Home Poezie Mircea Dorin ISTRATE: Poeme
Mircea Dorin ISTRATE: Poeme PDF Print E-mail
User Rating: / 1
PoorBest 
Written by Ştefan Doru Dăncuş   
Wednesday, 11 October 2017 10:35

 

URMA  PAȘILOR 

Cât trăim, pe-a vieții cale,

Deși uneori se-ncurcă,

Lasă sigur, fiecare,

Urma pașilor ce-mi  urcă

       Până sus, la Dumnezeu.

 

Pân’ la El, creștin, ateu,

Însemnează astă humă 

Cu-al său pas, ușor sau greu,

Mers prin rouă, ori prin brumă,

      Viața cum i-a sorocit,

 

În nevoi sau împlinit,

În dureri sau fericire

În plăcere de iubit,

În oftat și-n jeluire

     După cum s-a nimerit.

 

Iar de-o fi la cel sfârșit

Cântărește-i viața Doamne,

Iartă-l dac-a pătimit

Din mult dor și din iubit

Și în raiul Tău, în toamne

        Lasă-mi-l la învechit.

 

ÎMI  MOARE  SATUL

 

Desculț, prin pulberea țărânei, să simt pământul sub picioare,

Pe drumul țări-n colb fierbinte mai dau odată satul roată,

Să văd ce-a mai rămas pe-aicea din vremea veche, de-altădată

Când am mijit în cuibul ăsta, subțire lujer pe sub soare.

 

Era pe-atunci un sat de oameni ca toți în lume, nevoiți,

Copii ciopor la orice casă și de din ziuă până-n noapte

Pe-aici învolburata viață curgea la vale-n vremuri coapte

Cu toți în hărnicită muncă, la nunți, la crâșmă, pe la sfinți.

 

Noi, cei mai mici, în voia sorții, mai pusi la muncă, mai uitați,

La săniuș eram în iernuri, iar vara-n scaldă până-n seară,

În primăveri mergeam la stâne prin tina drumului de cară

Și-apoi în lenevoase toamne,  eram tâlhari de vii, toți frați.

 

Hai-hui prin câmpuri și vâlcele, prin Continit și prin păduri  

Cătam prin locuri tăinite frăguțe dulci, înmiresmate

Și cuib de păsări, colilie, porumb de fript pe săturate

Și pe sub sălcii plângătoare, afine, zmeur, rugi de muri.

                                          *

Ce vremuri ne-a-ndulcit clipita, ce viață liberă sub soare

Ne-a mângâiat copilăria ce-a fost un rai de timp domnesc,

De-aceea pusu-l-am cuminte, în gândul meu să-l tăinuiesc

Când ani pe cerul vieții mele, pleca-vor cârduri de cocoare.

                                      ***

Mă plimb prin sat, încet, agale, e liniște ca de mormânt,

Pe scurte uliți, ce odată vuiau de viață dădătoare,

Acum e totu-n nemișcare și vântul serii parcă moare

Ca sufletu-mi ce-n lăcrimare, se jeluiește-n al meu gând.

 

Nu moare satul, moare-o lume ce-a fost a vieții nemurit,

Îmi moare datina străbună, îmi moare vița strămoșească,

Îmi moare începutul lumii ce-a fost aici ca să se nască

Și moare dulcea mea minune, de preacurat și de smerit.

 

 

VIS  DE  ÎMPLINIT

 

În țara mea e rău acuma, că răul noi ni l-am făcut,

Vândut-am, ce-am avut avere, cum nici un prost n-ar fi putut,

Adus-am cârpe de tot felul și jegul celui occident

Și-am dat pomană la oricine, tot ce-a cerut și pe nedrept.

 

Schimbat-an fabrici mari pe moluri, ca să depindem de tarabă,

Pe doi arginți ne-am dat pământul să ne domnim în mare grabă,

Nici pic de preț nu are școala că tot căpșuni îmi vei culege

C-aici la tine-n astă țară, de muncă n-ai de unde-alege.

 

Umput-am țări din lumea largă cu limba noastră, românescă,

Doi bani nu face demnitatea și vița noastră strămoșească,

Avem acuma  sucuri, gume și chimicale de mâncat

Și tot ce-aruncă occidentul, la noi e marfă de-mpărat.

 

Ne-am învățat cu înșelatul, cu lașitatea, cu minciuna,

Cu-njositoarea cea trădare, cu mita dată, furăciunea,

Toți ne furăm și toți ne fură, de-aceea tot săraci suntem

Iar legea-i pentru cei cu stare, de care dânși nu se tem.

 

Mi s-a strâcat de-acuma vâna la neamul meu cel srămoșesc

Suntem cum n-am fost niciodată, parcă din spiță de drăcesc,

Nu suntem frate lângă frate, n-avem în noi smerit, iertare,

Nici demnitate, nici rușine și ce-i mai rău, n-avem  onoare.

 

Ce-o fi cu noi, nici Domnul știe, c-atâta încă ne-am sucit,

Din ce am fost cândva, odată, mă mir ce-acuma a ieșit,

N-avem un om ne steie-n frunte și după el  să ne-nșirăm,

Ne-adune iar la vechea matcă și unde-am fost, să ne-nălțăm.

