Home Eseu Magdalena Albu: MODERNITATEA TENDENȚIALĂ - CONCEPT ȘI DIAGNOZĂ
Magdalena Albu: MODERNITATEA TENDENȚIALĂ - CONCEPT ȘI DIAGNOZĂ PDF Print E-mail
User Rating: / 3
PoorBest 
Written by Ştefan Doru Dăncuş   
Thursday, 20 July 2017 10:54

 

          Structurată pe opt capitoleample, cartea sociologului Constantin Schifirneț -”Modernitatea tendențială. Reflecții despre evoluția modernă a societății” -reprezintă, la fel ca și volumul ”Cele cinci fețe ale modernității” aparținând teoreticianului Matei Călinescu, unul dintre reperele bibliografice de bază ale momentului, în ceea ce privește definiția complexă a termenului ”modernitate”. De fapt, autorul încearcă să îi propună cititorului său o substanțială și amănunțită radiografiere a treptizării diferențiate, pe care se situează actualmente toate tipurile societății contemporane, indiferent de referențialul geografic specificat în cadrul abordării, capitolul al III-lea intitulat”Tipuri de modernitate”, reliefând cu preponderență asemenea marcaje importante. Autorul ține, încă din introducere, să vină cu o mărturisire definitorie în sensul celor amintite anterior, și anume: În cartea de față incerc să explic că modernitatea există în orice societate, însă valorile şi standardele sale nu ființează peste tot în integralitatea lor, ci doar ca procese tendențiale universale.” (p. 12)

          Explorarea semanticii largi a modernității pleacă de la o cotă fără de care discursul în sine ar fi îmbrăcat poate un alt veștmânt ideologic. Altfel spus, autorul însuși ține să precizeze faptul că ”Ideea de bază a cărţii este că modernitatea s-a impus ca o tendinţă de neevitat datorită nivelului de dezvoltare economică a Europei Occidentale, ceea ce a dus la acţiunea ei ca factor de presiune asupra celorlalte societăţi, indiferent de nivelul dezvoltării economice şi al bunăstării.” (p. 12).Teoria lui Constantin Schifirneț susține cu tărie că ”Modernitatea occidentală s-a produs de la sine, în mod natural, fără intervenția sau constrangerea prescrisă într-un proiect sau într-o strategie de modernizare special elaborată, fiind o consecinţă a dezvoltării economice şi a revoluţiilor ştiinţiică şi tehnologică.” (p. 12), dintr-un motiv bine întemeiat, anume acela că Societăţile cu modernitate solid structurată au vocaţia universalistă şi urmăresc difuzarea şi impunerea propriilor valori, prin o diversitate de căi, peste tot în lume. În acelaşi timp, trebuie să se ia în considerare şi vocaţia expansionistă şi/sau de dominare a statelor apusene, prin difuzarea şi impunerea propriilor valori datorită puterii ce le-o conferă dezvoltarea tehnologică şi economică.” (p. 12)

Cu alte cuvinte, modernitatea nu apare oricum în contextul analizat, ci întocmai”ca un standard produs de procesul de modernizare în şi de către Occident, fiind considerat model de dezvoltare pentru orice altă societate de a ajunge la acelaşi nivel de dezvoltare ca ţările vestice.” (p. 12-13)Sigur, de la un anumit moment încoace, societatea vestică s-a impus, fără urme dubitative, aidoma unui motor primordial întru dezvoltarea a tot ceea ce a fost circumscris termenilor de cultură și civilizație, devenind, practic, de cele mai multe ori, dacă nu chiar întotdeauna, semnalul sonor invaziv (în sensul diseminării informației pe spații extinse) și unic pentru întreg restul umanității din numeroase puncte de vedere prezentate de autor în acest volum.

Fără-ndoială, e foarte adevărat, așa cum semnalează Profesorul Schifirneț, faptul că ”Astăzi este dificil de a cunoaşte societăți neatinse deloc de modernitate.” (p. 12), un concept asupra căruia s-a aplecat cu minuție prin prisma unui extrem de avizat ochi critic personal. Căci inițierea în lăuntricitatea acestui subiect atât de interpretabil din diverse unghiuri de percepție și analiză personală, la care cititorul este supus, are drept fundament solid îndelungata activitate din spațiul generos al cercetării, pe care autorul cărții”Formele fără fond, un brand românesc”, Constantin Schifirneț, a întreprins-o de-a lungul timpului, la fel ca și binecunoscutul om de cultură român Matei Călinescu, a cărui viziune excepțională  în raport cu diversele chipuri ale modernității trebuie neapărat remarcată aici.

