de femeie sau copilă, prospeţimea izbucnea cu albul sidefiu al pielii. Nu se mişca, nu clipea. Braţele îi înconjurau capul ca o cunună. „Venus născută din lan de porumb”… Ironia gândului nu-l salvă din stranietate imaginii. Un clătinat neatent, un troznet de creangă uscată, acoperită de buruieni, rupse liniştea. Fiinţa se ridică, adunându-şi grăbită la piept hainele, zvântate acum.

- Nuuuu!!!strigă Radu, de parcă sub el s-ar fi prăbuşit brusc pământul.

Strigătul puternic se rostogoli ca un tunet şi clătină vârfurile fragile, în care mai tremurau urme de polen. Acel „NU” căzut din senin ca un urlet de fiară făcu să îngheţe aşa, neterminat, gestul fetei. Intenţia ei de a se acoperi era paralizată, cum paralizat era şi instinctul de apărare. Nu putea să fugă, nu putea să se ascundă. Radu se apropia de ea ca în transă, rostind blând, aproape tânguindu-se, aproape rugându-se: „Rămâi aşa, nu strica tabloul, rămâi te rog în lumină ca în spumă... Naşterea lui Venus n-a colorat mai tare ochii pictorului, sideful lui n-a fost mai adevărat”. Înainta şi se ruga. „Aşteaptă, lasă-mă să te ating, să nu cred că visez...”

Imobilă, Fimiţa credea şi ea că visează, naşterea, care naştere? Cea la care tocmai a fost martoră venea din sânge, venea din carne, venea din durere, iar tânărul acesta mai avea doar un pas până s-o cuprindă, unde să mai fugă, din ce să se salveze? Ochii lui stranii de culoarea chihlimbarului, sau poate erau doar verzi, ca de sticlă aurită de soarele dimineţii, o priveau fix, în timp ce îşi lepăda hainele cu un braţ, iar cu celălalt îi cuprinsese deja mijlocul. „Prea târziu” îşi repeta în gând, fără să înţeleagă sensul propriei rostiri. N-a simţit frică în braţele lui, aşa cum se temuse. O înfiorare i-a străbătut pielea, s-a ghemuit ca într-un cuib, la căldură, altfel de căldură decât ce de afară. Oasele le simţea moi, iar prin ele curgea măduvă fierbinte. S-a agăţat de el cu putere, cum se agaţă înecatul de salvator, când a culcat-o pe locul unde trupul ei abia îşi desenase forma. Nu vorbeau, aproape nu respirau. Când a simţit durere în braţele încordate a slăbit strânsoarea, apoi şi-a desfăcut involuntar coapsele, aşa cum se desfăcuse cu puţin timp în urmă sexul femeii în expulzia fătului, uşurând-o.

- Miroşi a frunze de nuc, a fost tot ce-a spus tânărul când s-a deprins de ea, cât să-i lase loc să respire. Un spasm, un hohot înăbuşit de râs i-a răspuns.

- Ce s-a întâmplat? A întrebat oarecum uluit, oarecum îngrijorat, tânărul.

- Uită-te în spate! I-a răspuns ea şoptit, ca şi cum i-ar fi dezvăluit un mister.

În spate, la câţiva paşi, o vacă bine hrănită, cu părul lucios şi pântecul rotund, îşi întindea gâtul privind spre ei, şi clătina din când în când din cap, ca şi cum s-ar fi apărat de muşte.

S-au îmbrăcat în grabă, de teamă să nu apară şi altcineva. Coborând, au întâlnit pe un răzor o femeie, într-un capot înflorat, încins cu un şorţ cenuşiu. Şi-au spus „bună ziua”, ei stingheriţi, ea, privindu-i cu justificată nedumerire. Continuau să coboare spre şosea în tăcere, când, ca un şarpe s-a ivit în faţa lor şanţul cu apă mâloasă, băltită, ce despărţea fâneaţa de asfalt. Au început să se descalţe, înţelegându-se din priviri. Câţiva paşi s-au încleiat în nămolul până la glezne. In partea cealaltă iarba cosită de pe marginea şoselei se uscase, înţepându-le tălpile. Fimiţa a scos din geantă o pungă de plastic. A umplut-o cu apă, din care i-a turnat întâi lui să se spele. Apoi s-a spălat ea, repetând gesturile. S-au aşezat întinzând picioarele să se zvânte la soare.

