Home
Acestea sunt ultimele postari ale sectiunii
La Cățaua Leșinată PDF Print E-mail
User Rating: / 2
PoorBest 
Written by Leonard Ancuta   
Saturday, 09 January 2010 19:56
Motto: „Amintiri, imaginaţie, tot aia e când n-ai ce povesti şi vrei ca lumea să ştie ceva despre tine” – Gelu Balcâzu’



Viaţa e frumoasă. Viaţa înseamnă împlinire. Pentru mine viaţa frumoasă a însemnat delăsare, a însemnat să trăiesc cu neruşinare. Aveam vise măreţe. Acum viaţa mea e un teatru gol, o piesă cu un singur spectator. Eu şi moartea potrivindu-şi ceasul după al meu.

Nu am avut niciodată suficientă răbdare, decât dacă a fost vorba de băutură. M-am grăbit de mic, la 3 ani şi jumătate intram în prima comă alcoolică, la 7 ani începusem să beau bere cu tata, pe la 12 ani am început să mă îmbăt constant. Am terminat liceul cu bine, aproape târâş, mi-am luat bac-ul şi am plecat să dau la facultate. Aveam bani să rezist o lună în Bucureşti, din două beţii am terminat tot, dar aveam deja primii prieteni. Acum, după 14 ani nu mai am nimic. Nici de băut, nici măcar suficient timp. După cum avea să spună mult mai târziu Vasile Stagiritu’ „Nimicu’ există cât vorbim despre el. Da’ degeaba, că nimicu’nu-ţ dă de băut!”.

Robert Drogatu’ a fost primul pe care l-am cunoscut. Stăteam prin cămine, pe la prieteni sau pe la femei – întotdeauna m-a plăcut sexul slab, eram drăcos, plin de energie, frumos, hazliu şi dus – şi al naiba drogatu’ ăsta, parcă a avut lipici la mine. Venea de fiecare dată cu câte o sticlă de votcă la el, deja aburit şi mă vrăjea să tragem o linie de ketamină sau, când era în bani, avea haş. Nu aveam o relaţie anume cu Robert, ne întâlneam pur şi simplu, fără să îmi propun, însă pe el îl trăgea aţa între studenţi – erau multe fete mişto în jurul meu, tinere şi naive, gata să se lase duse de nas pentru o experienţă măreaţă, genul ăla care vor să pună piciorul în viaţă fără să le pese dacă mai pun şi altceva la bătaie – iar ăsta le aducea vise în staniol de ciocolată, două fumuri, râs cât cuprinde şi sex la grămadă, fără inhibiţii, orgie fără să ne pese, eram tineri beam alcool, beam din nectarul vieţii, beam şi ne distram. Mai târziu Robert a luat-o pe nasolie rău, începuse să-şi tragă în venă, avea homari mereu, începuse să fure ca să producă bila salvatoare. Mai întâi un parfum de pe la fete, apoi bani, ţoale – tot ce prindea. Eu eram un fericit, eram întreţinut, mă plăceau femeiuştele din cămine, când şi când mama îmi trimitea bani şi nu eram dependent decât de băutură. Ca să nu-mi compromit poziţia însă, i-am făcut felul, era gata să-l arunc de la balcon, dar l-am iertat, l-am alungat cu ameninţări şi poliţie...

M-am întâlnit cu el acu' un an juma’, se mai potolise, avea o gagică şi un copil care se pregătea să scoată capul în lume. Făcuse un an la pârnaie, era eliberat condiţionat, încă mai băga heroină în el, da' se ferea ca de dracu’ de caralii. „Ce faci paca-paca?” i-am zis, aducându-i aminte forţat şi fără ţeavă de scandal de vremurile bune, intuind cumva că mă pot folosi oarecum de el şi obligându-l totodată să nu-şi aducă aminte de momentul ăla nasol cu poliţia – cre’că luase şi-o amendă atunci şi îmi închipuiam că îşi jurase să mi-o coacă – însă Robert mi-a răspuns ca trăznit de cea mai plăcută amintire „Bine coae, paca-paca”.

„Caut ceva de stat, ştii ceva, paca-paca?” l-am luat direct, a dat din cap că nu – „ai bani de-o bere?” m-a taxat el. Am plecat împreună şi aşa am ajuns în Cartier - aşa am descoperit Căţaua Leşinată.

