Home Proză Ion GOCIU: SÂMBĂTA PAŞTELUI ÎN TRANSNISTRIA
Ion GOCIU: SÂMBĂTA PAŞTELUI ÎN TRANSNISTRIA PDF Print E-mail
User Rating: / 0
PoorBest 
Written by Ştefan Doru Dăncuş   
Wednesday, 12 April 2017 12:40

„Despre pogromul de la Iaşi (1941) şi deportarea ţiganilor în Transnistria (1942) se cunosc lucruri puţine, fiindcă nu s-a prea scris. Pe baza unor documente apărute după anul 1989 dl. Ion C. Gociu a scris un roman care vine să întregească un capitol de istorie a acestor etnii, trecut cu vederea de autorităţile comuniste din Ţara noastră. Plecând de la crudul adevăr, iată cum a văzut autorul Paştele din anul 1943 într-o şatră de nomazi aciuită lângă Suha Balca, localitate în Transnistria, sărbătorit de o familie, în care el era român şi ea evreică şi care au fost împreunăţi de lăieţi, fără să se cunoască şi să trăiască după datina ţigănească.” (Poet Nicolae Dragoş)

*

Din câţi ţigani au fost aduşi la Suha Balca au mai rămas doar patruzeci de familii cu 90 de suflete din care 30 de copii. Erau toţi lăieţi şi se cunoşteau bine între ei, mulţi fiind neamuri de-ale bulibaşilor Mihai şi Gheorghe.

Bordeiul lui Trifu şi al Mariţei fusese terminat. Era dreptunghiular, cu acoperişul în două ape. În interior, pe latura din fund, pământul fusese lăsat mai înalt, cât înălţimea şi lăţimea unui pat. Spre faţă se săpase mai adânc, ca, la mijlocul lui, să poată sta în picioare un om, cât să nu dea cu capul de acoperiş. Măsurătoarea se stabilise după înălţimea lui Trifu, Mariţa având loc, de voie, că era mult mai scundă decât el.

În faţa patului, la trei metri era uşa de intrare şi o scara cu două trepte în coborâre. Uşa era făcută dintr-o ramă de lemn pe care se împletiseră des mănunchiuri de papură uscate. Ca să nu intre frigul, de jur-împrejur, avea prinse şomoioage din bulendre vechi, adunate de pe la cei care muriseră, că… muriseră destui! Pe dreapta, cum intrai în bordei se lăsase loc, tot aşa înalt, pentru vatră şi cuptor. Trifu i-a spus Mariţei că, până la Sfântul Gheorghe, el face şi cuptorul. Vorbise cu o muiere din comună, una Tanea, aşa o chema pe femeia la care a lucrat mai toată iarnă, şi-i promisese „că-l duce ea într-un loc să ia cărămidă de la o casă părăsită, bombardată de când au trecut nemţii pe acolo!” Femeia, rămasă văduvă cu doi copii, era româncă venită prin măritiş, din apropiere de Nistru. Bărbatu-su, Vania, fusese tractorist la colhoz şi murise de gripă japoneză când copilul al mic nici nu se născuse. Tatăl lui Vania, fusese cântăreţ la biserică, dar acum, fiindcă de mult nu se mai făceau slujbe în biserici, din ele se făcuseră magazii şi staule, s-a angajat grăjdar la colhoz. Sub noul guvernământ, oile nu le mai ţineau închise în biserică şi se luaseră măsuri de curăţenie.

Cu nevasta lui, tatăl lui Tanea, acum oameni bătrâni, locuiau în casa lor cu fata mai mare şi bărbatul ei, ciung de-o mână, într-o comună vecină, la vreo zece kilometri de Suha Balca. Ca s-o ajute şi pe Tanea în vacanţe şi la sărbători, părinţii îi luau copiii să stea pe la ei.

*

Pentru ce i-a muncit pe iarnă, Tanea i-a dat lui Trifu macaturile, pernele şi rogojinile care nu-i mai trebuiau, că bani n-avea. I-a mai dat şi o icoană, frumos înrămată cu Isus Cristos răstignit, la care să se închine când o avea casa nouă. Icoana i-a plăcut mult lui Trifu de când a văzut-o la ea. Tanea o avea de la socru-su. Avea tot felul de icoane şi candele aduse de la biserica batjocorită şi le ţinea încuiate în podul casei până se revine la ce a fost. Unele, cu rame de argint, erau păstrate sub boarfe, în ascuns, să nu fie văzute de oricine. După treaba asta, că atunci n-o cunoştea pe Mariţa, Trifu i-a făcut multe servicii lui Tanea. De mai multe ori, că-i era urât de întuneric, când întârzia cu lucrul şi Tanea n-avea copiii acasă, a mai şi dormit la ea.

Tanea, după vorbă, l-a simţit că nu-i ţigan şi l-a întrebat odată:

- Ce caţi tu cu ţiganii?

Şi Trifu i-a răspuns:

- De aia că-s lăiete!

La care ea i-ar fi zis:

-S-o crezi tu că mâinile astea sunt de lăiete!

Era prima seară când i-a zis vorba asta şi l-a oprit să doarmă la ea. În seara aceea, Tanea tăiase o găină, că era lăsarea Postului de Paşte şi mai avea din basamacul făcut de ea, pe toamnă. Dar n-au mai vorbit despre asta, că-i ţigan sau nu. Pentru cine ştia să vorbească româneşte, se vedea că Trifu nu-i ţigan. Deşi, în sinea lui i-a părut bine că se vede, îi era frică să mărturisească. De jurământ, că jurase cu sânge la şatră şi de poteră că-l va dibui vreodată. Se ştia cu musca pe căciulă!

