Home
Revistă de cultură,civilizaţie şi atitudine morală
Stelian Gomboș: Din seria „Anul Centenar al României şi al Românilor” PDF Print E-mail
User Rating: / 1
PoorBest 
Written by Ştefan Doru Dăncuş   
Wednesday, 16 May 2018 10:08

 

Avem un an centenar, ce facem cu el?!…

 

            Eu unul ştiu că fiecare eveniment aniversar este în viaţa omului, pe lângă un binecuvântat prilej de bucurie, împlinire şi satisfacţie, şi un potrivit moment de analiză, meditaţie, reflecţie şi introspecţie!...

            Dincolo de nivelul uman, particular, eu cred că aşa este sau astfel ar trebui să fie şi la nivelul unei naţiuni, la nivel naţional, adică!...

            Prin urmare, acum, in acest an aniversar, special, centenar, cred că ar trebui să ne punem, ca neam, ca popor, câteva întrebări, esenţiale, fundamentale, poate chiar o sută, la care să găsim tot atâtea răspunsuri sau, mai ales, soluţii!...

            Da, vin să întreb, aici şi acum: avem un an centenar, ce facem cu el? Cum profităm, în sensul bun al cuvântului, de această oportunitate, de această şansă, cum tratăm, cum abordăm, cum gestionăm acest an special în şi din viaţa noastră şi a patriei noastre, cum ne raportăm la toate realităţile, altminteri, zilnice/cotidiene din viaţa noastră şi a naţiunii noastre, ce facem, scurt, concis şi concret, acum sau de aici înainte, cu viaţa noastră, cu soarta noastră, altfel spus, cu viaţa şi cu soarta acestei ţări?...

Dincolo de toate momentele aniversare şi evenimentele festive (unele, chiar festiviste) specifice acestui moment aniversar, ce mai rămâne din curgerea, consumarea şi petrecerea acestui an, adică cu ce ne alegem, la ce întrebări am răspuns ori ba? Bunăoară: ce merge în ţara aceasta şi de ce? Ce nu merge în ţara aceasta şi de ce? Ce este şubred, putred, ce scârţie în această ţară şi de ce? Care este boala ei adică a noastră, care este diagnosticul, care este remediul şi tratamentul pentru vindecarea, ei adică a noastră? Care sunt plusurile şi minusurile noastre? Căci ţara, patria, neamul şi poporul suntem noi, nu alţii, nu altcineva, noi, fraţilor?!...

Aşadar, ce-i de făcut sau ce nu trebuie făcut şi de ce, în mod concret, obiectiv şi punctual?...

Mai mult decât atât, noi, aici şi acum, trebuie să (ne) (re)cunoaştem foarte bine trecutul, să (ne) gestionăm, corect şi temeinic, prezentul şi, îndeosebi, să anticipăm, sincer şi obiectiv, viitorul, nostru şi, mai ales, al copiilor/urmaşilor noştri!...

Cu alte cuvinte, noi, aici şi acum, dacă suntem sinceri şi oneşti, vedem şi conştientizăm foarte bine ce moştenire am preluat de la înaintaşii noştri – marii noştri bărbaţi şi eroi – făuritori ai Marii Uniri şi ai Unităţii noastre Naţionale însă vin şi întreb, tot aici şi tot acum: cu noi cum rămâne, ce lăsăm noi în urma noastră? Ce zestre şi tezaur predăm noi urmaşilor noştri? În ce fel am cultivat şi consolidat noi unitatea acestui neam şi popor sau când anume am realizat aşa ceva?!...

În altă ordine de idei, în acest an special – centenar 2018 aş dori să înţeleg, şi eu, mai mult şi mai bine ca oricând, cum funcţionează, cum trăieşte şi vieţuieşte un stat, relativ tânăr, de numai 100 de ani, de ce anume dispune el şi de ce anume mai are încă nevoie!...

Şi, observ, că ar fi tare multe, şi într-o parte şi în cealaltă şi, că în fond, el trăieşte, în şi din, fiii, membrii şi cetăţenii săi!...

Dar, mai constat ceva: că Dumnezeu Preabunul a înzestrat, de fapt, acest neam şi popor cu multe calităţi, (dar) şi cu câteva chemări sau misiuni!...

În acest fel, bunăoară, remarc faptul că, dincolo, de o Românie furată, ciuntită, ciopârţită, confiscată, minţită, speculată, trădată, prădată, vândută şi cumpărată, dezbinată şi externalizată avem şi o Românie profundă, sinceră, onestă, discretă dar concretă, modestă dar inteligentă, elegantă şi corectă, harnică, dinamică şi darnică, generoasă şi ospitalieră, misionară şi apologetică, apostolică şi creştină!...

Da, fraţilor, depinde de noi, de fiecare în parte şi de toţi laolaltă, în mod colectiv şi solidar, în spirit de echipă, cum tratăm această ţară, cum abordăm acest popor şi cum cinstim sau preţuim acest neam!...

Probabil că acum ar trebui să înţelegem, mai mult şi mai bine ca oricând, menirea noastră, misiunea noastră, locul, rolul şi rostul nostru în interiorul acestui stat, asumându-ne, în mod responsabil, toate aceste atribuţii, misiuni ori chemări!...

Da, avem misiunea de a contribui la bunul mers al acestui popor, avem chemarea de a cinsti, respecta, cultiva şi consolida această ţară, prin tot ceea ce suntem şi facem, avem datoria de a preţui acest neam, avem obligaţia morală de a apăra şi de a sluji această ţară!...

Cum? Prin împlinirea datoriei noastre sociale, materiale şi profesionale, atunci şi acolo unde ni se cere!...

Prin apărarea/cultivarea valorilor, principiilor şi tradiţiilor acestui popor, bimilenar, apostolic şi voievodal, nu colonial!...

Prin preţuirea, cu recunoştinţă sinceră, a tuturor semenilor/conaţionalilor noştri, care, prin toată activitatea lor, exemplară şi remarcabilă, au contribuit la afirmarea şi recunoaşterea ţării noastre în panoplia tuturor celorlalte state europene şi, nu numai!...

Da, oameni buni, România este (în) fiecare dintre noi, şi după cum suntem noi, fiecare în parte, aşa este şi această ţară, corectă sau nu, umilă, umilită sau nu, demnă sau nu, onestă sau nu, cinstită sau nu, ignorantă, arogantă şi superficială sau nu, mutilată, integră, întreagă sau nu, sinceră, responsabilă şi serioasă sau nu!...

Într-un cuvânt, noi alcătuim/formăm neamul, naţiunea, poporul, statul şi ţara, adică, să nu (mai) aşteptăm de la alţii, de oriunde şi de aiurea, să ne facă nouă ordine şi curăţenie, în casă şi în ţară, să ne pună nouă în bună rânduială şi dreaptă cuviinţă viaţa şi vieţuirea, zilnică şi cotidiană, altfel zis, să avem noi puterea, tăria, capacitatea şi, chiar, competenţa, să ne stabilim singuri, proiectele, regulile, principiile şi, în special, priorităţile, să fim în stare a spune da (numai) acolo şi atunci când trebuie spus da şi nu acolo şi atunci când situaţia o cere, adică „ce este da să fie da iar ce este nu să rămână nu!” Atât şi nimic mai mult sau nimic altceva!...

Altfel spus, acest an deosebit an – centenar ar putea genera, din toate punctele de vedere, un nou şi bun început care să asigure, apoi, o continuitate, o permanenţă, trainică, solidă şi stabilă ori statornică!...

Cu alte cuvinte, subliniez şi insist că, între şi printre multe altele, în acest an special, pentru noi, românii, anul nostru centenar, poate ar fi tare bine, mai mult ca oricând, să ne reîntoarcem la exemple, la modele, la valorile caracteriale umane, adică la oamenii frumoşi, sinceri, curaţi, cinstiţi, drepţi şi oneşti din această ţară!...

Adică, ar fi tare folositor dacă i-am respecta mai mult, dacă i-am studia mai temeinic, dacă i-am întreba şi cerceta mai des, într-un duh al recunoştinţei şi al preţuirii, al respectului şi responsabilizării noastre, peste tot şi întotdeauna, raportându-ne la înaintaşii noştri, la dascălii, învăţătorii şi profesorii noştri, la părinţii şi fraţii noştri, la colegii şi duhovnicii noştri, însă toate acestea să le facem, nu doar de ocazie sau de conjunctură, nu doar de moment sau din interes ci, cât mai des şi cât mai serios ori sincer, fără ipocrizie sau făţărnicie!...

Mai mult decât atât, în şi din acest an începând poate ar fi minunat dacă am mai lăsa la o parte toate hachiţele şi cusururile noastre, personale şi interpersonale, toate urzelile şi bârfele dintre noi, toate apucăturile sau gesturile pline de egoism, individualism, mânie, frustrare, dezbinare, erodare, răutate şi invidie, ajungând să fim, în mod consistent şi eficient, mai altruişti, mai solidari, mai adunaţi, nu atât de împrăştiaţi şi de risipiţi, şi la propriu şi la figurat, într-un cuvânt, în sfârşit, mai uniţi, cu adevărat uniţi, abandonând toate gândurile şi faptele noastre, care au dus la zicala, dureroasă şi tristă că noi abia aşteptăm, nu să moară capra vecinului ci, mai abitir, să moară vecinul şi să ne rămână nouă capra, fără să înţelegem că, de fapt, în atare condiţii, nu facem altceva decât „să defilăm separat şi să pierdem în comun!” sau, datorită orgoliului şi vanităţii noastre, mai ajungem la o situaţie, anume: „ai dreptate şi tu, şi tu, nu te lăsa nici tu, nici tu!”, şi o ţinem tot aşa, într-un conflict permanent şi o contradicţie continuă!...

Poate că, măcar acum, în aceste momente şi în acest an deosebit trebuie să ne aducem, mai mult ca oricând, aminte că „tatăl minciunii este tatăl dezbinării” şi că duşmanul nostru atâta aşteaptă: „să împartă, să dezbine şi să stăpânească!”

De aceea, urmând exemplul şi pilda oamenilor serioşi, sinceri, competenţi, eficienţi şi responsabili din această ţară, de ieri şi de azi, indiferent de vârsta lor, de statutul lor material, social, cultural sau intelectual, cred că ar fi timpul să ne punem serios pe treabă, să ne ocupăm de lucruri realiste, adevărate, autentice şi profunde, uitând/ignorând, cu desăvârşire, zicala că „merge şi aşa!”, să începem să cultivăm, valoarea, demnitatea, onestitatea şi onoarea, abordându-le/transformându-le în adevărate principii sau norme, călăuzitoare, de viaţă, după cum au procedat toţi oamenii, discreţi dar concreţi, ai acestui neam românesc, care nu au făcut „din mila sfântului doar umbră pământului”, ci au lăsat realizări, împliniri, fapte, activităţi şi acţiuni care, pe bună dreptate, le conferă aura de sfânt sau efigia de erou!...

Cu alte cuvinte, la toţi aceşti oameni, funcţiona îndemnul, conform căruia „ce poţi face astăzi nu lăsa mâine!” spre deosebire de unii dintre noi care, credem că, dacă amânăm pe mâine, poate nu mai trebuie făcut!...

Şi, mai mult decât atât, ei făceau, lucrau împreună, în echipă, în acelaşi spirit şi duh, într-o singură/comună suflare!...

Bineînţeles, au mai fost şi alte multe, variate şi diverse, momente/evenimente, lucrări, împliniri şi realizări, toate grăitoare, relevante şi elocvente, în acest sens, însă vin să întreb eu, unul, aici şi acum: ce am învăţat/ce am reţinut, noi toţi, din toate acestea, cu ce ne-am ales, care sunt foloasele/rezultatele, culturale, spirituale şi duhovniceşti, pe care le-am deprins noi din toate acestea?...