 

Că doar așa se ține neamul și dulcea dragoste de țară,

Că doar unirea dă putere și-n fală ne ridică iară

Ca să putem să ducem țara acolo unde ni-i sortit

De Domnul și de Maica noastră, să fim a lumii împlinit.

                                   *

C-aicea triluri ca niciunde îmi are ciocârlia-n zbor,

Izvoru-n tremurate unde îmi duce-n lume al meu dor,

Aici în răsărit de soare speranța îmi va da puteri,

Iar din trudalnica mea muncă, mereu voi face mari averi.

 

VOI  DOMNIȚILOR  ÎN  VREME

 

Voi domniților în vreme, ce-n a satului țărână

Aveți vița voastră veche dădătoare de putere,

Mai veniți în an pe-acasă, dacă dorul vost’ vă mână

Să vedeți de rostuită-i, strămoșeasca cea avere.

 

Si-nnodați iar legâmântul cu țărâna însfințită

Ce-a dus neamul vost’ pe umeri din vechime pân-acum,

S-arătați că vă mai pasă de averea moștenită,

Ce crescutu-va în vreme,  rostuind al vostru drum.

 

Le mai faceți bucurie la părinții lăcrimați,

Celora din neamul vostru ce de-acum se tot răresc,

Vă-nchinați pe la icoane și la sfinții afumați,

Mai schimbați o vorbă, două cu acei ce vă-ntâlnesc.

 

Mai rotiți pe casă țigla, mai schimbați un stâlp la poartă,

Măturați ograda toată, văruiți bătrânii pomi,

Să vă laude vecini bârfitori, ce-or spune-n șoaptă

Pe la crișmă, pe la slujbă, că rămas-ați harnici domni.

 

Mai gustați din vinul casei, din bucatele gătite

Cu tot dragul și iubirea de bătrâna voastră mamă,

Sub umbrar mai stați de vorbă în clipite hodinite

Cu nemșugul ce rămas-îi, câte degete la palmă.

                                  *

Moare satul în tăcere, că de voi e părăsit,

Tinerime nu mai este, doar bătrâni îngârboviți,

O mai duce-așa o vreme cu norocu-i obosit,

Iar apoi se stinge singur, ca lumina de la sfinți.

 

Într-o zi n-o să mai fie suflet viu în casa voastră,

Ci doar sfânta amintire ce cuprinde-n ea mai toate,

Ei, cei dragi și buni la suflet fi-vor toți o sfântă astră

Ce-o luci în tremurarea unei gene-nlăcrimate.

 

CU PUMNII  STRÂNȘI

 

JERTFELNICE,  prin veacuri trecător

Cu pumnii strânși de ură și mânie,

Din calde rugi și plâns lecuitor

Făcutu-ți-ai speranță, să mângăie.

 

SMERITULE,  de veacuri răbdător         

Cu pumnii strânși de ieri, de azi și mâine,

La  nimenea rămasu-mi-ai  dator

Pentru bucata ta, de-amară, neagră pâine.

 

 ROBITULE, de-apururi iertător

Cu pumnii strânși ades a neputință, 

În veacurile fost-ai veșnic  truditor

Îndestulat mereu cu suferință.

 

MĂRITULE, de-apururi stătător

Încovoiat  de-atâta umilință,

Sortit ai fost ca veșnic veghetor

Al ăstui neam de lungă, veche viță.

 

CREȘTINULE,  mereu închinător

La sfintele icoane, cu credință,

La Domnul Dumnezeu biruitor

La Maica Născătoare-n pocăință,

 

Din spița ta-s și eu, INDURĂTORUL,

Înveșnicit în astă sfântă humă,

PREABUN, SMERIT, CURAT și IERTĂTORUL

A toate câte veacuri îmi dădură.

 

Aicea stau o clipă din vecie

Ca Tine, Iertătorule, pe cruce,

Las de la mine, numai fie bine

Ca-n rai să veșnicesc, când mă voi duce.

 

În mine pus-ai Doamne, toate cele

Ce fac cea viață fie-mi nemurită,

În fapte bune dusă, nu în rele,

Să mărețească clipa cea trăită.

 

 

SMERIT  ÎȚI  CER,  TU,  DOAMNE

 

Mai pune Doamne-n mine un picur de putere

Să fac acestă țară cum inima mi-o cere,

Mărită-n fala lumii, cinstită și-n dreptate,

Uniți cu toți să-mi fie, ca frate lângă frate.

 

Ei aibă dor de țară, de neamul  lor străbun

Ce-a fost buricul lumii, ca loc ales și bun

Aicea să se nască Adamii lumii vechi,

Și când ea o să piară, loc fie-mi de priveghi.

 

Apoi aș vrea Mărite, mai țină lumea minte

Că bacii noștri încă, în vremi de dinainte

De-aicea-n larga zare cu turmele s-au dus

Și pe acol depărte, țăruși de țarau pus.

 

Apoi, spre neuitate, să știe toți ai mei

Că-n ceea străvechime noi fost-am pui de lei,

Și-n fața morții încă am stat de ea râzînd

Și-așa la zei din ceruri ne-am dus, tot rând la rând.