Era o casă veche, cu etaj şi mansardă, gata să cadă pe ea. Zidurile erau ştirbe, cărămizile se arătau obscene, tencuiala se topea văzând cu ochii. Nu-ş-cum dracu’ rezista şandramaua asta, m-inchipuiam că dacă trece vreun tramvai tropăind o dărâmă la primu’ ţignal. Dar tramvaiul nu mai trecea de 15 ani pe acolo. Căţaua Leşinată locuia la parterul clădirii – acum, după atâta timp am o oarecare indulgenţă faţă de ea, nu a căzut, nu a rănit pe nimeni, acolo doar alcoolul ucide – de fapt trăia într-un parter adâncit cu un metru sub pământ – eh, soarta ironică, îi obişnuia din vreme pe beţivi cu glodul – Căţaua asta era o bodegă dată naibii...

Era în preajma Crăciunului, afară era aşa şi aşa, încă se mai putea bea o ladă de bere fără să faci ţurţuri la naretă. Am pătruns în templul pierzaniei şi soarta mea a fost bătută în cuie. Înăuntru se ascultau chansonete franţuzeşti, aproape în surdină, oricum părea că toată lumea e de acord cu Edith care nu regretă nimic.

Erau circa 10 persoane înăuntru, douăzeci de ochi tulburi – aşa am crezut prima dată, mai târziu am aflat că mă înşelam cu aproape 3 – şi fiecare îşi vedea de treaba lui cu o migală sfântă. Nu vorbea nimeni, însă era o splendoare să-i vezi, ca la un semnal ridicau toţi paharele şi sorbeau două înghiţituri mici, după care le aşezau pe masă, se auzea un singur gâl şi un singur clap... şi totuşi exista o comunicare, o simţeam, plutea în aer.

Ştiam că e un moment solemn, însă mi se uscase al naibii gâtlejul, amiba mea din stomac cerea să fie stropită, stropită tot mai tare pe măsură ce creştea. Fără să mai aştept, m-am insinuat ca o vorbă dulce lângă bar, cu suficient tupeu şi ceva biştari să iau două beri, mie şi tovarăşului meu. Barmanul, în tip scund şi gras, cu barbă şi musteţi încărunţite, hâtru la muie şi cu un defect la ochiu' drept, o pată albă, mi-a făcut semn să tac.

„Stimaţi comesenii mei! E aproape sărbătorile Crăciunului, aţ’ muncit cu drag anu’ ăsta, fiecare cum aţ’ putut, şi la noi ca la orce firmă de respect dăm prima. Uite tenc’şoru ăsta dă cocardei e pentru voi, treceţi pe la bar la nea Gelu să vă facă porţie. Io nu poci sta că am de produs, da’ sărbăutori fericite!”

Cel care a vorbit, am aflat dup-aia, era patronul localului, Nelu a lu’ Săracu, jumătate ţigan, jumătate hoţ. Dar un băiat de zahăr pentru prieteni, însă nu avea prea mulţi fiindcă înşelase pe toată lumea, iar dacă nu-i păcălise, îi crestase cu şişu. Altfel, arăta a domn, îmbrăcat cu parpalac de fâş şi costum negru de mătase, fular, cravată şi şosete albe, pantofi cu bot şi pistol. Avea mai multe afaceri în Cartier, droguri, fete, cea mai profitabilă pe moment era cu aurolacii pe care-i punea să fure din alimentări, gume, sucuri şi alte alea pe care le vindea apoi la chioşcul lui din celălat colţ al străzii.

Barmanul şugubăţ era Gelu Balcâzu’ – aşa i se zicea – şi era un om de întins pe inimă. Nu furase în viaţa lui decât o singură dată, o găină, drept pentru care proprietarul animalului încercase să-l ia la omor cu un arac de vie. Omu’ nostru se lăsase de atunci şi de furat şi de familie şi de vie şi de dat cu sapa în semeni, după 7 ani se lăsase şi de puşcărie, venise în Bucureşti şi se proptise în Cartier de unde nu mai plecase niciodată. Aici se apucase de băut şi de spus poveşti, şi nu termina niciodată nici cu una, nici cu alta.

