Home
Acestea sunt ultimele postari ale sectiunii
Despre nea Bazile, de la Terca, maestrul bulzului de Penteleu PDF Print E-mail
User Rating: / 4
PoorBest 
Written by Radulescu Marian   
Sunday, 07 March 2010 07:27

Oala bine păzită niciodată nu dă în foc.

 


Bunicul meu, Gheorghe Irimia zis Caragelu, gospodar cu ceva ţarină bine lucrată şi roditoare, cu animale grase şi bune de prăsilă, în fiece iarnă, după Sfântul Vasile, mergea la munte să îşi caute baci şi ciobani pentru stâna pe care o orânduia primăvara, după Sfântul Gheorghe, pentru el şi tot satul.

Trăgea mai întâi la cel mai bun prieten al lui, nea Bazile, de fel din Terca - Goideşti, care avea stână straşnică de vară în coama Penteleului, la Şapte Izvoare. Prieteşugul lor s-a transmis şi la mine şi mai în fiecare primăvară, când se făcea adunarea oilor la poalele Penteleului, urcam la nea Bazile şi petreceam cele mai frumoase şi neuitate zile, dar şi nopţi, la gospodăreasca lui stână.

Mai târziu, am deprins a colinda şi alte stâne de munte sau de câmpie, dar şi gospodării ale muntenilor, cojanilor sau pescarilor de pe valea Dunării, că prinsesem plăcere şi drag de a poposi pe la gospodăriile acestor minunaţi gospodari. Traiul lor simplu fără ifosele orăşeneşti mă îndemna să mă apropii cu drag de ei, ascultându-le poveştile şi notându-mi cu grijă reţetele şi îndemnuri de-ale bucatelor.

Poposind la stâna de la Trei Izvoare, băcită de nea Bazile, om sfătos şi mare meşter în a plămădi renumita brânză de burduf şi caşcavalul de Penteleu, după reţete ştiute din străbuni, am trăit momente de plăcere şi încântare, înfruptându-mă din străbune bunătăţi, cu adevărat dacice.

Nea Bazile era mai tot timpul ocupat cu treburile târlei, cu făcutul caşului şi urdei celei dulci şi nu prea avea vreme să bucătărească pe soba din cotlon. Aşa că încingea un foc mare în care punea câţiva bulgăraşi de pământ. Eiii, ce de gusturi şi arome minunate se ascundeau înlăuntrul lor… cârlanul haiducesc făcut de el era dumnezeiesc, nu te mai săturai mâncând. Doamne, cum îmi mai plouă în gură numai când îmi aduc aminte!

Aşa am cunoscut şi inconfundabilul, vestitul bulz de Penteleu, despre care oamenii locului spuneau că întrecea miedul şi ambrozia zeilor şi că i-ar fi făcut, zice legenda, să coboare din slavă ca să se înfrupte din minunatul bulz şi să guste o picătură de licoare de prună. Noi, muritorii, de cum am apucat să-l gustăm, mereu ni-l dorim însoţit de o cană de livajă din cea uşor acrişoară şi o ţâră înăsprită cu gustul fructelor de pădure… dar nu-i nici o supărare de un pahar de ţuică sau vin roşu „puterea ursului”.

Şi cum nu prea se găsea băutură pe la stână, că nu-i prea era dragă lui nea Bazile, fie-i ţărâna uşoară… îţi punea în faţă o strachină de lapte de capră, înăsprit şi acruţ, să taie greaţa. El se ridica mai întotdeauna primul de la mâncat, îşi trăgea fluierul de la brâu sau da jos cimpoiul din cui… şi trăgea o cântare două   de-ţi era mai mare dragul să-l asculţi.

La o vreme lăsa cântatul şi se apuca de tăiat janţul şi-l trăgea în sidilă albă ca varul, puindu-l la scurs pe crintă. Întotdeauna îmi răsturna într-o strachină un calup de janţ, pe care-l mâncam dintr-o suflare, că janţul mâncat la stâna din coama Penteleului era cum altul nu-i şi nici nu poate fi. Până se scurgea zerul, între două alte lucrări, noi stam la vorovăit, cum zicea  el, că întotdeauna avea câte ceva de povestit.

Treceau pe nebăgate de seamă ceasurile, de ne apuca treji cântatul dintâi al cocoşului. Adormea ultimul şi era cel dintâi să vadă Luceafărul de dimineaţă, înainte de al treilea cântat al cocoşului, din crăpatul zorilor. Orânduia cu grijă toate cele pentru o nouă zi de păstorit, îşi trezea copchiii, cum îşi alinta el ciobăneii de la stână…  şi-i punea pe fiecare la câte o treabă anume. Fiece zi cu aceleaşi treburi, dar alte mâncăruri, că ştia o mulţime de feluri de a găti bucate care mai de care mai gustoase, din care m-am înfruptat în neştire, dar de scris le-am scris cu mare grijă, să nu se piardă, să fie şi altora de bucurie.

