Home
Acestea sunt ultimele postari ale sectiunii
ANCA SÎRGHIE: Festivalul Enescu (IV) PDF Print E-mail
User Rating: / 1
PoorBest 
Written by Ştefan Doru Dăncuş   
Friday, 20 October 2017 12:23

 

IV.  FESTIVALUL INTERNAȚIONAL GEORGE ENESCU” - O MIRIFICĂ ÎNTÂLNIRE CU MAREA MUZICĂ A LUMII

În fiecare zi de festival,  drumul meu spre Ateneul Român trecea în B-dul Magheru pe lângă statuia pe care i-a ridicat-o lui George Enescu sculptorul Constantin Baraschi. Dădeam binețe Maestrului, care mă privea dintr-o sculptură fără soclu, parcă anume așezată la nivelul pietonilor. Admiram expresivitatea lucrării în care Enescu are capul ușor aplecat, privirea meditativă, mâna încordată, ca elemente axiale ale ecuației creatoare. Pentru un moment Maestrul Enescu revenea printre pietoni, spunându-le ceea ce el simțise ca nimeni altul, anume că „muzica pornește de la inimă  și se adresează inimilor”. Darul pe care Enescu îl face și în prezent țării întregi, antrenând în prestigiosul festival cei mai renumiți muzicieni ai lumii, îl primeam și eu cu sufletul deschis, parcă zi după zi tot mai plin de emoție artistică. Studiul pianului, cu toate disciplinele auxiliare, timp de 12 ani la vârsta copilăriei și a adolescenței  mi-a creat o bază de receptare a frumosului muzical, dar trebuie să recunosc că amploarea și complexitatea  evenimentului care era ediția a XXIII-a a Festivalului obliga la o selecție strictă. Desigur că această selecție depindea de cultura și gustul muzical al fiecăruia.

Un obiectiv personal ferm de meloman a fost să ascult cât mai multe creații ale lui Enescu, chiar dacă realizam că nu era posibil să le cuprind pe toate cele 37, câte figurau în program. Poate că, prin contaminare sinergică,  tocmai de acolo venise și ideea mea, căci de fiecare dată când începea o ediție a acestui festival, constatam că grija celor mai mulți spectatori era să asculte marile concerte ale patrimoniului universal, fără să manifeste un interes special pentru creația lui Enescu. Rezultatul actualei ediții, în care atenția s-a centrat spre lucrările maestrului absolut al muzicii clasice românești, a fost acela că mulți dirijori și instrumentiști străini l-au abordat și au chiar declarat că încep să-l iubească pe compozitorul Enescu. Sosit pentru a patra orară la Festivalul “George Enescu”, violonistul  Maxim Vengerov a ținut să-și exprime epistolar mulțumirea de a aborda una dintre piesele patronului spiritual al  renumitului festival:„A fost o plăcere și o onoare să analizez, să învăț și să interpretez Sonata nr. 3 de George Enescu.“  Într-un asemenea context emulativ, o defrișare pentru cei mai mulți pasionați ai muzicii (și mă refer mai ales la cei care nu sunt muzicologi), ar trebui să rămână un proiect pe termen lung. Rezultatele  nu au întârziat să apară, căci Simfonia concertantă pentru violoncel s-a fixat ca o piesă ascultată în mod repetat în acest festival și am urmărit-o la București, după ce tocmai o audiasem  și la Sibiu cu mare plăcere. Atunci când s-a interpretat Poema Română, cu pitorescul ei muzical cuceritor, nu a lipsit la Imnul regal din partea finală să vedem spectatori care s-au ridicat în picioare ascultând la Ateneul Român muzica enesciană cu mâna la inimă. Din respect pentru ideea de regalitate românească, de încântare pentru marele Enescu! Interesul crescut în această ediție de festival pentru creația Maestrului s-a remarcat la nivelul interpreților  și nu puține au fost serile la Sala Mare a Palatului când la final dirijorii ridicau partitura deasupra capului cu mândrie, în ropotele de aplauze  ale spectatorilor. Așadar, o emulație ce se direcționa de la scenă la public și invers. Viitorul este unul de reală deschidere spre hegemonul manifestării și totodată spre creațiile muzicale românești ale epocii noastre, mult prea puțin promovate în evenimente de amploare.