Există, au rămas/s-au păstrat/tezaurizat ele, undeva, cu adevărat?...

Vom fi, şi noi, de aici înainte, mai curajoşi, mai uniţi, mai demni, mai corecţi, mai oneşti, mai cinstiţi, mai altruişti decât până acum, ca neam, ca popor, adică vom reţine şi asimila ceva de la toţi aceşti înaintaşi şi eroi ai noştri, între care şi protagoniştii acestei lucrări, sau vom reveni la vechile noastre metehne, defilând separat şi pierzând în comun, ca până acum!...

Altfel spus, acum, în anul special, centenar – 2018, al unităţii noastre naţionale, când tânărul nostru stat românesc împlineşte/aniversează primii 100 de ani, vom învăţa, oare, să nu mai fim atât de dezbinaţi, atât de frustraţi, atât de complexaţi, atât de încrâncenaţi, atât de invidioşi, atât de egoişti, atât de răzbunători, atât de fragili şi atât de vulnerabili!...

Da, fraţilor, adevărat, multă lume, din toate colţurile lumii, a admirat şi admiră, în continuare, spontaneitatea noastră, din unele momente ale istoriei, generozitatea sau ospitalitatea noastră, cultura, spiritualitatea şi civilizaţia noastră, ca neam/ca popor, însă, din păcate, de cele mai multe ori, sunt nevoiţi să se oprească, astăzi, cel puţin, numai la atât, fiindcă de purtare constantă, perseverenţă şi consecvenţă, susţinută şi întemeiată, nu (mai) poate fi vorba!...

De ce oare?...

Deoarece, între altele, ne trezim/ne revenim prea târziu, uneori mult prea târziu, având, printre altele, această slăbiciune ori neputinţă de a-i aprecia/admira pe conaţionalii/concetăţenii noştri, fie după ce nu mai sunt printre noi pământenii, fie după ce au ajuns în exil sau în refugiu – cum, iată, a fost (şi) cazul Regelui Mihai I al României, fie după ce au ajuns în puşcăriile comuniste, în progrom-uri, gulag-uri şi holocaust-uri, fie după ce s-au perindat în tot felul de peregrinări şi emigrări pe întregul mapamond, pentru obţinerea/câştigarea unui respect, cuvenit şi binemeritat, a unui venit mai bun/a unui trai mai decent şi a unei pâini mai bune/mai albe sau mai proaspete, când şi pe ei de noi şi pe noi de ei îi cuprinde şi ne cuprinde dorul, regretul şi jalea, mai cu seamă atunci când conştientizăm faptul, trist şi dureros, că au lăsat acasă, copii supăraţi, marcaţi şi afectaţi şi, poate, chiar familii îndurerate şi destrămate şi, nu doar atât, ci au (mai) lăsat o ţară fără forţă de muncă, calificată şi chiar necalificată, de am ajuns să-i angajăm, în locul lor, pe alţii, de pe alte meridiane?!...

În concluzie, vin, iarăşi, să întreb, aici şi acum: care este proiectul nostru de ţară pentru anul centenar – 2018 şi nu numai, afară de aniversări/comemorări şi manifestări cultural - spiritual – naţionale, pline de festivism, desigur, binevenite şi ele, adică mă gândesc la un demers/deziderat concret şi punctual, fiabil şi viabil, eficient, consistent şi suficient, complex şi complet?!...

Avem. Există oare aşa ceva?!...

Dacă da, unde este şi cum arată acest proiect?!

Dacă nu, ce mai aşteptăm, oameni buni, sau, mai bine zis: de ce mai amânăm/întârziem acest lucru, atât de important şi atât de necesar?!...

Căci dacă nu, dacă încă nu ne-am trezit din beţia această cotidiană şi nu ne-am revenit din amorţeala aceasta, generalizată, apoi să ştim cu toţii, fraţilor, că zadarnic a fost curajul şi bărbăţia eroilor, zadarnic a fost eroismul şi credincioşia mărturisitorilor, zadarnică a fost toată implicarea şi determinarea marilor bărbaţi de stat ai acestei ţări, altminteri dăruită şi binecuvântată de Dumnezeu, zadarnică a fost loialitatea şi fidelitatea voievozilor, domnitorilor şi regilor noştri, altfel spus, zadarnică toată această spontaneitate a noastră, altminteri minunată şi salutară, de-a dreptul spectaculoasă şi plină de entuziasm însă lipsită de substanţă, seriozitate, consistenţă şi consecvenţă, una argumentată, justificată şi determinată, corect asumată şi sincer responsabilizată!...

Aşadar, în încheierea acestui eseu, evocându-i, în continuare, pe eroi, pomenindu-i pe martiri, invocându-i pe mucenici, cinstindu-i pe toţi făuritorii Marii noastre Uniri/Unităţi Naţionale de la 1918, afirm/susţin că trebuie totuşi, să facem un pas, înainte, adică mai departe, dincolo de focul de paie, ajungând, deci, să ne respectăm între noi înşine, fără a ne mai sabota, şantaja, calomnia, descuraja, răzbuna şi marginaliza, în mod reciproc, cu alte cuvinte, haideţi fraţilor, să ne apucăm serios, asumat şi responsabil, de treabă, căci curajul, bărbăţia, credincioşia, patriotismul şi eroismul nu trebuie să fie nişte calităţi ori virtuţi trecute şi perimate ci, mai ales, prezente şi, îndeosebi, viitoare!...

Fiindcă numai în acest mod, vom putea vorbi, în viitor, aievea, de o Românie, a copiilor/urmaşilor noştri, nefurată, neminţită, netrădată, neprădată, nevândută şi necumpărată, nespeculată şi neconfiscată adică de o Românie integră, întreagă, onestă şi demnă, corectă şi prosperă, curată şi elegantă, responsabilă şi profundă, serioasă, sinceră şi autentică, altfel „rătăcirea de pe urmă va fi mai rea decât cea dintâi!”!...

Altfel spus, unirea şi unitatea noastră nu trebuie să constituie doar o referinţă simbolică, istorică, comemorativă şi omagială ci să ajungă a fi un proiect şi un demers concret, un deziderat continuu sau o permanentizare, consistentă, substanţială, durabilă, stabilă, statornică şi eficientă, căci numai astfel vom mai rezista, numai aşa ne vom mai putea menţine şi, salva!...

Prin urmare, haideţi oameni buni, să ştim bine şi precis ce avem de făcut, noi, aici şi acum, cu anul nostru centenar!...

Până una alta, însă, dea Domnul Dumnezeu Preamilostivul, să trăiască România anului centenar în, cu şi prin noi, cât mai mulţi, frumoşi, rodnici, liberi şi binecuvântaţi ani!...

 
Volumul Nr.1"EXPRESIA IDEII" PDF Print E-mail
Written by Mariana Bendou   
Wednesday, 08 June 2011 20:32

VOLUMUL EXPRESIA IDEII (Nr1- Fruntea cerului asuda)

http://issuu.com/sdfgrve/docs/expresiaideiifb

Fruntea cerului asudă

(creația unui club virtual găzduit de Facebook )

Antologia de față reprezintă un îndemn pentru a scrie – act de eliberare de sub povara existenței. Orice act de acest gen implică o recunoaștere a nevoilor de alt ordin decât cel fiziologic, ontologicul stând la baza unei dezavuări sublime a sufletului.

Volumul, o antologie a unor energii creatoare care au încercat să se ridice din lumesc prin transfigurarea dorințelor și idealurilor proprii, este unul al debutului pe tărâmul internetului. Tronează peste acest volum bunul simț al penei și al gândului împlinit spre menirea fiecăruia. Toți autorii, cu frunțile mai încrețite sau mai descrețite de fiorul trupului ca reflecție a sufletului, au așternut stih de viață și de moarte sub imboldul soarelui care degajă energii vitale pentru seva poeziei. Această antologie reprezintă și o premieră prin faptul că este un demers care a străbătut fizicul, ea fiind creația unui club virtual pe care situl Facebook l-a găzduit. Acest demers conturează o antologie unică prin forma de interacțiune a celor care trăiesc poetic în paginile cărții. Se observă faptul că paradigma centrală, cea care dă unitate, este decorporalizarea sinelui, a intimismului și a marilor reflecții asupra propriului destin în lumea care ne găzduiește fugitiv. Volumul este deschis de către poetul SORIN OLARIU care ne dăruiește fereastra sufletului prin versuri sensibile, un exemplu fiind poemul “Sfinx de ceară” unde lumina și întunericul devin elemente antinomice ale vieții și morții: “mi-e frică de lumină/ o brazdă-mi sapă ziua / străin devine trupul / dar e târziu şi ziua / mă-nvăluie”. Sunt elemente ce susțin trăiri în mister și conduc spre izbăvirea sufletului prin cuvântul poetic. Poeta VIOLETTA PETRE susține în poezia “Zborul meu albastru” referențialitatea necesității scrierii în pofida tuturor elementelor care pot întuneca zarea reflexivității ființei care se îndreaptă inevitabil către lumina și flacăra reveriei : Cu litere de apă sculptez limba de foc  / ce scrie în lumină un nume cu noroc [ …] mi-e flacără nestinsă dorinţa de lumină / şi zborul meu albastru şi verde mi-este vină”.

Un demers de ordin lingvistic este întreprins de către poetul IONEL STOIŢ (“La dzâua muierilor” – scrisă în limba românilor din Banatul Sârbesc) care lasă versul vechi al românilor Sud-Dunăreni să elogieze iubirea și ielele ca element de transcendere și reverie cu ajutorul elementelor bahice:Trăiască muierili / Şî să golim păharili!" / Daia vedz noi ne-mbătăm / Că nu pucem să le răbdăm / Nişi fără iele nu pucem / Ş-atunşi îi musai să bem”. Iubirea este relevată și de VIOLETTA PETRE în poemul “Ascunde-mă în tine“: “Noi suntem începutul iubirilor postume / Trăind în cercul nostru ce nu mai e rotund “și de cãtre LILIANA RAMONA ALBU care în “Clipe minunate...” relevă cu suavitate iubirea și îmbrățișarea ca moment al împlinirii sufletești, dar și moment de geneză creator de vers: “Clipe minunate, iubire curate / Au sosit la mine / Să mă îmbrățişeze”. Acest referent este textualizat și de către CIPRIAN STANESCU care ne îndeamnă “Să iubeşti”:  “Numai când întâlneşti iubirea cea curată / Simți că trăieşti cum n-ai trăit vreodată.” Iubirea reprezintă motorul acestei antologii deoarece majoritatea celor care își destăinuie trăirile simt iubirea ca pe un act acut al sufletului, un pas de transfigurare spre alt plan ontologic (CONSTANTIN GRECU în poemul  “Sufletul, pereche, dublu” :  “Se revarsă ca un fluviu, sufletul, pereche, dublu, / fiinţa mea în fiinţa ta “ ; DIANA CIURTIN în poemul “povesteşte-mi!” : “povesteşte-mi ce rafală de vânt nebună, / te-a invitat să mă cunoşti” sau VERONICA CRĂCIUN în poemul “vals” – Eu... sunt doar tăcere, / când, muzica-n surdină, / plutește și-alinã.”) Această antologie poetică se vrea un mănunchi de reflecții filozofice și religioase, elemente comune ale unei gândiri ce are capacitatea să își ridice privirea din cotidian și să viseze spre transcendent. Poezia BOGDANEI ELENA SIMIONESCU “apără-ţi templul, Ioane!” sugerează trăirea în păcatul originar și nevoia de regăsire: “Căci, eu, Ioane, sunt om slab  şi păcătos, / Tu eşti un înger, eu nu mai sunt frumos…/ Mi-am întunecat sufletul, făcând vrerea lor / Şi greu păcatele, în trup, mă dor! “

Reflexivitatea și nevoia de înțelegere a sensului vieții și menirii în viață sunt elemente ce sunt dezvoltate în poezia lui MARIAN DRAGOMIR în poemul “Gândirea” sugerează condiția imposibilă de a crea “genialitatea are un gust pervers / gânduri aliniate biologic”, la fel și poemele IOANEI VOICILĂ DOBRE, “Acrobaţie” : “Am clădit un vis, / drum suspendat / şi merg pe el, / pe vârfuri, / temătoare”, cel al lui SILVIAN DOBRE : “Așa e viața tuturor / E ca si fulgul trecător”, poemul lui GABRIEL MANOLESCU : “Eu, doamnă” : “Eu doamnă, sunt un scrib sărac / Cu sărăcia mă împac / Când n-am cerneala scriu cu sânge / Când nu am vise, mi le fac” ; dar şi  VASILICA ILIE, în poemul “Atitudine” , spune : “nu voi părăsi locul de baştină / voi săpa adânc în stâncă / să găsesc izvorul / dătător de viaţă nouă” la fel ca şi  MARIANA DOBRIN, în poemul “Viaţa ca o luptă” : “Nu vreau să cred / că doar în gol / la mine roata / se învârte” sau ODETA TATARU :  “De ce te inundă teroare / Şi fructele-au gustul amar, / Ţi-e frică de vânt şi de mare”. De asemenea se remarcă paradigma întoarcerii către sine ca element al germenului creativ în poezia lui  IULICÃ ŢENEAsuflet pribeag” unde elementul cathartic al zborului descătușat devine elementul ce conferă idealul Sunt un porumbel alb / și-mi scutur aripa deasupra lumii, sunt un mac roșu/ și mă aprind pe câmp ca o torță”.