În zilele de sărbătoare - cu toate că nu mereu se poate bucura ciobanul, ca alţii, de aşa ceva - nea Bazile încingea rug de fag pe groapa căptuşită cu bolovani de râu, de se înălţa pălălaia de un stânjen. Până să crească focul, alegea din stână un berbecuţ ca la vreo douzeci şi cinci de kile şi după ce împlinea o rugăciune de iertare şi mulţumire către bietul sacrificat şi mulţumiri către Bunul Dumnezeu, nea Bazile despica burta cârlanului şi scotea măruntaiele şi gighirul.

După ce curăţa bine maţele şi le întorcea pe dos, le freca cu sare, oţet şi ceapă tocată mărunt, le tăia de lungimea latului de palmă, apoi le punea în burta cârlanului, nu înainte de a-l cresta pe interior, împăna cu usturoi şi freca pereţii cu untură de şuncă afumată. Tăia apoi gighirul în şuviţe subţiri de două degete şi lungi cam tot cât maţele, îl freca şi pe el cu usturoi şi untură de şuncă afumată, şi-l arunca lângă maţe, în coşul cârlanului.

Ca să stea toate acelea bine, alătura mănunchiuri hotărâte de crenguţe de cimbrişor din poiană, frunze de leurdă, busuioc, mărar şi pătrunjel, o mână de piper boabe, câţiva căţei de usturoi şi o litră de ţuică de prună şi legume întregi, de care se găseau, roşii, ardei gras, o ţâră de varză, dovlecel ori şi o vânătă - două, ceapă verde… dar neapărat usturoi şi verdeţuri.

Cosea burta mielului cu aţă trainică, apoi se ungea blana cu o smântână mai vârtoasă de clisă, de nu rămânea fir de lână neuns. După ce scotea jarul din groapă, aşeza cârlanul pe un grătar ca să-l scoată uşor de picioare, astupa cârlanul cu jar de nu se mai vedea, încingea un rug de fag care să mai ardă o jumate de ceas, după care trăgea mult pământ deasupra jarului. După 4-5 ceasuri, dezvelea cârlanul din strânsoarea de jar şi pământ, îl lua cu grătar cu tot şi-l dezghioca din strânsoarea de pământ ars de rămânea carnea goală. Scotea el din bărdăhan legumele şi zeama într-o oală, şi fiecare mesean îşi tăia câte o halcă şi-o punea în strachină lângă zeama şi legumele din oală, până când nu mai rămâneau din miel decât oasele curăţate.

Şi cum la stâna-stână nu trebuie să lipsească o verziciune - adică salata noastră cea de toate zilele - şi fiindcă ciobănitul este la vremea verziciunilor, iacătă şi o verziciune de-a lui nea Bazile, pe cât de simplă, pe atât de  gustoasă.

Pe câmpul de păşunat, în crângul de alături sau în valea pârâului unde se adapă turma, se găsesc la-ndemână toate cele de trebuinţă: frunze şi flori de leurdă, flori de salcâm sau de tei, câteva fire de cimbrişor şi de frunze de păpădie, agrişe, măcriş, ştevie şi lobodă. Mai întâi se spală frunzele în două - trei ape şi se toacă, nu prea mărunt. Se amestecă apoi cu florile - fără cozi şi netrecute prin apă, să nu piardă mirosul - potrivindu-se de sare şi piper după gust. La urmă se stropesc cu un pic de ulei şi zer acru, care este de o mie de ori mai sănătos decât oţetul, iar deasupra se rade ceva brânză uscată de oaie.

Aşa mânca nea Bazile mai în fiece zi verziciunile, fără dram de pâine, doar dacă îi mai adăuga ceva urdă puţin sărată. Aşa a ajuns nea Bazile, când l-am cunoscut, la doar 79 de ani, şi nu se dădea pe-un cadân în vioiciunea trupului şi minţii. Obrajii roşii ca para, părul şi barba ca neaua şi ochii vioi strălucind a sănătate, nici măcar umbletul trădându-l.

Într-o toamnă, i-am făcut lui nea Bazile o vizită pe neaşteptate. Tare s-a bucurat şi, după ce m-a îmbrăţişat şi m-a întrebat cum de s-a petrecut în cealaltă lume bunul lui prieten Ghorghiţă, îmi zise:

- Parcă ştiam că ai să vii, uite că am tăiat un batal! - şi mi-a arătat animalul agăţat în cui, lângă cotlon. Pentru mata, am să fac ceva la care voi, boierii, nu aţi ajuns să gustaţi, ciomăgele. Asta înseamnă că stai aici până mâine. Uite, dormi în pătaşca mea, că Liţă e dus până acasă  şi dorm eu la el.

-Ciomăgele?

Auzisem de toate, nu şi de ciomăgele.

- Frigărui, coane, numai că ţin carnea la o zeamă cu lapte. Ai să vezi ce grozave-s. Ştiam că este bine să ţii carnea în lapte pentru şniţele, dar nu şi pentru frigărui. Văzându-mi nedumerirea - şi caietul repede scos - nea Bazile mi-a spus reţeta, de la cap la coadă.