Am luat de băut şi am început să-mi hrănesc amiba. „Bei ca nesătulu’!” îmi zice unul de la o masă alăturată, un lungan de peste doi metri, slab ca trestia şi firav ca aţa pulii. De fapt numai pula era de el, Cârlanu’ – aşa se numea – fiind renumit doar pentru mătărânga sa specială, singura lui avere în lumea asta care-l lăsase în viaţă cu o la fel de măreaţă impotenţă mintală. De altfel, animalul nostru se zbătuse cât putuse, încercase să joace în filme porno, dar se ruşina subit la momentul ăla, se pierdea cu firea şi nu era în stare de nimic. „Io nu am ghes decât singur cu persoana”, spunea – e drept, ajungea relativ des cu tot felul de persoane dubioase şi cu o sexualitate asemenea. „Numărul meu dă celular este peste tot în toate budele, scrie acolo că o am dă 23 dă centimetri, da’ asta ca să nu să sperie clienţii că de fapt e dă 26 şi numai vine... Vine la mine tot felul dă dame cucoane, plăteşte, da’ cân’ e foamete o mai dau la supt sau la cur la frun boşorog, că de, ce-i în guşă se strânge la mine-n căpuşă!” – mi-a explicat el - finalizând apoteotic - viaţa lui.

Beam cu temei şi îmi îmbunătăţeam situaţia şi nota - Drogatu’ îmi zisese că se poate găsi o soluţie şi pentru mine, sus la mansardă era o cămăruţă, nu o locuia nimeni, trebuia adusă o saltea şi ce mai aveam nevoie, exista o priză, eram obişnuit de la cămin cu gătitul pe reşou, mă puteam spăla la etajul unu, acolo era toaleta, comună pentru cele patru camere - unde locuiau Warrioru’, Fane Candriu’, Terfelogu’ şi Melisa.

„Vorbesc io cu Balcâzu’, tu să ai să-i dai 200 pă lună şi te-ai aranjat, paca-paca” mi-a zis Robert. „Da’ mai e ceva, acolo mai vin io din când în când cu Rozica, nu ştie nimeni decât Balcâzu’ şi ne mai facem şi noi una mică, paca-paca”, îmi pregăteşte terenul Drogatu’. „Bâşti bă d’aci, nu dau 200 să te văd pe tine când beleşti ochii, ori că-ţi bagi la venă ori că te suge aia. Facem juma-juma, dacă vrei să te bagi, paca-paca”. „Las’ că vorbesc cu şefu’ poate face o reducere, paca-paca, aci lumea dacă te place, te are la suflete şi nu cârâie, paca-paca”.

Aveam bagajele gata făcute, erau câţiva saci de plastic cu boarfe şi cărţi, un televizor alb-negru pe care nu-l putusem vinde, un casetofon şi niscai casete, agoniseala mea de-o viaţă. Erau nedespachetate de aproape o lună, din momentul în care pe motiv de beţie mă lăsasem de servici, iar iubita respectivă la vremea aia îmi dăduse papucii pe nepotrivire de caracter - o doctoriţă înfumurată cu aere de Piaţa Amzei, care considera că sunt un nesimţit, un alcoolic violent şi fără perspective. Adevărul era undeva la mijloc, aveam perspective, nu foarte plăcute, mai aveam şi talent, pentru a bea ai nevoie de aşa ceva, cum spunea Bucovski, oricine poate fi alcoolic, pentru a bea îţi trebuie caracter.

În două zile mă instalasem în raiul din Cartier, şi făceam sex alcoolic pe rupte, când deasupra, cu pachet la cameră, când orgii orale cu tărie - live în Căţaua Leşinată. La momentul acela nu duceam lipsă de bani, vândusem jumătatea mea din casa bunicilor, pusesem banii pe un card, şi extrăgeam zilnic doza de fericire. Beţivilor din Căţa le spusesem că scriu la o revistă, că le trimit articole săptămânal şi ăia îmi trimit bani, aşa ca să nu să întrebe prea tare din ce avere beau eu. Oricum, lumea era cât se poate de mulţumită, atât timp cât având să îmi cumpăr mie, mai dădeam şi la alţii.

„Paharul cel plin îl umple pă cel gol” mi-a zis chiar de la prima cinste Vasile, pe care lumea îl supranumea Profesoru’, pe motiv că demult fusese învăţător la şcoala din Cartier, însă curând lumea avea să-i spună Stagiritu’, cred că le plăcea mai mult, se apropia mai tare de poreclele de boală ale elorlalţi. „Aristotel”, i-am replicat eu lui - Vasile pe atunci, însă omu’ nu a mai zis altceva timp de zece minute, până şi-a terminat berea. Apoi a continuat imuabil „paharul cel plin îl umple pă cel gol” şi şi-a văzut de ale gâtului. Era un filosof şi jumătate Stagiritul ăsta, bea şi tăcea, vedea dincolo de esenţe şi când vorbea, o făcea întotdeauna cu miez. „Bă puţă” – imi zicea mie – „să nu-ţ fie frică să gândeşti bă, da’ ai grijă ce spui şi ce faci. Lumea taxează”.