În locul unui final aș dori să prezint și poezia celei care a susținut acest proiect, doamna MARIANA BENDOU, care își revendică întreaga sa creație pământului, creație în care originea este un lucru asumat și doar privirea spre cer poate să ne facă să ne depășim. Poeziile domniei sale sunt poeme în care se zărește patosul și credința că omul, creatorul, poate să își depășească veşmântul pământesc și să treacă în alt plan ontologic doar prin recunoașterea propriei corporalități:

“Pământ” : “Regăsindu-te mă întorc / În braţele tale / Pământ” sau  “plouă” :  “Fruntea cerului asudă / Stropi mărunţi / În poala stâncii”…

prof. drd. Marian Dragomir

(cenaclul “Atitudini” – Casa de Culturã I. L. Caragiale, Ploiești)

 
Scrisori rupte, de Rabindranath Tagore, prima traducere romaneasca dupa originalul bengalez PDF Print E-mail
User Rating: / 3
PoorBest 
Written by Carmen Musat Coman   
Thursday, 11 August 2011 09:45

http://edituracununidestele.ro/Carti.asp?ID=28

 
Primii autori validaţi pentru Antologia "Cuvântul în timp" PDF Print E-mail
User Rating: / 9
PoorBest 
Written by Grigore Timoceanu   
Tuesday, 05 July 2011 11:46

COMUNICAT 

Editura „Grinta” împreună cu editura „Singur” va edita şi va tipări până la data de 15.08.2011, volumul „CUVÂNTUL ÎN TIMP” – antologie de poezie, proză şi eseistică.

Cartea va avea un număr de 384 de pagini dintre care 24 color      (cu pozele autorilor), format 15x22cm., coperta policromie, plastifiată lucios. Textele, CV-urile şi fotografiile color ale autorilor se vor expedia pe adresa This e-mail address is being protected from spambots. You need JavaScript enabled to view it până la data de 25.07.2011. De asemenea, autorii vor trimite şi un scurt răspuns la întrebarea:             

CE V-A ÎNDEMNAT SĂ VĂ APUCAŢI DE SCRIS? 

Fiecare autor va beneficia de un spaţiu tipografic de 10-16 pagini, ceea ce înseamnă că va trebui să trimită texte în format A4 între 8 şi 10 pagini; de asemenea fotografiile color vor avea dimensiunea minimă de 5x7cm.

Antologia va fi mediatizată de către GRUPUL MEDIA SINGUR şi AGENŢIA LITERARĂ „SINGUR” şi va fi prezentată în lunile septembrie şi octombrie în cadrul unor emisiuni la Radio România Actualităţi.

Taxa de coeditare este de 500,00 lei pentru fiecare autor, care va primi 20 de exemplare din tirajul tipărit. Această sumă se va achita în contul editurii „GRINTA” (cod fiscal RO6081420) IBAN RO34 CARP 0130 0003 0203 RO01 deschis la Banca Carpatica, filiala Cluj, până la data de 25.07.2011. 

Autorii care vor intra în această antologie vor fi validaţi de un Grup Consultativ format din: Gabriel Cojocaru, Ştefan Doru Dăncuş, Ioan Pavel Azap şi Felix Nicolau.

Volumul va fi lansat şi în cadrul Târgului de Carte „GAUDEAMUS” care va avea loc la sfârşitul lunii noiembrie la Bucureşti. 

În prima etapă au fost validaţi următorii autori: SILVIA KATZ (PROZĂ); SILVANA COJOCĂRAŞU (POEZIE); VASILE LUŢAI (POEZIE); ADRIAN BOTEZ (POEZIE ŞI PROZĂ); DAN MARIUS DRĂGAN (POEZIE); ADRIAN SUCIU (POEZIE); MIRCEA GĂLĂŢEAN (ESEU); ŞTEFAN DORU DĂNCUŞ (PROZĂ); FELIX NICOLAU (PROZĂ); GELU DRAGOŞ (POEZIE); MENUŢ MAXIMINIAN (PROZĂ) ŞI IOAN DRAGOŞ (POEZIE).

AUTORII DIN DIASPORA VOR ACHITA TAXA DE COEDITARE ÎN VALOARE DE 150 EU ÎN CONTUL IBAN RO88CARP013000030203EU01 DESCHIS LA Banca Comercială “CARPATICA” S.A. fil. Cluj.

Ştefan Doru DĂNCUŞ

Gabriel COJOCARU

 
George ANCA: VEENA ÎN GHIPS PDF Print E-mail
User Rating: / 1
PoorBest 
Written by Ştefan Doru Dăncuş   
Friday, 05 May 2017 12:26

 

Piesă fără text, personaje atipice, strigând un cor, abia îngăduindu-se. Decorul devine atrăgător la dărâmare. Multă muzică, ozon după ciclon sau lună după miere. Subiectul ca o revoltă studenţească euro-asiatică, latino-americană şi antarctico-groenlandeză. Sikhul va fi Sică, Viki rămâne aşa, Vina – la fel, Vadwa apare cu numele mic de Yogindra, iar alte apariţii o să le anunţe el, nu imediat, căci am partea mea de Freud şi libertăţi naţionale.

***

Sică (privind harta unui litoral): Nudişti sunt?

Gheorghe: Da, de toate naţiile. Se scoate şi turbanul.

Arun (înfigându-se pe picioare): Alerg.

Gheorghe: Fiecare...

Arun (renunţând):  Banatul e dulce?

Gheorghe: Oamenii. (Arun îşi pune, melodramatic, mâna pe inimă, Sică e absent, Viki se trezeşte recitând).

Viki: Şi dacă de cu ziuă se-ntâmplă să te văz...

Gheorghe: Desigur că la noapte...

Viki: Un tei o să visez, ah, Dana.

Gheorghe: Nu mai mergi în Iran? (Viki n-aude). Unde îţi petreci luna de miere, Arun, în Goa? (niciun răspuns). Dacă tot ţi-au aranjat rudele, dragă Sică, să te însori cu o fată din Canada, îţi urez să fie căsătorie din dragoste – nu vrei să scrii şi tu o poezie de Eminescu în scrisoarea pentru Cireşica?

Sică: Numai după ce-mi va răspunde, atunci îi scriu poezie.

Arun (şi ceilalţi): Unde ai cunoscut-o pe Nansi?

Gheorghe: Aici (arată munţii, vag, Sinaia).

Toţi: Căsătorie din dragoste?

Gheorghe: Mi-a dat o ţigară după ce i-am spus că sunt poet.

Viki: Şi dacă...

Gheorghe: După ce ne-am despărţit, i-am scris o scrisoare , cu poeme.

Sică: Şi ea a răspuns cu poeziile ei.

Gheorghe: Erau romantice, aşa că am căutat-o când m-am întors din vacanţă.

(Nansi, în rochie lungă, aducând ceaiul, sau nu, amintindu-şi de Şiva, seamănă cu Mireille Methieu, Gheorghe o salută din ochi, studenţii schimbă două-trei priviri, încerc să introduc Groenlanda...)

Gheorghe: Ca-n Groenlanda (nimeni nu ia în seamă nimic).

Nansi: Danemarca?

Gheorghe: Thule (studenţii s-au plictisit, Nansi a adus ceai.)

Arun: De ce această formalitate?

Gheorghe: Ceaiul?

Nansi: Sau Groenlanda?

*

(Gheorghe şi crainicul TV, apoi Yogindra)

Film de news din lumea deocraţiilor. Şi azi, studenţii de ieri. Imagini în reluare – şeful studenţilor pocnindu-l pe rector, care sărise să ia apărarea colaboratorilor săi operaţi de Barnard. Mâine este Holi, trebuie să fie Holy Holi, a invitat un corespondent la forul poporului, să nu se arunce cu petrol, adevărat că a venit primăvara. Lui Sică o să-i fie confortabil turbanul la vară, ca şi astă-iarnă, dar dacă îi sparge şi lui careva capul – poate pe dinăuntru? oricum n-o să-l bage nimeni în seamă că e bandajat. Of, pământul n-are religie, nici aerul, cutremurul, mă Sică, muşcă dinăuntru, ciclonul şi furtunile, din afară. Turbanul tău e confortabil că nici cu deştepţii care au cerut – cum să nu – amânarea examenelor – astă-vară la crăciun, mâncam mere dintr-un prun – nici te-ai fi dus, să păzească Guru Nanak, eu cred că nici în Canada nu ajungi, dacă te-oi duce la Bombay, apoi partida aia din Ludhiana. Măcar să înveţe şi copii tăi româneşte şi vreunul din neamul vostru o să facă nudism la Mangalia. Dar ţi-am spus că nu trebuie să caute pace, e înghesuială. (Crainicul: President Nicolae Ceausescu of Romania has appealed  to Pakistan to spare the life of Mr. Bhutto, the Romanian news agency Agerpres reported today. Mr. Ceausescu sent messages to President Fazal Chaudhry and Gen. Zia-ul-Haq, Pakistan's military ruller, asking them to commute the death sentence passed on Mr. Bhutto.

Gheorghe: Îl cunoşti pe Goel?

Yogindra: Îl cunosc pe Goel. Rău au făcut că au sărit la bătaie, foarte rău. Mie nu-mi place violenţa.

Gheorghe: O să fie pedepsiţi...

Yogindra: Nu, căci vor da foc la autobuze, ca acum zece ani, eu eram copil.

Gheorghe: Mâine e Holi.

Yogindra: Mâine e Vinerea Bună.

Gheorghe: Ce înseamnă?

Yogindra: Sărbătoare mare, nu ştiu, e creştină.

Gheorghe: Şi Holi?

Yogindra: Poimâine. Foarte rea, să nu cumva să ieşiţi din casă, se aruncă cu apă colorată. Nu-mi plac festivalurile indiene, nici Diwali, nici Dushera.

Gheorghe: Ce face Vina?

Yogindra: Bine, foarte bine.

Gheorghe: Când îşi scoate ghipsul? (Ghipsul Groenlanda / Pinguini Zeelanda).

Yogindra: La sfârşitul lunii, noroc că s-au amânat examenele. Ashok a fost pe aici?

