Home
Acestea sunt ultimele postari ale sectiunii
plutonul de execuție PDF Print E-mail
Written by batranutragator   
Friday, 08 January 2010 17:45

 

 

important e să ţi-o sugă din prima. de fapt, înainte de asta, trebuie ca lucrul ăsta să nu se întîmple la baie. cel mai bine e să îţi dea senzaţia că va urma.

la urma urmei, orice partidă de sex e un proces de cunoaştere. o cunoaștere mijlocită. un fact care se asumă doar empiric. la fel cum ai șerui o țigară cu hașiș. cîteva clipe comune, stări asemenea, o dilatație a timpului, un fel de excitație a memoriei. setea de a crea ceva acolo, de a umple spațiul gol de dincolo de acum.
te uiți în oglindă și vrei să treci prin ea, fără să știi că dincolo poate fi diferit. tot ce speri e doar să fie bine. niciodată cînd îi dai muie unei tipe nu te aștepți să te muște atît de brutal încît să îți vină să-i înfigi ceva în cap.
nu. mintea pervertită spune că va fi bine și nici nu vrei să crezi altceva.

oamenii sînt niște ființe ambigue. sînt atît de îndoielnici ca specie încît își merită orice soartă.
spre exemplu își închipuie că dacă un lucru are puterea să se întîmple, atunci cu siguranță se va întîmpla. și asta fiindcă ei au impresia că își doresc anumite lucruri și pentru asta le creeză situații favorabile. o stupizenie. toate situațiile favorabile sînt de fapt originate în minte, în procesul de gîndire. repetarea lor în realitatea mediată de simțuri le oferă o confirmare de netăgăduit. ce proști!
în realitatea în care așteptările oamenilor nu au niciun sens lucrurile se întîmplă pentru că se întîmplă. nu pentru că cineva și-ar dori să fie așa. și ambiguitatea oamenilor aici își face loc. unii, destui de puțini, își dau seama de asta. dar scutură din cap, ca după un vis urît, apoi continuă să doarmă pe partea cealaltă.

ăstea îmi erau gîndurile în clipele alea. atunci cînd mi-o sugea. o să înțelegeți pe parcurs. era bine, eram privit de o infinitate de ochi. și toți erau ai mei. iar eu nu știam decît o singură parte a adevărului.

de fapt de unde dracu să ştiu ce avea să se întîmple? ce dracu ştim noi?
că după zi urmează noapte şi după noapte zi.
dar poţi fi sigur de asta? ştii sigur?
eşti la fel de sigur ca atunci cînd te uiţi la un nor. un imbecil de nor blînd ca o oaie. şi care pe neaşteptate se transformă în balaur şi înghite soarele şi vezi razele ca nişte flăcări aruncate din gura lui. sau, în loc de balaur, se transformă într-o furtună perfectă care zmulge copacii din rădăcini, provoacă inundaţii şi alunecări de teren şi omoară peste 3000 de persoane.
ce dracu ştim noi despre un nor? ce dracu ştim noi despre o bilă într-un joc de biliard, o simplă sferă care lovită cu o anumită forţă izbeşte la rîndul ei o altă sferă. şi o atinge, aşa cum numai în geometrie e posibil, într-un singur punct. cîte informaţii poate transmite o bilă în contact cu o alta într-o astfel de atingere? oare chiar îi spune - tu, nebuno, trebuie să te rostogoleşti în direcţia aia, cu viteza? pe bune? chiar îi spune că în urma acestei ciocniri pe care o pitem vedea accidental într-un alt context, cu un alt punct de referinţă ales, că ea nu poate decît să intre în gaura aia? cît de încrezător să fii încît să crezi că poţi controla întotdeauna un ricoşeu al unei bile?
cît de tîmpit poţi să fi încît să crezi că printr-o mişcare abilă poţi curba traiectoria unui glonte?
oare e posibil să rămîi în viaţă cînd absolut toate armele sînt îndreptate spre tine?
cît de mult crezi în soartă?
chiar crezi că ştii? eşti suficient de sigur pe tine să spui că următorul lucru e inevitabil? că urmează ceva după ceva?

eu nu cred în tîmpeniile astea. ştiu doar că în momentul ăla consideram că ceva e important. de pildă ca tipa să ţi-o sugă. sau ca tu să fi desculţ, să simţi căldura mochetei sub tălpi. sau că astrele s-au aranjat într-un mod favorabil şi dpă ce ţi-a luat-o în gură va mai urma ceva.

