Home
Acestea sunt ultimele postari ale sectiunii
Zilele mele cu Renata, de Alexandru Petria. O recenzie PDF Print E-mail
User Rating: / 2
PoorBest 
Written by dan85   
Saturday, 06 February 2010 13:26

Simpla cutumă l-ar putea determina pe autorul unei recenzii să ofere, totodată, şi un verdict cu privire la calitatea operei literare în chestiune, dar recenzia de faţă, mai degrabă decât a se supune cu pasivitate acestui determinism fatal, alege să îl respecte pe cititor mai mult, poate, decât se respectă el însuşi – cronica aceasta nu va oferi niciun astfel de verdict.

În virtutea unui asemenea demers, cititorul se vede eliberat de tirania oricărei condiţionări, liber astfel să îşi exercite propria inteligenţă şi să ajungă singur la o concluzie asupra valorii acestui roman.

Însă înainte de a continua, cititorul trebuie prevenit asupra unui aspect esenţial: romanul în discuţie este unul erotic, astfel că în paginile sale se vor putea regăsi o multitudine de episoade care pot cauza un disconfort apreciabil oricărei firi mai sensibile ori excesiv de romantice, neobişnuită cu ideea că interacţiunea a două corpuri fizice – care, uneori, provoacă geneza unui al treilea corp – poate deveni obiect al literaturii.

În acest moment, instinctul de conservare îi va sugera unei astfel de persoane delicate să nu deschidă romanul spre a nu-şi provoca singură o traumă, poate, ireparabilă. Însă noi ceilalţi, care ne considerăm apţi pentru o asemenea provocare, vom cerceta această carte.

Într-o primă instanţă se poate observa că domnul Petria posedă o remarcabilă abilitate de a formula pasaje întregi de text aflate la limita grotescului – deşi termenul poate părea exagerat, există nenumărate enunţuri de genul: „Cum s-a ivit, i-am cerut să mi-o sugă. Nu s-a codit.” Maniera aceasta provoacă sensibilitatea estetică a cititorului, menţinându-l într-un echilibru fin calculat al incertitudinii. Ne aflăm în imposibilitatea de a ne pronunţa dacă elementul vulgar, a cărui presistenţă îl prescrie ca factor ontologic al acestei viziuni, este unul intenţional sau, mai degrabă, involuntar.

Şi dacă acest considerent este o miză importantă a întregului sistem interpretativ, nu poate decât să ne uimească naturaleţea cu care domnul Petria îşi asumă dificila sarcină de a pune în ecuaţie aceste două concepte antagonice: vulgarul şi eroticul.

Dezinvoltura scriiturii sale disimulează riscul căruia i se supune această intenţie, căci repulsia ce o poate condiţiona repetarea derutantă a sintagmelor triviale poate avea ca efect anularea oricărei manifestări a senzualităţii, pe care, în accepţia sa originară, eroticul ar trebui să o prescrie.

Efectul acestei asocieri este fără îndoială surprinzător, dar, totodată, atipic – în ce punct putem afirma că actul sexual a depăşit limitele concupiscenţei pentru a deveni respingător?

Indecidabilul acestei polemici ne proiectează într-o virtualitate a contradicţiilor care, dacă se va menţine în limitele textuale, va deveni aporetică. Soluţia acestei probleme nu rezidă atât în romanul în sine, cât în intelectul cititorului însuşi. Aşadar, vom abandona, deocamdată, romanul pentru a supune analizei conştiinţa cititorului, care reclamă cu vehemenţă o hermeneutică a sa.

Generalizând, putem afirma că se disting două tipologii majore – opozabile în virtutea opţiunii estetice pe care fiecare dintre acestea şi-o asumă –, ce îi repartizează pe cititori astfel: tagma celor care sunt dispuşi să suporte efectele indezirabile ale unui limbaj licenţios, pentru ca în mijlocul acestui debuşeu al formelor stilistice neconvenţionale să găsească, poate, un sens care se ridică deasupra referenţialităţii nu tocmai atrăgătoare. În această primă categorie se înscrie cititorul nonconformist, care este suficient de sincer pentru a accepta ideea că dincolo de aceste reprezentări provocatoare se ascunde, de fapt, o realitate care nu ar fi putut avea nicidecum posibilitatea de a-şi menţine coerenţa conceptuală, dacă nu ar fi fost redată în propriile culori. Şi acolo unde am fi tentaţi să ne gândim că autorul a depăşit limitele pe care aceasta le prescrie, amplificând dimensiunea desprinderii de o lume calcifiată, care se mistuie treptat sub presiunea propriilor tipare, observăm că, în fapt, această scriitură desfide, în felul ei, ipocrizia care a devenit pentru marea majoritate a indivizilor un mod de viaţă perpetuat, într-un mod uimitor, ca fiind legitim.