 

Apoi, mai dă-mi Mărite  o clipă veșnicită

Să-i pun pe cei de-acuma sub mâna iscusită

A domnilor de țară, un Mircea, un Ștefan,

Mihai intregitorul de limbă și de neam.

 

O  vară să mi-i țină în lupte și-n războaie

Cu toți dușmani-n față, genunchii să le-nmoaie,

Să-nvețe, că, ea, țara, cu jertfă mi se ține

Rotundă și întreagă, la vreme care vine.

 

Și-apoi, mai pe la urmă, pe Țepeș dă-ni-l Doamne,

Ne lașe jumătate, dar cei rămași icoane

Să fie-n lungă vreme, ca țara să rămână

Curată și frumoasă, pe soarta ei stăpână.

 

Ne-am înrăit Mărite,, uitat-am de ceresc,

Ne-a îndulcit de-o vreme păcatul omenesc,

Suntem avari cu toții, hoți, lași și mincinoși

Cum n-am fost în istorii în ani nenorocoși.

 

De-aceia-ți cer în rugă un picur de putere

Și viața țării ăstei mi-o fă a mea avere,

Să curăț buruiana din lanul omenesc,

Să poată crește-n voie spre ’naltul Tău creresc.

 

DOVEZI  DE  VIEȚUIRE

  marelui etnolog Pamfil Bilțiu

 

Istoria străveche, aceea adevărată,

Stă-n limba cea vorbită de bunii mei moșneni,

În semne încifrate în lut sau pe vre-o piatră,

La sfânta Tărtăria, Dârjov, ori Cucuteni.

 

Pe-atunci, în vechea lume, cuvântul era lege

Și în puține semne puneai un  legâmănt,

Vre-o vrajă, îmn de slavă, ori fapta unui rege,

Blesteme ce dușmanii să-i bage în mormânt.

 

În datini și-obiceiuri stau zile însemnate

Anume dară puse să ținem bine minte,

Ne fie de-o schimbare, de-un hram, de sănătate,

Să știm ce-a fost în urmă și cum o fi ‘nainte.

 

Așa era viața  pe-atunci, în cele timpuri,

Un semn, erau cuvinte spunând ceva anume,

Porecla ta și locul erau însemn de neamuri,

Iar fapte mari făcute, te încinsteau cu-n nume.

 

Ascunse în legende, în mituri, în povești,

În vechile balade  se tăiniuesc  adânc,

Eroi din cele timpuri din spițele domnești,

Ce în a lor pomelnic, bucăți de vremuri strâng.

 

Citește-le cu grijă, că ele îți vor spune 

Cum  fost-a a lor viață, în timpul cela scurs,

Eroii și-a lor fapte din vremile bătrâne

Ce-n fila de poveste, e adevăr ascuns.

 

Învață și păstreazî în țandără de minte

Minunile acestea,  istorii curgătore,

Ele-s dovadă vie, de ce a fost ‘nainte,

De cum prin astă lume, trecut-am în urcare

 

IN RUGĂ  DE  IERTARE

 

Motto:,, În biserica gătită ca-nt-o zi de sărbătoare,

              Din cădelniț-argintată, fumul smirnei dintr-un jar,

              Cerne sfintele icoane și ca dulce sărutare

              Se așează pe obraji zugrăviți de-un iconar”

 

 

Mai peste tot la mine, pe coama unui deal ,     

Să fie mai aproape de raiul din ceresc,

S-au rânduit în vreme pe-ntinsul meu Ardeal       

Biserici purtătoare de har dumnezeiesc.

 

Cărarea înierbată, din vale îmi aduce

Suflarea păcătoasă  a unui cuib de sat,

Ce-n rugă temătoare sărută sfânta cruce

Și vechile icoane cu chip străluminat.

 

Apoi, bătrânul preot, cu vorba lui cea blândă

Înalță rugi la Domnul, să fie de iertare

La multele păcate, ce stau să se intindă

Ca umbra cea lungită, la vreme de-nserare.

 

Ei încă, păcătoșii, jura-vor ascultare

Poruncilor știute din vremuri de demult,

Numai le deie Domnul, de vrea, a Lui iertare

Și-or fi  creștini cum fost-au, atunci, la început.

 

C-așa e rânduiala la noi, din străvechime,

Să ne spălăm păcate în rugă de iertare,

Să fim sub umbra crucii, cu gândul la Treime

Și-atunci cu siguranță, primi-vom îndurare.

                              *

Că doar așa pe toate, în fumul de tămâie 

Și-n ruga tăinuită din țandără de gând,

Spre cerurile ‘nalte, încet smert se suie

A sufletului slavă, din locul  ăsta sfânt.

 

Și-a noastre fapte bune vor ține-n vrednicie

Biserica și neamul mereu n-același loc,

Vor umple de iubire clipita de vecie

Ce viața ne-o va ține, sub umbră de noroc.

 

 

TULBURARE

 

M-am tăt dus pe vale-n sus,

De din zâuă, la apus,

M-am tăt dus pe vale-n jos

Însă  fără  de folos,

Că n-am văst nici rai cu stele

Și nici iad cu zâle grele,

Și nici om făr’ de nevoi,

Dar nici bine, pentru noi.

