Home Poezie Mircea Dorin Istrate: DE CITESC A TALE VERSURI
Mircea Dorin Istrate: DE CITESC A TALE VERSURI PDF Print E-mail
User Rating: / 1
PoorBest 
Written by Ştefan Doru Dăncuş   
Friday, 12 January 2018 10:35

                 

DE  CITESC  A  TALE  VERSURI

De citesc a tale versuri mă-nfior cătând cu gândul

Spre Măritul, care-ncuget ţi-a turnat dumnezeire

Şi-n cuvânt ţi-a pus simţire, iar cel suflet miruindu-l

La ’nălţat peste a noastre, să se facă nemurire.

 

Tu, în slova-ţi mângâiată pus-ai jalea şi cu dorul

Şi iubirea să ne urce spre cerescul cel divin,

Nerăbdarea tinereţii, mări de lacrimi, şi fiorul

Ce să-mbete-a noastre inimi, ca pocalele cu vin.

 

Mai apoi,  în nopţi cu lună ne-ai purtat prin universuri

Să ne-arăţi nemărginirea lumilor de-acol’ de sus,

Cum genuni ce nasc luceferi, înlăuntrul unor versuri

Tăinuiesc iubiri măreţe, petrecute în ascuns.

 

Iar pe lacul plin de nuferi tremurând în unduire

Sub ascunsul unui nour, pe o noapte înstelată,

La o tânără codană îndulcită cu iubire

I-ai vândut un roi de stele, pentr-o gură sărutată.

 

Când în codrul de aramă ţi-ai ascuns copilăria

În poiana înflorată sub o buză de izvor,

Ai ştiut că vine-o vreme când te-ncearcă nostalgia

Şi-ntr-o lacrimă vei stinge fierbinţeala unui dor.

 

În scurtimea vieţii tale moşii ţi i-ai pus în ramă

Ca aminte să-ţi aducă de măririle trecute,

Când pe domnul şi prostimea îi dureau aceeaşi rană

Şi-mpreună sângerat-au în onoare  şi virtute.

 

Când te-ai dus din astă lume în vecia ta cerească

Domnul te-a aprins Luceafăr sus pe boltă-n nemurire,

Iar în urmă ta lăsat-ai, din ce-a limbă românească,

Mierea dulcilor cuvinte, să se facă nepieire.

                                       ***

Când citesc a tale versuri, bobi de lacrimi de pe geană

Cad pe sufletu-mi ce încă se-ndulceşte cu-al tău vers,

Şi atunci, te văd cu gându-mi ca pe-un sfânt fără prihană

Ce-nsfinţeşte a sa urmă, colindând prin univers.

                                   

LUI  EMINESCU

Când moare clipa zilei cuprinsă-ntr-un fior,

Când tremur plopi-n frunze stârniţi de-un vânt uşor,

Cu mierea din cuvinte ce-ar stâmpăra şi-o rană,

Vecernii tu coboară pe oboist aseară.

 

Pe cei cu drag în suflet cuprinde-i cu iubire

Şi-n ‘nălţătoare vise mi-i urcă peste fire,

Speranţa viu le-o ardă dorinţele în şoapte,

Topească-mi-i  din noapte.

 

Că tu îmi ştii mai bine, cum nu ştiu mulţi în lume,

Ce-i rugul din iubire şi-a chinului genune,

Ce-nseamnă-ombrăţişare, arsura din sărut,

Şi mii de înţelesuri când mi-e cuvântul mut.

 

Smeritul şi curatul de fată ne-ntinată,

Căldura din iubirea ce ea şi-ar da-o toată,

Plăcerea mângâiată şi ruga visătoare

Şi lacrima-ndurării ascunsă în iertare.

 

Şi dorul plans în doină de-un suflet pătimit

Şi-al mamei chip-icoan ăpe-altare însfinţit

Şi neamul din ţărână la ceruri ridicat,

Strămoşul din Columnă în piatră înstelat.

 

Să nu uităm că toate-s sămânţă de lumesc,

Că din iubiri şi patimi a noastre vieţi îmi cresc,

Pe cei urcaţi la ceruri tu fă-mi-i veşnicie

Ca-l  nostru gând perpetuum, mereu la ei să-mi fie.

