Home Poezie Mircea Dorin Istrate: Poezii pentru sâmbăta seara
Mircea Dorin Istrate: Poezii pentru sâmbăta seara PDF Print E-mail
User Rating: / 1
PoorBest 
Written by Ştefan Doru Dăncuş   
Monday, 12 March 2018 10:13

 

INFINITUL

Întrebatu-v-aţi vreodată, uite-aşa, din întâmplare,

Cât de mare-i INFINITUL? Unde-ajung a lui hotare?

Cât îi trebe minţii noastre ca în dânsa să cuprindă

Spaţiu cela fără margini, care-ncearcă să se-ntindă?

 

Câte ASTRE, câţi LUCEFERI sunt în CĂILE LACTEE?

Câte căi împreunate se îndeasă ca să-mi steie

În ceva, ce mintea noastră nu-nţelege şi-i tot scapă,

UNIVERSU-I, ce-şi adună ca oceanul, tot ce-i apă.

 

Câte mii de universuri fac la urmă INFINITUL,

Largul cela fără margini, lungul cela, NESFÂRŞITUL,

Ce nu are-n mintea noastră nici valoare, nici măsură,

Că-i atât de larg şi mare, că nici poţi să-l spui c-o gură.

 

Gol se face-n mitea noastră de atâta preamăsură,

Nu-nţelegem cea mărime, unde-atâtea încăpură,

Unde nu-i nici jos, nici susul, nici lungime, nici lăţime,

Doar de-aici pînă departe, nesfârşită adâncime.

                                   *

Stau şi cuget, ca nebunul, tulburat peste măsură,

Prea e mare infinitul? Gândul meu poate mă fură?

Sau prea mic sunt eu, nimicul, în ocenul ce-nconjoară

Tot ce e în jurul nostru, ce m-apasă, mă omoară?

 

Eu mai zic, că şi NIMICUL este tot atât de mare,

În grăuntul lui de boabă se micesc mereu hotare,

De încap şi-aici nimcuri câte sunt în lumea mare,

Că şi-aici, de vrei socoată, nu poţi face numărare.

 

Atunci noi, pe unde suntem ca mărime şi micime

În lungimi de infinituri, în lăţimi de adâncime?

Suntem mici în faţa lumii ce pe noi ne umileşte?

Suntem mari în micnicia ce pe ea poate-o uimeşte?

 

Ne-nconjoară încă micul şi-ncă sigur cela mare,

Noi suntem poate la mijloc, nici nu ştim cumva în care,

Suntem mici la cela mare, mare dară la cela mic,

Iar când ei şi-or face voia, noi vom fi doar, un nimic.

 

Şi-apoi încă-n a mea minte mă întreb: ce ne-nconjoară?

Cum de încăput-au toate într-o tigvă mare, goală?

Cum de gândul nostru searbăd încă toate le cuprinde

Şi-ntr-o clipă scurtă, seacă, visul încă ni-l aprinde?

 

Şi-apoi sorii cei o mie, răspândiţi între hotare

În cât timp umplut-au SPAŢIUL de făcutu-s-a el mare?

Cât s-au strâns apoi de grabă, de făcutu-s-au fărâmă

Şi din bestia GENUNE, au ţâşnit ca din fântână.

 

Gândurile mele toate se-ncâlcesc deja de-acuma,

Dar în mintea mea năucă, mai rămâne încă una,

Eu, nimicul cela mare, cât o fi să mai trăiesc?

Şi urcat apoi la ceruri, cât acolo vieţuiesc?

                       **

Stau în nopţile senine numărând mulţimi de stele

Şi mă-ntreb: de unde oare izvorât-au toate cele?

Cine din nimic făcut-a infinitul nostru, cerul,

Să străluce-n miez de noapte, adâncind mereu misterul?

                               

                  

                

      

  

       ÎN VISUL UNEI NOPŢI DE TOAMNĂ

Sfârşită-i vară, pe-o căpiţă, din fânul strâns pân’ la-nserat,

Făcutu-mi-am un pat de floare să fiu de noapte mângâiat,

Ca-n visul meu, sub adierea înmiresmatului hogeag

Să am pe cerul meu de-asupra , Luceafărul , în chip de mag.

                                       *

E-o noaptă neagră, liniştită, cu luna într-un vârf de nuc,

E-atât de-aproape, de se pare, că de-ntind mâna o apuc,

În jurul ei, un roi de stele ca picurări strălucitoare      

Bătutu-mi-au în cuie cerul, făcându-mi rouă lucitoare.