Gheorghe: Nu, cum e.

Yogindra: Zicea că vine. Cum să fie?

Gheorghe: Are cancer?

Yogindra: Nu se ştie.

Gheorghe: Merge în Anglia pentru operaţie?

Yogindra: Nu, în Anglia merge pentru studii de TV, nu pentru operaţie, asta a fost la Bombay, i-au dat medicamente.

Gheorghe: Ia şi acum, nu-i aşa?

Yogindra: Da, dar a început iar sângele să-i curgă din gât.

Gheorghe: Au fost Viki, Sică şi Arun pe aici.

Yogindra: Şi Sică?

Gheorghe: Da.

Yogindra: Cine va fi topul?

Gheorghe: Sunt curios şi eu.

Yogindra: Unul dintre noi, sau unul de-ai lor?

Gheorghe: Examenul va fi scris.

Yogindra: Dacă nu vom fi primii, vom face grevă.

Gheorghe: Veţi fi, fiecare va fi. Subash voia azi să vă anulez testul la toţi, fiindcă a fost el bolnav când l-aţi susţinut. Voi cu modelul de la rusă, ei cu cel de la poloneză – dar, prieteni, suntem la română, o mie de ani.

*

(În fond, piesa se numeşte Examenul / Examene? Gheorghe e, de fapt, Petre Străinu. Subiect din limba română şi istorie).

Petre: Eşti şi nu eşti, acum, regizorul, Sorine? Şi dumneata, domnule Vasile, nu eşti doar actor, măcar Mihai n-a venit: de-aia nu mi s-a jucat nicio piesă.

Sorin: Lasă dom'le, acum avem treabă, vine lume.

Petre: La examen, nu la teatru.

Vasile: Ideea mea este chiar teatrul nostru, nu? Joc orbul, o apuc la dreapta, din faţă vine un student, cine mai ştie cine vine din faţă, aud paşi bărbăteşti, trecuţi de treizeci de ani, mă grăbesc, am cotit-o, începe scara, voi urca, omul a trecut.

Petre: Ca timpul.

Sorin: Lasă, dom'le, timpul, viaţa, mai bine.

Vasile: Ce viaţă, am urcat două trepte şi lumina a început să scadă, peste încă două trepte, din fereastră o să vină altă lumină. N-o să mor niciodată, ce viaţă.

Sorin: Dom'le, tinerii sunt, nu-i aşa, revoluţionarii lui Peşte, dar au venit la examene, în nici-un stil italian, nici metafizic, nea Vasile.

Petre: Pictorul David James se exprimă în sculptura lui ca Beckett.

Sorin: Beckett? Ce Beckett v-a apucat, prietenii mei scumpi şi dulci, unde vă treziţi, mai terminaţi cu orbii – iată-i reali, amicii, în roluri de controlori de examene – nu-l distribui pe director, e impotent, şi m-a făcut şi imbecil, sunt ani de-atunci.

Vasile (Vinei): Hello, domnişoară, pe-aici este examenul.

Vina: Mulţimesc, Sir.

Vasile: Subiectul de gramatică va fi în sanscrită?

Vina: Nu, Sir.

Vasile: În rusă?

Vina: Nu, Sir.

Vasile: În română?

Vina: Nu ştiu.

Vasile: Ce mai faci?

Vina: Mulţumesc, îmi pare bine, Sir.

Vasile: De ce taci când, fermecată, / Inima spre tine-ntorn?

Vina: Arun este cu asta.

Vasile: Dintre sute de catarge...

Sorin: Eu n-am nimic cu nimeni, dar fata nu-mi place, Petre, şi-a şi bătut apa-n piuă cu examenele.

Petre: Tu m-ai întrebat ce materie predau. Tu ce piesă pui în scenă?

Sorin: Pasărea Albastră.

Petre: Pentru că încă nu ai scenă pentru Măiastra noastră – nici studenţii nu vor să accepte subiecte de-astea.

Sorin: De care?

Petre: Dante, poet italian.

Sorin: Bună piesă.

Petre: La fel: Vina, studentă indiană.

Sorin: Dar se scrie altfel.

Petre: Asta e, fantezie şi poetică, faţa fetei, nu fata fetei.

Sorin: Noroc că stă maestrul Vasile de vorbă cu ea de-i mai împrumută expresii.

Petre: Ale feţei.

(Examen)

Petre: În ce continent este România?

Arun: În Euro-Asia.

Petre: După Bogza. Cum te numeşti?

Arun: Arun cel Mare.

Petre: Ce-ţi place pe lumea asta?

Arun. Teatrul.

Petre: Ce-ţi place să faci? Place nu place/pleis/-spaţiu. Ce iubeşti pe lumea asta?

Arun: Să beau ceai.

Petre: Perfect, îţi place ceaiul?

Arun: Da, îmi place să beau ceai.

Petre: De ce spuneai la consultaţie că e o formalitate ceaiul oferit de Nansi?

Arun: Mai departe, mai departe, mai încet, tot mai încet. Mihai Eminescu.

Petre: Foarte bine. Dar să nu uiţi astea pentru examenul oral, acum e scrisul.

Vasile: Ce-ai adus dom'le şi copii.

Vasile: Cine vrei să plângă, măştile lor? Şiva şi Durga?

Petre: Nu, că se iubesc. Nici când e ciclon zeul nu-şi spulberă dragostea.

Sorin: Altul, bine,  dom'le, vrei să joci în Amorul Shakuntalei?

Vasile: Kalidasa, da.

Sorin: Adică un prieten al meu, Gheorghe Anca, el n-are o Shakuntală scrisă să i-o pun eu în scenă?

Petre: Şi eu am.

Vasile: Mai bine cu copii. Din ce ţară eşti tu, studentule Cili.

Vasile: Chile?

Petre: Ardei.

Vasile: Moş Crăciun.

Sorin: Hai, hai că piesa se numeşte în fond Examenul. Gheorghe eşti tu, Petre, dacă vrei, iar subiectul – limba română, şi istoria, de acord, maestre Vasile?

Vasile: Luăm premiu la Cântarea României.

Sorin: Uiţi că am adus şi copii?

Petre: Să plângă.

Sorin: Care nu spun poezii, nu cântă imnuri naţionale, n-au batiste, ce vrei să facă?

*

Subash: E o atmosferă proastă.

Petre: Adică foarte bună, dar tu o strici, acum, examenul nu e bun, nu e rău, dialogul de-un an unde e?

Subash: Eu merg pe calea mea, voi şi traduce o poveste românească, din engleză, în hindi.

Petre: Fiecare mergem pe calea noastră, până la examen. Ce facem? Îţi plac copiii care strigă fericiţi că a venit primăvara?

Subash: Mâine, până la două, nu merg autobuzele.

Petre: Azi am văzut doi morţi, un hindus, îmbrăcat în oranj, un creştin în coşciug alb.

Subash (râgâind): Suntem în mâinile lui Dumnezeu, Sir.

Sorin: Ăsta va fi examen, nu papa de la Roma.

Vasile: Marin Sorescu: papă, papă, papă...

Petre: Liviu, adică live you.

Vasile: Sapă, sapă, sapă...? Adică?

Sorin: Torn, dom'le, scenă internaţinală, examene străine, faptul zilei, politică, senzaţie, ce vise de sanskrită, ce amoruri.

Petre: Tot săracul Molière e mai bun, dar nu ţine.

Petre: Are greşelile secolului său, crede că ţiganii sunt egipteni.

Vasile: Parcă Ion Budai-Deleanu?

Petre: Miron Radu Paraschivescu?

Sorin: Nu este examen de literatură...

*

Petre: Suntem la Universitate.

Arun: Nu suntem la universitate.

Petre: Învăţăm o limbă română.

Arun: Ca nişte copii.

Petre: Dar şi cu gramatică.

Arun: Fără.

Petre: Şi la examen?

Arun: Ce examen?

Petre: La sfârşit.

Arun: Noi nu acceptăm examene.

Petre: De ce înveţi limba asta?

Arun: Ca să mă însor cu o fată.

Petre: Scrisorile voastre şi fotografiile şi sentimentele sunt de acum zece ani.

Arun: Ei, şi?

Petre: Nu eşti modern?

Arun: Am fost romantic, în anul acela am văzut două sute de filme şi i-am scris douăzeci de scrisori.

Petre: Dar ai scris şi în Uganda, şi în Uniunea Sovietică.

Arun: Pentru timbre.

Petre: Scrie o frază pe tablă.

Arun (scrie): După multe zile, Ashok a venit la cursuri.

Petre: Adaugă şi un cuvânt frumos.

Arun: De ce?

Petre: Vine din spital, are cancer.

Arun: Şi? (Scrie:) Bun-venit!

Petre: Îi urăm...

*

Sorin: Nu vreau să moară în timpul spectacolului, al examenelor, schimb textul.

Vasile: Pentru că a trecut moda cancerului în artă, sau fiindcă a apărut cea a infarctului actorilor pe scenă?

Sorin: Bietu' Nelu Bog, de ziua lui să se prăpădească – vom sugera, Vasile, vom specula textul, mi-a scris prietenul meu despre metodele ayurvedice de tratament al cancerului, dar chestiunea e că personajul tău...

Vasile: Al nostru.

Sorin: Nu se încrede în medicina tradiţională.

Petre: Ba da, singura în care se încrede, în ceea ce îi priveşte pe alţii. Dar viaţa... I se mărită sora.

Sorin: Să punem nunta în scenă?

Petre: Publicul neindian nu va şti ce este, iar indienii nu merg la teatru pentru aşa ceva, se duc la nuntă.

Sorin: Nunta la români, nunta la zei.

Vasile: Nunta la actori.

Petre: Şi i se mărită sora, el nu se abţine şi mai mestecă o dată Pan.

Vasile: De ce să nu mestece?

Petre: Dar ăsta e cancer.

Vasile: Panaceu. Cauzele cancerului şi căile domnului sunt necunoscute. Am gustat şi eu pan. Sunt dispus să joc rolul băiatului aceluia orice i s-ar întâmpla. Nu-l cunosc, nu e viaţă, e meserie.

Vasile: Artă, dom'le.

Petre: Creaţie.

Sorin: Am ştiut ce-o să se întâmple şi când citisem numai jumătate din piesă, am ştiut de cântece şi ambiguităţi – toţi iau examenul, fiindcă trăiesc pentru el. Unii iubesc, de mult, o fată, alţii vor să călătorească în lume, în România, alţii se bucură la nunta surorii lor să trăiască pentru totdeauna...

Petre: După examen, în toamnă, Ashok se va însura.

Sorin: Dacă nu moare.

Petre: Vina va revedea Suedia.

Sorin: Dacă-şi scoate Groenlanda de ghips de la piciorul stâng. Plus că ea a scris la examen că este în vârstă de 4 de ani.

Sorin: Patruzeci?

Petre: Tocmai că treizeci, dar ce poţi să ştii cu dublele fracturi – eu îi recomandasem cifra-cheie 20, după care foloseşti prepoziţia de – douăzeci de ani, ştii româneşte.

Sorin: Când eram de douăzeci de ani...

Petre: Îmi suporţi şi mie un monolog despre piesă?

Sorin: Tot ţi-l taie comitetul de lectură.

Petre: Dimpotrivă, numai asta va rămâne sigur.

Sorin: E despre partid?

Petre: Mai mult...

Sorin: Nu aşa, partidul e partid, examenul nostru – examen.

Petre: N-ai vrea să-ţi spun că pentru nişte studenţi dintre apele mărilor şi cei mai înalţi munţi ai pământului examenul de română este ca îndeplinirea unei sarcini pentru un secretar de partid?

Sorin: Depinde, studenţii ăia nu erau prea buni.

Petre: Din cauza religiozităţii.