                                      ***

Acum te du-n rotire spre cerurile ‘nalte,

Luceafăr fii pe boltă în miez adânc de noapte,

Iar din celeste spaţii ne ţine-n ocrotire

Şi peste noi revarsă speranţe şi iubire.

 

Noi încă te vom ţine icoană pusă-n ramă,

Un gând ce lăcrima-va în clipele de taină

Şi-n candelă de suflet, tu muc de nemurire,

Vei licări cât vremuri s-or face amintire.

                 

CÂNTEC    LUI   EMINESCU

Ne-ai învăţat cuvântul  ne fie înviere

Şi moştenita limbă un fagure de miere,

Să nu-nşelăm speranţa ce încă ne-a fost dată,

Să ardem în iubirea bobocului de fată.

 

Din vis făcut-ai aripi să poată muritorul

Să urece-n nefiinţă, să ia din tine zborul,

Plecând spre zări deschise şi large infinituri,

Să se-ntrupeze încă-n, nepieritoare mituri.

 

Să guste din plăcerea puterilor divine,

Să-mi fie călătorul  prin lumile străine,

Să ţină soarta lumii în mâna-i tremurândă,

Să scurme taina vieţii din mintea lui flămândă.

 

Ne-ai dat apoi Luceafăr să-nfiorăm iubirea

Si-n căile celeste să ne aflăm menirea,

Si vârsta cea de aur cu inima curată,

Şi-ntorsul în pruncia fiinţei nepătată.

 

Pădurea fermecată cu lacul de cleştar,

Şi-n nopţi sub clar de lună iubirile de jar,

Şi lebăda pe ape ducând a noastre vise

Prin căile luminii din ceruri necuprinse.

 

Tu ne-ai lăsat icoane ce-or atârna la grindă

Iar sufletu-ţi altare pe toţi să ne cuprindă,

De ochiul vieţii noastre va lăcrima lumină

Om nemuri cu tine, în veacuri ce-or să vină.

                              

                                 

                   DE   S-AR   PUTEA

   Lui Eminescu

Preamăritul de-o să-mi deie înmiita lui putere

Să te-nviu pe loc aş face-o, şi un pumn de ani avere

Ţi-aş mai da să duci în spate, să visezi,  ca-n nemurire

Să te duci, de astă lume mi te-o vrea să-i fii solie.

 

Că doar tu îmi ştii ca nimeni harta celor infinituri

Când umblat-ai cu-a ta minte să dezlegi a sale mituri,

Şi prin Căile Lactee drum făcut-ai de iubire,

Întorcând a lumii timpuri spre a ta copilărie.

 

Şi-un  Luceafăr coborât-ai din neanturi lucitoare

Cu iubire suflet tânăr de fecioară să-nfioare,

Să se-mbete-n fericire şi-n iatacul cel ascuns

Schimb să dea pe-o sărutare, nemurirea lui de sus.

 

Ne-a mai dus prin codri negri şi la margine de mare

Să-i cunoaştem începutul şi sfârşitul de cărare,

Şi-n istorie cu sine ars-am inima în pară

Să-nstelăm pe veci trecutul cu iubirea lui de ţară.

 

Nu sunt eu nici Preamăritul şi nici am a Lui putere,

Dar a tale versuri toate îndulcite-n a lor miere

Înălţa-vor a mea minte searbădă, nepârguită,

Către căile celeste ce-i în toate veşnicită,

 

Ca să văd nemărginirea întinzându-se-n mişcare

Şi nimicul care suntem pe a timpului cărare,

Doar atuncea vom pricepe câte-au stat în el tăcând

Şi-nfinitul cum străpuns-a cu sclipirile-i de gând.

 

Fără el, în veci rămânem prinşi în tina frământată,

Iar în nopţi neadormite, sus pe bolta înstelată

Vom vedea doar galbeni aştri, stând sleiţi şi-n nemişcare,

Negândind că şi pe-acolo, viaţa-ntinde-a ei hotare

 

Înfrăţiţi cu Eminescu în lungimea unui vers

Veşnicie îi vom face, nelăsându-l lumii şters,

Leac la suflet îl vom pune, şi-n fântâna unui gând

Zburător cu negre plete, îndrăgi-l-om, rând pe rând.