Pe asfaltul moale, făcut mai mult din smoală, pas după pas se cufunda ca într-un covor. Când a sosit autobuzul în staţia marcată cu o tablă albastră, prinsă pe un copac, în timp ce urca scările metalice care trăncăneau la fiecare atingere, Fimiţa a întors capul spre el şi i-a zâmbit. Trezit ca din vis, Radu începu să alerge în urma autobuzului, care, încă nu închisese uşile, strigându-i:

- Nu mă urî în nopţile în care n-ai somn!

---------------------------------

* OPROESCU Ştefania, (Dorina-Ştefania Cristea), Scriitoare, poetă, jurnalistă, (în prezent) secretar de redacţie la revista Uniunii Scriitorilor „Oglinda Literară”. Născută la 1 ianuarie 1949 în comuna Pătârlagele, judeţul Buzău. Autoarea îşi începe studiile primare în comuna natală urmând liceul din aceeaşi localitate. Continuă studiile universitare la Institutul de Medicină şi Farmacie Iaşi, postuniversitare în specialitatea Expertiză medicală şi recuperarea capacităţii de muncă. Debutează la revista „Porto Franco” în 1990 cu poezie sub îndrumarea lui Ion Chiric. Debut editorial: 1996 – volum de poezie „Naştere perpetuă”, urmat de volumele „Potcoave de catifea” (2001) şi „Singurătatea nisipului” (2004), toate la Editura Zedax, Focşani. Publică eseuri, proză scurtă poezii în „Jurnalul de Vrancea”, „Gazeta vrânceană”, „Salonul literar”, „Pagini medicale bârlădene” şi „Oglinda literară”, demonstrând o 6 vie preocupare estetică. Din anul 2000 este secretar de redacţie la „Oglinda literară”, folosind experienţa căpătată anterior la „Jurnalul de Vrancea”. În aceeaşi perioadă frecventează Cenaclul „Salonul literar” şi este membru fondator al Cenaclului „Duiliu Zamfirescu”, ambele din Focşani. A fost remarcată de revistele „Convorbiri literare”, „Luceafărul”, „Amurg sentimental”, „Renaştera culturală” şi „Opinia Buzăului”, „Confluenţe literare”, „Singur”, ş.a. Participă la diverse festivaluri din Iaşi, Brăila, Buzău, Tecuci, Bârlad, susţinând recitaluri poetice din opera proprie. Referinţe critice: S-au exprimat despre opera scriitoarei: Magda Ursache, Liviu Grăsoiu, Gheorghe Istrate, Adrian Dinu Rachieru, Constantin Miu, Marin Ifrim, Valeria Manta Tăicuţu, Victor Sterom, Ludmila Bârsan, Emilian Marcu, Marius Chelaru, Constantin Ghiniţă şi alţii. (George ROCA, Rexlibris Media Group, 15 noiembrie 2017)

 
Nicolae Dina: UN DESTIN LITERAR ÎN MEMORIA POSTERITĂȚII PDF Print E-mail
User Rating: / 1
PoorBest 
Written by Ştefan Doru Dăncuş   
Monday, 11 December 2017 11:46

 

Citeam undeva că literații nu se prea bucură de aprecierea și recunoștința posterității, mai ales dacă, în timpul vieții, au avut un comportament de o modestie excesivă, de o rară delicatețe și sensibilitate, de răbdare și echilibru, de înțelepciune și calm, fără a-și exhiba cu ostentație inteligența superioară, nivelul de cultură aproape exhaustiv în domeniul literelor, evitând polemica ori lauda de sine. Un astfel de om, rămas în amintirea celor care l-au cunoscut și l-au apreciat ca pe unul „muncitor, ambițios, tenace, cum nu sunt mulți din generația lui” (Nicolae Manolescu) și care s-a bucurat de respectul celor din jur, pentru că a fost „un bărbat inteligent, sensibil, apreciat, stimat, erudit”, căruia nu-i plăcea „să vorbească mult, cu atât mai mult despre el” (Romulus Toma), a fost MIRCEA SCARLAT.

