Home Poezie Mircea Dorin Istrate: Poezii pentru sâmbăta seara, din volumul-manuscris ,,MÂNGÂIATA CLIPĂ”
Mircea Dorin Istrate: Poezii pentru sâmbăta seara, din volumul-manuscris ,,MÂNGÂIATA CLIPĂ” PDF Print E-mail
User Rating: / 1
PoorBest 
Written by Ştefan Doru Dăncuş   
Sunday, 11 February 2018 15:29

 

COBORÂȘURI  ȘI  SUIȘURI

Voi știți că viața-i una și-așa cum ne e  dată

Mereu cu-a noastre fapte de-apururi o-mpănăm,

O coborâm în hăuri cu voia noastră toată

Când prea ades păcatul dulciu îl încercăm.

 

Cu gândul și cu fapta ne și urcăm în slavă

Făcând un pas nainte pe-a vieții cărăruie

Și tot cu ele Doamne, când cea voință-i slabă

Cărarea ne coboară napoi, nu ne mai suie.

 

De noi depinde dară urcușul, coborâșul,

De punem ceva vieții, ori poate îi luăm,

De cum voința voastră vă caută suișul

Ori vrea în lenevie, aici să ne-nglodăm.

 

Urcușul vieții voastre nu-l fac, precum s-ar crede,

Nici vorbele frumoase, nici cele jurăminte,

Doar ceea ce rămâne, doar ceea ce se vede

Vor da măsura vieții, trăită înainte.

 

Apoi, o faptă bună aduce fericirea

La mulți ce-n jurul nostru ades îi bucurăm,

O faptă rea în urmă îmi lasă jeluire

Și multă suferință la cei ce-i întristăm.

 

Un bine dacă-l facem, vom fi cu-n pas aproape

De veșnicia noastră din rai dumnezeiesc,

Iar de-ați greșit vre-odată, o rugă spusă-n șoapte

Vă va ierta păcatul măruntului lumesc.

         

 

                  POTOPUL

Mai trimite Doamne încă un Poptop,

Că pe primul lume poate l-a uitat,

Îmi adună norii, scoate-le cel dop

Și ne-nneacă iară într-un revărsat.

 

Omul nu-nvățat-a c-ai mai vrut odată

Să îneci păcatul peste toate-ntins

Și l-ai pus pe Noe lumea s-o re-nceapă,

Să o facă nouă în al ei cuprins.

 

Tot mă-ntreb de-atuncea, cum se poate Doamne

De-ncolțit-a iară hameșul păcat,

Unde-a stat ascunsul, dacă nu în oameni

Ce în gând de taină încă l-au păstrat.

 

De la gând la faptă, ascuțita minte

A găsit atâtea feluri de păcat,

Pentru gust și simțuri, pentru vis și minte,

Pentru trup și suflet, fie-ndestulat.

 

Râvnitor la toate, pofticios la multe

Greu i-acuma Doamne omul de-nfrânat,

Te-a uitat pe Tine și pe cele sfinte,

Chip cioplit făcut-au altui Împărat.

 

Dac-așa va merge lumea înainte

N-om urca Mărite, suflete-n ceresc,

Scoborâm în iaduri, că nu ținem minte

De cât glodul tinei din acest lumesc.

          

 

TÂRGUIND  VECIE

Bătrâne timp, pe unde colinzi de unul singur

Lungindu-ți veșnic umbra prin largul necuprins?

Tot dându-mi ca pomană clipita-ți să mă bucur

Și-apoi mi-o iei degrabă, să simt că m-ai învins?

 

Avarule, lungește nimicul ce mi-l dărui

Ca-l tău e tot, știu bine, de-acum până-n vecie,

Așa că-n a mea rugă, de-acuma-ncolo stărui

Să-mi dai, că ai de unde, mai mare cea felie.

 

Mă ține dară numai, cât muntele din zare

Un mușuroi s-o face pe-ntinsa cea câmpie,

La tine vreme fi-va cât pleoapa-ntr-o bătaie,

La mine, cel nimicul, mi s-o părea, vecie.

 

Tu n-ai să pierzi nimica, că vremea ce-a trecută

Nici n-ai s-o simți vre-odată că-i lipsă undeva,

E-un fir cât un grăunte din stânca cea tăcută

Ce-i vârful unui munte semeț, din calea ta.