Astfel, „Zilele mele cu Renata” îndeamnă cititorul la o reevaluare a gradului său de făţărnicie, de a sonda, poate, adâncimile perfidiei în care s-a afundat prin practica aproape constantă a ignoranţei.

Totodată, cititorii acestei categorii sunt şi aceia care vor căuta să urmărească dinamica psihologică în care sunt angrenate personajele romanului, tiparul său evolutiv mai puţin evident, şi, uneori, potenţialitatea sa filosofică.

A doua clasă de cititori o alcătuiesc aceia a căror conştiinţă a devenit complet refractară faţă de oricare concepţie estetică ce le apare ca discordantă faţă de fundalul tradiţionalist – deşi filonul postmodern, devenit el însuşi cutumiar, cuprinde suficiente asemenea precedente pentru a crea o continuitate care să estompeze un astfel de contrast. Limitele toleranţei în faţa elementelor novatoare ce asediază universul conceptual nu tocmai amplu al acestui tip de cititor sunt însă destul de restrânse şi inflexibile, iar această mărginire este chiar consolidată, într-o manieră nefastă, şi de o anumită incertitudine şi reticenţă în afirmarea propriei opţiuni. El poate accepta doar o calitate confirmată anterior de către persoanele avizate pentru aceasta – criticii –, nefiind capabil să îşi asume propriul punct de vedere faţă de o operă literară care încă nu beneficiază de o astfel de etichetă pentru a intra în rândul celor consacrate. O astfel de mentalitate se dovedeşte a fi uneori păgubitoare pentru individul în cauză, deoarece îl determină să îşi refuze singur lectura unui roman care, altminteri, i-ar putea prilejui o plăcere autentică, şi îi prescrie aceeaşi îngustime a viziunii pe care o dovedeşte, de multe ori, chiar şi critica de specialitate – majoritatea scriitorilor deveniţi ulterior autorii de referinţă în plan literar au avut parte ei înşişi de recenzii nu tocmai încurajatoare, din singura pricină a acestei nealinieri faţă de normele instituite.

Însă putem observa că ideea de conformism este de multe ori incompatibilă cu progresul – cineva trebuie astfel să accepte riscul inevitabil căruia i se supune orice inovaţie, pentru a reîmprospăta câmpul valorilor literare, care, altiminteri, tinde să stagneze. Romanul de faţă îşi impune tocmai o astfel de sarcină, iar autorul său este deplin conştient de opoziţia pe care o poate întâmpina scriitura sa, totuşi nu face niciun efort pentru a-şi menaja cititorii.

Încă de la prima pagină, cititorul se va confrunta cu enunţuri ca: „o idee de poşircă pe cerul gurii”, „nu mă fute la cap”, „mi-a luat sexul între buze”, „spema a rămas ca un vierme spre ombilic”, de care cei care aparţin celei de-a doua categorii – conformiştii – se vor lovi ca de un obstacol de netrecut, şi probabil că vor închide cartea, regretându-şi nesăbuinţa şi curiozitatea care i-au împins să parcurgă câteva rânduri din acest volum inedit.

Să revenim, aşadar, la roman.

Personajul pricipal, Marius, un scriitor obscur, este totodată şi naratorul. Prin ochii lui vedem o lume nu prea mult diferită de a noastră, de fapt, o lume care ne apare, uneori, asemeni unei reproduceri fidele a celei în care trăim, şi ar putea fi chiar convingător realismul său, dacă nu ar fi deformat de acea vădită tendinţă de reliefare a aspectelor sale triviale. În acest sens, este reprezentativă succinta autodescriere prin care se deschide primul capitol, însă, pentru a pătrunde în psihologia personajului, trebuie să conştientizăm că aceasta este, în fapt, o privire retrospectivă. Conştiinţa sa aflată pe o treaptă mai înaltă a maturităţii îşi scrutează trecutul şi iată ce vede: „Aveam 21 de ani şi singura mea experienţă sexuală era masturbarea”. Oare câţi dintre cititori, ori, poate, critici sunt capabili de o asemenea sinceritate? – se poate întreba oricine, nu fără o oarecare doză de amuzament.