Nu am aflat decât târziu cum de ajunsese Stagiritu’ aşa de filosof. Când era învâţător, avea în clasa a patra o redusă mintal, o repetentă. Cu toate că fusese dată de 8 ani la şcoală, nu prea reuşise să ţină pasul cu restul lumii, însă din punct de vedere estetic o luase înaintea tuturor colegelor ei. Profesorul, om fără păcat, dar slab de înger, s-a gândit că la cât e de proastă nimfeta, o poate păcăli cu o ciocolată, o bomboană o atenţie, cică o simplă lecţie de biologie că rămăsese fata în urmă cu cartea. Dar proasta dracului a povestit la toată lumea, iar Humbert Vasile a rămas să se gândească câţiva ani la rece la dihotomia din propoziţia „îngerul care te împinge în păcat”.

La Căţaua Leşinată era un adevărat paradis. În fond, eu fugisem de lume, mă ascunsesem, istovit de povara mea şi problemele mele. Fusesem alungat, blamat – acolo unde căutasem compasiune primisem doar vorbe uşoare – „nimeni nu te poate ajuta, ajută-te singur!”, aşa că bodega asta devenise noua mea casă, locuitorii ei, noua mea famile. Beam de dimineaţa până seara, uneori mai schimbam câte o vorbă cu băieţii, alteori consumam pur şi simplu, sau mai încercam să citesc ceva sau să ascult o muzică. Aveam de toate acolo, băutură, măncare, sex – era un un ecosistem în toată regula. Melisa, curvă de stradă fără prea mare succes la cei aproape 40 de ani ai ei, era la început foarte bucuroasă să mi-o sugă pe băutură, apoi a început să şi gătească. „Eşti îngerul meu, ţie nu-ţi miroase pula a pişat!” spunea ea, se ruşina uşor - ca mai apoi să plângă, aducându-şi aminte de iubitul ei din tinereţe. „M-a înşelat cu târâtura aia, pizda aia belită care nu ştia să lingă nici o îngheţată... Of, Doamne, cât l-am iubit, oh, încă-l iubesc, îl caut în toţi bărbaţii şi nu e... Măcar pe vaca aia am pedepsit-o, târfa dracu’, i-am turnat smoală fierbinte în cap!”.

O dată sau de două ori pe săptămână venea şi Robert Drogatu’ cu ceva provizii, mai aducea de acasă – stăteau la soacră-sa, aia era disperată să-şi vadă nepotul sau nepoata şi o îndopa pe fie-sa cu de toate. Robertino fura din frigider ca să nu vină cu mâna goală, deşi cred că la câte bile băga în el, mai fura şi din casă. Nu venea niciodată singur, era cu Rozica, garou, seringă, ace, lingură, sare de lămâie - tot tacâmul. De cele mai multe ori mă simţeam şi plecam, ştiam ce urmează, însă Rozica a început să se teamă, zicea că-i e frică să rămână singură cu Drogatu’, că ar trebui să fie cineva acolo, dacă are vreunul probleme?? Am priceput aluzia – Rozica era blondă, creaţă şi nurlie, avea ţâţe mari şi tari, un cur cât încape în palme şi o poftă de futai nebună, mai ales după ce-şi băga în venă. De la o vreme, Roberto mărise doza şi cădea inevitabil într-o transă adâncă, nu-i mai ardea de coit – „mi-e somn coae, paca-paca, stai pă aci, ţine-o pă Rozica dă vorbă, e fată bună, io vreau să visez puţin!”. Din când în când, îmi aducea ceva de fumat, mai băgam dintr-astea, îmi dădea o anume stare de luciditate când eram vraişte de beat.