Sorin: Dar le crăpa măseaua să se îmbulzească şi ei la scandal, pentru amânarea examenelor.

Petre: Vrei să-ţi spun tot eu că avem un nemaipomenit de mare defect general, dacă e pe-aşa, că erau altfel, cu totul altfel parcă, decât suntem noi învăţaţi să fie studenţii.

Sorin: Nu şi secretarii de partid.

Petre: Cei din spectacolele voastre, puşi în roluri pentru aprobări.

Sorin: Sunt şi eroi pozitivi.

Petre: Nu asta e problema.

Sorin: Dar punctajul la examen?

Petre: Monolog de realitate, dacă vrei. Nu de transfigurare. La ce-am discuta inima şi patria? Amorul Shakuntalei este mai de preţ pentru patrie decât îngenuncherea de lună plină pe pământul ei de apă.

Sorin: Lucrează până mâine monologul ăsta şi-l vedem împreună.

Petre: După spectacol.

Sorin: După examen.

*

Petre: Care e viaţa ta?

Sică: Nu ştiu.

Petre: De când e India?

Raju: Alte ţări nici nu existau. Eu sunt arian. Pot să lupt (însă şi) pentru România, dacă vreun duşman se leagă de viaţa ei.

Petre: Cum ţi se pare româna?

Viki: Frumoasă.

Petre: Nu românca, limba română.

Viki: Frumoasă.

Petre: Nu românica, românca.

Viki: Românca mea, eşti aşa de frumoasă. Nu pot dormi noaptea de dorul tău. Inima mea e-a ta.

Petre: Bun.

Viki: Cel mai bun. Tata e la facultate. Unde e fotografia?

Petre: Am pierdut-o.

Viki: Mergem în Grădina Moghulă.

Petre: Dacă o fi timp.

Sică: E ultima zi, mergem, mergem.

Petre: Conjugă.

Ashok: Merge.

Petre: Persoana I, a ta.

Asok: Merg„e”.

Petre: Ştiu că îl scrii româneşte, dar îl citeşti indieneşte, îl scrii cauciuc şi-l citeşti gutapercă, ştiu că merge, dar trebuie să mergi, eu nu-s gramatician generativ, aş vrea, dar nici măcar cei ce se întorc poeţi matematici de peste alte oceane nu vor fi chiar aşa de durabili, poate că merg, merg, ei, mergi tu, merg eu, conjugarea a treia, lumea a treia, n-are nicio importanţă, toate genurile merg la fiecare clasă cu trenul, sunt în fiece partid, în bancuri şi epopei. Trebuie mers, la persoana convenită, măcar, în dans Kathakali.

Asok: Kathak.

Petre: Tha-dhin-dhin-dha.

Ashok: Foarte bine.

Petre: Mă trădează dansurile copiei şi patriei mele, eu nu le pot trăda, fiinţele sunt născute asemeni luminii. Paşi de dans din Sikim.

Ashok. Sikim merge.

Petre: Şi mai, dar la prezentul examen nu s-a putut, încă nu, măiastra, Garuda mea, a bătrânului şi a lui Vasile.

Vina: Sir, asta e foarte greu, nu ne descurcăm, probele sunt uşoare, dar noi nu am avut timp pentru literatură, examenul e de gramatică, la rusă am învăţat fiecare terminaţie, la fiecare persoană, la prima, la a doua, la a treia.

Petre: În română, la persoana întâi, nu terminaţia e cel mai important lucru.

Subash: La poloneză nu ni s-a cerut aşa ceva.

Petre: Voi să nu vă cereţi cine ştie ce, ce vi s-a cerut la alte examene, n-am avansat mult, eu vorbesc eu aud, voi o rupeţi câte un pic, mă bucur pentru mine odată cu voi – desenaţi, la festivaluri, svastika pe nisip, cea sanskrită, prea tineri şi prea departe spre a fi auzit despre hitlerism – spuneţi ţară comunistă cu un fel de teamă religioasă, dar ţara românilor vă atrage ca o iubire atât de posibilă. Examenul s-a amânat mai ales pentru sărbători. Asta e – multe sărbători, de ce nu? Multe adjective. Turbanul lui Sică şi pletele lui Yogindra, turneele lui Arun din Kashmir în Basarabia, traducerea căscată a cadavrului european de Subash ori cancerul tradus al lui Ashok, Vina disputând, acum sau niciodată, topul, cei lăsaţi în business ori griji mai mari şi reîntorşi la examen – poate sunt fericit, poate. Mă gândesc la fericirea examenului din patrie, la ce se cere în patria mea – eu nu-mi cer decât patria din mine, iar vouă vă debitez, pe fragmente, un monolog real, sincer ca sângele.

Ashok: Trebuie să părăsesc examenul... Sânge...

Petre: Vom merge împreună – doar aţi cerut amânarea – şi nu voi l-aţi pocnit pe rector – voiaţi doar să mai faceţi nişte exerciţii.

*

Sorin: Finalul nu există.

Petre: Nu-ţi plac simfoniile neterminate?

Sorin: Îmi plac şi cântecele lui Tagore. Ce zici, Vasile?

Vasile: Nu găsesc un rol prea lung, dar rămân la canceros. N-aveţi decât să-i schimbaţi maladia. Simplu, o boală de sânge.

Sorin: Leucemie?

Vasile: Patriotism.

Petre: Asta e o sănătate de sânge.

Sorin: Nu numai de sânge, şi de idealuri.

Petre: Ajungem iar la monologul partidului.

Sorin: E dialogul nostru.

Petre: E un cor, ca şi examenul copiilor acelora dragi.

Vasile: E loc pentru roluri, dar de personalităţi, în mijlocul unor oameni strânşi pe mierea aceleiaşi idei.

Petre: Te interesează examenul?

Vasile: Nu-mi prea dau seamă dacă are ceva de spus pe scenă, dacă nu e didactic şi rolul, ca şi toată povestea.

Sorin: Gata, păziţi-vă pielea. Şi situaţiile, începe distracţia. Pantomima copiilor: Alexandra, trei culori cunoşti tu, eu tot trei, Tulsi tot trei, zeii din a doua generaţie, adolescenţii, la nud, cine are obrazul, baletul geografic, ultimele generaţii, muzică de cimpoaie, ţambale de cabinet, un carambol de stradă, nu peste...

Vasile: Unde e Sorin? L-a dumicat marşul, vai de capul lui, nu şi-a luat medicamentul, soarta lui Boris Vian, acum ce ne facem, ce ne facem?

Petre: E rândul nostru.

Vasile: Ideea teatrului pe ziua de azi a fost a lui. Subiectul e al tău – examenul.

Petre: Încercăm fără regie, din nou.

Vasile: A fost şi fără subiect drama asta nenorocită. Doctorii nu l-au salvat. Parcă aveau vreun interes...

Petre: N-au putere.

Vasile: Cancerul are.

Petre: Nu e nevoie chiar de cancer, şi un spectacol bun te poate ucide.

Vasile: Cum adică bun?

Petre: O mănăstire.

Vasile: Prima oară când nu-mi dorisem un rol, dar pentru că, tot prima oară, regizorul insistase.

Petre: Trebuie să-i joci rolul.

Vasile: Dar nu ştiu mai nimic despre el, a avut ideea asta, a avut şi altele, nu i-a mers.

Petre: Dar acum...

Vasile: Vezi tu, în artă moartea e banală, ca un examen de sfârşit de an. O tensiune foarte sedentară. Când un regizor are ideea morţii, se sinucide, s-a dus, într-adevăr, fără regie, vreun prieten actor trebuie să-l plângă, numai că eu mă învăţasem cu gândul de a fi examinator – ce să examinez acum – eu sunt examinator de română contemporană. Înşişi studenţii au printre ei un om în situaţia prietenului meu. Nici nu ştiu ce să mai cred – măcar să fi repetat ca lumea înainte, murea la repetiţie, bietul regizor, şi fie se renunţa la poveste, fie altcineva, cu mici schimbări, reduceri şi adaosuri, relua drama.

Petre: Tragedia veche, pasiunea întregii vieţi a prietenului nostru – n-avem decât s-o regăsim în analele conflictelor, să renunţăm la impotenţa colectivă în materie de subiecte. Propune, până mâine, un subiect demn de Machbeth sau de Ţepeş, dă-ţi poalele peste cap şi faci gloria actorilor, mai ceva ca Emil Botta, ca poetul: monologistul. Poţi încerca versuri în dodii, statui şi femei. Totul e liber în faţa morţii unui prieten – poate, petrecută în teatru, să învie în dosul cortinei, nu moartea, prietenul, regizorul, duşmanul regizor, viul nemort.

Ţepeş: Adu-l la mine.

Vasile: N-a făcut nimic, e mort.

Ţepeş: Şi eu sunt.

Vasile: Eu nu sunt.

Ţepeş: Tocmai de-aia trebuie să-l aduci tu.

Vasile: Şi n-o să mai fiu?

Ţepeş: Experimentează.

Vasile: Pâinea mea scena.

Ţepeş: Îţi doreşti rolul meu?

Vasile: Pe scenă, de ce nu? Că eu n-am să ajung nici sat în Bărăgan. Căci şi istoria, astă, Doamne, ce este? Toţi ne isprăvim în ea şi râurile ce curg în mări ne limpezesc cu lună mâncată de demoni şi vârcolaci. Cum tresare Măria Ta, noi actorii te jucăm, în ultimele versiuni, cum ne-am juca şi pe noi înainte de toţi vecii. Acum ai ajuns teorie. Te povestesc la examen şi studenţii indieni şi ruşi şi evrei.

Ţepeş: Într-adevăr?

Vasile: Aşa am auzit, dar nu-mi închipui cum or fi traducând ţeapa.

Ţepeş: De ce s-o traducă?

Vasile: Cumva trebuie tradus fiecare trecut. Protestul tinereţii împotriva bătrâneţii şi invers, cine şi cum să-l pedepsească, într-una alte boambe, alte apărări – de câte ori n-am jucat roluri de soldaţi sătui de războaie şi de burtă goală.

Ţepeş: Ai şi tu necazurile tale...

Vasile: Mi-a murit prietenul cel mai bun, o să mă împac într-un târziu şi voi veni la tine la Snagov de tot.

Ţepeş: Crezi că mă iubeşte cineva?

Vasile: Actorii care-ţi joacă rolul.

Ţepeş: Eu nu mă iubesc, parcă mă împiedic de o ţeapă nepedepsitoare – oare pentru mine însumi?

Vasile: Ţi-a trecut vremea, stăpâne, asta mergea la 33 de ani, nu spre bătrâneţe.

Ţepeş: Nu să mă trag în ţeapă, pruncule, să le fie actorilor.

Vasile: Actorii nu mai învaţă atât de multe lucruri, ne-am atomizat. Poate nici tu n-ai mai şti să tragi în ţeapă şi pe cine.

Ţepeş (Drakula cel Bun): De ce nu mă laşi tu în pace?

Vasile: Pentru că te iubeşte cineva, cineva are nevoie de tine, se bucură de istoria ta, tu eşti istoria lui. Chiar piesa aceasta ce poate fi în faţa globului terestru sau a unui ecran, în timp ce în faţa ta – Tatăl lui Hamlet  şi Dracu, tatăl tău, împreună, nu pot inspira o mai înaltă rugă.

Ţepeş: Ce să mă rogi?

Vasile: Vine vorba, teatrul poate fi rugăciune, în munca mea m-am rugat puţin, în viaţă...

Ţepeş: Te obsedează viaţa

Vasile: În zbor. Dansul şi spada. Pericolul nu mă mai sperie. Voi muri în aceeaşi regie, nimeni nu mă va opri să nu mai fiu, să mi te apropii. Am trecut pragurile şi ele mi-au învăţat stepul, de-acum mă aşteaptă ispăşirea unui examen nedat, mă aşteaptă ai mei în sală ori acasă, de nu s-ar fi îmbolnăvit, de nu s-ar fi întâmplat ceva rău, ca o calomnie.