 

Dar  de gândesc mai bine, la ce să vreau vecia

Că și cât e mi-ajunge să am de pătimit?

Destulă-i astă viață să știu ce-i măreția

Și-amarul vieții încă, să am de suferit.

 

De ce să văd născarea ieșită din genune

Și fala și puterea și moartea în durere

În lunga veșnicie? cu rele și cu bune,

Când toate-s într-o viață de muritor, ce piere.

 

Așa că îmi ajunge cât datu-mi-a Măritul

Să fiu un pas nainte pe-a vieții cărăruie

Și eu am fost odată ca alții, începutul

Și-n urma mea un altul de mine-o să rămâie.

                                  *

                   A noastre vieți sunt clipe din lunga veșnicie,

Sunt mici, neînsemnate, dar cap la cap legate

Fac, cât va ține lumea, o  urmă de vecie

Născută ca și mine, datoare cu o moarte.

                    

 

                   SĂ  PREȚUIM  CEA  VIAȚĂ

În fiecare seară, prin rugile nălțate

Cerșim la Preamăritul, atâta cât trăim

Un pic de timp ne pună și-un dram de sănătate

La  trudnica viața, ca-n zile s-o  lungim.

 

Oricât i-ar merge bine, nu-i om pe astă lume

Să mi-l scutească viața de griji și de nevoi,

Să aibă cât trăiește doar zile lungi și bune,

Să nu îmi de-a ca racul, vre-odată înapoi.

 

N-ar ști ce-i bucuria, n-ar ști ce e plăcerea

Și n-ar gusta pelinul necazului ce vine,

Că doar atunci când omul cuprins e de durere

Va prețui ca lumea clipita lui de bine.

 

Trăiesc și-i o izbândă ce-o am din partea vieții

Și-atâta numai dară mă face fericit,

Mai fac pe-aicea umbră și stau în calea morții

Trufaș și-n mare fală, că azi am biruit.

 

Ce-o fi de mâine-ncolo, vede-a-voi altădată

De m-oi scula ca astăzi în gând cu-n bob speanță,

Apoi, de-aici nainte lăsa-voi sfânta soartă

Să facă ea ce știe, cu trecătoarea-mi viață.

                 

 

                   SPĂȘITĂ  RUGĂ

Patriarh cu barbă albă, popi mai mici cu plete sure

Și mulțime de noroade presmeriți la-nchinăciune,

Urcă dealul, în tăcere, tot găndind cum o să fie

Slujba sfântă de-nviere, noaptea la Patriarhie.

 

Ei îmi știu c-aici cu toții fi-vor măcar pentr-o vreme

Preaspășiți și-n rugăciune, căutând la sfinte semne

Ce le zică c-a lor rugă urcătoare spre ceresc

Se va-ntoarce c-o iertare, la păcatul lor lumesc.

 

Muritori plini de păcate, vă mințiți cu bună știință,

Preaștiind că el, păcatul, mi se șterge-n umilință

Suitoare din cel suflet, din simțirea ta curată,

Împănată cu iubire și cu faptă-adevărată.

 

Că așa, c-o rugă-două și cu vorbe îndulcite

Spuse-n gând, privind altarul cu icoane scorojite,

Orișicine lepăda-s-o de păcatul ce-l apasă

Și-ntr-o clipă fi-va iară, pur, curat, copil în fașă.

 

Iertător îmi e Măritul, dacă faci mărturisire

Din adâncul celui suflet, din întreaga ta simțire,

Dacă gândul tău din minte e smerit și  e curat,

Dacă știi că rău făcut-ai și intrat-ai în păcat.

 

Așadară, nu contează de e mare sărbătoare

Cu mulțime de noroade către ceruri rugătoare,

Poți să fii de unul singur în  pustiul necuprins

Numai ruga ta să fie, focul inimii nestins.

 

Roagă-te spășit creștine, ca la maica ta odată

Când copil făcut-ai rele și cereai iertări la faptă,

Că de sinceră ți-e ruga și regreți tot ce-ai făcut,

Domnul te-o ierta-nc-o data, să fii iar, ca la-nceput.

                 

 

TOCMEALĂ

Cumpănește Doamne buna-Ți judecată

Când voi fi la Tine ca să hotărăști,

Unde mă voi duce, ca vecia toată

S-o petrec în iaduri , sau în lumi cerești.