                                  

UNDE   ÎNCĂPUT-A  OARE?

     Motto: ,, Al tău vers de poezie

                    E fior şi e trăire’’

Unde oare încăput-a  într-o minte omenească

Câte toate-s cunoscute despre viaţa cea lumească,

Şi-ncă taine neştiute ce-s ascunse-n mii de mituri

Despre lumi necunoscute din adânc de infinituri.

 

Despre cât de larg e cerul cu puzderia-i de stele

Ce se-adună-n roi de astre îndesate-n Căi  Lactee,

Despre neagra cea Genune ce născut-a-ntr-o clipită

Din nimica Universuri şi-apoi lumea infinită.

 

Despre Timpul care n-are nici trecut nici început

Unde noi suntem nimicuri trăitori pe-un fir de lut,

Despre dâra de Lumină ce străbate-n fulgerare

Cu iuţeala ei distanţe, greu cuprins-n numărare.

 

Despre taina Nemuririi cunoscută doar de Zei,

Despre fiii de lumină întrupaţi în Dumnezei,

Despre toate ce se-ntâmplă sus prin căile celeste

Unde noi, neştiutorii, zicem: file-s de poveste.

                             ***

Mai apoi, el adunat-a din cea lume pământescă

Doruri cât-s din iubire în fiinţa omenească,

Patimi, lacrimi, înălţare din cel suflet ars de dor,

Coborârea în genune când iubirile îmi mor.

 

Şi –apoi dragosta de ţară moştenite din strămoşi,

Şi durerea din robia unor ani nenorocoşi,

Şi pomelnicul de fapte ce urcatu-ne-a-n mărire

Când cu viaţa dată vamă ne-am făcut cea dăinuire.

 

Unde oare încăput-a în lărgimea minţii sale

Câte-n lume îs ştiute, bucurii, durere, jale,

Şi de-asupra, peste toate, cea de geniu scânteire

Ce îi face al său nume, veşnicească-n nemurire.

                                

O  CLIPĂ  DOAR  GÂNDIND  LA  TINE

Într-un rând de poezie, tu, mărite Eminesc,

Ale noastre toate simțuri înălțat-ai la ceresc,

Să gustăm dumnezeirea ce ai pus-o în cuvânt,

Să-nfiori un suflet care, trecător e pe pământ.

 

Ale tale fost-au toate în a ta copilărie:

Cea pădure arămită, frunza galbenă din vie,

Șipotul cu apa-i rece, crângul cela înflorat

Și poveștile pe care niciodat nu le-ai uitat.

 

Tu ne-ai dus, întorși cu gândul, în cea vreme de-nceput

Când strămoșii noști jertfelnici erau vetrei noastre scut,

Când iubirea de moșie era viața dată vamă,

Când sub umbră de credință, de nimic n-avut-am teamă.

 

Toate tu le-ai pus măestru în lungimea unui vers

Ce cuprins-a-n el pământul, nesfârșitul univers,

Bolta noapți  înstelate cu luceferii în roi

Și iubirea unei fete, pământene ca și noi. 

 

Nimeni n-a știut ca tine ce-i iubirea-adevărată,

Cât divin și cât durere-i într-o lacrimă de fată,

Ce-i genunea care naște universul din nimic,

Și cum el, cât e de mare, stă în degetul tău mic.

                              *

Har ți-a pus în a ta minte Domnul nostru din ceresc

Să fii steauă lucitoare peste-ntinsul omenesc,

Să ne pui, cu-a noastre toate, într-un vers de poezie,

Și din ce suntem nimicuri, tu ne fă să fim vecie.

 

Noi, întinători  în toate, într-o rugă lăcrimată

La Măritul îi vom cere, deie-ți veșnicia toată,

Să rămâi în scânteiere pe întinsul Lui ceresc,

Câtă viață încă fi-va, pe aicea, prin lume

                     

TU MARE  DOMN  AL LIMBII  ROMÂNEŞTI

Tu MARE DOMN al Limbii Româneşti

Ce-n noi ai pus fior şi nostalgie,

Cu-n vers ne-ai dus prin lumile cereşti

De la izvorul său, spre veşnicie.