Atașarea de substantivul ”modernitate” a formei feminine specifice adjectivului ”tendențial” reprezintă o alăturare de termeni deloc întâmplătoare, care a contribuit, astfel, la generarea unei construcții lingvistice originale a sociologului Constantin Schifirneț. Și de ce tocmai o astfel de juxtapunere voită de termeni întru reliefarea complexității fenomenologice cercetate? Explicația o identificăm chiar în interiorul cărții, unde autorul face mențiunea că ”Termenul de modernitate tendențială este potrivit pentru înțelegerea procesului de modernizare în societățile cu o economie precară. Eu explic modernitatea tendenţială prin contexte istorice, politice, geopolitice, culturale care au determinat ca o societate cu o economie subdezvoltată să construiască structuri statale, sociale şi instituționale moderne.(s.n.) (p. 13) Într-un paragraf ulterior, el mărturisește faptul că a elaborat acest concept, în primă fază, cu scopul exclusiv de ”a descrie modernizarea românească”, însă, după o analiză detaliată a perimetrului cercetat, a stabilit că poate căpăta extindere la nivel global fiind, iată, ”potrivit nu doar în studiul evoluției moderne româneşti, ci are vocația de generalizare în analizele asupra dezvoltării moderne din orice societate, fiindcă deficitul de modernitate nu este un fenomen specific românesc.” (p. 13)

Formulat, inițial, de Constantin Schifirneț în volumul ”Formele fără fond, un brand românesc”, conceptul de modernitate tendențială în spațiul românesc are în vedere ”actul de dezvoltare în direcție inversă: de la afirmarea spiritului național şi de la construcția politică spre dezvoltarea economică”, ea, modernitatea, definindu-se, practic, întocmai ”ca o tendință care coexistă cu structurile sociale, cu formele instituționale şi cu fondul vechi” (p. 14). O afirmație demnă de luat în seamă, pe care autorul ține să o precizeze în contextul de față, este aceea că modernitatea românească de tip mozaicat reprezintă în esență ”cadrul şi elementul de susținere a naționalului, dar nu prin baza economică, care ar fi trebuit să fie temei al afirmării statului național, ci ca tendință, ca ideal de atins în afirmarea națiunii” (p. 14), căci aceasta străpungea cu o viteză destul de nesemnificativă zidul format din ”complicata rețea de structuri socio-instituționale din societatea românească tradițională şi patriarhală” (p. 14).

Constantin Schifirneț remarcă un lucru extrem de important pentru radiografia completă a modernității tendențiale autohtone, anume acela că ea a constituit în sine axul fundamental al tuturor etapelor de transformare semnificativă, pe care societatea românească le-a traversat de la 1859 încoace. Cu alte cuvinte, momentul istoric de naștere a statului național a inclus în substanța lui singulară, la fel ca și, mai târziu, perioada interbelică a secolului XX ori cea comunistă și post-decembristă, cu toate sincopele și decalajele lor specifice în sfera dezvoltării generale, germenele dominator și necesar al modernității tendențiale considerate de autorul mai sus menționat drept ”esența procesului evolutiv al României moderne” (p. 14).Interesant de observat faptul că Profesorul Schifirneț deschide în prelungirea acestei constatări firești o linie de reflecție binevenită referitoare, de astă dată, la societatea românească actuală, despre care afirmă că: ”nu dispune de un program național de dezvoltare în care modernitatea, ca dominantă a întregului proiect de modernizare, să fie asumată de către elita intelectuală şi politică. Acesta este motivul pentru care multe din procesele de modernizare din România sunt similare cu cele din țările cu economii insuficient dezvoltate, o situație care poate fi, de asemenea, întâlnită şi în alte state ale Uniunii Europene.” (p. 14-15)