 

Tăte-n lume mi-s strâcate,

Tăte-n rău amestecate,

Tăte țân numa o clipă,

Cât bătaie-i de-o aripă,

Tăte țin numa o zi,

Nu știm mâne ce o fi,

 

Că acu-i ca niciodată,

Nici pedeapsă după faptă,

Nici tu hoți la pușcărie

Ci în slavă-s și-n mărire.

Apoi cin’ să înțeleagă

Cu-a lui minte de-i întreagă

Ce e bun în astă lume

Unde toate îs, …nebune.

 

SPĂȘIT  MĂ-NTORC  TU  SATULE,  LA  TINE

 

Bătrâne sat, de ce-ai uitat de mine

Cel dus în lumea largă mai demult?

C-am vrut să mă domnesc? să-mi fie bine?

Și asta încă tare te-a durut?

 

Să știi că gândul tot mi-a fost la tine,

La ce mi-ai dat atuncea la plecare,

Smerit să fiu în toate, să fac bine,

Să pun măsură bună-n fiecare.

 

Să nu te uit pe tine, nemuritul,

Pe popa ce povețe tot mi-a dat,

Pe dascălul ce ma-nvățat cititul,

Altarul cu ioane înstelat.

 

Nici casa mea, cuibar de veșnicie,

Nici ulița pe care am crescut,

Nici raiul scurs ‘n-a mea copilărie,

Nici prietenii ce-atuncea i-am avut.

 

Pe unde-am fost nu ți-am făcut rușine

Și-n urma mea doar laude-ai avut,

Te poți făli de vrei, acum cu mine,

C-am fost așa cum încă tu m-ai vrut.

 

De-aceea astăzi mă întorc la tine

Să-ți mulțumesc și huma să-ți sărut,

Că tu bătrâne sat, ai fost cu mine

Pe  unde pașii încă mi-au trecut.

 

Voi sta o clipă tristă-n țintirime

Cu-ai mei părinți ce-n dragoste m-au vrut,

Să-mi spună unde îs,  dacă li-i bine,

Ce-mi face neamul dus cu ei, demult.

 

Iertare să le cer, că-i creștinește

La câte Doamne, încă le-am greșit,

Eu știu că mama încă mă iubește

Și-n gândul ei mă ține-n veșnicit.

 

Cu neamul să mă văd și cu vecinii,

Câți  au rămas de alți-n urma lor,

Cu prietenii, cu nașii și cu finii

Ce tot se scad și-n urmă lasă gol.

 

Și pentru toți s-aprid o lumânare

Și-n rugă de iertare să îți cer,

Pe toți ne iartă Doamne, și-mpăcare

Coboară peste suflete din cer.

 

Iar ție, satul meu, ce cu răbdare

Te duci cu-atale toate-n veșnicit,

Îți dau din suflet bob de lăcrimare

Ca să mă ierți de încă ți-am greșit.

 

 

VOI  N-AVEȚI  PREȚ

 

Moșnegi bătrâni, lăsați pe fața humii

Ca martori dintr-o vreme de demult,

Voi purtători de-nțelepciunea lumii

Sunteți însemnul  timpului trecut.

 

Voi ținători de datini și-obiceiuri,

De zile înroșite-n călindare,

Voi purtători de strai din alte vremuri,

De bătrânescul grai cu vorbe rare,

 

Voi ziditori smeriți de veșnicie,

Închinători la sfintele icoane,

Voi ce ne-ați dat din voi statornice,

Voi Ion a lui Iuăn, a lui Ioane,

 

Voi n-aveți preț, că-mi sunteți veșnicia,   

Chiar  începutul lungului trecut,

Cu viața voastră ne-ați mărit moșia,

Cu-a voastre palme, lacrimi și durut.

 

Voi stâlpi de țară-n vremile trecute

Și jertfitori mereu în bătălii,

Cu viața dată vamă pe tăcute

Ați înstelat Columne,  zeci și mii.

 

În tot și-n toate sunteți voi, bătrânii,

Pomelnice în zi de sărbătoare,

Uitați prea des de noi și de stăpânii

Acestei țări, ce veșnic vi datoare.

 

Eu ce vă știu, vă nemuresc în minte

Și-n lacrima din geana-mi tremurată,

Icoane puse-n casa di-nnainte

Lângă Fecioara Maica, Preacurată.

 

Voi sunțeți însăși țara și trecutul,

Noi viitorul încă neștiut,

Voi ne lăsați în grijă-ntreg pământul,

Noi fi-vom vrednici de al vost’trecut?

 

CU  PREACURAT 

 

Mai vin odat-acasă, vin cu drag,

Eu cel domnit prin mincinoasa lume,

Ași vrea  c-ai mei să mă aștepte-n prag,

Dar ei sunt duși, cu neamul să se-adune.

 

De  mult se cere gândul meu secat

De dorul ce se vrea a se întoarce,

În vremea unui timp de altădat

Cu preacurat de-acolo să se-ncarce.

 

Cu preafrumos și cuvincios în toate,

Cu gust de rai din cea copilărie,

Cu patima iubiri-nfiorate

Din clipa de smerit din cea iubire.