Ţepeş: Iar te obsedează.

Vasile: Tu m-ai obsedat când eram la armată, unul învăţa ghitara, altul suicidul, eu te deprindeam pe tine din patima unui jidov.

Ţepeş: N-am tras nici unul în ţeapă.

Vasile: Şi a unui ţigan, patima.

Ţepeş: Cum o să pătimească lumea de mine.

Vasile: Apoi te-m visat când cădeam de oboseală după concursuri şi iar concursuri.

Ţepeş: Istorice?

Vasile: Eu nu ştiu istorie.

Ţepeş: Nici pe mine nu mă ştii.

Vasile: Eşti subiect de examen.

Ţepeş: La istorie?

Vasile: La română.

Ţepeş: Şi la teatru?

Vasile: Şi la spital.

Ţepeş: Te obsedează examenul.

Vasile: La nebuni, Măria Ta, mulţi se dau Ţepeş, nu numai Napoleon.

Ţepeş: Aşoka nu se dau?

Vasile: Şi Burebista, ăsta e avantajul istoriei, al aniversărilor. Iar noi, actorii, jucăm rolurile cele mai importante de pe scenele lumii, ca şi nebunii de prin clinicile psihiatrice, ca şi morţii din mănăstiri şi cimitire, din scrumurile şi apele numărului infinit. Eu am mai trăit într-un timp şi-un nume poate mai apropiat ţie întrupând o ştiinţă soră. Vieţuiam după pulsul sângelui, în anotimuri dăinuind natura mamă fără cicloane, cu examene fireşti, ca botezul şi ispăşirea, vieţuiam fără patimă, întreg, neobsedat, fără gânduri, nici prietenii nu mi se născuseră, nici duşmanii nu-mi piereau de moarte naturală, mi se întâmpla să întâlnesc într-un pustiu o pasăre împiedicată de răni.

*

Jud: Eşti lber, acuzaţiile s-au dovedit nefondate, altfel te-am mai reţine.

Vasile: A spus cineva că am talent?

Jud: Doctorul a constatat cauza exactă a morţii regizorului. Eşti scos din cauză.

Vasile: Crezi? Dacă erai mai inteligent sau măcar mai cumsecade, îmi înţelegeai rândul şi mă condamnai ca pe ceilalţi gangsteri, pentru crimă.

Jud:Nu există crimă în piesa de mai sus.

*

Vasile (schiţă de decor). O ţară cu uşi şi ferestre. Clanţe de piatră, acoperiş de nori albi. Sunt infinit înăuntrul ei, cu cât curg mai departe, cu cât copilăria pluteşte mai mult încâlcindu-se în mătasea broaştei astăzi îngropată în lingura pământului şi a lingurarilor.

*

Vasile, regizor secund. Totul de la început.

Gita

Noul Testament

Coran

*

Vasile: (Savu putea să recunoască de la început – i-o fi fost frică tocmai lui? O regie religioasă atrage publicul. Plus că e politic – politica lui Gandhi, să zicem. Şi nici nu schimbăm nimic. Nicio senzaţie. Vreo femeie a la rusoaica lui Gib, vreun metec din Sorbul – să nu fie nici teatru politic, nici teatru de cultură, nu doar. Copiii cu măşti indiene, cântaţi Gita mai cu suflet; bucureştenii – povestea lui Ismail şi a mamei sale Agara; tătarii din Albeşti – aceeaşi poveste din Coranul lui Cantemir. Pe rând, pe rând.)

 Eu voi juca pe Savu. Cine va fi orbul, cine examinatorul? O, feţe noi. Măşti, vopsele. Piesa a fost scrisă special pentru trupa noastră – autorul i-a dat-o regizorului şi amândoi lipsesc, unul îmi pare că e pe moarte.

Savu: Aom! Yehova! Allah!

Vasile: Savule, să mă ierţi. N-am crezut în tine viu, cred în tine mort, descurcă spectacolul, eu o să merg pe la spital.

Savu: Acum vreau să joc, atâta tot. Numai pentru asta poţi învia imediat, la fel, cu un organ mai puţin – eu nu mai sunt regizor.

Vasile: Vrei să fii examinator?

Savu: Dar repede.

Vasile: Băieţii sunt aci, puţin vopsiţi, că e după sfânta Holika, au stat la focul aşezat pe zvastika lordului Ganesh, până la ziuă, când au început să împrăştie cu vopsele şi ape, de te-ai iscat şi tu în acest joc simplu, aiuritor.

Savu: Eu mă grăbesc.

Sică: Sunt grăbit. Daţi-mi voie să vă pun puţin roşu.

Savu: De unde eşti?

Arun: Din nord.

Savu: Trecut. Altul.

Vina: Alta.

Savu: Corectă. Ce culoare ţi-e vopseaua?

Vina: Suedeză.

Ce e Om(ul)?

Vina: Munte românesc.

Savu: Tu cine eşti?

Vina: O studentă din India.

Savu: Fraţi ai?

Vina: Trei, unul e în România, unul în Egipt şi unul e pe drum.

Savu: Se întoarce  la Holi?

Vina: Festivalul alergărilor şi întoarcerilor nu există – mi-ar plăcea şi mie, m-aş întoarce în Suedia, acolo îmi place cel mai mult.

Vasile (lui Savu): Vezi că textul piesei era şi cu latino-americani.

Savu: În Chile se vorbeşte spaniolă?

Vina: Nu ştiu.

Savu: Ai auzit de Maiakovski?

Vina: Da.

Savu: De Pablo Neruda?

Vina: Am auzit de Mihai Eminescu.

Savu: Ce rol ai în teatrul românesc din Est?

Vina: Îmi voi da foc, dar nu voi arde.

Savu: Nu se ştie.

Vina: Eu ştiu.

Savu: Ţi-ai mai dat foc?

Vina: La repetiţii, înainte de examen.

Savu: Dar tu voiai gramatică slavă.

Vina: Niciodată. Am fost de acord să dăm examen în teatru, cu o piesă a festivalurilor şi cuvintelor.

Savu: Ce cuvinte?

Vina: Vina.

Savu: Ştii ce e vina, în româneşte?

Vina: Numele meu.

Savu: Poate fi şi nume. Iubeşti litera x?

Vina: Nu este în numele meu.

Savu: O să joci separat, ori puneţi spectacolul român cu toţii?

Vina: Cu toţii.

Savu: Puteţi începe acum, că eu mă grăbesc.

Vina: De-abia aţi venit. Aveţi nişte poze?

Savu: Soţia mea, copii, rudele.

(Xa)vina: Soţia dumneavoastră e frumoasă.

Savu: Sunt grăbit.

Savina: Încă puţin şi începe.

Savu: Nu mai rămân. Examinezi tu.

Savina: Băieţii nu vor fi de acord.

Savu: Iei în considerare.

Savina: Ce probleme sunt pentru top?

Savu: Poezia, ai uitat.

Savina: Era o sărbătoare.

Savu: Ce sărbătoare?

Savina: Când duşmanii devin prieteni...

Savu: Ce paştele...?

Yogindra (însoţit de Suresh şi ceilalţi studenţi cu feţele vopsite, de Holi, roşul primează, toţi au devenit prieteni, dar nu mai au feţele lor). E primăvară, Sir, e Holika. Iat-o (o acoperă în culori pe Savina, un rug a apărut sărbătoresc, focul se aprinde imediat. Savu pleacă. Vasile revine).

Vasile: Ai vrut tu, Savina, să fii Holika?

Savina (din flăcări): Toţi au vrut.

Vasile: Ce simţi?

Savina: Flăcările.

Vasile: Stingeţi-le.

Savina: Nu.

Vasile: Doar culori, roşii, verzi, violete, culori multe, cenuşi de vulcani coloraţi pentru toţi, muzică şi ţipete, bucuria înfrăţirii, împăratul va face pace cu Holika, Ţepeş îi va scrie o scrisoare, îl însurăm cu Savina, la revedere adevăr istoric, realitatea rituală e topul – sunt încântat, femeile atrag publicul, nu poţi fără o sfântă înconjurată de bărbaţi dezlănţuiţi. Ei o îmbrăţişează în flăcările rugului s-o salveze, s-o simtă, se întrec fără cuvinte, ca într-un tablou de Nansi.

Nansi: Nu pot picta nici măcar pe scenă. Am nevoie de o stare sufletească. N-am mai lucrat cu aceste culori, ele sunt pentru feţe. Şi nu vreau să pictez feţe. Poate un bind pentru Savina, pentru copii. Nu-mi plac femeile. Sunt fanatice. Sunt în stare de orice. Pentru orice găsesc stare sufletească, numai pentru pictură acum, nu. Mă sinucid, eu, ce Holika, asta e sfântă, Savina poate e moartă de ieri, dar azi eu îmi pot încă pune capăt zilelor, dacă am stare, şi am, am mai avut, tu şi tu m-aţi oprit, dar odată şi odată... Căci, spuneţi-mi, ce vă place mai mult pe lume?

Vasile: Teatrul.

Nansi: Corect.

Vasile: Cine e Alexandra?

Yogindra: Alexandru cel Mare.

Nansi: Vă place Shakuntala?

Viki: O iubesc mult de tot.

Nansi: Ţi-e dor?

Viki: Ca focul. Au, focul, Holika, Savina, Vina.

Suresh (mascat): Să vină Savina.

Ashok: Greşeli, vină, sânge, nu pot să mai rămân, îmi pare rău.

Nansi: Alte expresii comune.

Ashok: Avem bilete la spital.

Vasile: La spectacol.

Suresh: Ciclonul este un lucru foarte rău.

Vasile: UFO?

Sică: Studenţii şi studentele se iubesc înainte de căsătorie.

Vasile: Fac şi nudism?

Sică: Dacă se duc la Mamaia.

Vasile: Acolo nu bântuie ciclonul.

Sică: Până nu se duc studenţii.

Vina: Cine e topul?

Cine a jucat fără greşeală.

Suresh: Fără vină.

Savina: Cu vină.

Vasile: Cuvine-se.

Savina: Cu...

Vasile: Rămâi leader?

Savina: Nu, Sir.

Vasile: Ce se alege de examenul nostru?

Savina: Eu ştiu tot.

Nansi: Rămâi, băieţii ţin mult la tine.

Savina: Nu mai am timp. Şi de ce-aş face-o?

Vasile: Tot ai început-o. Petre mi-a spus că la alte limbi n-ai învîţat unele sunete comune, e bine să ţi le fixezi româneşti, dacă te schimbi le vei amesteca – nici lui Savu nu i-ar plăcea.

Savina: Profesorii mei n-au nicio vină.

Vasile: Nici examenul n-a fost ratat din cauza lor – chiar moartea examinatorului şi a studentului, totdeodată, pot fi suplinite, pot fi mutate, dacă nu comutate.

Savina: Nu ştiu, Sir.

Vasile: Arun se însoară.

Savina: Cu o studentă de la franceză.

Nansi: Mergem cu toţii la nuntă?

Savina: Dacă vom putea.

Vasile: Totdeauna spuneai da.

Savina: Nu.

Nansi: Ba da.

Savina: Ba nu.

Vasile: Îmi pare rău de slujba pierdută.

Savina: Găsesc alta.

Vasile: Îmi pare bine.

*

Vasile: Te obsedează viaţa, Yogindra.

Yogindra: De ce nu?

Vasile: Ai stat cam mult la Kajuraho. Te însori cu fata aceea?

Yogindra: Nu.

Vasile: Dar aţi fost împreună la templu.

Yogindra: Ea nu s-a simţit bine, am fost singur.