nu există un început. în oricare moment m-aş opri, îmi dau seama că nu acela e începutul. începutul începutului. cînd timpul a început să mişte. poate nici atunci, fiindcă oricînd te poţi gîndi că a mai fost ceva înainte. dar nu asta e important. lucrul pe care îl văd eu ca un punct de origine pentru toată chestia asta, făcînd abstracţie de ce fusese înainte, e momentul în care am înţeles că ea vrea ceva de la mine. şi mi-am închipuit că vrea să mi-o sugă.
de fapt la momentul ăla mă bazam pe asta. eram mai optimist, mai puţin experimentat. îmi închipuiam că discuţia, băutura, muzica, lucrurile de genul ăsta, chestiile pe care le fac bărbaţii şi femeile înainte să şi-o tragă funcţionează. mă refer la discuţiile banale, ingrate, mersul la cinema sau la club, privitul de răsărituri sau apusuri de soare, de lună. mă gîndesc la vorbăria seaca despre căderea imperiului roman sau decadenţa grecească, despre pictură sau muzică.
ce mai schimbă o discuţie ca asta? se va salva Roma? va picta Picasso altfel? va inventa cineva un alt fel de muzică? se va mai naște unul măcar la fel de bolnav ca Hitler?

nu, nimic din toate astea. vorbele sînt făcute să rămînă vorbe. cuvintele ies din tine fiindcă oamenii cred că au efect magic, afrodisiac. căcat. cuvintele, separat sau în propoziţii, poveşti sau poezii nu sînt decît nişte nerozii scornite de mintea umană ca să fută. fiindcă oamenii nu sînt decît nişte obsedaţi care vor să aibă parte de sex, cu toate perversiunile pe care şi le doresc sau măcar pot avea parte de ele. cuvintele nu sînt decît nişte tampoane de vată, nişte umplutură de perne. le înnozi unele de altele ca pe nişte cearşafuri într-o evadare spectaculoasă.
de fapt legătura pe care o faci, dincolo de minte, este evadarea din tine în altcineva. este liantul între neputinţă şi satisfacţia bolnavă, viscerală şi perversă a sexului. orice faci înainte de sex, o faci la fel ca toată lumea. fiindcă lumea a hotărît norme pentru a face sex. lumea a imaginat paşi siguri pentru un futai ca lumea. şi iată că toată lumea o face. ţac - pac, întîlniri, telefoane, discuţii pe internet, flori, filme sau pur şi simplu o băutură la bar, un dans, un ajutor nesperat sau un umăr moale. milioane şi milioane de scenarii pentru o amărîtă de partidă de sex.

să nu uităm de revoltaţi. de cei care cred că sexul este un piercing sau un tatuaj. adică un ceva frumos, o chestie acolo, deosebită, unică în felul ei, care închide iubirea. o tortiţă pe o ureche minunată. ce bine le stă la amîndoi. frumoşi, nebuni, uite cu cîtă ardoare se iubesc. aproape că îţi vine să crezi că nici nu şi-o trag.
ruşine. cum să facă ei aşa ceva? pudoarea dragostei nu dă voie să te gîndeşti la chestii care ar răsuci în mormînt şi diviziile plăcerii de la Auschwitz. nu, ei fac poezie, nu sex. fiecare atingere, sărut, limbă pe clitoris sau felaţie, orice altceva care depăşeşte aceste minime, da, toate nu sînt decît o iubire de vis. o împlinire. îndrăgostiţii n-au făcut niciodată ceva nepermis.

nu, nu mă gîndeam la chestii de genul ăsta atunci. la vremea respectivă important pentru mine era să mi-o sugă şi să am senzaţia că nu va exista o limită pentru ce decurge din asta. îmi doream aerul subţire de primăvară să îmi strîngă pielea de pe coaie la fel cum se împuţinează pielea de pe o pulă bine sculată.
îmi doream buze avide, ţîţe fierbinţi, cururi ferme plus un ceva care să-mi spună încă n-ai văzut tot, iubitule. mă consideram răsplătit cu un orgasm ca la naşterea pămîntului din contopirea dintre Marduk şi Tiamat. ce iluzie!

cum fusesem? păi cam aşa. îmi aduc aminte că mai întâi mi-au pus masca apoi au întrebat-o pe fată - supradoză?
nu, pastile.
atunci m-au intubat. au scos tot din mine. parcă și sperma pe care nu am folosit-o vreodată au scos-o, şi culmea, după ce am ieşit din spital, încă mai vroiam. nu-mi fusese îndeajuns. femeia se agăţase de rădăcinile părului meu de pe piept, râdea şi nu-mi dădeai drumul. stătea acolo, hulpavă, gata să mă ademenească din nou. un fel de promisiune. cam tot ce contează şi pentru tot ceilalţi. tactici de seducţie, psihoze, scurgeri de temperament. nişte trucuri ieftine pentru acuplaje la fel de ieftine, mascate sub diverse forme pe care le numesc simplu şi gratuit dragoste.
oare ştie cineva ce e dragostea?

oamenii vorbesc despre manifestări. despre ce simt ei. despre cum anumite sentimente se potrivesc, se pupă fain cu alte sentimente. coincidenţe bizare, destine unice, conlocuirea într-un singur trup in formă de i, da, i de la iubire! ar trebui să pui întotdeauna semnul exclamării după iubire! asta ca să vadă toată lumea unde se ajunge prin chestia asta.

la momentul acela nu am putut să le spun cretinilor de la urgenţă că nu au reuşit să-mi scoată toată otrava din mine. nici nu-mi era prea clar că totul a fost doar un circ ieftin.
femeia era acolo şi mă făcea să simt perfuzia la care m-au conectat, o aveam în venă şi trăiam senzaţia unui gust de zmeură în sînge. priveam tubul în care se afla lichidul ăla de-l băgau în mine şi credeam că acolo se află supa primordială, acolo e începutul.
rînd pe rînd, picătură cu picătură era primăvară în mine şi era bine. nu extraordinar, doar o stare precaută de fericire. un fel de sex cu toate femeile din lume, toate restrînse într-o unire unică dintre fiecare picătură care curgea din fîntîna aceea de absolut şi fiecare picătură de sînge care curgea în fîntîna din mine.