 

Cu gust de măr și prun-adevărată,

Al  roșiei cât inima de bou,

Al  pâinii aburinde în covată,

Al vinului și-al apei de izvor.

 

Al fânuli făcut de-acum căpiță  

Al câmpului înviorat de-o ploaie,

Al strugurelui îmbrumat pe viță,

Al laptelui și-al cașului de oaie.

 

Tot ce-am trăit prin lumea mincinoasă

A fost un kitsch cu gusturi fabricate,

Cu-o reguli de-andoaselea și falsă,

Cu depravare multă și păcate.

                         *

De-aceea am să vin curând la tine

Să mai apuc din ce-ai avut curat,

C-ai  început și tu, se vede bine,

Să mi te strici de-acuma, dragă sat.

 

 

EU  SUNT  UN  OM  DE  ȚARĂ

 

Eu sunt un om de țară, deși domnit prin lume

Și mai citit ca alții, tot satul mi-e aproape,

C-aicea mi se-nvață mai toate câte-s bune

Și  însăși veșnicia din el vrea să se-adape.

 

Eu sunt un om de țară, cu sufletul în humă,

Înfiorat când iasă sămânța spre lumină,

Prea întristat când seacă izvoru-n Curmătură,

Și bucuros când podul și șura-mi este plină.

 

Eu sunt un om de țară, smerit și-durător

Și păstrător de datini născute din credință,

De sfinte obiceiuri, care de-atâtea ori

Ne-au rânduit viața să fim cu biruință.

 

Eu sunt un om de țară, bătând aceeași urmă

Deschisă de strămoșii ce-au vraut-o spre lumină,

Mereu gândind la moșu, la buna și la mumă,

La Sfânta Născătoare ce m-a-nălțat din tină.

 

Eu sunt un om de țară, cu gândul la icoane

Și rugi mereu nălțate la sfintele altare,

Să cer pentru nemșugul de Gheorghe și de Ioane,

Căzuți pentru dreptate, smerită îndurare.

 

Eu sunt un om de țară și-așa rămân vecie

Că sunt, cum moșu spus-a, făcut din ăsta lut,

Și-n el mă voi întoarce să fiu statornicie

La țara asta-n care, mai toți am încăput.  

 

Eu sunt un om de țară, cu satul scurs prin vene

Și  dragoste de dânsul, întocmai ca și voi,

Iar când din el m-oi duce, îmi iau să duc cu mine

Doar urmă însfințită a carului cu boi.

 

Cu ea voi fi de-apururi mereu la mine-acasă

Oriunde prin cerescuri mă voi afla cândva

Și-așa, ce-o fi cu mine-n vecie nu-mi mai pasă,

Că eu m-oi ști aicea, mereu în vatra sa.

 

AICI,  LA MINE-N SFÂNTUL  MEU  ARDEAL

 

Motto:  ,,Ascunsă-i veșnicia în Ardeal,

                Prin văi umbroase, câmpuri, sus pe deal,

                Și  din cuibarul astui  dulce plai

                Eu am făcut chiar tinda unui rai”

 

Aicea-s frumuseți cum nu-s pe lume

Aici pământu-i unt de-ntins pe pâine,

Aicea stâna-i cuib de veșnicie

Și câmpu-ntreg cusut îmi e pe-o ie.

 

Aicea vorba-i lungă și domoală,

Aicea dorul țării-i dulce boală,

Aicea moșu-i sfântul din pomelnic

Și-n țintirim mormânt de om jertfelnic.

 

Aici noi ținem datina străbună

Și sfinții din altarne țin de mână

Să nu lăsăm credința veștejească

Și-n ceia tineri veșnic să renască.

 

Aici izvoru-i leac de lecui,

Iar cea codană bună-i de iubit,

Aici dacă mă-njuri de biata mamă,

La săptămână ți-oi mânca pomamă.

 

Aici trăim smerelnic și frumos

Îndestulați puțin, dar sănătos,

Aici suntem de când ne știm acasă

Trăind sub umbra Maicii cea Miloasă.

 

Aicea  râul, codrul, ne e frate,

Aicea depărtarea ni-i aproape,

Aici ni-i somnul veșnic în țărână

La cap cu-n prun, ca umbră să ne țână.

 

Aicea bolta nopți-i înstelată,

Iar pe cărarea strâmtă-nrourată

Sub pași ușori se tăinuiesc iubiri

Ce-or lăcrima cândva, în amintiri.

 

Aici voi fi mereu ce-mi place mie

Cât îmi sunt viu jertfelnic, mort, vecie,

Acum, un trăitor aici pe-un deal,

Iar mîine huma, bunului Ardeal.

 

HOȚI  PRIN  RAIUL  PĂMÂNTESC

 

Sui cărarea cunoscută, obosit și-n dulce chin,

Caldul zilei se revarsă peste crângul ce te-mbie

Cu-a sa umbră răcoroasă să te stâmpere puțin

Dacă bei un gât de apă la izvor, din pălărie.

 

Bate ziua spre amiază, eu urc drumul voinicește,

Cu vre-o alți copii de-o samă, spre pădurea ce-i în zare,

Că mi-a spus bunicu-aseară: vezi că rugul se-negrește

Și începe ca să-mi aibă, de acuma căutare.