 

Să ştim că pe acol’, prin nesfârşituri

Sunt alte legi ce-s greu de înţeles,

Pe care noi le-am întrupat în mituri

Ce minţii noastre dau adesea ghes.

 

Tu ne-ai întors trăirea în pruncie

Să mai simţim cum fost-am la-nceput,

Să ştim că-n puritate-a fost să fie

Curatul vieţii-n care-am încăput.

 

Apoi ca taină, tu ne-ai dat iubirea

Să ne-nfioare simţul omenesc,

Divinul să ne-mbete fericirea

Şi să ne-nalţe sufletu-n ceresc.

 

Şi ne-ai purtat prin crânguri şi pădure

Să ne-ndulcim simţirea cu senin,

Să ştim că frumuseţea-n veci purure

Îmi stă şi-n firul ierbii, de-l privim.

 

De suntem slabi, tu datu-ne-ai puterea

Purtându-ne în lupte cu-a mei buni,

Ca-n mari Columne să ne spunem vrerea

Cum au făcut vitejii mei străbuni.

 

În vers ţi-ai pus din suflet lăcrimare

Să-i picuri pe acei ce pătimesc,

Să mi-i  înalţi pe rând, pe fiecare,

Din păcătoasa tină, spre ceresc.

                         *

Tu MARE  DOMN al Limbii Româneşti

În suflet te vom face veşnicie,

Că tu de-apururi, Eminesc ce-mi eşti

Vei fi în viaţa mea, jertfelnicie.

               

IUBINDU-TE-NDRĂGINDU-TE

Tu steaua mărilor,

Luceafăru-nserărilor,

Lumina veacurilor

Care-au trecut,

Făne-nceput

Citindu-ți gândurile,

Iubindu-ți cânturile,

Simțindu-ți dorurile

Ce le-ai avut

Și ți-au trecut,

Înfiorându-te,

Smerindu-te,

Căindu-te,

Că n-ai putut

Să fi avut,

Toate pământurile,

Cu toate cerurile,

Și toate mările,

Să le păzești,

Să le-mblânzești,

Să le-ndulcești,

        Cu dragostea ta.

 

Seca-vor mările,

S-or stinge zorile,

Veni-vor uitările

Peste pământ.

Da-n al nost gând,

Mereu tu stând

Ne fi-vei sfânt,

De închinat,

De lăudat,

De neuitat

       Vecii la rând.

 

       

REÎNTORSUL

         Lui Eminescu

          Motto:’’ Din teiul neuitării înflorit

                         Înmiresmată ploaie mi se cerne,

                         Să plângem cel Luceafăr nemurit

                         Plecat în amitire, prea devreme’’.

Rătăcitor prin Căile Lactee

Spre stele ce se văd ori au apus,

O clipă s-a oprit din drum să-mi steie

De vorbă cu Măritul, colo sus.

 

Să-i spuie câte multe îl apasă,

Şi ce bolnavă-i lumea părăsită,

Ce dor i-o fi de-acum de sfânta-i casă

De cel izvor, de iarba înverzită,

 

De fata ce i-a dat o sărutare

Făcându-i fericirea înmiită

De marea necuprinsă-n legănare,

De lacul din pădurea adormită,

 

De viaţa lui trăită în durere,

De cei străbuni din mituri care-l cheamă,

De Doina noastră veche unsă-n miere,

De luncile-n florite fără seamă.

 

Măritul îl ascultă, şi îl doare

Că mi l-a pus devreme-n veşnicie,

Porunci a dat din ceruri să coboare

Şi-n noi sălaş să-şi cate, vremi o mie.

                 

                            HOŢ DE VISE

   

Pe lângă plopii fără soţ

Trecut-a Eminescu ieri

Şi pe furiş, dibaciul hoţ

S-a dus să fure primăveri.

 

Şi-o floare-albastră din grădină

Şi-arama codrilor de fag

Şi un Luceafăr de lumină

Şi-o fată ce-l aşteaptă-n prag.

 

Şi-un vers din doina întristată

Şi o crăiasă din poveşti

Atât de fragedă luată

De Cupidon, cel îndrăzneţ.

 

Şi viaţa sa, cea lungă clipă

Şi doruri ce s-au risipit

Şi mari iubiri trăite-n pripă

Într-o clepsidră de argint.