Au trecut trei decenii (fugit irreparabile tempus) de la dispariția sa în plină tinerețe și în deplină efervescență creatoare, într-un moment în care „timpul n-a mai avut răbdare” și l-a răpit din mijlocul familiei, al prietenilor și al colegilor, răpus de boală într-o zi nefastă  de 18 decembrie 1987.

Născut la 10 aprilie 1951, în Cervenia teleormăneană, și-a petrecut copilăria în sânul unei familii de intelectuali (Marcel, tatăl, era biolog, iar mama, Melania, profesoară), fericiți că au un copil sănătos, bun, ordonat, meticulos, pasionat de lectură, filatelie și desen, căruia i s-au asigurat condiții excelente pentru a-i împlini dorința de studiu, mai ales în domeniul literaturii. Ca elev al actualei Școli „Mihai Viteazul” (1962-1966) și al Colegiului Național „Al. I. Cuza” din Alexandria (1966-1970), a stârnit entuziasmul profesorilor săi prin pasiunea pentru literatură, istorie și limbi străine, pasiune pe care o va satisface cu asupra de măsură ca student la Filologie în Universitatea din București (1970-1975). Aici este remarcat de profesorii săi, mai ales de academicianul de astăzi, Nicolae Manolescu, în amintirea căruia „avea exact însușirile trebuitoare ca să fie un istoric literar […] meticulos, neobosit în a scociorî prin arhive” și căruia „îi plăcea să frecventeze bibliotecile publice”, fiind „un client statornic al Bibliotecii Academiei”.

După terminarea studiilor universitare, Marcel Scarlat este profesor de limba franceză la actualul Colegiu Național „Al. D. Ghica” Alexandria (1975-1980), apoi are prilejul fericit de a-și potența și definitiva pregătirea intelectuală la Viena, cu o bursă „Herder”, primită la recomandarea  academicianului Al. Rosetti, laureat al acestui premiu european.

Deși debutase publicistic, încă din perioada studenției, cu o cronică dramatică în revista „Viața studențească” și unul de critică („Integrarea poetică”) în revista „Amfiteatru” (1974) și colaborase la multe reviste de profil, debutul editorial se va petrece abia în timpul profesoratului (1976), cu studiul „Introducere în opera lui Miron Costin”, urmat, în doar 10 ani de alte șase volume.

 Următorul, „Ion Barbu - poezie și deziderat” (1981), surprinde, cu deosebire, orientarea estetică a poetului, bazată pe conștiința fermă a propriei valori, urmărindu-și idealul artistic de perfecțiune poetică, reprezentant de seamă al modernismului și, deopotrivă, reformator ale acestuia prin promovarea intelectualizării poeziei în dauna afectivității, a confesiunii, prin încifrarea limbajului poetic și impersonalizarea lirismului, promotor al ermetismului, ca o nouă ipostază a curentului modernist interbelic.

Celelalte două volume sunt dedicate altor doi poeți, unul din perioada pașoptistă, ca reprezentant al romantismului românesc, Cezar Bolliac („Introducere în opera lui Cezar Bolliac”, 1985), celălalt al simbolismului interbelic, George Bacovia („George Bacovia. Nuanțări”, 1987), și acestea subliniind excepționala calitate a criticului de a aborda, prin comparație, analiză și sinteză, opera fiecăruia dintre cei doi reprezentanți ai unor epoci și ai unor orientări estetice atât de diferite.