Nu locuiau împreună, dar aveau uşile la 3 metri distanţă una de alta. Warrioru’ şi Fane Candriu’ erau împreună de mult. Pe vremea când era interzisă homosexualitatea fuseseră arestaţi şi acuzaţi amândoi, apoi trimişi împreună la mititica. Era singurul caz reuşit din Căţa, unde o eroare de sistem adusese fericire şi pace. Warrioru’ se specializase cascador, era o matahală bine antrenată, călărea, călărea, simula accidente de maşină, căzături de pe clădiri şi toate alea. Câştiga bine, se îmbrăca bine, dar nu avea altă casă şi altă familie decât pe noi, La Căţaua Leşinată. Bea de spărgea, rădea pahar după pahar, de multe ori, în ziua de salar transforma în cioburi tot ce atingea, ca un Midas posedat de Bachus. Avea un ritual special, intra în casă la Candriu, smulgea lustra din tavan ca să facă întuneric, apoi îl ardea p-ăla la găoz, cu icnete şi urlete, pînă se auzea ţipătul izbăvitor al Candriului „Iertare stăpâne, te rog iertare!”.

L-am cunoscut pe Warrior abia în a doua mea seară în Căţa. M-a ginit imediat, a venit la mine glonţ, a golit o vodtcă, a trântit paharul pe masă şi a zis ”Warrior, Manowar – tu cine eşti mânzule? Vrei să te călăresc puţin?” „Lasă-l băh, e nou acilişea, vine să stea cu noi, ai tot timpul” – m-a transferat pe lista de aşteptare Gelu Balcâzu’. „Să stea să bea cu mine, warrior ce spui puiule? Hai că nu te bat acum, e şi mâine o zi!” s-a întărâtat cascadorul. „Bem ce vrei mata”, am zis eu, şi am forţat mâna şi norocul „dacă mă dai la skandenberg”. „S-a făcut!”, a răcnit matahala – „warrior!!!păzea!” a spus, mi-a luat mâna şi mi-a făcut-o plăcintă pe masă. Am icnit de durere – „Lasă bre copilu’ ce-ai te-ai stricat de la băutură?”, m-a mai salvat odată Balcâzu’.

„Alo, sunt eu picaso!”, a intervenit atunci o voce hodorogită şi cântată, un moşulete de vreo 70 de ani, cea mai în etate prezenţă din Căţa, căreia i se spunea Terfelogu’ - avea un picior beteag – urmă fără echivoc a unei răngi la Canal, după cum am aflat mai târziu. Intrarea în scenă a bătrânului a provocat o umbră de seninătate pe faţa Warrior-ului, care a uitat instant de mine. „Vrei să vrei da numa numa poţi”, a continuat epava cântătoare şi a calmat cu totul spiritele. „Eşti o mândrie roşie – manouor! Îţi simt căldura, dacă nu mă vrei pă mine, du-te cu Candriul tău cu tot!” a mai încercat câteva note Terfelogu’, apoi a început să râdă cu flegme şi să tuşească şuierând umed fiecare expiraţie din plămân.

„Lasă-mă tataie, te aşteaptă moartea sus, cu tot cu coasă! Nu te trag io în ţeapă, eşti mai candriu decât o mâţă belită!”. Uitându-se la mine apoi, a schimbat foaia. „Warrior ai stofă de băiat în tine, îmi placi, dacă vrea să te arză careva, vii de urgenţă la mine, înţeles, manowar?”. Am clătinat din cap apoi am mers la bar să iau ceva pentru măsele, şi între două pahare am aflat şi povestea Terfelogului.

Prin ’65 era pictor, nu avea de muncă şi mai făcea câte o comandă. Falsuri, în general, pentru oamenii care vroiau pe acasă o copie după vreun tablou celebru. A intrat pe o filieră cu un polonez, ăia vroiau un Picasso, meşterul l-a făcut, tabloul a ajuns în Germania, s-au bunghit ăia că era fals şi au dat de urma lu’ Vlad, cum îl chema înainte să fie terfelog. L-au băgat la Canal, să muncească nu să mâzgălească. Chestia tare a fost că la proces, când i-au verificat livretul militar, au văzut că nu avea armata făcută – era daltonist. „Cum pictezi băh, dacă nu vezi culorile?”, s-a răstit Securitatea la el – „Le simt căldura cu mâna... culoarea are sufletul ei, e dincolo de ce vezi tu, tovarăşu’!”

