Mircea Dorin Istrate: Poeme Print
User Rating: / 1
PoorBest 
Written by Ştefan Doru Dăncuş   
Saturday, 03 February 2018 15:38

 

UN  PUNC  DE  SPRIJIN

Ce e un punct, gânditu-v-ați vreodată?

În el, nimicul, câtă e putere?

De-l pui după o frază ea se gată

Și după ea, o alta poate-mi cere.

 

De mi-l despici pe rând în bucățele

Îmi vezi că parcă nu mi se mai gată,

Atâtea-ncăp în el, cât cer cu stele

Tot îndesând bucată cu bucată.

 

Un punc de prijin dați-mi și pe dată

Vă mișc tot universul în rotire,

Dar nu-l găsiți, v-asigur, niciodată,

Că de-l găsiți ar fi nenorocire.

 

De-aceea-n universuri nesfârșite

Nimic și nimeni n-ar putea vre-odată

Să schimbe soarta lumii veșnicite,

Ce de cerescul Domn, a fost ea dată.

 

Un punct e un nimic, fără valoare,

Dar din nimic născutu-sa cea lume,

Și tot un punct s-o face când ea-mi moare,

Mereu să-nvie ceea ce apune.

 

DĂRUIȚII  CU  VISARE

Viața toată ne-o petrecem în real și în visare,

În lumesc, că ne-nconjoară, și-n dorinți, ca fiecare,

De rămâi prea mult aicea în rigidul pământesc

Inima și al tău suflet, de simțire se golesc.

 

Visul numai te ridică din morcilă înspre stele,

Îți înalță al tău suflet ca-n simțirile-ți rebele

Dezrobit să fi de toate ce te țin aici legat,

Să devii dup-a ta vrere, zborător desferecat.

 

Să te faci, cum vrei în gându-ți, împărat ori cerșetor,

Să iubești ce ție-ți place îmboldit doar de-al tău dor,

Să cutreieri lumea toată fericit ori supărat,

Să urăști, să plângi, să suferi, cu-al tău suflet, întristat.

 

Iar de mintea ta deschisă în visare o să-mi steie

Colindând prin universuri încâlcite căi lactete,

Demiurg vei fi în toate, născător de lumi celeste,

Dădător de vieți și moarte printre lumile aceste.

 

Doară cei care visează pot atinge fericirea

Și-n înalta lor simțire pot gusta dumnezeirea,

Ei sunt cei aleși de ceruri, într-u toate dăruiții,

Care poartă-n a lor suflet, har și aripă de sfinți.

 

ÎMI  MOARE  SATUL

S-a schimbat de-acum țăranul, ce mi-a stat aici, pe vatră,

Stâlpul cel de veșnicie, ce crezutu-l-am odată

C-o rămâne-n veci-purure purtător de preacurat,

De-adevăr, de simțăminte, de fior neîntinat.

 

De corvoadă ne-ntreruptă de din zori și până-n seară,

De cea rugă la Măritul, plânsă-n lacrima-i amară,

De-nfrățitul lui cu țara și cu neamul  în nevoi

Și cu viața-i dată vamă blestematului război.

 

Nu mai simte, ca odată, așteptata cea colindă,

Când, c-o lacrimă fierbinte sta cu pruncii ceia-n tindă

Amintindu-și cum odată, fost-a și el vestitor

Și apoi la satul roată, așteptatul urător.

 

Nu mai ține post de-o vreme, n-a mai fost la spovedit,

Nici la joc la popa-n șură că de-acuma-i învechit,

Nu mai sunt băndași să-i cânte pe doi poli și-un chil de vin

La vre-o nuntă, la botezuri, de iubire și de chin.

 

El, pălmașul, talpa țării, el smeritul răbdător,

Și-a uitat de-acum menirea, nu-i mai sfânt, nici jertfitor,

Nu mai are drag de huma ce i-a dat de-mbucătură,

E sătul de ploi, de vânturi, iarna-n ger, vara-n căldură.

 

Nici copii el nu mai face, că la ce de-acum să-i țină?

Să mi-i de-a la-nvățătură, ca apoi să-i bage vină

Că degeaba necăjit-a el și ei, vre-o zece ani

Ca s-ajungă-n țări străine robi la alții, pe doi bani?

 

D-apoi satul fără dânși, iute Doamne-mbătrănește

Și din tot ce-a fost odată, el de-acum se pustiește

Și se stinge-n priveghere ca un muc de lumânare,

Ca o rugă-nlăcrimatdeă, cerșetoare de iertare.

                                  *

El și satul, două inimi ce venitu-le-a sorocul     

Să se stingă în tăcere, că sfârșitu-și-au norocul,

Și-au trăit de-acuma viața și-or rămâne să se știe

Fostă clipă de-nceputuri, puse-n cuib de veșnicie.