Nu trebuie uitat nici volumul postum dedicat lui Ion Creangă („Posteritatea lui Creangă”, 1990), în care realizează o „critică a criticii” operei humuleșteanului, publicat prin grija fostului său profesor, Nicolae Manolescu, care îl și prefațează. Volumul surprinde și analizează punctele de vedere ale junimiștilor, mai ales al lui Titu Maiorescu, potrivit căruia scriitorul moldovean este exponentul țăranului român, idee reluată de G. Călinescu și de către aproape întreaga critică românească din toate timpurile. Meticulos, criticul trece în revistă aproape toate lucrările dedicate lui Ion Creangă, studiul său devenind un punct de plecare spre noi viziuni, căci opera humuleșteanului se pretează la noi lecturi și la noi nuanțări.

Fără a fi o capodoperă, chiar fără a se ridica la valoarea lucrărilor de critică și istorie literară, romanul „Un romantic întârziat”, un fel de roman-jurnal și, deopotrivă, un bildungsroman, de vreme ce urmărim evoluția eroului, un alter ego al autorului, de la copilărie, la adolescență, publicat postum (2002) prin grija poetului Romulus Toma, un admirator al autorului, care și-a făcut o profesiune de credință din a promova pe scriitorii teleormăneni atunci când se afla la conducerea forului județean de cultură, este rodul dorinței de a scrie a tânărului de 20 de ani, ca urmare a unui crez al său, acela de a trăi prin literatură: „Vreau să scriu. Sunt un încăpățânat. Visez să scriu și nu vreau să renunț la visul meu. Visul adolescenței mele. Vreau să scriu”.

Întrucât „pasiunea pentru istorie literară l-a distins în generația lui”, aceasta fiind o „vocație”, opera sa fundamentală rămâne „Istoria poeziei românești”, „unică și până la el, și după el” (Nicolae Manolescu), ale cărei prime trei volume au apărut în 1982, 1984 și 1986, al patrulea fiind publicat postum (1990), de către același profesor, pe baza manuscriselor și a dactilogramelor reconstituite de către soția sa, Dora Scarlat, căreia, de altfel îi și este dedicat, aceasta fiind „martorul cel mai implicat în istoria acestei «Istorii»”. A doua ediție a fost publicată de către scriitorul Florea Burtan (f.a.), promotor a tot ceea ce înseamnă literatură teleormăneană, un exemplar din această ediție fiindu-mi oferit, cu generozitate, de Domnul Marcel Scarlat, tatăl autorului, cu ocazia lansării unui număr dedicat lui Mircea Scarlat al revistei Colegiului Național „Al. I. Cuza”, cu prilejul comemorării a 55 de ani de la naștere.

Fără să analizăm opera de căpătâi a lui Mircea Scarlat, menționăm doar că autorul era conștient că „nu poți analiza, cu documentele pe masă, prea multe secole de poezie” și că „judecățile de valoare exprimate […] sunt discutabile”, căci, deși „pot incita, pot indica nivelul conștiinței literare la o anumită dată”, ele „nu-și vor depăși condiția de expresii ale unui moment istoric”, astfel că s-a hotărât „a analiza operele în contextul convențiilor poetice ilustrate și prin prisma criteriului poetic al vremii în care au apărut creațiile”, considerând că „alegerea metodei istorice ca mijloc de ordonare a materialului” este cea mai indicată întreprinderii sale, iar „libertatea criticului este limitată de convențiile literare existente”, promovând, în cercetarea sa, relația „semnificant-semnificat”, aceasta „constituind unul dintre indicii criteriului poeticului în vârste succesive ale poeziei noastre” (Prolog).