Timpul era ca apa. Aşa trecea timpul la Căţaua Leşinată. Nu avea nici o valoare, oricum nimeni nu folosea apa acolo, doar uneori şi nu regulat, pentru spălat. Se bea cu lejeritate, cantităţi peste cantităţi, ficaţii erau nişte supe mocirloase care se scurgeau odată cu căcatul la canal. Banii mei erau deja drămuiţi, eram pe sponci, mai rezistam o săptămână, poate două. Oamenii de acolo aveau venituri sigure, un salariu, o pensie, un carnet de revoluţionar, de dizident sau martir politic. Drogatu’ venea tot mai rar – născuse nevastă-sa un băiat – Rozica nu trecea singură, eu nu eram trăgător, Melisa nu mai ieşea pe stradă, avea pe unu’, un profesor de liceu, 62 de primăveri, preda matematică şi făcea bani din meditaţii, nevastă-sa nu avea un picior şi era frigidă de la 25 de ani, după accident – el mai bea o bere în Căţa, apoi urca sus cu izbăvirea lui târzie, se gândea la copii. Viaţa mea se împuţinase.

Atunci a venit salvarea, în persoana lu’ Nelu a lu’ Săracu. M-a luat deoparte şi mi-a zis.
„Bah, tu eşti arătos facem bani cu tine, te băgăm în biznis!” Am belit ochii, i-am zis „Nu mă fut pă bani nea Nelule, mai bine mor. Să mă ia dracu’ sunt o puţă bleagă, nu sunt în stare decât să beau, nu ştiu nici să fur, nici să mint, nu am şmenuri, am stat cu studenţii la cămine, la facultate, nu am şcoală!” „Stai bre, că am alte planuri, mai mari cu tine. Dar doo ore pă zi îmi ieşti treaz, nu de tot, să ai lipici asta vreau. Îţi pui ţoale mijtou, dacă nu ai îţi iau io”- încep să devin interesat – „săru’mâna nea Nelule” – „uite ia banii aştia, ă, vreau să văz pă tine cămaşă şi sacou, dă urgenţă! În două ore plecăm.”. „Unde?” îl trag de limbă, da’ ţâganu’ e cioroi vopsit cu toate alifiile, are culoarea doar pe dinăuntru, afară e un domn şi tace când e de tăcut. „Lasă gargara, nu pune prea multe întrebări, afli tu care e şmenu’ când e momentu’!” mi-a zîmbit uşor răstit Săracu’, apoi s-a tirat cu mercedesul lui Cobra, alb metalizat, cu un far crăpat şi portierele zgăriate.

Nu aveam mai nimic de făcut. Adică aveam de produs bani, şi produceam fiindcă beam. Şi beam ca un apucat, de fapt beam normal, zilnic, cam un litru de vodtcă, 3-5 beri şi ce pica la cinste. Îmbrăcat mişto, cu flori în braţe, trandafiri roşii prăduiţi de Săracu la ţigănci, umblam prin gări şi autogări. Racolam fete. Italia, Spania, Franţa, Germania, Haiti, Hawai, Honolulu, unde vroiau ele. Seyschelles, dacă aveau plăcerea. Munci uşoare, gatit, dereticat prin casă, dădacă pentru copii. Se rezolva şi asta, cred, însă stagiul de pregătire era mai întâi în România, Bucureşti, provincia, se pierdea urma, transfer străinătatea. Veneau peste câţiva ani, cu experienţă, puteau să-şi deschidă afacerea proprie. Nu era o japcă propriu zisă, fetele semnau contracte, însă multe nu ştiau să citească prea bine. Câştigam bani. Beam. Beam pe săturate, nu-mi păsa. Nişte vaci proaste, îmi ziceam, eu mai degrabă le ajut.

După vreo câteva luni de agăţat, eram într-o seară faţă în faţă cu Căţaua. Vroiam să intru, însă parcă simţeam o privire sfredelindu-mă de undeva. „Ce pula mea?”, mă întorc şi văd la câţiva paşi pe unul, ogârjit şi plouat ca un câine. „Pripas!” i-am zis, Pripas i-a rămas numele. „Ce faci, acote aci şi toarnă păsu’ rapizd!”. Aproape că tremura puştiu, să fi avut vreo 20 de ani. „Ce faci măh?” îi zic şi mă abţin să-i dau o carabă pe ceafă.