Studiul sociologului C. Schifirneț are în vedere, desigur, printre altele, nu doar parametrii interni de dezvoltare și contextul național specific din momentele supuse cercetării, ci și multitudinea ”experienţelor geopolitice şi istorice trăite de către fiecare societate în tranziţia de la naţiune la statul național” (p. 15), o zestre individuală complexă și unicizantă, care a acceptat modernitatea tendențială într-un fel sau altul, cu un unghi de deschidere mai generos sau, dimpotrivă, unul ceva mai restrâns. Practic, în statele independente  ”modernizarea a fost şi este încă un proces de construcţie politică instituţională, prioritate avand construcţia şi întărirea rolului şi funcțiilor statului naţional. Problemele privind dezvoltarea economică şi socială au fost amânate sau subordonate chestiunii naţionale deoarece esenţială rămânea conturarea unei identităţi naţionale.” (p. 15)

O distincție deosebit de relevant formulată este aceea dintre modernitate și modernizare, pe care autorul cărții o subliniază cu pregnanță și spirit critic vădit. La statele naționale, ne spune Profesorul Schifirneț, cei doi termeni ”au constituit cadre şi căi pentru câştigarea independenţei” lor (p. 15), dar, implicit, și pentru funcționarea instituțiilor caracteristice. Dacă modernitatea e definită ca un efect al modernizării, ca un standard ce ”reprezintă un scop al evoluției societăților” în sine, atunci modernizarea apare drept însuși ”procesul de realizare a acestui scop” (p. 41). Cu alte cuvinte, modernitate și modernizare - efect și proces, laolaltă - constituie doi termeni ai ecuației progresului societății umane, pe care C. Schifirneț - fie că face trimitere directă la concepția lui J. Habermas ori la cea a lui S. Huntington despre modernizare - îi așază în talerele fixe ale analizei personale, concluzionând că ”Nu există modernitate fără modernizare.” (p. 41), dinamica sui-generis a modernizării (aceasta din urmă văzută, practic, întocmai ca un proces cu diverse trepte evolutive evidente) fiind întotdeauna dictată ”de permanenta schimbare a realităților şi contextelor sociale şi istorice” respective (p. 42).

Proces dublu, nu privit doar la nivel stadial, modernizarea presupune atât o ”aculturație internațională declanşată de modernizarea inițială a Occidentului”, cât și o ”schimbare autohtonă adaptativă în fiecare societate” (p. 42). Nu trebuie, însă, omise absolut deloc efectele negative ale modernizării - și amintim aici anomia, prejudecata de grup ori alienarea -, tot așa cum nu se poate situa excentric pe orbita sa nici asimetria născută între Occident și sfera ”cealaltă”, non-occidentală, asimetrie ”cauzată de puterea relativă a societăților occidentale cu privire la resursele economice, capacitate militară, know-how tehnologic bazat pe dezvoltarea ştiințiică. Datorită acestor resurse modernizarea Occidentului a impus propriile culturi asupra societăților cu care au intrat în contact, acestea fiind determinate să le primească, fie că le acceptă sau nu.” (p. 49), conform viziunii interpretative a autorului cărții de față. Fundamentală această din urmă observație a lui Constantin Schifirneț, care vine să întărească faptul că a existat mereu și va continua să existe o bună perioadă de timp și de acum înainte ceea ce apare denumit în carte drept ”paradoxul modernizării occidentale” (p. 48). Altfel spus, ”Modernitatea tendențială poate fi echivalată cu eşecul modernizarii, dar şi cu aplicarea incorectă a unui model de modernizare, responsabil pentru perpetuarea stării de subdezvoltare.” (p. 49), eșec regăsit actualmente, de exemplu, în regresul galopant din spațiul rural și agrar, dizolvarea agresivă a clasei tradiționale țărănești și înlocuirea sa cu ”fermierii agricoli, grup social exponent al agriculturii capitaliste industrializate” (p. 135).În acest punct de mare sensibilitate, C. Schifirneț îl citează pe E. Hobsbawm, care observa că „Schimbarea cea mai dramatică în a doua jumătate a acestui secol, şi cea care ne rupe pentru totdeauna de lumea trecutului, este moartea țărănimii […] care a constituit cea mai mare parte a rasei umane de-a lungul istoriei înregistrate.” (p. 136) Numai ideea în sine că țărănimea ar fi echivalentă cu un exponent exclusiv al trecutului, care și-a anulat definitiv importanța pentru modernitate, denotă o consecință extrem de periculoasă a unei gândiri eronate ce stă la baza edificiului modernității ca atare. Hiatusul dintre țărani şi clasele europenizate este o caracteristică a țărilor în curs de modernizare.” (p. 137), scrie Schifirneț, tot el subliniind, practic, și starea de schizoidie în care se dezvoltă anumite societăți, atunci când, omorând fizic rolul social hotărâtor al clasei țărănimii, încearcă, în același timp, o legitimare a propriei identități printr-un ”fundament trainic care nu era altul decat cultura populară” (p. 136), preluînd o serie de însemne ale culturii naționale de unde altundeva decât din matricea fertilă a culturii țăranului respectiv.