O realitate apreciabilă este faptul că  la Festivalul „George Enescu” din septembrie 2017 muzica românească a compozitorilor contemporani a interesat în mod special. La Palatul Cantacuzino din Calea Victoriei mezzosoprana Claudia Codreanu, conf. univ. dr. la Academia de Muzică a capitalei, acompaniată de pianista Diana Vodă,  a interpretat lieduri pe texte eminesciene, pe versuri din T. Arghezi, I. Minulescu sau M. Sorescu, în cea mai mare parte. Excepție au făcut doar compozitoarea Liana Alexandra, din creația căreia s-a interpretat Poem pentru Madona de la Neamț pe textul unui poet olandez, și Dan Constantinescu, cu Six poèmes français pe versuri de R. M. Rilke. Programul de lieduri propus în cadrul festivalului de Claudia Codreanu a dovedit un curaj de adevărat profesionist al domeniului, pentru că invitarea compozitorilor Petru Stoianov (Lacul), Cornelia Tăutu (Poarta și zgomotul), Irina Hasnaș (Elegii), Laura Ana Mânzat (Povești străvechi), Dan Buciu (Inventar), Irina Odăgescu (Miracol) și Carmen Petra Basacopol (Duhovnicească), care și-au ascultat creațiile, cântate de mezzosoprană cu o voce perfect mulată pe nuanțările compozițiilor, a sporit emoția evenimentului. Însăși Aula Palatului Cantacuzino din inima capitalei, cu impresionanta ei ornamentare barocă și cu bustul lui Enescu, veghind spectacolul ca o pavăză, a sporit frumusețea recitalului. Vocea mezzosopranei a fost răsplătită cu multe aplauze, flori și felicitări, parcă lăsând involuntar în umbră pe Diana Vodă, care a contribuit din plin la buna desfășurare a spectacolului liric,  atât ca pianistă corepetitoare cât și prin compunerea muzicii liedului Patima, o creație plină de sensibilitate.

Asemenea recitaluri care să valorifice patrimoniul muzical românesc contemporan și nu mai puțin vocile conaționalilor talentați va trebui să devină o direcție majoră în edițiile viitoare ale festivalului, apreciat ca brand de țară. Muzeul Național „George Enescu” din capitală a găzduit și susținut  prin câteva proiecte creative ideea de a aduce în gândurile tuturor „lumina din sufletul orașului”. Aș menționa selectiv Expoziția digitală „Enescu 360”, cu o plimbare prin casele memoriale ale lui Enescu, alături de accesarea unor poze, interviuri, documente necunoscute. Remarcabil a fost recitalul extraordinar cu lucrări enesciene al pianistului Valentin Gheorghiu și al violonistului Gabriel Croitoru, care a cântat cu vioara Guarneri ce aparținuse Maestrului.

O piatră de încercare a constituit-o și în această ediție interpretarea operei Oedipe, creația  capitală a lui George Enescu, noutatea constând în proiecția imagistică semnată de Carmen Lidia Vidu, care a secondat muzica cu un veritabil film de lung metraj. Trăim într-o perioadă când atracția vizualului se dovedește irepresibilă, ceea ce explică succesul unei asemenea idei, prezente și la celelalte două momente când Petrikă Ionescu a creat proiecțiile multimedia live la Damnațiunea lui Faust de Hector Berlioz și la cel al versiunii concertante  la  opera Mathis der Maler de Hindemith, purtând  ca realizare a proiecției imagistice semnătura lui Carmen Lidia Vidu.