Îmi spune povestea lui. Acu’ vreo trei ani, el şi cu sor-sa geamănă au fost răpiţi, băgaţi la dubă, bătaie, bătaie, comentezi - Spania se scrie. Erau blonzi amândoi, cu plete, subţirei, boii au crezut „uite doo pizde!”. Când au aflat că e băiat, era prea târziu. L-au băgat şi pe el în oală, în străinătate „e” mulţi poponauţi. El şi Ioana, sor-sa geamănă au băgat un an de prostituţie, au avut noroc, au scăpat. Au avut nevoie de doi ani de peregrinări, muncind la negru să scape de mafie, de şpăgi, de urmăriri şi alte chestii, astfel încât să nu încapă din nou pe mâinile gealaţilor. Acum s-au întors în ţară. M-au văzut în autogară, tocmai coborau din autocar. Păream un om bun şi gata să ajute. Nu au unde să meargă, nu au părinţi sau rude, orfani de mici. „Ha, aţi nimerit în gura lupului!!!” mă gândeam eu, însă după ce am văzut-o pe Juana – Ioana timpul a început să curgă invers.

Îmi venea să îmi smulg părul din cap, doamne ce bou, cum să trimiţi o asemenea frumuseţe la produs!??? Aşa ceva păstrezi pentru tine, aşa ceva numeşti iubire, familie şi toate celelalte cuvinte pe care alcoolul nu le ia niciodată în seamă, poveşti, prostii, tâmpenii de nefutut.

Nu mai contează, nimicul devenea preamult. I-am prezentat Căţelei ca pe verii mei primari din provincie, o să stea la mine o vreme până se aranjază şi ei, bla-bla... Timpul a început să se contracte, fiecare moment petrecut lângă Juana mi se părea prea scurt, uneori beam doar ca să mă ameţesc puţin, să pot sta să admir această floare, inocent şi reţinut, fără atingeri, de teamă să nu o strivesc.

Un surâs, un zîmbet orice, o imploram în gând, nu îndrăzneam să-i cer nimic, nu-mi era datoare cu nimic, era acolo, parcă venise din rai direct pentru mine. Ce ironic, raiul meu era un iad pentru ea... Of, mă fascina, colora aerul în orice hrubă, Căţaua parcă începea să înflorească, observam privirile tuturor în jur, deja simţeam pizmă şi răutate, toţi aveau ochii aia care îmi spuneau că trebuie să fug cu ea la capătul lumii, să preîntâmpin orice situaţie nenorocoasă.

„Copile, creşte lumina pe faţa ta” îmi spunea Balcâzu’, „Warrior, unde mi-ai băut aseară, ce-i cu tine de lipseşti la apel”, urla Manowaru’, „Ţaca-paca, gata fata!” zicea Drogatu’, „Alo, sunt eu, picaso – ţam dat biiiiiip!!!”” cânta hodorogul de Terfelogu’, Stagiritu’ bea tăcut de obicei, dar odată m-a prins şi mi-a zis „Aici candeşte a stătut. Stătut înseamnă nemişcare, şi ca să fie mişcare tre’ să mişte cineva primul. Fii tu acela, şi femeia te va urma” – toţi care mă ştiau au zis ceva, mai puţin Cârlanu’, care nu făcea decât să-i dea târcoale cu scula umflată în pantalonii largi.

Într-un fel Căţaua era cu mine. Dar tot căţaua, cu toţi căţeii ei, îmi sorbea viaţa. Mă adoptase, mă crescuse, aveam un statut şi o datorie. Şi tocmai statutul şi datoria nu-mi mai conveneau, nu mai vroiam să mă vând pe laptele Căţelei. Şi atunci a lu’ Săracu s-a enervat. „Nu produci. Nu ai bani. Nu bei, nu locuieşti la mine!”. Eram în impas. Şi deja o iubeam pe Juana. Încă nu o sărutasem, dar eram tot o flacără arzând. M-aş fi stins în buzele ei, odată pentru totdeauna, mi-aş fi topit inima de gheaţă în soba ei mocnită, mă volatilizam în ochii ei ca roua şi aş fi murit fără suspine pentru un transplant de sentimente. Dar Căţaua mijise deja ochii.

În seara aia beam ca de obicei, singur la bar, ascultând poveştile nesfârşite ale Balcâzului. Erau toţi acolo, tăcuţi, anoşti, fără nici un haz. Edith îşi făcea numărul fără regrete, Pripas tocmai îşi găsise de lucru, descărca baloţi la un angro, se trezea la 4 dimineaţa, picotea de somn. Robert Drogatu’ vroia să îmi dea mie seringa, zicea că e primul pas ca să se lase, e mai bună berea, zicea, Rozica era gravidă – plodul - rodul drogurilor. Terfelogu’ fuma, Stagiritu’ cocea una şi mai buclucaşă. Warrioru’ era muci de beat, îşi bălăngănea capul pe masă, lăsând o urmă de bale, ca melcii. Fane Candriu’ dormita lângă el, nu se îmbătase încă, dar pentru el o juma’ de votdcă era mai mult decât suficient. Melisa şi profesorul de mate se priveau galeş într-un colţ, Cârlanu’ părea că se antrenează cu mâna stângă, iar patronu’ Nelu, sărăcea pe zi ce trece din dragostea mea pentru Juana şi mă privea cu necaz. Îi ştiam privirea aia, o văzusem o singură dată când îl crestase pe unu, şi nu era de bine deloc.