 

N-aș vrea să Te supăr, dar îmi ține seamă

Că sunt om din lumea care mi-ai făcut-o,

Că mi-ai fost atuncea tată bun și mamă,

 Că viața asta Tu mi-ai dăruit-o.

 

Că la începuturi am trăit în raiul

Cela cu de toate încă îndulcit,

Că mi-ai dat ispita să încerc păcatul

Și de-atunci de-acolo Tu mai izgonit.

 

Am în mine Doamne, bune, dar și rele

Bine-amestecate ce mă ispitesc, 

Fac și fapte bune, multe bunicele,

Recunosc, spun sincer, multe mai greșesc.

 

Tu-ai făcu atîtea într-o veșnicie

Ca să iasă bine cele din ceresc,

Eu, sunt începutul în ucenicie

Și-s atâtea strâmbe în al meu lumesc.

 

De-asta multe-mi iartă când ajung la Tine

Să îmi faci socoata ceea de-ncheere,

Mai închide ochii, fă să iasă bine

Și-n a Tale raiuri pune-mă-n plăcere.

 

Dă-mi pe-acol de muncă tot ce ai mai greu,

Să îți sap grădina, să îți mătur raiul,

Poate-așa m-oi scoate, ca să merit eu

Loc  în rând cu ceilalți, câștigându-mi traiul.

         

 

                  COMOARA  TĂINUITĂ

Mărite, ni se zice c-ai pus smerit în noi,

Nădejde și iubire și gând de împăcare,

Atunci, de ce adesea suntem atât de goi,

De răi cum nu sunt alții, hapsâni,  fără-ndurare?

 

Cândva, pe la-nceputuri, mi te iubea prostimea

Și-n focuri pentru Tine ar fi sărit de vii,

Apoi, încet cu-ncetul, la rând viitorimea

A tot uitat  de Tine, făcând nemernicii.

 

Tu i-ai lăsat o vreme să-și vadă rătăcirea

Și unde îi adus-a păcatul omenesc,

Să știe că-nainte au doar nenorocirea

De nu se-ntorc spre Tine și nu mi se căiesc.

 

Dar și  așa Mărite, puțini sunt ceia care

Te au pe Tine-n suflet icoană-n preaiubit,

Tu, Iertătorul lumii, mereu le dai iertare

Chiar dacă ei, ca lașii, cândva Te-au pironit.

 

E greu de-acum dezvățul de cele dulci păcate

Ce întinează omul trăgându-l către iad,

Îți trebuie tărie, vioință, mii de  fapte

Făcute cu iubire, și-atuncea ele cad.

 

În noi și-n al nost suflet îmi e dumnezeirea

Ce-ai pus-o la-nceputuri comoară de-nmiiit,

De-aici vine trezirea, de-aici vine pieirea

Când pentru noi o ținem și nu-i de dăruit.

                 

 

DIN  RĂU  ÎN  RĂU

Socoate-ne Mărite prea fricoși,

Prea lași, nemernici cât o târâtură,

Că n-am dat lumea asta la întors,

Că mult prea mult am tot bătut din gură.

 

C-am fost ademeniți și ne-am lăsat

Atrași de mierea micilor plăceri,

Că prea puțin la Tine ne-am rugat

Și-am tot uitat păcatele de ieri.

 

Ce-a fost pe noi a fost pe ceea lume

Dar n-am făcut nimic s-o îmbunăm,

Ne-am complăcut în vechile-i cutume,

N-am înoit nimic, să mai săltăm.

 

Ne tot hrănim cu micile nimicuri

Ce-n viața trecătoare ne-or tot minte,

În noapre vieții astea-s niște licuri

Străluminând  doar câteva clipite.

 

A noastră urmă n-are măreție,

O spulberă o zbatere de vânt,

Ne vor uita urmașii pe vecie

Că am trăit vre-odată pe pământ.

 

E timpul Doamne să alegi odattă

Cât ne mai ții cea viața mincinoasă,

Mai șterge-o înc-odat și-adu o altă,

Cu buni creștini, cu viață cuvioasă.

 

Că ce-i acuma n-are vindecare

Și-o tot lungim de astăzi până mâine,

În capul țării nu-i nici o valoare,

Iar talpa n-are-n ea înțelepciune.