 

Şi anii săi de fericire

Şi timpu-acela necuprins

Şi un crâmpei de nemurire

Şi-un colţ de rai, trăit în vis.

 

Şi un sărut cât o vecie

Şi-o lacrimă de dulce rouă

Şi-o clipă-amară de iubire

Trăită-n doi, sub lună nouă.

 

Cu toate astea ce-a furat

S-a dus purtat de dor în vânt

Mi le-a topit în gând curat

Şi le-a turnat într-un cuvânt.

 

Tu, Eminescu, hoţ pribeag,

Mai vin la noapte de mă fură,

Te-oi aştepta cu dor şi drag

S-aud un vers din a ta gură.

 

Voi spune la vecinii mei

Că stai ascuns în amintire

Şi parfumat cu flori de tei

Te-ai dus pe valuri de iubire.

            

                              EMINESCU  E  CU  NOI

După sfințirea bustului Eminescului

     de la Mănăstirea din Sărmaș

Acum, că  suntem singuri, veniți puțin aproape

Ca să vă spun că-n voie am petrecut în noapte

La sfânta mănăstire cu toții împreună

Și cântece cânta-am ținându-ne de mână.

Și îmbiat de gazde, așa cum e firesc

La masa noastră-ntinsă chiar domnul Eminesc

A cobort din soclu de ziua dumnealui

Lăsându-și cea scurteică-n chilie, într-un cui.

Și cu-n pahar în față din vinul bun, popesc

Am povestit de toate ce încă-s în lumesc.

Apoi, când cel luceafăr a scânteiat în noapte,

Când vinul ne făcut-a ca să vorbim în șoapte,

El dusu-s-a-n rotire spre lumi de necuprins

S-aprindă cu lucirea-i, al nostru dulce vis.

   

  RUGĂ   PENTRU    LIMBA    ROMÂNĂ

Doamne, ce-ai făcut atâtea pentru raiu-ţi din poveste

Unde neamuri nesfârşite dimpreună veşnicesc,

Fă de vrei, ca toţi aceştia să vorbească romăneşte

Că nu-i limbă mai frumoasă pe întinsul tău ceresc.

 

Are miere în cuvinte şi e leac de pus la rană

Dacă ţii în al tău suflet tăinuitele dureri,

Ea împacă şi uneşte, ce dezbină şi destramă

Şi e vorba îndulcită la iubiri de primăveri.

 

Şi-apoi Doamne, rugi smerite ce ’nălţăm la ceruri sus

Pline toate de nădejde pusă-n ultima speranţă,

Doar în limba românească au cuvântu-n jale uns

Când cerşim iertări spăşite, la păcatele din viaţă.

 

Şi-apoi doina cu aleanul, şi-apoi dorul cu fiorul

Nu Tu pusu-le-ai, Mărite, în cuvântul eminesc?

Inimi toate să tresalte, însfinţească-se cu dorul

Când poeţii vruţi de tine, româneşte glăsuiesc?

 

N-ai pe boltă un Luceafăr înroit cu alte stele

Care-n noapte luminează nesfârşitul Tău ceresc?

Şi-apoi raiul fără margini, îmbuibat cu toate cele

Nu e plin de noi românii, ce pe Tine te slăvesc?

 

De-asta fă a noastră vorbă toţi pe-acolo s-o vorbească,

Că e limbă de Cazanii însfinţită de dieci,

Şi e veche ca Adamii din grădina cea lumească

Ce ne-ai dat-o să o ducem, din-ceputuri până-n veci.

                                 

             Poezii pentru acest sfârșit de săptămână, menite  a vă  mângâia sufletul vostru,  acum în preajma zilei Eminescului.

                                                                       

 

Add comment


Security code
Refresh

Sondaj

Ce părere aveţi despre acest site ?
 

Cine este online

We have 347 guests and 1 member online

Statistici Site

  • 3705 registered
  • 0 today
  • 0 this week
  • 279 this month
  • Last: GkadmirFlum
Ulti Clocks content

Reclama Dvs

Librarie Online. Zilnic ultimele carti noi, promotii si reduceri. Carti pentru fiecare cu livrare din stoc.

Site Gazduit De

armand-productions3

 


feed-image Feed Entries

Poemul din metrou