în loc să înţeleg asta, m-am întors la spital cîteva zile mai tîrziu. aveam un buchet de flori pentru cea mai frumoasă doctoriţă. chiar dacă nu-mi acordase o atenţie specială, simţisem ceva în ochii ei. desigur, nu aveam de unde să ştiu cît de tare mă înşelam. dar scînteia aia era un soi de va urma care ardea în mine cu intensitatea forţelor de dezintegrare atomică.
acum aş spune că aveam un fetiş cu papuci şi halate albe, că probabil cînd eram mai tînăr m-a excitat faza din mantisa când doctoriţa şi asistenta mulatră i-o sugeau ca să-şi amintească cine e.
ea nu citise cartea, dar îmi lăsase impresia asta atunci cînd mă privise conectat la aparate, turmentat de durere, difuz în fiinţa mea penetrată de suferinţă ca o pînză de o lumină extremă. iar mintea mea nu putea gîndi atunci decît ce credea ea că urmează să se întîmple, o prevestire delicioasă alimentată de ideea că ea ar fi vrut să mi-o sugă, aşa cum mi-ar fi supt durerea cu tot cu creieri, şi asta fiindcă nu era nimeni acolo. nimeni care să vadă ce se întîmpla cu adevărat, nimeni care să-i şoptească ei altceva la ureche.

de unde vin aşteptările astea?
de unde ideea asta că nişte lucruri urmează să se întîmple?

de unde minciuna că după ce ai făcut ceva, altceva egal cu el, dar de sens contrar te va apăsa în piept?
de unde viziunea că odată ce ai făcut o alegere, întreg trenul fiinţei tale apucă această şină şi va ţine de ea pînă la o nouă schimbare de macaz?
de unde siguranţa că dacă joci corect, măsori perfect cantităţile, aplici corect învăţăturile şi aprinzi la momentul care trebuie vei obţine rezultatele descrise în manual ale experimentului?
din frică. frica este sentimentul dominant în oameni. frica face soarele să răsară a doua zi, a treia zi şi în fiecare zi. frica este cea care face ca poveştile de dragoste să aibă un început şi un sfîrşit. frica îi determină pe oameni să şi-o tragă şi tot ea îi determină să vorbească înainte. sau să ţipe.

când aveam 13 ani făcusem pentru a doua oară hepatită şi mă internaseră la izolare. eram galben ca o lumînare de înmormîntare. m-am adaptat destul de repede cu spitalul, deja aveam experienţă. era după crăciun, nu era multă lume.
m-am bucurat cînd, a doua zi, salvarea a adus o fată de la ţară, la fel de colorată ca şi mine. nu mai ştiu cum o chema dar îmi aduc aminte că avea o pijama de culoarea lămîiei, incît părea că se confunda cu boala. era cam cît mine de înaltă şi foarte slabă, crea senzaţia unui spectru, un fel de halo de lumină umblătoare.
fiindcă păream de o vîrstă, m-am hotărît imediat să o abordez, i-am zâmbit şi am întrebat-o cum o cheamă. n-a apucat să-mi răspundă, în momentul ăla a şuierat cu disperare un tren în plină viteză, atît de brusc şi de acut, încît m-a surprins şi pe mine, cu toate că ştiam că spitalul e aproape lipit de calea ferată. fata s-a speriat atât de tare încât m-a luat în braţe, se cuibărea în mine şi tremura de emoţie, şi atunci am strîns-o la piept şi ceva cald şi galben ca un pui de găină era între noi. în clipa aia m-am simţit dintr-o dată înalt cît un făt frumos în lupta cu balaurul.
e doar trenul i-am zis.
da, mi-a răspuns, nu-l văzusem decât în cărţi.

frica. nimic nu o poate învinge. nici măcar frica de ceva anume, cum ar fi arahnofobia, teama de şerpi, sau cea de moarte. nu. angoasa asta e definitorie, omul e întotdeauna suspendat între două clipe şi acest angst îl face să se simtă viu. autentic. pentru un singur moment însă, fiindcă apoi face alegeri. într-o covîrşitoare majoritate greşite. şi care cu un procentaj maxim se termină cu futai, indiferent dacă iese cu o tipă sau nu, frica întotdeauna găseşte o soluţie. frica alege partenerele.