 

Am fost Mărite, buni creștini odată,

Crescuți în mare dragoste de țară,

Dar ce-i acum pe-aici, mai niciodată

N-a fost atât de rău și de ocară.

               

 

                  IERTĂTORUL

Cum de mai crezi Iisuse în neamul  trădător

Ce azi  mi te ridică în cinste și-n onoare,

Și de nu-i faci pe voie, așa cum ei îmi vor

Se leapădă de Tine și cer să mi te-omoare?

 

Nu l-ai făcut să vadă minuni  dumnezeiești?

Să simtă că puterea din ceruri este-ți dată?    

N-ai împărțit povețe și pilde vii, lumești,

Priceapă orișicare că voia ți-e curată?

 

De ce se îndoiră cu-atâta ușurință

Cei cu speranță-n cuget ce te-așteptau pe Tine?

Nu crezi că-n a lor suflet, puțina lor credință

E încă mult prea slabă, să schimbe rău-n bine?

 

Mi-i lasă-n suferință și-atâta cît trăiesc

Să nalțe rugi la Tine cu ochi-nlăcrimați,

Smeriți să îți cerșească un semn dumnezeiesc,

Și-n fiece clipită, să-mi ceară-a fi iertați.

 

Nu vezi cum iar păcatul de ei mi se lipește?

Cum mi  se-ndepărtează de sfânta Ta chemare?

Cum vorba ligușită pe toți îi îndulcește?

Cum fala și mărirea mi-o cată fiecare?

 

Necopți sunt încă Doamne spre a primi iertare

Ca-n cerurile Tale să-i veșnicești pe rând,

Mai dă-le suferință să ceară îndurare

Din suflete, din inimi, din lăcrimatul gând.

 

Așa vor ține minte c-au fost iertați odată

Și înc-a doua oară nu fi-va în curând,

Și că iertarea ține de-or face bună faptă,

De nu se-ntoarce roata, și iar ajung cerșînd.

 

Prea Te-ai grăbit Iisuse atunci pe Sfânta Cruce

De ne-ai iertat de grabă făcutele păcate,

Și ne-ai lăsat cel suflet în raiul Tău să urce

Deși nu fost-am vrednici, după a nostre fapte.

                  

 

                   ÎNDEMN

Mai mergeți la biserici și vă-nchinați la sfinți,

Le ierte din păcate trecuților părinți,

La mame,  care-n chinuri  adese ne-au născut,

La tații noștri care, cu grijă ne-au crescut.

 

La neamul ce aproape ne fost-a la nevoi

Că-i viță creștinească ajunsă pân la noi,

La toți ce ne-ncojoară, prieteni și vecini,

La nașii duși din lume, la bunii noștri fini.

 

La preasmeritul preot, că el ne-a botezat

Și-n trecerea de vreme tot el ne-a cununat,

Și ne-a-nvățat ca-n viață în umbra lui Hristos

Să mergem în credință, că-i drumul norocos.

 

La neuitații dascăli ce datu-ne-au de toate

S-avem învățătură din slovele din carte,

Și drag de sfânta țară, de glia strămoșească,

De moșii ce-n vechime știut-au s-o păzească.

 

La satul și hotarul cu-a lui îmbucătură

Ce ne-a ținut în viață în anii ce trecură,

La țintirimul care, sub umbra-i de melin

Ne-așteaptă în tăcere, acol să hodinim.

 

La casa cea bătrână, cuibar de veșnicie

Ce rai ne-a fost odată în cea copilărie,

La Dâlma cu frăguțe și-o buză de izvor,

La  crângul plin de floare, de vrajă, de fior.

 

La toate ce pierdut-am când am plecat din sat

La cele ce de-atuncea acolo le-am lăsat,

La toți și câte toate-s de-acuma un pomelnic

De cele care-n viață n-am fost la toate vrednic.

                                 *

Cu ochiul minții voastre, în bob de lăcrimare

Cu gândul mi-i cuprindeți pe rînd, pe fiecare,

Și dezlegare cereți la ceruri și pământ

Să  fim, de merita-vom, cu toți în raiul sfânt.

              

 

                   ALEGERE

Scoboară Doamne raiul ce-l promis

Aicea  pe pământ o ziuă lungă,

Să vadă toți că nu-i un simplu vis

Și-acolo, ce-i ce-s vrednici, or s-ajungă.