Un capitol întreg este destinat de către autor elitelor și rolului concret al acestora în creionarea de fapt și de drept a principiilor, ce statuează cu puterea lor simbolică tipuri de realități aflate într-o metamofoză continuă și complet diferită de la un spațiu cultural-istoric la altul. Interferența de-a lungul epocilor istorice parcurse a segmentelor elitiste multiple cu feluritele instituții europene și culturi naționale existente a împins în mod evident societățile non-occidentale pe latura modernizării lor sistemice, așa încât, la ora actuală, ”Nu există stat non-occidental care să nu fi cunoscut influența modernității occidentale.” în fel și chip (p. 156), cu varii intensități specifice. Sigur, ”nici o societate nu devine instantaneu modernă” (p. 156). Nu poate fi posibil în mod concret un asemenea proces de trecere bruscă de la o serie de parametri îndelung caracterizanți la unii noi, cu valori pe măsură, motiv pentru care, conchide Profesorul Schifirneț, ”modernizarea este direcția luată de către o societate către dezvoltarea modernă” (p. 156).

În raport cu actorii sociali implicați în mod activ la construcția conceptului de modernitate tendențială, autorul accentuează, de asemeni, și părțile negative ale rolului determinant pe care aceștia îl dovedesc, una dintre ele fiind reprezentată de însăși tendința continuă ”în a imita şi prelua conduite şi concepţii din afara spațiului lor național” (p. 161), dar și incapacitatea de a gândire şi acțiune față de ”eficientizarea propriei comunități” (p. 162). Constantin Schifirneț afirmă un lucru deosebit de important în stabilirea diagnozei finale a constructului de modernitate tendențială, și anume acela că, ”Prin clientelismul unei bune părţi din elitele conducătoare se deformează spiritul modern, şi astfel, ele produc o „modernizare negativă”. Se preiau instituții din alte societăți la care acestea au renunțat sau le-au transformat pentru că şi-au dovedit ineficiența sau disfuncționalitatea.” (p. 162), misiunea respectivei intelectualități umaniste de conștientizare la nivel comunitar a ”imperativului progresului” (p. 160) în cadrul sferei non-occidentale definindu-se, iată, complet diferită în pârghiile sale de acțiune în opoziție cu burghezia Vestului european, văzută drept ca factor real de ”susținere a dezvoltării moderne” societale în ansamblul ei (p. 160). Cu alte cuvinte, ”Într-o societate a modernităţii tendenţiale, elitele tind spre o conformare mai puternică la deciziile stabilite în afara cadrului naţional.” (p. 115)

          În afară de construirea unei semantici particulare a conceptului de modernitate tendențială aplicat, inițial, așa cum am precizat cu anterioritate, exclusiv spațiului românesc, Constantin Schifirneț a avut de gând, ulterior, să articuleze  și un perimetru imagologic, să-l denumim așa, al modernității globale în toată diversitatea ei definitorie, scoțând la lumină acel ”polimorfism al lumii moderne, multiplele ei faţete şi întruchipări, pe scurt, o imagine caleidoscopică asupra procesului istoric al evoluției societății moderne” (p. 156). Autorul a ținut să precizeze și una dintre laturile de mare utilitate directă a lucrării sale, anume cea care se referă la faptul că acest concept de modernitate tendențială”este util în cercetarea modernizărilor implementate deliberat prin strategii de politici publice în orice societate” (p. 156), tocmai prin latura sa de manifestare inegală și inconsistență în toate domeniile de activitate, tendențialitatea, afirmă autorul,  fiind, iată, componenta care ”ascunde, de fapt, în starea actuală, dezvoltări posibile încă neprevăzute în planul iniţial al modernizării” (p. 156),”mişcarea reală din societate” (p. 157) devenind indicatorul care să transforme, prin acțiunile sale efective, predictibilul în concret.