 

Eu ca năucul stând pe-o rână, în lipsa somnului, în gând,

Încep,din colţul de pădure să număr stelele la rând,

Le săr pe cele-ndepărtate ce-s parcă-n neguroasă ceaţă

Şi mă apuc să-nşir luceferi, pe salba mea fără de aţă.

 

Apoi de-odat, mă duc cu gândul spre ceea steuă pâlpâindă,

Ce cu sclipirile-i şirete în mreje vrea să mă cuprindă,

Ca să mă ducă în visare în cerul ei de paradis,

Să-mi spuie taine mari, celeste, din colţul cel de necuprins.

                                           **

Pe pleoape simt un somn ca plumbul şi ochii mei se-nchid uşor,

Străfulgerând mă urc la cerul pustietăţilor ce mor,

Trecând în clipe de vecie pe lângă astre ce dispar,

În străfunzimi de galaxie, de care eu nici n-am habar.

 

Dar ce-i acolo-n cea ogradă de stele mari, năucitoare,

Cu forme şi culori vrăjite cum n-am văzut la noi sub soare?

Ce-s parcă stup din care iasă armate gata pentru luptă

Război să poarte cu-alte ceruri, din care unii mi se-nfruptă.

 

Ce tunet de se rup zăgazuri şi ce lumină orbitoare

Se-mprăştie prin universuri când steaua cade şi-apoi moare,

Ce urlete ca din genune te-nfricoşeză în fiori,

Îngheţă sângele în tine şi rugi înalţi ca să nu mori.

 

Câmpii de stele cad sub focul ce-nvăluie de-acuma cerul,

Şi-n spuza lor îmi cad luceferi, cum cade mielul în jungherul

Călăului ce-i curmă viaţa într-o secundă împietrită,

În urletul de disperare ce-i face viaţa lui sfârşită.

 

Războiul ce-a durat secunde îmi lasă-n urmă pace lină,

Aici n-o fi un strop de viaţă în mii de ani care-o să vină,

Pe-aceaste ceruri pustiite dintr-un afund de neştiut

Noi peste mii de ani afla-vom, ce-acum aici s- a petrecut.

 

În altă parte moare-un soare, iar ochiul lui încet se stinge,

În juru-i, hora de planete, îngheaţă-n noaptea ce le strânge,

Din el în el se surpă-ntruna măritul soare-ntr-un clipit.

Sorbind cu zgomot împrejururi, ce-a luminat şi le-a-ncălzit.

 

Apoi, la mii de ani lumină, din praf de stele în rotire

Se-ncheagă alte mii planete să-nvie vieţi de dăinuire,

Aşa că-n cerul de de-asupra se moare azi, se-nvie mâine,

E-o vânjoleală fără margini, de la sublim la nebunie

                                   *

Când timpul clipele-şi revarsă din negre găuri de genune,

Mor stele vechi să nască alte, într-un afund de colţ de lume,

Aici, un soare ne-ncălzeşte şi-n juru-i totul luminează,

Străluminând spre universuri, un sol, săgeata lui de rază.

 

Noi, infinitele-nimicuri, pe-un bob rotund de neagră tină,

Ne tot luptăm pentru putere lăsând în urmă jale, crimă,

Necugetând că cea putere îmi e în toate trecătoare,

Din noi se naşte, noi o creştem, îmi ţine-o vreme şi-apoi moare.

 

Ne dă Mărite bob de minte să fim măcar odată una,

Să piară regii, împăraţii, mai marii lumii peste turma

Ce ei o poartă prin războaie să-şi facă zilicita vrere

Ca din cei morţi fără de număr, le crească faimă şi putere.

 

O , cum aş vrea un veac de pace măcar să fie-n viitor,

Să-şi facă voia omenetul şi toată vrerea dumnealor,

Să-nnobileze fericirea cu bunătate şi dreptate

Să fie era ce-a de aur, de care toţi să aive parte.

                                     ***

De undeva cocoşii cântă, vestind de bună dimineaţă,

Pe valea mea, şireata toamnă trimisu-şi-a un sol de ceaţă

Să vadă dacă poa’ să vină prin locul care ei îi place,

Cu dealuri pline de pometuri, cu linişte, cu dulce pace.

 

Eu mă deştept, că mă cam strânge ce-a adiere de vântuţ

Şi mă întorc să fiu de-acuma în raza soarelui călduţ,

Mă uit în zare, nu e nimeni, mă uit în sus acolo-i cerul

Şi Doamne cât de bine-mi pare că dezlegatu-am misterul.