 

Am găsit în drumul nostru pâlcuri roșii de frăguțe

După stâna cea bătrână, pe răzorul însorit,

Iar apoi, la cap de vie, pumni întregi de gulduguțe

Am mâncat cu toți ca sparți, până când ni s-a acrit.

 

Ne iuțește gândul pasul că vom da de mură coaptă

Și de zmeurul sălbatic mirosind îmbietor,

Așa că, precum se cere, vom vorbi numai în șoaptă

Să n-audă cumva ursul, că-i în stare de omor.

 

După ce-am cătat spre margini în pădurea arămită,

Dat-am dară și de murul negricios și îndulcit,

Iar în drumul către casă, zmeura-ntr-un crâng dosită

Aținutu-ne-a cărarea  până către spre asfințit.

 

Mâine n-om scăpa cea vie și în drumul nost’ pomiștea

Încărcate cu de toate câte inima ne cere,

Și-apoi vină iar la rându-i, pe-nserate, pepeniștea,

Cu mirosuri ce te-mbie și cu dulcele-i de miere.

                                 *

Cam așa era odată, într-o vreme îndulcită

Când a noastre erau toate nepăzite pe pământ,

Vreme dusă ce-a fost parcă o clipătă prea grăbită

Ne-a rămas ca amintire, într-o țandără de gând.

Iar când viața ne-ntristează cu necazuri zilnicite

Și când sufletul ne doare că-i de-acum spre asfințit,

Tot chemăm în minte vremea îndulcită din-nainte

Și-ntr-o lacrimă o punem, fie leac de lecuit.

 

Unde ești copilărie, timpul scurs pe aste luturi

Într-o vreme scoborâtă din a raiului ceresc,

Tu-nfiori a noastră viață mai ales la începuturi,

Îndulcindu-ne clipita, trecătoare prin lumesc.

 

VORBESC  CU  MUREȘUL  LA  OARBA

  Motto:,, Privind a tale maluri, al nostru suflet plânge,

                Că nu de mult aicea, au dat obol de sânge

                Ostașii țării mele cu dorul țări-n gând,

               Atunci când către moarte tu i-am văzut mergând”

 

Spune-mi !Fostu-ți-a vre-odată malul tău roșit cu sânge?

Ori vre-o soață, ori vre-o mamă, ai văzut c-aicea plânge

După-un soț, copil, ori tată, vamă dată la răboi

Ca a noastră veche viță să trăiască prin eroi?

 

Spune-mi! Au căzut aicea spice tinere în brazdă

Secerate de pe dealuri unde moartea era gazdă?

Îmi văzut-ai schilodiții lăcrimați de-acum o viață

Înșirați pe drumul țării ca mărgelele pe ață?

 

Înroșitu-mi-s-a apa-ți de cel sânge curs șiroaie  

De credea-i că-i volburată dup-o scurtă sfântă ploaie?

Mirositu-mi-a a moarte zile-ntregi și săptămâni

Malul tău, cu plopi și sălcii ce făcutu-s-au cununi?

                                     *

Greu m-i Doamne a răspunde, zice Mureșu-ntristat,

Că eu fost-am mal de jertfă pentru sufletul curat

Al atâtor mii de tineri ce aici s-au prăpădit

Sub o ploaie plumbuită, ce din dealuri mi-a venit.

 

Doamne, mulți văzut-au cerul și-a mea apă curgătoare

Cu privirea-ncețoșată, o ostașului ce moare

Pentru țara lui și neamul ce-o rămâne după el,

Că aici, atunci ei fost-au, lance sfântului drapel.

 

Eu i-am pus într-un pomelnic, colo sus, la Monument,

Pe acei căzuți atuncea, ce-au răspuns cu toți: Prezent!

Când, ea, Țara, Muma noastră, ne-a chemat să-i apărăm

Glia sfântă, de pe care nici un pas  n-apoi să dăm.

 

De aceea, când îmi treceți, printre aste sfinte dealuri

Înturnați-vă privirea către mine, care-n valuri

Duc de-atuncea-n largul zăii sub al plopilor sobor,

A lor faptă jertfitoare, lumea să le de-a onor.

 

Ei sunt stâlpi de demnitate, de exemple și tărie

Cum se ține în urcare neamul, țara veșnic vie,

Iar de astăzi, pe-a lor cruce o să-mi puneți fir de floare,

Ei vor ști că țara, neamul, nu i-a pus încă-n uitare.      

 

ÎNVEȘNICITUL  SAT

 

Umblat-am lumea-n lung și-n lat să-ncerc răspunsuri la-ntrebări,

Să știu cât moșii ne-au lăsat averi cuprinse-n aste zări,

Să știu cât sânge au vărsat și cât de multe lăcrimări

Au fost peceți de-ndurerat, de deznădejdi, de-ncurajări.

 

C-așa-m trecut prin astă lume, din încă cela început,

Lăsând în urmă fapte bune cât am gândit, cât am putut,

Din moș în moș, ei tot mi-au spus că  suntem început de lume,

Ș-aici vom sta pân’la apus, tot  făcători de fapte bune.