Dacă, la început, modernizarea a fost una doar de tip instituțional (”prin adoptarea de instituții similare celor occidentale într-un context istoric şi economic premodern” (p. 157) ), modernizarea tendențială a contemporaneității ”este predominant politică, fiindcă dezvoltarea societății nu include transformarea ei de ansamblu, ci are loc numai politic, instituțional şi juridic” (p. 157), afirmă sociologul Schifirneț. Și tot el ne explică faptul plauzibil cum că modernitatea,exact ”aşa cum a fost dezvoltată în Europa de Vest, nu este posibilă în alte zone, deoarece formele instituționale adoptate în societățile non-occidentale nu au aceleaşi contexte şi condiții economice, şi, prin urmare, nu pot funcționa ca în Europa de Vest.” (p. 158).Un punct de vedere lucid, la care ader în totalitate. Iată că ”Modernitatea nu poate fi asimilată în metabolismul societății, doar datorită faptului că sunt îndeplinite anumite criterii sociale, ce țin de nivelul de dezvoltare materială, de pildă, necesitățile producției capitaliste de mărfuri.”, ea în sinefiind”mai mult o aspirație, un obiectiv de atins, dar carenu poate fi realizat pe deplin.” (p. 157), cu alte cuvinte, o tendință. Ei bine, tocmai datorită acestei incontestabile evidențe analizate, ne spune Profesorul Schifirneț, societatea cunoaşte o succesiune neîntreruptă detranziții rapide, nici una încheiată prin atingerea scopului pentru care a fost provocată” (p. 157-158).

Autorul supune modernitatea tendențială unei legi organice a creșterii, adaugând, deopotrivă, în discursul său necesar, și întreg lanțul de efecte distructive ale industrializării - industrializarea fiind, practic,”elementul cheie al modernității” (p. 162) -, care, întocmai unei partituri muzicale cu ”armonii” macabre, se va fi extins de-a lungul timpului istoric cu o forță  de nebănuit. Pentru configurarea fidelă, dar deloc exhaustivă a tabloului vast privitor la cei doi termeni analizați - modernitate și modernizare -, Constantin Schifirneț face trimitere la spații geografice precise, unde acel decalaj concret dintre ”ritmul de modernizare culturală şi politică este mai rapid decât evoluția lentă a economiei” (p. 157), folosindu-se, evident, în argumentația sa, de o serie de exemple punctuale, ce vizează perimetrele Americii Latine, Asiei de Est și Sudului Italiei. După propria-i mărturisire, aici ”conceptul de modernitate tendențială este necesar pentru faptul că indică prezența unor elemente care nu intră într-un canon universal al modernității.” (p. 157).

Un fapt absolut fundamental care se remarcă în cadrul acestei lucrări este acela că, după spusele autorului, ”pentru prima oară modernitatea occidentală nu mai este modelul unic de dezvoltare şi, în consecință, dominaţia occidentală asupra lumii se diminuează din cauza influenței țărilor emergente cu ritmuri mari dezvoltare: China, India, Brazilia, Rusia, Africa de Sud, şi, într-o anumită măsură Turcia, erodând supremația economică a Europei şi a SUA.” (p. 158-159). Este încă un efect direct al tuturor proceselor pe care le implică modernitatea în sine, modernitate ce implică, iată, în cazurile anterior menționate (și cu deosebire insistăm aici pe importanța decisivă avută de China, al doilea lider economic mondial la ora actuală), o relație de directă proporționalitate între ”ritmul de creştere demografică şi rata de creştere economică” (p. 159), aspect mai puțin studiat, momentan, la nivel de detaliu.

Făcând un rezumat al celor prezentate mai sus, se poate observa că, în viziunea lui Constantin Schifirneț, ”modernitatea a reconfigurat o nouă organizare socială şi instituțională în funcție de contexte istorice şi geopolitice” (p. 163) complet diferite, fiecare cu particularitățile lui specifice definitorii și modelatoare, ceea ce a confirmat teza, ne spune autorul, cum că ”modernitatea societăţilor evoluate (deja modernizate) este tot tendenţială, pentru că-şi propune să atingă noi norme şi principii, acoperind şi depăşind pe cele împlinite la un moment dat.” (p. 163). Este foarte adevărat ceea ce se constată în cadrul acestei lucrări de analiză și cercetare referitor la faptul că, în spațiile extraoccidentale, modernitatea apare ca o tendință și nicidecum ca o ”realitate structurată” (p. 164), pe când în sfera vestică a continentului european complexul de factori determinanți pentru evoluţiile moderne trecute şi actuale vor acţiona şi în viitor, în acelaşi sens în orice societate” (p. 164). Pe de altă parte, chiar dacă întâlnim aceste aspectări totalmente variate din punct de vedere geopolitic ale modernității, se poate fără dubii adera la afirmația autorului care subliniază cu elocvență că această modernitate este una ”intrinsecă oricărei societăți, cel puțin ca tendențialitate” (p. 164), oferind posibilitatea statelor să-și construiască, finalmente, propriile lor modele de modernitate.