 

Aici am fost întreaga noapte nu prin veciile de sus,

Aici am stat pe fân şi floare şi niciodată n-am fost dus

Prin cele lumi ce eu crezut-am că-s raiu plin de fericire,

Da-n care colcăie războaie, cu moarte, jale, pătimire.

 

O Doamne, ţine-ne departe de lumea ceea înrăită

În care pier bucăţi de ceruri pentr-o putere preaslăvită

Şi lasăne-n durerea noastră, ce parcă-i dulce sărutare

Pe lângă cei acolo-n ceruri şi lumea mea habar nu are.

                                     ****

De mâine seară n-o să plouă, îmi vin cu mândra la căpiţă,

S-o culc pe floare de cicoare, de cimbrişor şi de crăiţă,

Şi-n buza nopţii, pumn de stele vom tîrgui pe-o sărutare,

Ea alte mii înfiorată mi-o da din cer, că cerul are.

 

Iar pân’ la zi, seca-vom cerul de cele stele lucitoare,

Şi sărutări ne-om da cu carul cuprinşi în caldă-mbrăţişare,

Măcar aşa le-om şti scăpate din nenorocul lor păgân,

Iar noi, cuprinşi într-o visare, ne-on face raiu-n cela fân.

                           

CUMPĂNIŢI

Oraşul în amiază-i un mare furnicar,

N-ai loc pe trotuare, pe drum e şi mai rău,

Blocaje-s cât cuprinde, se-njură: Esti măgar!

Ba tu, răspunde altul şi-un pic de...Dumnezău.

 

Pe scară la tranvaie mereu te fură unul,

Te fură la cântare la magazin, piaţă,

E coadă la sifoane, se bagă-n faţă durul,

Noi, înjurăm muţeşte, spunând:Păi asta-i viaţă?

 

Puţini sunt bani în pungă şi-apoi mai niciodată

Nu ne ajung de ouă, de ceapă de mălai,

Luăm puţin din toate s-ajungă şi-altă dată,

Că pensia-i departe şi pân’ la ea, e vai.

                               ***

Amiază-i şi la ţară, pe Dâlmă, la răzoare,

Cosaşul îşi termină trudalnica-i postate,

S-o hobosât sărmanu, se trage la răcoare,

La-mbietoare umbră, sub pom cu prune coapte.

 

Desface-ncet păstura cu bunătăţi ce-adună

În ele rodul muncii de peste an, ca plată,

O glajă de pălincă, amirosind a prună,

O pită bine coaptă, slanină afumată,

 

Un boţ de brânză aspră, o ceapă mai dulcie,

Pişcoşi de la vecina, trii porodici cât pumnu,

Iar de răsfăţ, la urmă, un vin din a lui vie

Şi inima de-i cere, va scutura şi prunu.

 

Le-ntinde pe păstură şi-o cruce mare-şi face

De bună mulţămire la Domnul cel mărit,

Că i-a ţinut nemşugul în linişte şi-n pace

Şi-n bună sănătate de rele la ferit.

 

Mănâncă-ncet, agale, din ochi cătând departe

Să vadă cât mai are pe astăz de coşât,

Apoi în gând, de lucru, cu grijă îşi împarte

Să isprăvească totul, ’nainte de-asfinţât.

                             *

C-aşa-i aici la ţară de când lumea se ştie,

Cu rost, nu de-amăganu, să fac pe lume tăte,

Pe-aici nu-i îmbulzală şi-i rar nemernicie,

Iar de eşti bun de muncă, Măritu-ţi dă, că poate.

 

Piaţa-ţi e grădina umplută cu de toate,

Pomiştea-ţi da-va poame zemoase şi-ndulcite,

Coşeru tăt ţi-l umple hotaru cu bucate

Şi-avea-vei tătă iarna la zile lungi, tihnite.

 

La crâşmă şti-vei dară ce satul încă ştie,

La clacă şti-vei încă de-o fi de-un măritiş,

De un botez, de-o nuntă cînd încă or să fie

Şi încă ce-i prin lume, aşa, mai pe-ocoliş.

 

Cu galiţă-n ogradă, cu-n porc pentru Crăciun,

C-o vacă pentru lapte, cu oi de-o turmă mică,

Nu-ţi da la schimb tu satul cu trai tihnit şi bun,

Pentr-un oraş în care, minteni îi fi nimica.

                             

ÎN VREMEA DE-NCEPUT

Cuprinde-mă cu gândul şi du-mă în visare

Acolo unde-s taine ştiute doar de noi,

Să ne-mbătăm cu timpuri din vremuri dulci-amare

Când lumea era una şi-n ea, numai noi doi.