- Mai întâi împart carnea în pătrate late de trei deşte şi groase de un deşt. Cam la trei kile de carne fac zeama, un baiţ, dar eu îi spun zeamă.  La asta pun un kil de lapte cald, abia muls, cinci linguri de bulion de roşii, patru linguri de boia dulce, boia iute una-două după gust, ceva piper boabe, două căpăţâni de usturoi zdrobit. Iau ca două cinzeci (adică 100 ml.) de oţet peste care pun 4-5 ouă, bat bine şi le pun în lapte, unde mai arunc cimbru şi busuioc. În zeama asta, pun carnea şi o ţin până mâine zi, cu grijă să o-ntorc o dată. Zeama asta merge la orice carne, fie de peşte, de pasăre, de porc sau vită. Numai că la vită se ţine ca la două zile, iar la peşte sau pasăre merge şi numai o jumate de zi. Când mergi să scoţi carnea, ai să vezi că laptele se face ca apa. Uite aici! Şi-mi arătă altă oală. Ciomăgelele le pun pe beţişoare de alun, ia uite câte am aici, şi-mi arătă o ulcică unde erau cam vreo douăzeci de beţişoare.

Orânduiesc carnea între bucăţi de seu, cu laturile la linie. Le pun apoi pe jar după ce-au stat ca la un ceas pe beţişoare, să se usuce. Le ţin cam un minut pe fiece latură şi le pun apoi pe tava aia de colo. Le stropesc cu rachiu şi le mai las tot cam atâta vreme acoperite cu un ştergar. Asta-i tot. Mâine seară încingem focul şi trecem la treabă.

Când a început mulsul, am intrat în târlă şi am dat oile la strungă, în locul lui nea Bazile, ca el să ne facă minunatele ciomăgele. Îndemnam oile să intre în strungă, grăbit să iau parte şi la frigare, stând cu ochii pe nea Bazile să nu-mi scape nimic.

Când a trecut şi ultima oaie prin strungă, am sărit pârleazul şi am dat fuguţa lângă nea Bazile. Taman punea ciomăgelele pe grătar, îndemnându-mă să le întorc cu grijă.  Păreau acadele în alb şi roşu, un roşu ce bătea în vânăt. Cu ochii pe ceas, le-am întors, ţopăind şi aruncându-le dintr-o mână în cealaltă, să le răcoresc de pârjolul jarului. Acum alb-arămiul se făcea maroniu-friptură. Mi se umpluseră plămânii de miroazna ciomăgelelor, când, după ultima întoarcere, am dat fuguţa şi am adus tava pe care le-am scos, repezindu-mă cu ea la nea Bazile, care le-a stropit cu rachiu şi acoperit cu un şervet curat lacrimă.

Ne-am terminat fiecare treaba şi ne-am aşezat cuminţi la masă aşteptând ca nea Bazile să spună rugăciunea şi să  închine păhărelul de rachiu, apoi am dat gata şi o strachină de ciorbă de legume de-a baciului.

Venea dinspre tava acoperită un miros de friptură şi rachiu de nu ne puteam dezlipi ochii de ea, până când, în sfârşit, a poposit şi ea pe masă. Şi cum eu adusesem şi un bidonaş cu vin, nea Bazile (N-o fi o greşeală, numele ăsta, Bazile… poate la notar, în loc de Vasile? m-a întrebat domnul Radu. Da, chiar aşa a fost) a pus pe masă câte o ulcică de vin…

Nu mai ştiu când s-au terminat ciomăgelele cu seu cu tot, că am căzut moleşit pe patul din pădaşcă şi am adormit ca un pruncuşor, ca să visez alte ciomăgele.

Ei, domniţe, domnişori şi boieri dumneavoastră, nu ştiţi ce pierdeţi cât n-aţi petrecut la o stână… ce-i drept, are ea un miros anume, dar numai până te împrieteneşti cu baciul ei. Faceţi asta, şi pe urmă mai vorbim.

Două chipuri mi-au rămas icoane: bunul meu, bărbat mărunţel, puternic şi înţelept…şi nea Bazile, bărbat chipeş, dârz şi dibaci, ca dacii de pe colummnă...

 

Pilde cu tâlc despre mâncare şi beutură, spre luare-aminte şi cântărit:

  • A murit înghesuit la pomană.
  • Şi piperul este negru, dar îl pun domnii la masă.
  • Găina bătrână face zama bună
  • Câinele, când e flămând, tot la oase-n vis gândeşte.

fragment din vol. ISTORIOARE CU MIROAZNE ȘI CRUSTĂ

Editura RALUCA-Buzău

 

 

 
« StartPrev15871158721587315874158751587615877158781587915880NextEnd »

Page 15873 of 16498

Sondaj

Ce părere aveţi despre acest site ?
 

Cine este online

We have 328 guests online

Statistici Site

  • 3705 registered
  • 0 today
  • 0 this week
  • 299 this month
  • Last: GkadmirFlum
Ulti Clocks content

Reclama Dvs

Librarie Online. Zilnic ultimele carti noi, promotii si reduceri. Carti pentru fiecare cu livrare din stoc.

Site Gazduit De

armand-productions3

 


feed-image Feed Entries

Poemul din metrou