în orice caz, pe atunci nu ştiam mai nimic despre lucrurile astea. doctoriţa a primit florile şi a acceptat invitaţia mea la cafea.
apoi un prieten a vrut să le arate unor belgieni cum sărea el cu paraşuta şi se urcase rangă de beat pe un tobogan în spate la eva. a sărit şi a făcut poc. i-au pleznit oasele piciorului făcînd zgomotul ăla de sticlă pisată amestecat cu sunetul de tendon tăiat la călcîi, atunci cînd se retrage cu o viteză infernală împreună cu muşchiul. norocul lui a fost că nu păţise decît o dublă fractură.
la spital au început să-l repare cu tot tacâmul, gips, tijă metalică, macara cu scripeţi, scaun cu rotile apoi cârje. era un bun prilej să-mi revăd doctoriţa, aşa că m-am dus în vizită, cu ţigări, fructe, ştrudele şi suc. aşa cum se merge cînd nu vrei să dai de bănuit.
tipul era internat la terapie intensivă. era haos acolo, am avut pentru o clipă senzaţia unui ambulatoriu improvizat pe marginea unui front. sînge, vaiete, gipsuri, răni neînchise, infectate, la care roiau muşte.
nici n-am apucat să mă minunez prea tare că l-au adus pe unul cu picioarele proaspăt amputate. era încă sub şocul anestezicului, dar cînd s-a trezit şi a realizat că nu le mai are, că nu va mai simţi vreodată pământul sub tălpi, a început să urle. de fapt a început să cheme morţi şi ţipa, ţipa atât de nasol încât în momentul ăla n-am mai putut rezista.
m-am gîndit intens la doctoriţă, m-am dus până la baie şi mi-am făcut o labă ca să pot
suporta asta.

ce-am simţit atunci? am simţit acel ceva definitoriu pentru om. angoasa în toată exuberanţa şi perversitatea ei. am simţit cum devin om în sfîrşit şi mă pot îndura. pot fi alături de mine la greu. pot depăşi momente cheie fără să clachez. exact ca în momentele în care am ajuns la reanimare cu durerea în mine ca o hoardă de cai sălbatici care mă tîrau după ei prin stepa remuşcărilor. am echilibrat momentul de suferinţă, mi-am negat fiinţa care îşi dorea moartea cu puţină vreme înainte.
frica a fost cea care m-a ţinut în viaţă şi tot ea mi-a arătat lumina din ochii medicului de gardă. ea m-a făcut să realizez că atît timp cît crezi că nu ţi-e teamă de moarte, de fapt te caci pe tine de frică. atunci, dacă aş fi gîndit doar puţin mai mult, aş fi văzut limpede şi clar cum angoasa îmi umfla venele transformîndu-mă într-un bărbat gonflabil. şi îmi aducea cu o seninătate crucială speranţa că după asta mai urmează ceva. şi brusc, în ochii ei s-au aprins două stele, doi pui de licurici şi eu am trăit mai departe minciuna.

iar continuarea ar fi fost demnă de un oscar. ne-am întîlnit într-o seară, mirosea a tei, cu toate că nu era vremea lui. am intrat într-un bar, am băut două sticle de vin. i-am povestit cu un ton egal, uşor distanţat de moment, cum în spitalul municipal tata arăta atât de viu încât mi-a venit să-i dau furtunul să se spele singur.
cum am fost impresionat de cît pămînt adunase sub unghii încît mă gîndeam că-l voi înmormînta în el.
apoi i-am povestit de coşmarurile mele în care mă luptam cu el, şi mă mişcam ca prin apă, lent, nu reuşeam niciodată să înving.
după care am început să fiu mai jovial, să fac glume spirituale, să povestesc întîmplări hazlii despre fostele amante.
povestea curgea cu naturaleţea unui rîu care oricît de potrivnică e natura, într-un final tot va găsi o deltă sau altceva ca să se verse în mare.

am plecat uşor ameţiţi de băutură şi de propriile iluzii. a trecut o ambulanţă pe lîngă noi şi atunci ea mi-a strîns palma cu degetele ei firave. a fost clipa în care mi-am dat seama că oricît te-ai chinui să născoceşti un început, el e deja acolo. ea se gîndea la mine în timp ce în ne asurzea sirena salvării.
i-am spus nu-ţi fie teamă, sînt bine, mă simt extraordinar, acolo e doar un alt om la necaz. nu sînt singurul.
ea a crezut asta şi eu nu mi-am dat seama că încă o dată frica ne face vulnerabili, că ne manipulează. nu-i păsa nimănui de asta.
deîndată ce salvarea a dispărut, toate relele pămîntului au plecat împreună cu ea. cel puţin aşa simţeam noi. fără niciun echivoc, am urcat într-un taxi. ni se părea o navetă spaţială care ne duce pe orbită. aerul era tot mai rarefiat, ne făcea să ne apropiem unul de celălalt, să ne oxigenăm unul din celălalt.
în apartamentul meu am făcut dragoste în cel mai poetic mod. pereţii se topeau, clădirile dispăreau, stăteam aşa în imponderabilitate, priveam stelele şi inimile noastre se ciocneau. era tot un fel de pula-n pizdă, doar că era artistic refăcut.