 Fiecare volum cuprinde câte două „Cărți”, cel dintâi debutând cu un „Prolog”, o adevărată profesiune de credință a autorului, căci s-a hotărât „să interpreteze” fenomenul poetic printr-o îmbinare fericită a „criteriului istoric cu cel estetic”, întrucât „imparțialitatea”   criticului „înseamnă refuzul oricărui criteriu exterior” istoriei și criticii literare. El evaluează ceea ce a crezut că poate fi încadrat în genul liric, începând de la mijlocul secolului al XVI-lea, atunci când autorii foloseau „ornarea discursului” ca „strategie retorică fundamentală”, continuând cu reprezentanții romantismului românesc, ale căror creații au contribuit la constituirea unui „climat poetic capabil să favorizeze o normală obiectivare a latențelor poetice naționale” prin faptul că poezia devine „primul gen literar autonomizat în cadrul literaturii române”. Volumul al II-lea se ocupă de opera lui Mihai Eminescu, „reperul fundamental în dezvoltarea literaturii române”, de eminescianism, apoi de simbolism și de principalii reprezentanți ai acestei orientări estetice. Volumul al III-lea este dedicat avangardismului (sub denumirea lui se petrece „radicalizarea manifestărilor reformatoare”) și de modernismul interbelic, acordând câte un capitol aparte lui Arghezi, Blaga, Barbu, „clasicii necontestați ai modernismului poetic românesc”.

Volumul al IV-lea, publicat cu ajutorul lui Nicolae Manolescu, semnatarul unui „Argument”, cuprinde un capitol (aproape terminat) dedicat tradiționalismului și un „Proiect” din care reiese intenția de a se ocupa de lirica postbelică, 13 articole publicate în reviste, referitoare la poezie („în majoritate, actuală”), 5 prefețe și postfețe, un „Dicționar al poeților români” (până la 1800), publicat postum într-un almanah literar (1988).

Articolele, studiile monografice, antologiile realizate, dar, mai ales,„Istoria poeziei românești” reflectă maturitatea unuia dintre istoricii și criticii generației tinere din a doua jumătate a secolului al XX-lea, caracterizat prin tenacitatea, ambiția și conștiința artistică a unui spirit elevat și o uimitoare putere de muncă în asimilarea și structurarea unui volum enorm de informații într-o lucrare esențială în domeniu. Criticul era convins de utilitatea lucrării, căci „va folosi celor ce se vor aventura, în viitor, spre aceleași tărâmuri”, urmărind asigurarea unei „funcționalități practice” și având în vedere principiul potrivit căruia „menirea criticului nu este de a spori taina poeziei, ci de a o dezlega”.

Încă din timpul vieții, Mircea Scarlat s-a bucurat de referințe critice favorabile, atât la nivel național, cât și de cele ale unor publiciști teleormăneni care, fie că au glosat în ziarele și revistele locale pe marginea unor lucrări ale sale (Ion Moraru, Alexandru Mardale, Nedelea Tiu, Gheorghe Filip, Ion Lazăr, Iulian Rădulescu ori Stan V. Cristea), fie i-au dedicat spații generoase în dicționare de profil (Ion Al. Stănescu, „Dicționar al oamenilor de cultură, artă și știință din județul Teleorman”-1993, Stan V. Cristea, „Județul Teleorman. Dicționar biobibliografic”-1996), fie au analizat diverse aspecte din „Istoria poeziei românești”, precum Ștefan Vida Marinescu („Eminescu–supraTemă cu variațiuni”, 2007), fără a uita volumul, „nostalgic și romantic, cald, consacrat figurii acestui tânăr intelectual teleormănean”, publicat de Stelian Ceampuru, Nedelea Tiu și Romulus Toma („Mircea Scarlat, In memoriam, 2000), cartea având „rostul și rolul ei în contextul restituirii și valorificării unor amintiri și personalități, unei restrânse […] memorialistici și unor contribuții cu ecouri benefice întru cunoașterea unor oameni de cultură contemporani”, cum spune un alt critic de valoare, Ștefan Vida Marinescu („Re-întregirea Familiei”, 2009).

Cert este că, deși au trecut trei decenii de la trecerea sa în neființă, Mircea Scarlat „și-a câștigat nemurirea rămânând un etern prezent” (Romulus Toma), fiind unul dintre cei mai talentați critici și istorici literari ai secolului al XX-lea (și nu numai) aparținând meleagurilor teleormănene.   

 
« StartPrev12345678910NextEnd »

Page 9 of 3265

Poemul din metrou