De o disonanță ce frizează cumva paradoxul contemporan, remarcă Profesorul Schifirneț, în tot acest amplu context analizat, se distinge un aspect deosebit de important de semnalat, și anume, faptul că, ”deşi există modernitate, omul modern nu este prezent decât într-o anumită pondere din populaţia urbană educată, ea însăşi responsabilă în mare parte pentru faptul că modernitatea nu s-a împlinit în dimensiunile ei semnificative” (p. 160). Practic, rezistența sau opoziția manifestate de largi segmente ale comunităților, privite în genere, în raport cu normele, acțiunile concrete și trendurile impuse de modernitate, precum și cu seria consecințelor acestora de ordin imediat, se sprijină pe un suport filozofic fundamental legat de ”adeziunea la valorile tradiționale ale propriilor comunități religioase, culturale, etnice sau naționale”. Coexistența celor două curente de opinie aparent antagonice ar trebui să devină un fel de axis mundi al gândirii umane a viitorului, deoarece, fiecare în parte, dar și așezate împreună, prin lanțul de interacțiuni benefice pe care-l pot determina, au capacitatea să deseneze și chiar să reformuleze, de ce nu, chipul modernității într-o linie cu totul și cu totul diferită față de schița concepută inițial. Cu alte cuvinte, ”orice strategie de dezvoltare identifică şi acordă importanţa cuvenită resurselor interne ale modernităţii, forţei autohtone de inovare socială, creativităţii proprii în plan instituţional, toate acestea fixate ca ţinte ale procesului de modernizare, proces aflat el însuşi într-o dinamică proprie” (p. 161). Totul e ca din centrul matricei funciare a modernității tendențiale și modernizării în sine să nu fie eliminată, într-un final oarecare, Ființa umană însăși...

Privind în ansamblul ei lucrarea Profesorului Constantin Schifirneț, nu putem trece cu vederea un segment capital, care merită dezvoltat ca atare într-un viitor cadru singular. Este vorba despre rolul statului național și implicarea sa în ”producerea de modernitate”, modernitatea tendențială fiind, în viziunea autorului, printre altele, chiar ”măsura gradului” în care acesta determină modernitatea anterior invocată. Procesul modernizării rămâne, însă, și la ora actuală, la fel ca în trecut, unul de”construcţie politică instituţională, care are prioritate faţă de dezvoltarea economică” (p. 149) - deocamdată, cel puțin -, reperul semnificativ, esențial, rămânând construcția națională și, evident, așa cum e firesc și în bunul mers al lucrurilor, ”conturarea unei identități naționale” reprezentative (p. 149).

Lumea de astăzi este modern structurată sau tendențial modernă.” (p. 164), concluzionează sociologul Constantin Schifirneț, nenumărații actorii sau agenți ai modernizării și modernității pornind, practic, în alcătuirea constructului lor specific, de la cadrul instituțional deja existent în perimetrul vest-european, cadru pe care l-au considerat în permanență drept un reper funciar de raportare globală, am putea spune, chiar dacă, în faza de început, ”modernitatea a fost susţinută de grupuri restrânse şi viza mai mult idei şi conduite individuale” (p. 159-160). Acest lucru a suferit, însă, date fiind multitudinea și complexitatea proceselor ce au avut loc de-a lungul timpului, o îndepărtare vizibilă de modelul inițial ”la nivelul practicilor curente” (p. 160), în spațiul non-occidental, afirmă autorul, modernitatea definindu-se, practic, ”un proces produs, intenționat, din exterior” (s.n.) (p. 95), ceea ce a implicat faptul că, pentru a deveni cu adevărat funcționale, principiile și normele modernității au suferit metamorfoze specifice, în conexiune directă cu ”credințele, ideile şi specificul cultural al colectivităților locale” (p. 160).