sub imboldul asta am traversat o toamnă şi încă una. chiar dacă nu ştiam că nu mai am decît o singură ţigară, nu m-aş fi întors cu niciun chip din drum să-mi cumpăr. înainte, orbeşte, teleghidat de urmare.
ce-a rămas de-atunci - o cicatrice şi un fel de nostagie. poate doar mirosul ei în vopseaua de pe pereţii unui apartament, cîteva imagini fugare într-un moment de beţie. o senzaţie de greaţă care mă apuca atunci cîn mă gîndeam că e cu altcineva şi că procesul ăsta poate continua la infinit.
două bile s-au ciocnit. în clipa aia sîntem aproape siguri că numărul 8 va intra în gaura din mijloc. dar poate că nu. poate că jocul nu e aşa. umbrele se întind mai tare cînd te depărtezi de sursa de lumină. prin abstracţie, cînd lumina e zero, umbra e infinită.

aşa că luminile s-au stins. mai întîi cele din ochii ei. apoi cele din ai mei. în rest a rămas doar o poveste ca oricare alta. ce-i mai straşnic aici e chiar miza jocului. dacă neagra n-a intrat, partida continuă.
îţi vine să îţi bagi tacul pe gît, dar ciocnirile şi destinul nu prea împărtăşesc aceleaşi axiome. deoarece întotdeauna există un factor. oricît de sigură este frica, oricît de clară şi distinctă e ideea că soarele va răsări şi mîine, oricîte forme pot lua norii, la un moment dat poţi să spui cu exactitate ceva. că oricît de sigură este întîmplarea, şi că orice va decurge din ea se va întîmpla, iluzia că vei trăi momentul acela de glorie rămîne, în sine, doar iluzie.

sînt probabil 15 miliarde de ciocniri pe secundă în creier. şi toate acestea descriu doar o stare. o linie. o linie pe care întotdeauna cauţi să o integrezi undeva.
o intersectezi cu o alta ca să obţii un punct. o frîngi ca să ai un plan. o roteşti şi ai un cerc, un biplan infinit. o asociezi ca paralelă altei linii şi spui că nu se vor întîlni nicăieri, niciodată. o roteşti în jurul paralelei şi ai un cilindru. un spaţiu prin care să curgi undeva.
nici nu ştii ce te aşteaptă. oricît te-ai depărta de cealaltă linie, ajungi doar să fundamentezi un univers. unul în care a trăi îţi dă senzaţia fluidă, banală şi mincinoasă că-i cunoşti regulile. un niciodată, un nicăieri, astea sînt alte infantilisme de tipul lui va urma.
alte instrumente prin care frica taie fără anestezie. şi un alt implant pentru a face mai simplu refuzul realităţii.

m-am lovit la cap. nu ştiu unde cum şi de ce. sau poate nu m-am lovit, poate a fost doar un fleac. m-au ciuruit. sau poate că mi-am descărcat singur un încărcător în tîmplă. cine știe?
sînt aici şi acum şi asta e tot ce-mi amintesc. durerea din cap e singura mea memorie. iar gîndurile acestea care se aşează frumos ca maşinile într-o parcare la mall sînt primele mele semne de viaţă.
dacă vreodată cineva mi-ar fi spus că mă voi lovi la cap şi voi uita orice din lumea asta, nu l-aş fi crezut. oricum nu mi-aş fi amintit. în cîteva zile am învăţat să fac absolut tot ce face un om ca să trăiască. am învăţat să merg, să citesc, să gîndesc, să reţin figuri, să mănînc să cheltui bani.
am învăţat să îmi reamintesc cîte ceva din viaţa anteriară. puţin vag şi oricum mi se părea nefolositor. dar cel mai fericit am fost că nu mi-am amintit frica. o sinţeam, era undeva, pîndea, stătea închisă între toate cuvintele vorbite în creier. era la intersecţia tuturor sinapselor îi vedeam chipul la orice mică explozie cauzată de ciocnirile neuronilor. dar numai pentru o fracţiune, insuficient să fie asimilată în sistem.

am deosebit noaptea de zi, zilele între ele, soarele de azi de cel de ieri. am făcut distincţii clare şi coerente între ce înseamnă acum şi ce înseamnă mai tîrziu. între ce înseamnă aici şi mai încolo. între mine ca subiect cunoscător şi celalţi subiecţi jucători. am învăţat că jocul cu bile nu se va repeta niciodată în acelaşi fel, ori de căte ori vei încerca să respecţi regulile, să creezi aceleaşi condiţii să acţionezi identic, să pui în funcţiune aceleaşi pîrghii. am înţeles că dacă vei arunca nişte bile pe o suprafaţă ele se vor împrăştia de fiecare dată altfel, indiferent cît de mult şi cît de complex vei respecta starea iniţială. am înţeles pînă şi faptul că viaţa pe pămînt este o chestie unică, irepetabilă, imposibil de reprodus încă o dată, chiar dacă vei reconstrui universul pas cu pas. am înţeles că începutul nu există în sine, el e ceva atît de bine închis în infinitatea de factori care determină ceva, încît e mai degrabă imposibil de conceput pentru mintea umană. fiindcă oricare lucru îl considerăm un început, un altceva a fost cîndva, înainte.