 

Închide dară ochii, mă ia cu drag de mână

Şi hai ca altădată în crângul înverzit,

Din plânse lăcrămioare, la fel ca pentr-o zână

Coroană înflorată ţi-oi pune-n măreţit.

 

Şi ţi-oi jura pe-o floare că fi-voi înrobitul

Ce te-o sluji de-apururi cu toate ce le are

Şi ca pecetă pune-oi pe buzele-ţi sărutul

Iar tu, în caldul clipei mă strânge-nbrăţişare.

 

Clipită, fii vecie de timpuri nesfârşite

Şi-acolo ne zideşte în vremuri de uitare,

Să stâmpărăm arsura iubirii neminţite

Ce-a fost atunci, odată, speranţă şi visare.

                             *

Pe-un fir de dor iubito, cuprins de nostalgie,

Un vers îţi scriu cu pana muiată-n al meu gând,

Sărut de revedere şi-o lacrimă târzie

Ţi-oi pune să mă ierte smeritu-ţi suflet blând.

                             ***

Târzie-i vremea noastră, ca noi de bună-seamă,

Dar mai păstrăm aminte fiorul de demult,

Când mugurul iubiri, curat, incet, cu teamă

Îmbobocea iubirea în vremea de-nceput.

                         

ÎN VREREA CLIPEI

Adevărat e primul ,,Te iubesc’’,

Ce spus a fost de suflet, nu de tine,

Atunci când înălţat înspre ceresc

Ne-nfiorau clipitele divine.

 

Uitaţi apoi în stânsă-mbrăţişare

Din simţuri ridicaţi în măreţie,

Ne-am îndulcit cu-ntâia sărutare

Ce-a fost un vis, cum n-o mai fi să fie.

 

Şi tot atunci, în mutele cuvinte

Ne-am spus sfios şi-n toate-adevărate,

Cum n-au mai fost pe lume jurăminte

Din patimă şi doruri adunate.

 

Şi câte nopţi sub astrele-n lucire

Trecutu-le-am în bucurii şi vis,

Se cobora pe noi dumnezeire

De ne credeam a fi în paradis.

 

Şi-n aşteptări ce ne păreau vecie

Tot adunând la zile numărate,

Înşiruiam pe coala de hârtie

Înlăcrimate slove sărutate.

 

Şi-n revederi topeam dorinţi ţinute

În tainiţe din suflet şi din gând,

Tu imi spuneai: ţi-ajungă-acuma, du-te!

Şi iar ’napoi mă tot chemai plângând.

 

Credeam atunci că raiurile toate

Nu pot cuprinde-a noastră bucurie,

Ce-o risipeam în zile lungi şi-n noapte

La toţi pomană dată ca să-mi fie.

                       *

Trecut-au anii, nori pe cerul vieţii,

Îngreunaţi de toate, număraţi,

Se-nşiruie ca plopii-n pâcla ceţii,

Miciţi de-acum şi prea îndepărtaţi.

 

Umplut-am cu amar şi cu plăcere

Pocale cu pelin şi fericire,

Vă las la toţi ce strâns-am, bani, avere

De-mi daţi la schimb întâia mea iubire.

 

Atâta doar vă cer, o zi şi-o noapte

Lăsaţi-mă să fiu ca la-nceput,

Îndrăgostit copil, ce-n rugi şi-n şoapte

Mi te chemam iubito, din trecut.

 

Să-ţi dau ’napoi întâia sărutare

Şi lacrima pe pleoapa-ţi tremurată,

Tu ţine-mă în lungă-mbrăţişare    

Să fim fior de clipă înstelată.

 

Nu-mi păre rău, de-o fi ca să îmi fie

Clipita de pe urmă pe pământ,

Cu gustul ei m-oi duce în vecie

Din tot ce am în necuprinsu-mi gând.

 

Acolo Doamne, fă-ne nemurire

În vremea din iubirea cea dintâi,

Aşa vom fi sămânţă de iubire

În ale Tale amândouă mâini.

 

Add comment


Security code
Refresh

Sondaj

Ce părere aveţi despre acest site ?
 

Cine este online

We have 362 guests online

Statistici Site

  • 3705 registered
  • 0 today
  • 0 this week
  • 235 this month
  • Last: GkadmirFlum
Ulti Clocks content

Reclama Dvs

Librarie Online. Zilnic ultimele carti noi, promotii si reduceri. Carti pentru fiecare cu livrare din stoc.

Site Gazduit De

armand-productions3

 


feed-image Feed Entries

Poemul din metrou