Sigur, polimorfismul de care dă dovadă lumea contemporană în integralitatea ei imprimă procesului de modernizare, de cele mai multe ori, indiferent de perimetrul geopolitic analizat și actanții conjuncturali existenți, pante destul de periculoase pe care aceasta poate marșa cu o destul de mare dificultate. Specificul identitar al fiecărui stat național non-occidental și integrarea lui în matca globalizării, precum și adaptarea normelor și a principiilor folosite de acesta în producerea de modernitate necesar-impusă, după cum lesne se poate constata, nasc o serie de coduri locale consonante cu realitatea zonei respective, dar, în același timp, raportate, la nivel de principiu general valabil, la cele ale modelului vestic.

Faptul că avem de-a face cu o serie de modele derivate din pattern-ul inițial, însă deja destul de bine structurate din multe puncte de vedere și cu temelia consolidată pe cadrul identitar de mare profunzime al feluritelor colectivități, reprezintă, dintr-o anumită perspectivă, garanția unei dezvoltări societale viitoare multifațetate, cu o varietate de parametri definitorii,  convergenți către interese comune benefice și nicidecum viceversa. Cel puțin, aceasta se vrea a fi speranța concretizată la nivel comunitar. Studiul Porfesorului Schifirneț devine, iată, prin mijloacele proprii de abordare a unui asemenea subiect vast al timpului actual, nu numai un reper bibliografic important pentru deslușirea ițelor referitoare la modernitatea ”intrinsecă oricărei societăți, cel puțin ca tendențialitate”, repet acest lucru, dar și o bornă fixă de unde se poate pleca la drum întru continuarea cercetării complexe pe care o presupune procesul de modernizare în integralitatea sa.        

Constantin Schifirneţ este profesor universitar la Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice, Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative din Bucureşti și a desfășurat, de asemeni, o prolifică activitate de cercetător la Centrul de cercetări pentru problemele tineretului (1968-1990, 1994-2004). A fost director in Ministerul Culturii (1990-1994), cofondator al Facultăţii de Ştiinţe Politice, Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”, al cărei decan a fost in perioada 1999-2002, și director al Şcolii Doctorale „Ştiinţele comunicării” din cadrul S.N.S.P.A. (2008-2012).

Profesorul Schifirneț a elaborat, în calitate de autor, o serie de lucrări de referință, precum: Mass-media, modernitate tendențială șieuropenizare în era Internetului (2014), Românii cum au fost și cumsunt(2013), Filosoia românească în spaţiul public. Modernitate și europenizare(2012), Europenizarea societăţii românești și mass-media(coord. şi autor, 2011), Sociologie românească modernă(2009), Formele fără fond, un brand românesc (2007), C. Rădulescu-Motru. Viaţa și faptele sale, vol. I-III(2003-2005), Geneza modernă a ideii naţionale(2001), Sociologie(1999), Educaţia adulţilor în schimbare(1997), Civilizaţie modernă și naţiune. Mihail Kogălniceanu, Titu Maiorescu, Mihai Eminescu(1996), Lectura și biblioteca publică(1991), Tineretul între permanenţă și înnoire(1987), Generaţie și cultură(1985), Adolescenţii și cultura(coautor, 1974), Studentul și societatea(coord. şi autor, 1973).

Menționăm faptul că a fost coordonatorul colecţiei „Ethnos” a Editurii Albatros și a reeditatOperele lui Spiru Haret (vol. I-XI), 2009-2010, alături de alte peste 30 de titluri de lucrări româneşti aparținând lui M. Eminescu, T. Maiorescu, N.Crainic, O. Goga, M. Ralea, G. Călinescu, A. D. Xenopol, AurelC. Popovici, C. Rădulescu-Motru, G. Sofronie, R. Seişanu, D.Stăniloae, Al. Claudian, S. Mehedinţi, T. Brăileanu, M. Manoilescu,M. Ştefănescu.

În ultimii ani a publicat studii despre modernitatea tendenţială, mass media şi europenizare. 

 

Add comment


Security code
Refresh

Sondaj

Ce părere aveţi despre acest site ?
 

Cine este online

We have 245 guests online

Statistici Site

  • 3705 registered
  • 0 today
  • 0 this week
  • 291 this month
  • Last: GkadmirFlum
Ulti Clocks content

Reclama Dvs

Librarie Online. Zilnic ultimele carti noi, promotii si reduceri. Carti pentru fiecare cu livrare din stoc.

Site Gazduit De

armand-productions3

 


feed-image Feed Entries

Poemul din metrou