 

Că satul e cuibaru-n care al nostru neam s-a adunat,

Iar el cu drag, pe fiecare doar lucruri bune ne-a-nvățat,

Să fim smeriți în fața lumii și drepți, cinstiți, mereu să fim,

Și jertfitori fără de număr,  ca neamul să ni-l veșnicim.

 

Să ne cinstim mereu părinții, sub umbra Ta să viețuim,

Duminica să fim cu sfinții bisericii, ce o iubim,

Că satul e vecia lumii și-i păstrător de bunătate,

C-aici sunt bunii și străbunii, ce duc istoria în spate.

 

Să nu-l lăsăm înspre pieire, c-atunci și noi o să pierim,

În suflete să-i dăm mărire, și-n veci cu el  să ne fălim,

Că el ne fost-a temelie și-n veacuri înstelat însemn,

Iar cu a lui statornicie, înscris-am crucile de lemn.

 

TOAMNA  ÎN  ARDEAL

Miroase-a toamnă lăfăită pe dealuri, prin livezi, prin lunci,

De suflet dânsa se lipește să nu poți încă s-o alungi,

S-a învățat și-acum îi place al nostru câmp întins și dealul,

Că rai e-aici în timp de pace, c-așa mereu a fost Ardealul.

 

Pe huma lui, împărăție făcut-au moșii din străbuni,

Să veșnicim pe astă glie, ne fie anii lungi și buni,

Iar când hulpavii de pe lături ne cer bucăți din ea să dăm,

Cu viața noastră pusă vamă, Ardealu-n veci îl apărăm.

 

Așa va ști viitorimea că suntem neam de luptători

Și că Ardealului smerelnic, noi nu-i vom fi nicicând datori,

Mai bine-n carne de Columne și-n monumente presărați,

Decât să ne robească alții, și-n cartea lumii-n veci uitați.

 

Căt iarbă și cât frunze-n codri pe-aici vremelnic mi-au trecut

Străini cu gânduri să îmi prade, averi ce noi ni le-am făcut,

Cum au venit, așa se duse puhoi la rând după puhoi,

Dar noi mereu aici rămas-am, să trecem munte de nevoi.

                                         *

Când plugul scurmă cea țărână, ori urma carului cu boi

Se-afundă-n frământata tină, ajungem încă pân’ la voi,

Ca să mai știți că încă suntem aici, să ne-apărăm Ardealul,

Cu-a sa câmpie roditoare, cu vii și pruni ce-mbracă dealul,

 

Cu codrii sunători din frunză, cu crânguri verzi ca-n paradis,

Cu râuri unduindu-și valul ce scaldă câmpuri ca de vis,

Cu stâne-n dealuri cu frăguțe, însemn de lungă veșnicie,

Cu țintirime vechi, bătrâne, înveșmântate-n colilie.

 

Și ca însemne de credință sub crucea Ta, Mărite Doamne,

Bisericuțele bătrâne își uscă lemnu-n calde toamne,

Lăsându-și sfinții cei smerelnici de pe pereții zugrăviți,

În paza candelei să-mi steie, că mi-s de-acuma scorojiți.

                                    **

Așa că-n tihna ta de miere, ne lasă toamno mulțumiți,

Să viețuim cât dat ne este, de-a tale zile ocrotiți,

Și-apoi mai vino și la anul  să-mi ruginești via din deal,

Să-ndestulezi cu toate cele, trăirea bunului Ardeal.

  DESPRE  TOAMNĂ

A căzut o nucă din bătrânul nuc,

Semn de toamnă lungă, bună și-mbuibată,

Lasă-mi Doamne încă multe să apuc,

Treacă de la Tine, încă de-astă dată.

 

A căzut o frunză din bătrâna vie

Cu ciorchini de miere galbeni-aurii,

Lasă-mi Doamne încă din a Ta vecie

Toamne după toamne, treacă-mi printre vii.

 

A trecut o clipă din a mea trăire

Într-o toamnă dulce mirosind a sfânt,

Ducă-se de-acuma gând de rătăcire

Prin trecute timpuri, care nu mai sunt.

 

Lăcrimatu-mi suflet iar se întristează

Că din timp ce fost-a a rămas puțin,

Iarna care vine zilele-mi scurtează

Și-n clipita vieții, e de-acum pelin.

 

Tu, smerită toamnă, încă m-oblojește

Și a mea simțire fă să se-nfioare,

Cu aramă codrul tu mi-l zugrănește

Și pe cer îmi pune stoluri de cocoare.

 

Ele chiar de pleacă înapoi veni-vor

Să îmi pună-n suflet via cea speranță,

Și cu ea de-acuma, clipele-mi hrăni-vor

Toamne după toamne, de-oi mai fi în viață.

VÂNZĂTORI  DE  NEAM  ȘI  ȚARĂ

Vă-ntrebați ce va fi mâine, cu ce astăzi încă-mi știți,

Voi mai răi ca păcătoșii ce vă credeți a fi sfinți?

Văicăriților ce-ntr-una doar sudalme proferați

La mai tot ce-n jurul vostru de atingeți, profanați.   

  

După chipul vostru fi-va lumea care va să vină,

Și cum astăzi se arată, afundată în mocirlă

Ea s-o-ntinde, ca  și râia peste tot și peste toate

Că nu-i mod să-i pui zăbală, la prostie, neagră noapte.