O nouă fațetă a modernității novatoare a “spectacolului” muzicii simfonice actuale a ilustrat-o la Ateneul Român în 20 septembrie 2017 violonistul francez David Grimal, care a conceput formația  instrumentală Les dissonances, constituită  numai din tineri,  evoluând în concerte fără dirijor. Suita I pentru orchestră în Do major op.9 (1903), o splendidă creație enesciană, a fost  executată fără baghetă dirijorală, căci David Grimal coordona orchestra cu tot corpul său, interpretând partea solistică a Concertului pentru vioară și orchestră în re minor op. 47 de Sibelius ca într-o transă, cu toată ființa lui. Furtuna de afară părea că a pătruns în Ateneu pe mișcarea Allegro moderato a concertului. Primul violonist bătea cu piciorul tactul, cu o libertate gestică electrizantă și orchestra îl urma fără cusur. Tinerii parizieni ne-au încântat și vestimentar cu ținuta lor deosebit de îngrijită, instrumentiștii purtând fără excepție pantofi negri de lac, ce sporeau impresia de eleganță. Era și aceasta o formă a respectului pentru actul artistic și pentru publicul din România, mai ales că un alt interpret invitat la Festival nu a ezitat să urce pe scenă încălțat în bocanci, fapt ce nu a rămas nesancționat de presa evenimentului. Un aer de bună dispoziție au creat-o  instrumentiștii orchestrei pariziene la final prin gestul camaraderesc al îmbrățișării între ei, ca semn de mulțumire pentru o izbândă artistică. Așa cum era de așteptat, recitalul lor a fost răsplătit cu o explozie de aplauze, dovedind că gustul pentru muzică la București este la el acasă. Din dialogul pe care l-am purtat cu David Grimal am înțeles că soția lui este româncă, un motiv în plus ca el să se simtă între prieteni la București. Ceea ce  mi s-a părut greu de explicat a fost faptul că atunci când mi-a oferit o dedicație pentru cititorii noștri violonistul francez a formulat-o în limba engleză:”Music is life, life should be music…“ Frumoasă și dreaptă cugetare, ce fixează locul muzicii ca ideal greu de atins în viață. Mărturisesc că oricând aș dori să mai ascult această formație instrumentală pariziană  al cărei nume neliniștitor nu  are nimic comun cu realitatea.

Un asemenea entuziasm interpretativ m-a uimit și la violonista olandeză Simone Lamsma, care a interpretat Concertul  nr.3 pentru vioară și orchestră în Si minor op.61  de Sains Saens ca o prințesă mișcându-se în propriul ei imperiu, muzica, atât de cursivă era execuția ei solistică, stând sub semnul exuberanței gestice.  Pianistul Alexei Volodin, care a cântat la Ateneul Român  Suita a II-a pentru pian în Re major op.10  de Enescu, a demonstrat că trăirea sa artistică începe de la vârful degetelor ce mângâie claviatura, ca într-un vis, în splendida[ADS1]  Toccata din debut. În schimb, la  Bourrée el avea să atace energic claviatura, cu o tentă dinamică, creând o atmosferă de veselie, cu care culminează lucrarea. Pe acest virtuoz rus al clapelor am avut șansa de a-l urmări chiar de pe scena Ateneului, unde organizatorii au așezat gradene pentru spectatorii interesați. Astfel i-am urmărit mișcările din înalt, la Allegro moderato din Sonata I pentru pian în re minor op.28 de Rahmaninov, care parcă aduceau  spre noi talazurile mării. Talentul și tehnica sa au fost răsplătite cu valuri de aplauze, la care pianistul a răspuns neobosit cu 3 bisuri. La polul opus s-a situat pianista italiancă Beatrice Rana în seara de 21 septembrie, când la Sala Palatului sub bagheta dirijorului Antonio Pappano a interpretat Concertul nr.1 pentru pian și orchestră în si bemol minor op.23 de Ceaikovski, un compozitor prea tehnic pentru capacitatea ei interpretativă actuală, chiar dacă palmaresul ei pianistic nu pare de subestimat.