eliberat de gînduri, de cuvinte, de imitaţii, de orice model şi orice ipocrizie, pur în gîndire şi netributar niciunei concepţii despre viaţă sau moarte, păşeam pe străzi. fără nicio direcţie, fiindcă oricum nu există vreuna. ceilalţi au doar iluzia ei. bocancii mi se lipeau de trotuar şi prin ei trecea în bucata de bitum de sub talpa mea o cantitate infimă de caldură. o mică energie depre care mă gîndeam eu că, oricît ar fi de redusă, ea contribuie activ şi irevocabil la reconstrucţia universului. iar fiecare pas pe care îl făceam schimba mii şi mii de traicetorii, descătuşa nenumărate entropii, activa milioane de noi sisteme de referinţă. toată mobila universului se zguduia cînd treceam pe strada aceea şi infinite sertare se deschideau sau se închideau cu zgomot. era o muzică pe care o auzeam atît de plăcut, eram condensat în cea main pură fericire posibilă.

apoi am văzut o femeie. foarte tînără, mergînd cu un pas oarecum egal cu al meu. spun aşa fiindcă nu există egalităţi. nici jumătăţile omului nu sînt egale. nici măcar omul nu este egal cu el însuşi, întotdeauna mai ia o clipită în greutate. am văzut-o pe femeia aceea şi nu i-am întîlnit privirile. am început să-i număr paşii. 20, 34, 87. de fapt nu știu de ce făceam asta. în mod normal sînt doar un om care merge pentru că merge.
forfota din univers era alta şi iar alta, şi undeva în melodia mea am auzit şi acordurile compuse de ea. ele ar fi existat cu siguranţă, doar că e extrem de greu să le auzi. eu reuşisem.
gagica nu mă impresiona cu nimic. era doar un corp învelit într-un pardesiu maro, cu eşarfă verde la gît. avea nişte reflexe chihlimbarii. insesizabil pentru toată planeta, însă acele irizaţii de lumină schimbau total nuanţa aerului din tot oraşul. din toată lumea. dar pentru mine asta era o chestie banală.

am mers în urma ei o bucată de timp. nu ştiu exact cît. se lăsase întunericul, se aprinseseră neoanele, becurile, toate sursele de lumină din oraş. eşarfa verde schimba cu totul orice culoare şi asta era bine. apoi, pe o străduţă mai întunecată, s-a pierdut în pîntecul unei clădiri. geamuri mari, cu storuri de lemn ars de soare, cu vopsea decojită de ploi.
am intrat şi eu. era un coridor lung, cu multe uşi. îmi doream să se deschidă măcar una ca să văd ce se întîmplă. n-am avut noroc.
cumva în depărtare, ca peste două nopţi, auzeam încă acordurile acelea. am continuat să provoc dezordine în univers pînă am ajuns la trepte. îmi doream să cobor dar îmi doream şi să nu o fac.
mi-am aprins o ţigară, apoi am scos rotiţa zimţată de la brichetă. i-am dat drumul pe scări. melodia ei a continuat mult, poate un minut, poate mai mult.

am făcut primul pas ca şi cum mi-aş fi dorit să o caut. să o găsesc. să văd unde s-ar fi putut duce pe scările acelea. apoi l-am făcut pe următorul, un altul şi încă un altul.
am coborît minute în şir, o călătorie fantastică spre locul unde, mi-am închipuit eu, începea oraşul. unde îşi avea el rădăcinile.
cu cît cobori mai adînc în pămînt, te întorci mai tare în timp. mergi mai aproape de origine. nu suficient de mult, dar fiecare pas contează. de aceea ne îngropăm morţii. să le fie mai uşor.

într-un tîrziu am ajuns într-un fel de cameră a oglinzilor. fiecare dintre ele de altă mărime şi aşezată sub un alt unghi. erau imens de multe, şi fiecare dintre ele reflecta o părticică din mine, la fel cum reflecta şi o altă reflexie de-a mea dintr-o altă oglindă, care la rîndul ei reflecta o altă reflexie.
îmi închipuian că în fiecare dintre oglinzi le puteam vedea pe toate celelalte împreună cu ce se reflecta în ele. o infinitate de combinaţii, cel puţin pentru mintea mea.