O altă particularitate a personalităţii acestuia este o formă subtilă a duplicităţii, una care se manifestă constant pe tot parcursul romanului, trăsătură de care personajul, ce are pretenţia unei dimensiuni spirituale, s-ar părea că nu este conştient. Însă, având în vedere că romanul de faţă este unul erotic, nu am fi putut spera ca protagonistul său să fie un Alexei Karamazov, totuşi, nu ne putem sustrage datoriei de a semnala lacunele caracterului său, acolo unde le întâlnim.

Se remarcă astfel că toate femeile care devin obiectul pasiunii sale – relaţiile acestuia însă nu se transformă niciodată în ceea ce s-ar putea numi o idilă – sunt căsătorite, iar faptul în sine nu pare să îi tulbure nicidecum conştiinţa care, în alte circumstanţe, se dovedeşte a fi deosebit de zeloasă criticând greşelile altora. Ţintă a persiflărilor sale ajunge chiar Preafericitul Patriarh Teoctist, într-un episod izolat, ca subiect al unui articol de-al lui Marius scris „cu gândul la cei care au murit la revoluţie, când a căzut Ceauşescu” – s-ar putea găsi destule persoane care să îi împărtăşească acest punct de vedere.

Dar se pot identifica şi câteva ipostaze unde îi recunoaştem anumite calităţi, bineînţeles, exprimate şi ele în aceeaşi manieră dezinvoltă şi indecentă: „Consideram că bărbaţii adevăraţi nu-şi trâmbiţează perforările. Era o treabă de adolescent bătutul tobei în târg.”

Uneori, personajul chiar ne dezvăluie el însuşi, destul de rar ce-i drept, crâmpeie ale spiritualităţii sale: „Cu Angela o dădeam pe literatură, cu Renata trăiam ceva mai profund decât literatura”, care par destul de convingătoare, având în vedere faptul că literatura era pentru el totuşi o pasiune autentică, nu doar un simplu moft, iar a trăi ceva mai presus decât aceasta îi conferă o oarecare profunzime, care altminteri ar fi rămas întrucâtva ambiguă.

Limbajul argotic care îmbracă toate aceste trăiri le estompează însă intesitatea, neîngăduindu-le niciodată să transgreseze limitele acestor forme de expresie.

Renata este o femeie a contrastelor, după cum o descrie chiar Marius: „Nu era idealul de femeie al majorităţii bărbaţilor.” Autoritară: „Cu tine fac ce vreau, mi-a replicat, nerăspunzându-mi, de fapt. Când zic să-mi mănânci sânii, mi-i mănânci!”, posesivă: „Nemernicule, ai fost cu alta, a ţipat Renata. (...) Vezi că te las fără urmaşi de-o iei prin alte părţi”, dar şi tandră, în felul ei: „Renata era turbată de frenezie, bucuroasă că a bucurat dăruind”, „Îţi voi da totul, mi-a promis”. Şi, ca toate femeile, manifestă o doză de iraţional: „Nu sunt curvă. Cât eşti cu mine, nu-ţi dau voie să vorbeşti aşa.”

Oare este posibil ca o femeie să îşi înşele soţul, pentru ca apoi să afirme o asemenea contradicţie? Oare o fi gândit despre ea însăşi că este o soţie bună culcându-se cu un alt bărbat? Oricum, femeile sunt dificil de înţeles, astfel că este foarte probabil să nu existe şi un răspuns pentru astfel de întrebări, dar remarcăm aici tocmai simţul analitic al domnului Petria care surprinde, într-un mod remarcabil, această realitate. Dacă Renata ar fi dat dovadă de logică în gândirea sa, personajul în sine pur şi simplu nu ar fi fost credibil. Însă, pentru a o înzestra şi pe ea totuşi cu o gândire articulată, autorul ne oferă o astfel de mărturie a conştiinţei acesteia: „Păcătuim, nu, Mariuse…? Cred…”

Dar iraţionalul, desigur, persistă: „Mi-a cerut să nu-mi schimb chiloţii între întâlnirile noastre. Nici să nu-mi spăl pula, ca să rămân cu mirosul vaginului ei pe mine, ca şi cu o a doua piele.”