„Pula mea, un rând pentru toată lumea, Săracule, pune-o pă caiet, mâine ies la muncă!”, am încurajat eu atmosfera. „Nu e coae, mâine muncă, mâine băutură. Ai face o grămadă dă marafeţi cu găoaza aia de la tine din cameră. Ian chiam-o până jos. Acum, zisăi!” se opinti Nelu în ăle rele, se clătina a scandal şi atunci mi-am dat seama că e de rău. „Ea merită una mică? ca să ştiu de ce-i spun să coboare?”, mă coafez eu pe ordinele lui, „un gin tonic, că e doamnă” adaug, să nu las loc de echiovoc. „Tu chiam-o că am io grijă. O să fie de toate”, a mârîit câinele, şi atunci am alergat într-un suflet pe scări.

Mă gândeam cum să fugim, unde şi cu ce bani, nu mai aveam decât vreo 20, şi nu ştiam nici ce nici cum să-i spun Juanei, o iubeam, dar eu nu ştiam ce credea ea despre asta, îmi fusese teamă să întreb, mizasem pe timp, dar acum Timpul era al Căţelei. Am intrat în cameră, am urlat în şoaptă, „iubito, trezeştete, te iubesc cât china, nu am timp să explic, tre’ să fugim, ACUM!” Ea încerca să zică ceva, i-am luat faţa între palme şi am aşezat liniştea în sufletul ei, am sorbit toată durerea ei. Două, trei secunde, cât viaţa. În spatele meu apăruseră deja Săracu' şi Warrioru’, „mânzule, manowar, crecă ai ceva ce ne aparţine” a zis huiduma, şi m-a prins cu menghina de braţ. Juana a urlat ca o descreierată, parcă înţelegea ce se petrece, şi s-a proptit în fereastra deschisă. Cîinele Nelu s-a apropiat de ea cu un rânjet de fiară, i-a strâns faţa între degete, parcă ar fi vrut să şteargă iubirea aceea de-o clipă. „Nu-nu-nu-nu!! NU!” a urlat ea, şi în clipa acea am ştiut că ea este femeia rotundă, femeia care ştie DA şi NU, numai că femeile nu prea spun aşa des DA. Şi atunci lumea s-a sfârşit. Săracu’ s-a aplecat către ea, poftind, ea s-a strecurat pe sub el şi a dispărut prin fereastră. Am auzit cum Timpul a stat. Fără să ştiu ce fac, cuprins de furii nebănuite am fugit din strânsoarea Warriorului şi m-am înfipt ca un tigru în Câine. Acesta a căzut prin fereastră. Exact în capul lui Pripas, care alarmat de zgomote, tocmai realiza de ce stă Timpul.

Judecata a fost simplă - Căţaua, câinele, căţeii... trădare... În burta Căţălei, Drogatu’ mi-a injectat bilele lui. Oricum vroia se se lase. Stăteam leşinat pe un scaun, vedeam totul ca într-un film. Auzeam de aievea vocea Stagiritului, „Nu am ştiut niciodată de ce cârciuma asta se numeşte La Căţaua Leşinată. Apoi mi-am dat seama, e la fel ca viaţa”. Ştiam că nu mai am Nimic. Oricum nu mai conta, moartea îşi potrivea ceasul cu al meu.
 
« StartPrev16761167621676316764167651676616767167681676916770NextEnd »

Page 16761 of 16802

Sondaj

Ce părere aveţi despre acest site ?
 

Cine este online

We have 304 guests online

Statistici Site

  • 3705 registered
  • 0 today
  • 0 this week
  • 279 this month
  • Last: GkadmirFlum
Ulti Clocks content

Reclama Dvs

Librarie Online. Zilnic ultimele carti noi, promotii si reduceri. Carti pentru fiecare cu livrare din stoc.

Site Gazduit De

armand-productions3

 


feed-image Feed Entries

Poemul din metrou