Vasile: Ce zeu patronează templul?

Yogindra: Sunt mai multe temple.

Vasile: Ale căror zei?

Yogindra: Ale tuturor. E sex, sir.

Vasile: Ştiu, dar zei?

Yogindra: Totul e Dumnezeu.

(24-25 martie 1978 – Holika – primăvară - Delhi)

*

Petre: S-a schimbat imnul, copilul nu-l ştie.

Nansi: A înflorit şi floarea soarelui, grădinarul mai sădeşte petecuţe, cimitire-cimitire.

Yogindra: Ce spune?

Petre: N-aud, că sunt uşile deschise.

Yogindra: Eu vreau să fiu primul.

Nansi: Şi a înflorit şi leandrul din faţă.

Petre: Asta e problema fiecăruia. E distracţia mea. Abia aştept să văd cine va fi primul.

Yogindra: În Bucureşti sunt autobuze?

Petre: Şi tramvaie şi troleibuze şi metrou.

Yogindra: Şi în Delhi va fi metrou în câţiva ani, e nevoie.

Nana: Floarea soarelul e ca o margaretă galbenă. Uite-atâta e, nu e mai mare.

Yogindra: Anul viitor vor mulţi să înveţe română.

Petre: România e unică, insulă latină. Bucureştiul e un Paris. Mai frumos.

Yogindra: Şi Bombay.

Petre: Ai fost?

Yogindra: Vara asta.

Nansi: Ţi-e dor de teii de la Leu?

Petre: Intru mâine într-un Babilon de limbi.

Nansi: Care mai de care vorbite mai prost.

Petre: Spuneai de şef că ştie numai rusă, ştie şi bengali.

Yogindra: E din Bengal.

Petre: Şi engleză.

Yogindra: Engleza nu e limbă străină, e indiană, e internaţională.

Petre: Ai auzit de esperanto?

Yogindra: Nu.

Petre: Am văzut-o pe Yamini Krishnamurti dansând. Eram atâta lume. O plăcere internaţională. Când mă întorceam acasă...

Nansi: De era să murim de groază sub lumina celor cinci fulgerături.

Petre: Şi acum simt sudorile, copilul era cel mai calm, nu se temea de lumină, îi şi spuneam să nu se teamă şi fata vorbea de soare. Măcar când mă întorceam de la recitalul de veena al lui S. Balachander.

Nansi: A trecut astăzi inspectorul de furnici.

Petru: Cunosc un preot, Rajnesh, din Poona, de 45 de ani. Discipolii lui sunt cam duri, deşi unul recunoştea că despre România se ştie foarte puţin aici, iar apoi era să se ia la bătaie cu un filosof ce susţinea nu spiritualismul, materia, s-a mai liniştit, intervenisem şi eu întrebând dacă nonsensul e ceva negativ. Poonistul întreba ce deosebire este între materie şi energia spirituală, celălalt încerca să vorbească despre zbor, primind replica dură că trebuie să răspundă unui om care înţelege lucrurile direct, nu prin exemple, da, materia e producătoare de energie spirituală, şi omul, dar care e diferenţa.

Yogindra: Mie nu-mi plac oamenii ăştia: sunt foarte răi.

Nansi: Noroc că eu am spus că trebuie să coborâm din autobuz, mai aveam.

Petre: Să ştii că nu m-ai trezit din vreun vis, arta mă ameţeşte mai mult decât ideea.

Nansi: O...

Petre: Ştii ce-a visat Arora?

Yogindra: Femei.

Nansi: Arădence.

Petre: Vreau, vrei, vrea.

Yogindra: Ce e asta?

Petre: Verbe româneşti.

Yogindra: Vine examenul, normal.

Petre: Noaptea aceea fulgerată ca un budhist de suicid.

Nansi: De-ar fi fost aşa nu ne speriam noi atât.

Petre: Ţin minte întunericul adus de furtună, în munte, pe la amiază, noi ne adăpostisem sub viaductul de sub cetatea lui Ţepeş, pe care tocmai îl isprăvisem. Nici cosmos, nici birocraţie, doar râna Văii Căprioarei. Ştii ce mi s-a întâmplat?

Nansi: Termină, că mori neînţeles. Mereu când începi cu ce ţi s-a întâmplat îmi vine să mor.

Petre: Neînţeleasă?

Yogindra: Lasă, e foarte rău.

Petre: Cornelius...

Cornelius: Iar te-ai supărat pe Muc?

Petre: Vezi că el umblă cu prepoziţii şi postpuneri.

Nansi: Amânări.

Petre: El e de părere că nu reprezinţi...

Cornelius: Mormântul meu?

Petre: Decât afară.

Cornelius: Eu nu am fost ars.

Petre: Ba bine că nu...

Corneluis: Chiar?

Petre: După reguli, nu eşti tu Cornelius?

Cornelius: Eu, Brutus?

Petre: Îmi poţi strica piesa, oare nu mai eşti cel pe care-l ştiam eu?

Cornelius: Puţin schimbat.

Petre: Avem acelaşi sânge.

Cornelius: Mai mult sau mai puţin.

Petre: Nu poţi spune că n-avem aceiaşi ţigani.

Cornelius: Nu fi xenofob.

Petre: Te aud numai eu.

Cornelius: Pe Nansi ai învăţat-o rău.

Petre: E dansatoare.

Cornelius: A lui Peşte.

Petre: A lumii.

Yogindra: Ea este foarte frumoasă.

Cornelius: Frumuseţea e trecătoare. Ţineţi minte corpul de balet?

Petre: Individualizează...

Cornelius: Timpul meu e altul.

Petre: Dacă ai juca orbul?

Cornelius: Asta e nonsens.

Petre: Pozitiv.

Cornelius: Nu te lua după spiritualişti.

Petre: După materialişti, atunci?

Nansi: Nu te lua după nimeni.

Petre: Ştii cine e ciclonicul spirit?

Nansi: Termină, că mor.

Petre: Dar nu mi s-a întâmplat mie. Doar ciclonul m-a prins.

Cornelius: Spiritul m-a prins pe mine.

Petre: Prea târziu. Tocmai voiam să ne asigurăm unul de prietenia spirituală a celuilalt, când ciclonul materiei...

Nansi: UFO.

Petre: Pe româneşte – OF?

Nansi: OZN.

Petre: Ştii că numele tău apare, după un timp, cu iniţială în caietele mele?

Cornelius: Şi timpul tău e scurt.

Petre: Toată lumea te ameninţă cu ajutorul şi te mai şi crede duşman de moarte.

Cornelius: Te rog nu fi duşmanul duşmanilor, fii duşmanul meu, cheamă-mă la spectacole să joc postum.

Nansi: Bravo.

Petre: Cum adică?

Nansi: Joacă tare.

Yogindra: Ce se întâmplă?

Petre: Nimic, un negustor de Peer.

Nansi: Termină cu obsesiile.

Cornelius: Vezi?

Petre: Eu desfiinţez materia şi voi...

Yogindra: Care materie?

Petre: Da, voiam să spun cuvinte.

Yogindra: Cuvinte?

Petre: Cu-vin-te.

Yogindra: Cu

Petre: Vin

Nansi: Te.

Yogindra: Ce cuvânt?

Petre: Râbca îţi place?

Yogindra: Am uitat.

Petre: Amico.

Cornelius: Ba, da.

Petre: Depinde. Voi ce sunteţi?

Cornelius: Strigoi.

Nansi: Soţia ta.

Yogindra: Ciamcia.

Petre: Un fel de cianură în lingură.

Petre: Pot să merg să mă spăl?

Yogindra: Pot să merg la urinal?

Nansi: Pot să merg înapoi, acasă?

Cornelius: Pot să merg în iad?

Petre: Pot, pot să merg pe drumul ăsta?

Cornelius: Pot să merg mai aproape.

Dumitru: Cine sunt eu?

Yogindra: Cine sunteţi dumneavoastră?

Dumitru: Nici eu nu reprezint...

Yogindra: Reprezentaţi nu o ţară, ci o ţară comunistă, pentru că nu vreţi să ne daţi subiectele înainte de examen.

Petre: Dacă eliminam un student care a copiat de dimineaţă...

Yogindra: Vă eliminau şi pe dumneavoastră.

Petre: Profesorii?

Yogindra: Studenţii.

Petre: Vorbele noastre sunt fiinţele noastre.

Yogindra: Ale lui Dumnezeu.

Dumitru: Toate aceste replici sunt reale...

Petre: Din păcate.

Yogindra: Foarte rău.

Cornelius: Regia e libertatea mea.

Petru: De cine îţi aduci aminte acum?

Yogindra: De Shiva.

Nansi: De Parvati.

Dumitru: De mine.

Petre: V-am spus ce rău e să fiţi reali, sau ce sunteţi, sau cine, ca Yehova, la o parte atâta opiu.

Yogindra: Ce?

Petre: Nu, nu vorbele mele, triplu M – Marx, Mao, Marcuse.

Yogindra: Ăsta e profesorul de italiană.

Petre: O, el a reinventat lotta continua pentru unicul său client la diplomă. Înainte de pensie, cred că vrea să fie arestat, oricum crede în filmele italiene mai mult ca în cei doisprezece guru.

*

KAMA-EX(AMEN). Ştefan Kama, 35 de ani. Nansi, soţia lui. Copii şi studenţi, în teatrul nostru, transformat în loc de întâlnire şi de examen. Zei, întruchipaţi de artişti. Demoni, reprezentaţi birocratic, sau prin măşti şi replici rele. (Distribuţia completă, la sfârşitul scrierii piesei şi a fiecărei rescrieri şi lecturi sau montări, păstrând o sugestie că viaţa este suportabilă, ca şi moartea, iubirea).

                        Nana: Suntem egali – roşu, galben şi albatru – amândoi. Ai văzut cioara cum se mai spală? Ca să fie curată când zboară. Eu sunt în galben, merg cu oul pe mine.

                        Cine: Cine bea palincă? Cine vrea să o aibă pe doamna cu ochi albaştri? Cine nu se oferă să-l viziteze pe şef la spate? Cine nu reprezintă? Cine nu vinde maşină? Cine cere să  fie respectat? Cine, cine, cine? Ăla eu, ăla eu.

                        Kama: Se zbat, se bat. Sunt înfuriaţi că au fost prinşi copiind răspunsuri bune. Cât de bune? Ce legătură este între piaţă şi inimă, întreabă un bătrân. Inima goală a târgului, nu piaţa inimii, fii sigur, bătrâne democrat – oare în înţelepciunea ta, să fii cel mai bun dintre sutele de traducători ai pieţei inimii? Diadele se fac triade, trei B, trei M, trei S, ce înseamnă? Nici doi S n-ar şti, iar unul... la ce bun credinţa în traducerea puterii? Cu puterea se întâmplă invers – la traducere, ea se vrea numai original, piaţa culorii pieţii, sineutronii – dar noi vorbim fără substrat -  mergi la GTR? - unde? - 15 paisa – poate 15 rupii – poate 100 – eşti nebun? cu o sută ai o maharani.

                        Şi mi s-a întâmplat iar să nu vreau să mă exprim, să-mi arăt starea de spirit traductibilă, onomatopeică – şi repede m-a furat altă limbă din intraductibilul forţei, mi-am adus aminte de mine răcnind – e un adevăr prea sus de mine oare că puterile se contrează pe lungi câmpuri de pace şi bătaie, pe care tresalt neadormit în bătăile valurilor mele, ale tale?