 

Pe-acolo nu pândește coasa morți

Și-n  fericire toate se petrec,

Topită-i în lumină umbra nopții

Și  zilele în clipe mi se trec.

 

Dulceața-mbucături e-n lumină

Și tot în ea vecia ți-o petreci,

Zi după zi, la rând tot vin să vină,

Și veacuri în clipite poți să treci.

 

Pe-acol e pace-n lungă bucurie             

Și-a lumii neamuri astfel viețuiesc,

E-un cuib de vis prelins în veșnicie,

Pătruns adânc de duh dumnezeiesc.

                     

De le-or vedea pe astea încă toate

Și s-or simți o ziuă în ceresc,

S-a lămuri norodul că se poate

Acolo să-mi steie toți ce vrednicesc.

 

Și-n altă ziuă Doamne, de-i socoate,

Adu și iadul încă pe pământ,

Să vadă toți urgia cu de toate

Ce nici nu plăsmuiește al lor gând.

 

Așa s-or hotărâră ei, pe dată,

Că e mai bine-n rai dumnezeiesc,

Și cît mi-or mai trăiră viața toată

Cuvântul ți-l urma-vor, în lumesc.

 

Cohorte de creștini pe-aici Ți-i face,

C-așa de-i lași îmi sunt ne-ncrezători,

Că ochii lor ce-îmi văd îi satisface

Mai mult de cât cuvânți, de-atâtea ori.

        

 

                   LA  SFAT CU  DUMNEZEU

Cu vorba-i prețuită ca învechiții bani,

Îngârbovit de vremi și anoptimpuri,

Îl văd pe moșu înjugat de ani,

Sătul de trai, de viață și de timpuri.

 

Cu munca s-a-nvățat, copil de-o șchioapă, 

Și  tot cu ea a început să urce,

I-a fost ca umbra pân s-o duce-n groapă

Și-abia atunci la toate-o pune cruce.

 

Parcă îl văd,  cum ostenit de muncă

Cu Domnu-ades la cină îmi vorbește,

Spunându-i că-i de coasă, jos în luncă,

Iar el bătrân îmi e și ostenește.

 

Mai scază-i Domnul ani duși în spate,

Sau deie-i sănătate și puteri,

C-așa cum e sărmanul, nu mai poate,

Că-i tot mai  rău, iar bine-a fost, mai ieri. 

 

Mai spune-apoi că încă se-nvoiește

Să-i facă Domnul dreapta Lui socoată

Și de-o ieși că el se-nvrednicește

În rai să-i facă parte meritată

 

Îi sune- apoi de lumea întinată

Ce se cufundă-n rele și păcate,

De viața unor tineri, desfrânată,

De câte încă-s de vorbit în șoapte.

 

Când stele-n noaptea neagră licăresc

Pe Domnu-l văd ca umbra cum se duce

Și cu-n oftat ne spune : mă grăbesc,

Să odihnesc de-acuma pe a mea cruce.

                              *

Mai câte-odat pe moșu-l întrebam

De se scoboară Domnul îm lumesc,  

El îmi spunea, cum nu, că noi umblam

Aici să face raiu-mpărătesc.

 

Și voroveam de toate, ca vecinii

Și ne plângeam de multele năcazuri,

El îmi spunea că-l mai înțeapă spinii,

Eu că a dat iar valea peste maluri.

 

Și-așa  treceau clipite neoprite

Cu  câte-s pe pământ și în ceresc,

De partea Lui sunt timpuri nesfârșite,

De partea mea, doar viața ce-o trăiesc.

                       **

Încerc și eu de-acum, de la o vreme,

Cu Domnul Dumnezeu să mai vorbesc,

La  poartă-i bat și mi se-arată semne

Că în curând cu El,  mă întâlnesc.

 

Add comment


Security code
Refresh

Sondaj

Ce părere aveţi despre acest site ?
 

Cine este online

We have 389 guests online

Statistici Site

  • 3705 registered
  • 0 today
  • 0 this week
  • 196 this month
  • Last: GkadmirFlum
Ulti Clocks content

Reclama Dvs

Librarie Online. Zilnic ultimele carti noi, promotii si reduceri. Carti pentru fiecare cu livrare din stoc.

Site Gazduit De

armand-productions3

 


feed-image Feed Entries

Poemul din metrou