fiindcă nu era nimic acolo, m-am aşezat. pe jos era piatră, însă era caldă, rotunjită într-un anume fel, plăută atingerii. mi-am scos o ţigară, dar m-am prins imediat că nu am cu ce s-o aprind.
stăteam aşa, uluit cumva de locul acela, de lumina care părea că nu vine de niciunde şi totuşi era acolo, împrăştiată ca o lună prin ceaţă. cînd eram hotărît să renunţ la ţigară, un glob de foc s-a materializat în toate oglinzile şi m-am regosit ca un star pe o scenă, în lumina a milioane de reflectoare care nu-şi uneau razele.
în mintea mea se rotea ceva, un fel de liliac verde, o zburătoare cu cioc şi dinţi lungi şi subţiri ca nişte ace care mi se înfigeau în creier. atunci am realizat că sub nasul meu era o brichetă aprinsă, în mîna fetei pe care o urmărisem pe stradă. mi-am aprins ţigara şi am învăluit-o pentru un moment în fum, aşa cum aş trimite mii şi mii de iscoade de dioxid de carbon ca să o cerceteze.
nu mai purta pardesiul, avea o bluză decoltată, în mai multe nunaţe viu colorate, dispuse în fîşii orizintale. sînii împungeau materialul făcănd la baza decolteului o scobitură foarte plăcută la vedere. mai purta o fustă foarte scurtă, în nuanţe de mov şi nişte ghetuţe negre în picioare.

m-a lăsat să trag al doilea fum, apoi m-a împins pe spate, forţîndu-mă cumva să mă întind şi să-mi relaxez muşchii. am acceptat, părea distractiv. şi-a apropiat faţa de a mea, suficient de aproape încît să-i văd trăsăturile.
nu ştiam exact ce-i frumuseţea, dar chipul ei părea făcut din toate frumuseţile posibile. ochii mei alergau în jurul ochilor ei, pe obraji, nas, bărbie, pe frunte, în curbura sprîncenelor. la fiecare milimetru parcurs mobila mea interioară se cutremura şi o armată infernală de miriapozi mă pişca de creier.

a profitat de pauza dintre două fumuri de ţigară şi m-a sărutat. o ceaţă dulceagă ne lega, ne închega, ne unea interstiţiile. îi simţeam trupul lipit de mine, îi simţeam viaţa din el.
rînd pe rînd, diferite trăiri apăreau în mintea mea și experimentam stări noi, neîntîlnite pînă atunci.
era o nouă formă de cunoaștere, nemijlocită, intuitivă, ea era în mine și o conștientizam ca pe o idee innăscută.
lucrul ăsta mă făcea să mă simt minunat, lucrurile pe care le descoperi în tine nu sunt alterate de trecerea timpului. ele sînt întotdeauna acolo, ele există odată cu timpul. aceasta era cunoașterea adevărată, cea care nu se iluyiona sub auspiciile întîmplări urmare a ceva.
și starea asta mă făcea să mă ling pe creier.
semăna la gust cu o licoare care avea în ea toate gusturile posibile, pentru văz îmi părea după chipul şi asemănarea mea, doar că era gingaş şi plăpînd şi la fel de unic în perfecţiunea lui, la fel ca un copil.
muzica lui era un simplu acord în care se suprapuneau toate cîntecele care fuseseră sau urmau a exista vreodată.

cu o mînă a început să-mi mîngîie faţa. cealaltă a coborît uşor pe piept, s-a strecurat sub haine şi îmi alinta pielea abdomenului.
puţin cîte puţin nasturii cămăşii au cedat, şi săruturile ei ardeau pe mine ca nişte sori în miniatură. dezorientat, îmbătat, sedus, nici nu mai înţelegeam ce se întîmplă. undeva sub stern simţeam că se adună ceva, o apăsare care creştea în intensitate, dar care îmi provoca o teribilă senzaţie de plăcere.
tensiunea din ea se răsfrîngea în ceafă, apoi în miezul gîndurilor şi o stare de roraţie, la fel de bună şi suavă se instalase acolo. o altă încordare o simţeam mai jos, sub buric, de fapt conștientizam ceva asemănător cu o rană peste care torni spirt, însă arsura era minunată, divină, o beţie cu sfinţii şi tatăl lor.
apoi şi-a lipit buzele de bărbăţia care ieşise întreagă din mine.
milioane de furnici alergau înnebunite sub piele şi orice gest îmi era scurtcircuitat de intensităţi nemăsurabile. tot ce era în mine trebuia să fie ca o sîrmă ghimpată electrificată dar era atît de bine încît mirosea a ulei de trandafiri, a pere tămîioase, a terebentină şi a apă de mare.

cînd a început să mi-o sugă ritmic, cu poftă, îndesînd-o cît mai adînc în ea, m-am transformat într-un lichid care urcă printr-un capilar direct spre miezul universului.
mă simţea, mă purta pe nişte unde secrete, îmi deconspira dorinţele, apoi mă surprindea prin trăiri dense ca un magnet. eu mă îndepărtam o clipă, apoi reveneam din ce în ce mai aproape, mai adînc.
sîngele continua ascensiunea prin capilarul acela dar nu voia încă să ajungă în centrul universului. tubul a început să se ramifice, mult, tot mai mult. curînd tot universul era o reţea de capilare.
apoi vasele astea subțiri au îneceput să fie tot mai consistente, mai vînoase. au căpătat volum asemenea unor braţe lucrate de culturist. iar miezul universului strălucea de pofte nebune, indecent de nebune.