(2 aprilie) (Prolog)

                        Sunt în scenă. Cum să fii în scenă? Ştii de unde? Până unde? Se vine din text. Acolo suntem, dacă suntem, pe o pagină, despărţiţi în silabe, fără să ne dăm seama când sfârşeşte ori începe paragraful. Ce context? Pretext, maestre. Învăţătură de minte la fiecare rol, de un rând-două... Eroul care a dispărut în lupta ce l-a făcut erou – şi dacă se întoarce? Fostul jucător de hokey sinucis în 27 martie, a doua zi după înfrângerea echipei sale naţionale, cu 7 goluri – o să-mi fac echipa mea, zice, în ziua înfrângerii. Poate? Ca legendă, ca text. Ori, la putere e contextul. În toate insulele, peninsulele.

                        Asta, pe scenă, e a doua viaţă a mea, pe care n-o trăiesc, nu obişnuiesc să văd piesele mele – pentru că nu se joacă – pentru că nu le-am scris. Povestea lui Kama nu e a mea. - Dar examenul? - Mai nimic. - Eroul şi sinucigaşul tău. - Doar că ei nu vin din sufletul meu, pot sosi în el. Povestea examenului  e a mamei, care poate a murit, a limbii mamei, care nu poate să moară, ba poate s-o învie şi pe mama. - Stafiile sunt greu de pus. - Nu de presupus – Şi mai greu. - Nu fi numai tu, nu eu îţi prescriu o stafie – dar câte milioane de oameni în lume trăiesc în ambianţa stafiilor, oare aceia nu-mi îndreptăţesc o şansă de a-mi revedea mama? - Mama dumitale? - Mama noastră. - Nu suntem în occident să jucăm în pielea goală. - Dar nu jucăm pe Shakespeare, împrumutăm din Kalidasa. Mai puţină ruşine înseamnă mai multă pudoare. - Pudici sau nu vom fi noi, nici eterni, nici moderni. - La ce bun, atunci o nouă lumină consumându-se? - Ne mai trece timpul. Şi-aşa suntem cu un an mai bătrâni decât prietenul nostru mort, el ne va apărea mereu tânăr Kama. - Fost. - Dar în examene? - Îl cântam pe Kama pe vremea unor examene. - De ce te-ai îmbolnăvit? - De abdomen. - Cu nervii? - Prost. - Familia? - Plictisită. - Iar piesa aceasta? - Colac peste pupăză. S-ar putea să scot ceva din ea. Povestea mea începe astfel după ce s-a sfârşit. – Nu se sfârşeşte niciodată. - Te-ai prăpădit şi tu? Morţilor le e dor de prieteni? E bine că suntem vii, iartă-mă, care suntem, dar şi care-am fost, cum spuneai tu, prietene. Mişcă încet cortina  a semn, iar eu mă voi gândi la nişte flori. Cortina se mişcă a roman, primul capitol l-am consumat prosteşte, autodistribuindu-mă, mulţi nu suportă asta, nici eu nu mă suport, dar îmi sunt amic, după cortină, reapărând din vocea de prieten, prolog? Welcome? Fiţi fără grijă, o să auziţi replici bine jucate, o să vedeţi chipuri şi sugestii din lumea largă. Nu e un teatru de călătorie, doriţi conferinţe? Vă ţin una despre repertoriu, reclama, separat, veţi pleca după o mică durere de fericire.

                        (Descrierea decorului) E linişte. O explozie. O, explozia aceea perfectă, ultimă, oceanică, doamne, doamne, cosmică şi toate cele. Apune soarele orbindu-şi ultimii credincioşi.

                        Stăteam acasă, aveam banii mei, nu mă rugam de tine pentru un ac. Ieri am îmbrăcat cămaşa roşie, mâine pe cea albastră. Mi-o dai azi pe cea galbenă? - Am dat-o la spălat. - Dar n-o îmbrăcasem – A venit omul şi n-aveam ce-i da... Te costă o rupie pentru spălat o cămaşă curată, aşa ne înfometezi. - Mi-ai mai făcut scandal şi pentru un ac de munkfali. Dar am şi eu personalitatea mea, îmi pare rău că sunt aici, că suntem aşa, acum te descopăr, că eşti avar, sunt banii tăi, eu n-am nimic, nu mai pot, cumpără tu, fii tu administrator, ţine tu banii, nu mă înnebuni pe mine, te pot face de râs, să vezi tu odată şi odată, eşti rău şi prefăcut, asta eşti, îţi baţi joc de nervii mei, eşti scârbos... - Sunt bestie. - Nu-mi spune bestie şi-mi închide mie uşa-n nas, nu-mi întoarce mie spatele. (Intră într-un dulap şi geme. O toacă, dobe funerare, cântec de mireasă. Descrierea schimbării actor. Câţiva ascultând, la fel Petre).

                        Tabloul se schimbă; trei M ori trei S, absurd; alţi Marx, Mao, Marcuse – Mao între doi evrei; alţi Budha – iubind ori în meditaţie? Budha din piaţă, capul lui Budha, nu capul mişcării. Alţii – o limbă poate prilejui schimbări mai spirituale decât puterea insinuată în adjective moarte, dar nu de propaganda puterii vorbim, de textele pentru retroversiune, de examene – aici să fie nealinierea – adică. Petre – tu eşti viaţa mea. Nansi – Viaţa ta mâncată, ştiu eu ce sunt. Ce găseşti de râs? O să rămâi singur. - Te iubesc. - Nu te cred. - Să nu ţinem cuvântul rău. - De ce să nu ne ţinem de cuvânt? - Nu la furie. - De ce să mă aduci pe mine în pragul nebuniei, ce ce? - Căldura mai tare ca în ţară ne iuţeşte nervii. Să ne iubim oricum.

                        Peronaje: Jean, 35 de ani/ Radha, soţia lui / Actori (studenţi). (Aici, d. Anca a trad Chrishna-Radha sau Chrishnanattam, nu Rig-Veda, ori împreună cu First Epistle – chiar ca leitmotiv obsedant labirintic). Mai bine Nava-Rasa, cu accent pe Kama – enumer. din Kama-Sutra. Povestire (actor).

                        Sic – Sir Jean, pot să-i dau traducerea mea lui Vic, în hol? Jean – ai înnebunit? Ţi-ai depus lucrarea, n-ai ce mai căuta, nu te mai poţi întoarce, este interzis. - La toaletă, Sir, Vic o să iasă. - Pierzi examenul. Vic îl va câştiga.

                        Sic aleargă împungând aerul cu turbanul verde, ca al lordului Krishna în versiunea Manipuri. La puţin, pe uşa holului, ca o statuie de stafie, iese Vic spre culoarul ce duce spre toaletă. Jean se retrăsese în hol şi lasă capul pe bancă. La puţin de la întoarcerea lui Vic, Sic vrea să iasă din holurile examenului, dar, intimidat, bâjbâie şi o apucă în sensul care urcă, trecând prin toate holurile populate de învăţăcei într-o limbă vie ca o carne, şi trece prin faţa unor necunoscuţi şi dă să strige, mai înaintează în urcuş, spre suprafaţă, ca toţi acei necunoscuţi, care învaţă limba aceea dedesubtul pământului dar  lor nu le trebuie să urce, se descurcă deocamdată mai uşor, chiar în întâlnirile sikhimburile de la toalete, Singh le observă. I se slăbeşte turbanul şi-l scapă, prins de plafoane lăsate, ca-ntr-o galerie de mină, începe să fugă şi să scoată sunete, părul netăiat niciodată i se face măciucă (imagine/voce). Jean – Ce voiai să-mi spui, ce mă amestecai pe mine în povestea lui Vic? Nu-ţi dai seama câţi ochi sunt pe mine?

Sic: Credeam că o să mă ajutaţi.

Vic: Sir Jean, asta e traducerea lui Sic, vreau distincţie, Sir.

Jean: O s-o ai, dacă dispari imediat pe aici, nu înspre toaletă.

(Vezi dialoguri în caietul roşu.)

Aru: Eu nu vorbesc, m-a muşcat câinele meu.

Jean: Colţ Alb?

Aru: Alb...

Radha: Nu alsacian?

Jean: Acum te numeri printre favorizaţi. Un candidat muşcat de câine turbat reprezintă mai mult decât un canceros şi o oloagă. Ce e România pentru tine?

Aru: Draga mea.

Jean: Ce visezi?

Aru: E doamna aici.

Jean: Ce poet ştii?

Aru: Peste vârfuri...

Jean: Krishna era profesor de română.

Aru: Crişul şi Dumnezeu.

Jean: Crişan a fost un răsculat.

Aru: Lord Krishna a fost un îndrăgostit. Eu sunt pur indian, sunt român, ce să-i scriu dragei mele?

Jean: De despărţire. Când iubesc şi te iubesc. Voi iubi cum am iubit? Când iubeam şi cum iubesc? De ce te iubeam în cântec? De ce te cântam iubind...

Aru: Asta să o cântaţi soţiei, este Kama-Sutra.

*

Dharamsala PAPAGAL

Papa Gal Dhau la d har o vampiră mâţă liră

(Pictoriţa, Colecţionarul)

P: O să apară iar.

C: Nu mai e timp de aşteptat, găseşte o pată, o legătură între toate culorile dinainte.

P: Şi pe urmă vine şi mi-o...

C: Nu mai rămânem, hai.

P: Şi Gary?

C: Ăla e Iisus Hristos, se descurcă.

P: Şi Blondul?

C: Ţi-am spus că nu mai e căţel.

P: Mi-e dor de papagal.

C: Papa Gal... Parcă mie?

P: Cu Cu.

C: Nu.

P: Ne vor asurzi.

C: L-a mâncat pisica vampir.

P: Cine ştie, din pictură nu reiese.

C: Ai întrerupt-o în seara dinainte.

P: Apare.

C: Poate doar îşi face careva nevoile.

P: În tabloul nemaipictat.

C: Nu e pământ, nici apă.

P: Nibbama.

                        (Hrubă de lemn fără lumină)

P: Sunt licurici.

C: Lotus.

P: Speriat de avioane.

C: Noapte.

P: Meditează.

C: Dar nu am murit eu.

P: Incendiu a fost.

C: Pompieri.

P. Hippies.

C: Salamandre.

P: Stai, că n-am pictat.

C: Nu mai era loc.

P: Şi bietul Yeti.

C: Papagalul?

P: Ce s-o mai fi zbătut în ghearele pisicii.

C: Dar în aest oraş, pe drumurile munţilor Dhauladhar, până la Triund n-am întâlnit nicio pisică.

P: Mai ai timp, ţine-ţi noaptea. Mă gândesc să mă mărit, poate te mai distrez. Facem cumva şi cu papagalul atunci... Eu voi fi purtată într-o ladă, pe sus. Din baldachinul meu n-o să văd şi n-o să fiu văzută, ca şi acum. Taraful o să zbârnâie, nu vom sta pe loc, nimeni n-o să pătrundă la mine.

C: Ziua.

P: Azi.

C: De unde?

P: Totuşi noi nu sfâşiem chiar aşa... Şi a mai rămas o singură pisică, de noapte, dacă nu adormim.

C: Ne mănâncă muştele.

P: E timp de toate.

C: Cu Cu.

P: Şi iar e dimineaţă.

C: Să nu mai cauţi papagalul, l-a mâncat pisica.

***                   

(Sculptor:)

Trupul statuii se destramă în ritul arderii.

Cenuşa fără suflet se alege  în dansul cosmic al degetelor de praf fosforescent sculptând stele de mare.

Invers animaţiei, un somn cu ceafa pe daltă, definitiv.

Trecătorii aruncă priviri şi, unii, bani adormitului. Nu toţi. Un copil se opreşte şi se aşază lângă el să-l sculpteze.

Are în mână un papagal fără pene. Dar pasărea, în mirarea limbilor omeneşti (care-i spun şi tota şi peroquet şi papagal) se împănează, îşi pocneşte aripile, copilul plânge de bucurie, cenuşa sculptorului se spulberă. Întuneric.

 
« StartPrev12345678910NextEnd »

Page 10 of 3415

Poemul din metrou