Un farmec deosebit în festival l-au asigurat spectacolele  muzicale de la miezul nopții, prelungind uneori până spre dimineață emoția prin repertoriul lor cu totul special, în atmosfera superbă pe care însăși sala Ateneului Român o asigură iubitorilor muzicii. În ultima zi din cele 22 ale marelui festival, Mihaela Helmis reamintea la Radio România Actualități impresia de spectator a domniei sale: „Aseară, cu senzația că ar fi alcătuit  o epopee muzicală  a Balcanilor ale cărei episoade au rămas consemnate doar în muzicile tradiționale străvechi,  celebrul  Jordi Savall a mai surprins o dată numerosul public  de la Ateneul Român. Dacă vineri  ne ducea  la curtea regilor Franței cu opusuri de Rameau și Telleman, podul spre răsărit de sâmbătă era muzica din sângele sârbilor și sefarzilor, dar și al turcilor sau ciprioților, al maghiarilor, românilor, bulgarilor și grecilor, în egală măsură. Sonorități mai rar ascultate la Ateneul Român, aduse pe scenele de muzică clasică de ansamblurile dirijate de Jordi Savall.” Sala Radio a găzduit o altă serie de concerte de mare valoare, dar puterea de cuprindere a unui spectator a fost depășită de asemenea ofertă generoasă, cum era în fastul septembrie 2017 cel mai mare festival al țării noastre. Nu a lipsit din complexul program al festivalului nici acea „ecografie” făcută creației componistice contemporane în cadrul Forumului Internațional al Compozitorilor, care a organizat, ca altă noutate,  conferințe Ars Poetica în limba engleză, spre a  da unor mari personalități ale domeniului șansa să fie ascultate de ceilalți compozitori. Aș semnala prezența englezului Iain Bell, alături de finlandezul  Magnus Lindberg, chiar dacă lista ar putea continua.

Atâtea biografii artistice pornite din spații sociale modeste, ca talentul și perseverența în travaliul lor interpretativ să-i apropie de empireul perfecțiunii!  Atâtea siluete distincte interpretativ, vocal și dirijoral, atâtea prietenii legate între muzicieni prestigioși, sosiți din lumea întreagă, atâtea vedete internaționale care au devenit accesibile publicului din România! Un violonist de talie internațională este belgianul Vadim Repin, care a cântat în festival cu o vioară Guarneri del GesùBonjour, construită în 1743. Întregul traiect  artistic al său stă sub semnul excepționalității. Născut, ca și Maxim Vengerov, în Novosibirsk, studiind cu același profesor Zakhar Bron și dobândind cetățenie belgiană cu ajutorul „imens” al  lordului Yehudi Menuhin, Repin este un violonist al întregii lumi, așa cum el însuși a mărturisit: „Sunt un artist internațional, mă simt bine în multe locuri de pe diferite continente, înconjurat de diverse culturi.“ Nu este lipsit de semnificație faptul că James MacMillan i-a dedicat  lui Vadim Repin Concertul  pentru vioară și interpretarea violonistului a rămas exemplară, după opinia criticilor de profil, astăzi lucrarea aceasta circulând și pe CD-uri.  La încheierea festivalului, m-am bucurat de colecția autografelor și a fotografiilor făcute cu cei mai prețuiți dintre artiști. Mai presus de toate, voi păstra ca pe o bijuterie, una livrescă, desigur, caietul de 216 pagini cu programul general al festivalului, caiet profesionist conceput ca să fie un adevărat ghid eficient al evenimentului și splendid ilustrat cu portretele muzicienilor.

Cert este că mult timp de acum încolo, ștacheta exigenței cu care ascultăm muzică simfonică va rămâne ridicată, datorită demonstrației de virtuozitate pe care marele festival ne-a oferit-o. Viitoarele ediții vor avea drept reper acest prag înalt atins acum și aici, ceea ce nu este puțin lucru pentru locul pe care România merită să-l ocupe în marea cultură a lumii. Între oaspeții de seamă ai festivalului, dirijorul Laurence Foster, care în perioada 1998-2001 a fost director artistic al acestei manifestări, mărturisea: „când mă uit la programul festivalului din acest an, cred că este cel mai informativ, mai variat festival de acest tip din lume. Cred că cei din conducerea Festivalului de la Salzburg se uită către Festivalul George Enescu și ar vrea să fie ca el, asemănător.” 


 [ADS1]

 
« StartPrev12345678910NextEnd »

Page 10 of 15873

Sondaj

Ce părere aveţi despre acest site ?
 

Cine este online

We have 388 guests online

Statistici Site

  • 3705 registered
  • 0 today
  • 0 this week
  • 429 this month
  • Last: GkadmirFlum
Ulti Clocks content

Reclama Dvs

Librarie Online. Zilnic ultimele carti noi, promotii si reduceri. Carti pentru fiecare cu livrare din stoc.

Site Gazduit De

armand-productions3

 


feed-image Feed Entries

Poemul din metrou