undeva în creier, o pulsaţie nouă îşi făcuse apariţia. o lumină pe care n-o mai văzusem mi s-a arătat. era o rază, a penetrat un axon şi undeva pe un ecran vedeam imagini frugale, albnegru.
un film pe care părea că-l mai văzusem cîndva şi deşi nu înţelegeam mare lucru îmi crea senzaţia de nou. de ceva care va fi după, fiindcă fiecare imagine se lega de cea dinainte şi o continuitate stranie, pe care nu o înţelegeam răzbătea din ele.
odată cu filmul în mintea mea se formau semne care deveneau litere, se uneau în cuvinte şi începeau a lega propoziţii. încercam să citesc dar vîltoarea imaginilor încă nu-mi permitea, iar femeia îmi fura atît de multă energie încît eram surprins cum de încă în mintea mea mai era încă ceva.
parcă înţelegîndu-mă şi-a înteţit ritmul şi atuncimi-a fost mai clar.

deşi nu înţelegeam exact ce spune, parcă acolo în mintea mea citeam gîndurile ei.
ţi voi arăta cât de neputincioasă e ştiinţa lui hipocrate în faţa acestei maladii. am o gură vindecătoare
te iniţiez în acest delir comatos
e un cancer hipnotic care ne afectează ne obligă să ne trăim vieţile într-o erotomanie atât de celebră, atît de bolnavă încît nu există un nume pentru ea.

cuvintele ei au dezgropat morţii din mine, şi pentru o clipă sute de zombi au început să-şi hrănească foamea din creierul meu. îi ştiam pe toţi, toate chipurile fricii, toate urletele zilelor ce vor urma. speranţe, vise, închipuiri, planuri şi programări, toate însemnele a ceva care întotdeuna vine după ceva. şi o durere căreia nu-i simţeam marginile se infiltra pe tăcute acolo iar senzaţia nu era dureroasă, era doar nostalgică, doar banal de placută, cum e aerul într-o după amiază de septembrie.
în clipa cînd am început să conştientizez că se întîmplă, că a venit momentul în care ceva se va întîmpla şi asta e doar urmarea a unui alt timp sau spaţiu, am apucat femeia de păr, i-am ridicat capul la o distanţă de gresia de podeaua de piatră, apoi i-am izbit ţeasta cu toată forţa.
am auzit cum i se crapă oasele, şi senzaţia aia de inspicare a continuat prin mine pînă în filmul din minte. şi filmul s-a crăpat şi el şi s-a rupt în multe, milioane de bucăţele care s-au topit apoi în masa vîscoasă.
morţii se întorceau în mormintele lor şi respiraţiile lor, foamea lor transformată în tot atîtea gînduri dispăreau secerate. uniforme, soldaţi, miliarde de gînduri căzute în rafalele plutonului de execuţie.
deşi nu înţelegeam încă, aveam senzaţia neplăcută încă nu dispăruse. un abur firav era acolo şi părea să spună că va urma.

pînă să îmi dau seama ce, am văzut oglinzile. nervuri tot mai mari, o presiune în aer, poate vibraţia aerului de la zgomotul frunţii sfărîmate. apoi un pocnet asurzitor şi o ploaie de cioburi frumoasă ca o ploaie de stele.
nu aveam idee ce se întîmplă. nu înțelegeam dacă e real sau doar în imaginația mea. dacă e ceva care se întîmplă sau doar o plăsmuire a minții terorizate de spectrul suferinței.
orice era, o percepeam ca pe-o unire semantică stranie a exteriorul cu interiorul meu. și calea era durerea.
se înfigeau in mine cuţite, spărgătoare de gheaţă, piuneze, ace cu gămălie sau fără, andrele, scobitori ascuţite şi coarde de vioară.
o muzică pe care nu o puteam suporta. nici măcar nu-mi dădeam seama dacă o auzeam, dar fremăta în mine ca o apă clocotită.
un nor de viespi ucigaşe, apoi gîndurile, povestea. lipsa lor. o nebuloasă în care indiferent ce ştiam sau nu, acolo orice era posibil. chiar şi sumbrul gînd din abur, acel ucigător va urma.
 
« StartPrev16311163121631316314163151631616317163181631916320NextEnd »

Page 16315 of 16340

Sondaj

Ce părere aveţi despre acest site ?
 

Cine este online

We have 625 guests online

Statistici Site

  • 3705 registered
  • 0 today
  • 0 this week
  • 384 this month
  • Last: GkadmirFlum
Ulti Clocks content

Reclama Dvs

Librarie Online. Zilnic ultimele carti noi, promotii si reduceri. Carti pentru fiecare cu livrare din stoc.

Site Gazduit De

armand-productions3

 


feed-image Feed Entries

Poemul din metrou