Continuarea lecturii ne va purta mai departe către un alt nivel al duplicităţii lui Marius, spre care nu ne-a propulsat vreun salt spasmodic – autorul a dorit să evite o astfel de tranziţie bruscă, pentru a nu prejudicia atât realismul personajului, cât şi coerenţa episoadelor –, ci spre acesta ne vor conduce, gradual, mai multe declaraţii, aparent insignifiante, ale acestuia: „Cu greu îţi puteai da seama că era ţigancă”, „O doream pe Renata. Şi-mi era totodată şi jenă cu ea, fiindcă era ţigancă”, „Anton (unul dintre prietenii lui Marius) nu suporta ţiganii. Nici eu nu mă dădeam în vânt după ei”, „Renata mă împovăra”. Toate acestea converg spre următorul dialog, unde Marius ne confirmă, fără niciun echivoc, mediocritatea sa:

„– Mă, cunoşti o tuciurie, Renata?

– Nu, despre cine vorbeşti?”

Încă o dată remarcăm realismul subtil al acestui roman: Marius are un caracter mult prea înşelător şi lipsit de integritate pentru a fi vreodată subiectul unor trăiri înalt romantice, astfel că ataşamentul său faţă de Renata se destramă în faţa acestei banale încercări – el nu îşi afirmă iubirea, ci o dezminte. El este doar un individ neînsemnat, comun, iar atracţia sa faţă de Renata nu depăşeşte limitele unei pasiuni fizice, rămânând doar o expresie a instinctualităţii.

Finalul romanului ne aduce un deznodământ întrucâtva neprevăzut: „lumea care mă interesa s-a redus la Renata, Minerva, Anton şi Mioara”, „Minerva şi Anton au zburat spre Grecia”, „am aflat de la televizor de ciocnirea a două avioane lângă Atena. M-a încercat o presimţire sumbră. Prietenii mei s-au reîntors în ţară în sicrie de plumb”, „Plângeam ca şi cum mi-ar fi murit părinţii. Primul meu plâns de bărbat”.

Episodul de faţă, evaluat dintr-o perspectivă diacronică, dobândeşte ulterior proporţii de nebănuit în existenţa lui Marius, situându-se ca punct de referinţă în formarea sa, şi, totodată, acesta va constitui pretextul desprinderii sale irevocabile de Renata. Însă o analiză mai atentă ne relevă un aspect surprinzător: nu Marius este acela care o va respinge pe Renata, ci ea însăşi se va izola de el. Absenţa ei la înmormântarea lui Anton şi a Minervei justifică deplin această concluzie.

„Hai că mă enervezi, apoi, Dumnezeu să-i odihnească, au fost nişte înfumuraţi. Ei, cei mai deştepţi, ei pe dincolo… Hai că mă provoci să zic de rău de morţi. Şi nu se cade.”

Următorul enunţ surprinde, poate, în modul cel mai desluşit însemnătatea gestului Renatei: „Era a doua zi după înmormântarea lui Anton şi-a Minervei şi a unei părţi din tinereţea mea.”

„Renata Fese Crispate era un capitol încheiat.”

Trecutul celor doi, oricât de intim şi pasional va fi fost, devine el însuşi o legătură insuportabilă care nu se mai poate acorda nicicum cu prezentul. Amintirile acestea devin atât de împovărătoare pentru Marius, încât el simte chiar dorinţa de a le rescrie. Astfel, în final, vedem că Renata nu a fost niciodată:

„Peste 6 luni am reluat colaborarea cu «Observatorul ». Şi-am scris:

Zilele mele cu Minerva

M-am gândit mult să scriu despre Minerva. Şi-am amânat poate din stânjeneală, dacă nu din pudoare. Aveam 21 de ani şi singura mea experienţă sexuală era masturbarea.”

Romanul „Zilele mele cu Renata” va apărea în curând la editura Tritonic.

 
« StartPrev15301153021530315304153051530615307153081530915310NextEnd »

Page 15302 of 15622

Sondaj

Ce părere aveţi despre acest site ?
 

Cine este online

We have 363 guests and 1 member online

Statistici Site

  • 3705 registered
  • 0 today
  • 0 this week
  • 234 this month
  • Last: GkadmirFlum
Ulti Clocks content

Reclama Dvs

Librarie Online. Zilnic ultimele carti noi, promotii si reduceri. Carti pentru fiecare cu livrare din stoc.

Site Gazduit De

armand-productions3

 


feed-image Feed Entries

Poemul din metrou