 

Chipul vostru în oglindă nu-l vedeți cum vă arată

De căt ură-aveți în suflet și prostie adunată?

Hâdă e oglinda voastră? ori a vostru ochi întors

Vede-n mincinoasa sticlă, doar un mândru Făt-Frumos?

 

Voi gunoiu țării mele ce ne dați mai nou povețe,

Vânători de interese, trădători cu două fețe,

Vânzători de neam și țară, sus în jilțuri priponiți,

Voi schimbați destinul nostru după vrerea ce-o simțiți?

 

Noi suntem a voastră vină că vă ținem colo, sus,

Că v-alegem, rând vă vină, tot mințindu-ne în spus,

Noi tot credem, ca tâmpiții, că vezi Doamne,  fără voi

Țara mâine praf se face, înecată în nevoi.

 

Ne-om trezii poate odată, pănă nu va fi târziu

Să schimbăm această lume cu gust acru și sălciu,

Pân-atunci, această țară e la mâna orișicui,

Mi se târguie și vinde, cum vrea , mușchii dumnealui.

PICURĂ-MI  PE  SUFLET

Picură-mi pe suflet toamno, din a ta minunăție  

Bobi de smirnă parfumată în căuș de nostalgie,

Unde sufletu-mi se zbate de o vreme întristat

Că cea vară de jăratic a plecat și m-a lăsat.

 

Tu, cu-aromele-ți de miere fă cumva de-ademenește

Sufletu-mi și-a mea simțire, că apoi, împărătește

Te-oi plăti, de bună samă, de va fi să mă-nvioi

Și să ții pe-aicea vremea, fără vânturi, fără ploi.

 

Lasă-mi ziua numa-n soare să ne mângăie frățește,

Umple cu dulceață via, când ce-a frunză ruginește,

Parfumează pruna, mărul și cea galbenă gutuie

Cu mirosuri lenevoase de căpșună și tămâie.

 

Iar pe mine, du-mă încă într-o altă veche toamnă

Să-mi pun vremea ta de miere pe a sufletului rană,

Că trecută mi  de-acuma clipa marilor iubiri,

Ce ferită de uitare, stă cuminte-n amintiri.

 

Tu, stârnește-mi dară taina dintr-o țandără de gând

Să-mi aduc de-acum aminte, cu-al meu suflet lăcrimând,

Cum  a fost atunci, odată, clipa de dumnezeire

Când, c-o tânără codană fost-am boabă de iubire.

 

Și-apoi lasă-mă cu gându-mi să trăiesc trecuta clipă,

Taină dulce, urcătoare, pe a visului aripă,

Ce ne-a pus atunci în raiul îndulcitului lumesc,

Și cu sufletele încă, umblătoare prin ceresc.

 

Tu, să-ți vezi de ale tale și de roada-ți îndulcită,

Că de-i face toate astea, tu, de mine îndrăgită

Fi-vei toamno de acuma cât mai am pe lume ani,

Și ți-oi face-o poezie, că sărac îmi sunt de bani. 

 

SMERITA  NOASTRĂ  RUGĂ

Nicicând n-au fost mai multe inimi închinătoare la ceresc,

Ființe veșnic truditoare, aici în humă de lumesc,

Care la sfintele altare, în rugi smerite la icoane

Să ceară pic de ușurare și milă de la Tine, Doamne.

 

E semn că viața-i necăjește pe tot mai mulții oropsiți,

Ce-s truditorii pe astă humă, și-atunci, închinători la sfinți,

În rugi prelungi și lăcrimate la Tine Doamne, ei cerșesc

Iertări și-un strop de bunătate, ce să le vină din ceresc.

 

Așa că astăzi doară ruga la cei jertfelnici le-a rămas,

Cu ea de-acuma se vor duce sub umbra Ta, din pas în pas,

Tu dă-le Doamne iertăciune, că alții nici atât nu dau,

Că toți mi-i fură și-i despoaie, de-aceea ei nimica n-au.

 

Că și noi Doamne, ca și Tine, da la-nceputuri ne jertfim

Și iertători pe-a vieții cruce mereu ca Tine noi von fi,

Te mai uităn de la o vreme și chiar de Tine ne lăsăm,

Dar pân la urmă, a Ta cruce, noi cu credinț-o sărutăm.

 

De-aceea Tu, să știi că-n suflet, mereu pe Tine te purtăm,

Oșteni îți suntem din-ceputuri și doar de Tine ascultăm,

Așa că mai sloboade greul din viața asta ce-o trăim

Și pân-om fi cu Tine-n ceruri, păzește-ne, până venim.

 

 

Add comment


Security code
Refresh

Sondaj

Ce părere aveţi despre acest site ?
 

Cine este online

We have 397 guests online

Statistici Site

  • 3705 registered
  • 0 today
  • 0 this week
  • 212 this month
  • Last: GkadmirFlum
Ulti Clocks content

Reclama Dvs

Librarie Online. Zilnic ultimele carti noi, promotii si reduceri. Carti pentru fiecare cu livrare din stoc.

Site Gazduit De

armand-productions3

 


feed-image Feed Entries

Poemul din metrou