                      

Fiindcă în Săptămâna Mare trecuse pe la Tanea, că-i promisese „că-i sapă grădina şi-i taie nişte lemne, ca să aibă ce arde de Paşte”, Trifu primise de al ea, o trăistuţă plină cu ouă de găină; două castroane de făină de orz amestecată cu secară; rădăcini de roibă şi foi de ceapă să vopsească oule; câteva lumânări să aprindă de Paşte şi doi bobi mari de răşină răzuiţi de pe un brad de la biserică, să-i facă fum de tămâie în casa nouă. Pentru că a fost rugată de Trifu şi a dorit să-l ţină pe aproape de ea ca s-o mai ajute la nevoie, Tanea i-a dat şi o candelă mică, de argint, din cele aruncate într-un hambar în podul casei şi o carte cu rugăciuni scrisă în chirilică. Trifu ştia alfabetul chirilic de pe Evanghelia de la biserică din satul lui şi, după câteva buchiseli, a văzut că-i uşor să citeşti, mai ales că ştia multe din rugăciunile scrise în ea.

- N-am ulei, dar poţi pune untură de pasăre topită ca să-ţi ardă fitilul candelei! i-ar fi zis Tanea lui Trifu când i-a dat-o.

- Am untură de urs şi-i moale ca untdelemnul! i-ar fi răspuns el.

Cu ce adunase de-ale gurii, spre seară, Trifu a ajuns la casa lui, unde Mariţa aranjase patul şi avea surcelele pregătite să aprindă focul, că noaptea era cam răcoare pe-afară!

*

…De-acum, în casa lui Trifu, deşi el era cruce de voinic, Mariţa conducea treburile. Crescută în credinţa iudaică pe care o respecta, fără voia ei se îndepărtase şi de zece luni de când trăia în şatră, îşi însuşise ceva din regulile credinţei ortodoxe. În sinea ei, încerca să se convingă că nu-i rea nici credinţa în Cristos şi va face tot ce-i va spune Trifu. Va fi supusă bărbatului său!...

Era lămurită că nu-i ţigan. Chiar dacă îşi lăsase plete şi barbă, nu avea trăsături ţigăneşti cum erau ale lui Gheorghe şi Mihai. Buzele şi gingiile nu-i erau vinete iar pielea pe corp îi era albă. Nu ştia să vorbească bine ţigăneşte, şi, în româneşte, amândoi vorbeau ca între colegii de liceu. Într-o zi, Trifu i-a povestit nişte păţanii tinereşti, de parcă se întâmplaseră la liceul ei. Ţiganii de vârsta lui, el om trecut de 30 de ani, nu ştiu nici să scrie, nici să citească. Pe Trifu, fără să ştie el, l-a văzut citind un afiş, o hârtie adusă de vânt prin şatră, şi dădea din cap a mirare de ce era scris acolo. „O să trebuiască să ne povestim unul altuia, totul, despre fiecare!” îşi propuse Mariţa în Sâmbăta Paştelui, preluând cuvântul Paşte similar celui evreiesc Pesah. Optimistă, îşi aduse aminte obiceiul din familie, când, în fiecare an la Pesah, tatăl său povestea istoria evreilor care au plecat din Egipt pentru a-şi dobândi libertatea. El n-are pe nimeni, eu la fel şi, va trebui să ne sprijinim unul pe altul. Când vom scăpa din iadul acesta ne vom construi o casă şi o să avem şi copii. Numai de s-ar termina odată cu nenorocirile care ne pasc permanent.

*

După sfaturile primite de la Trifu, Mariţa a vopsit ouăle. Le-a pus la fiert în căldăruşa de aramă amestecate cu foi de ceapă, iar pe altele cu rădăcini de roibă. Să aibă ouă de Paşte în două culori! Din făina de orz şi secară, primită de la Tanea, împreunată, au plămădit un aluat şi au făcut din el două azime groase şi două subţiri găurite cu o sârmă, ce se dorea a fi pască. Coca a fost necrescută cu drojdie, că n-aveau, dar azimile miroseau plăcut a pâine. Cea subţire, deşi nu semăna cu cea pe care o primeau de la comunitate, simboliza pasca. De la stână, pe unde trecuse şi curăţase saivanul, Trifu adusese un lighean de pacele, trei capete de miel şi două picioare din faţă. Carne, să tot mănânci!!... În credinţa iudaică, în săptămâna Paştelui, la părinţii ei, mâncau preparatele făcute după reţetele tradiţionale. Convertită la ortodoxie, Mariţei nu-i cădea rău consumul de carne. De multe luni postea fără voie.

În bordei, înainte de a se înnegura, Trifu, în dreptul patului, aninase icoana cu chipul lui Cristos şi sub ea candela pe care o lustruise cu cenuşă de cocleala depusă de vreme. Îi făcu probă şi o aprinse. Fitilul înmuiat în untura de urs topită arunca o lumină pală, dar lumina! „Noaptea o să lumineze mai bine!” îşi zise Trifu cu convingere de ceea ce spune. Sub stratul gros de humă pus pe acoperişul din bârne de lemn aduse din lunca Bugului şi închis bine pe toate părţile, cu miros proaspăt de pământ şi de lucruri curate, bordeiul Mariţei, că ei… a zis Trifu că i-l face, chema la sărbătoare, linişte şi odihnă.  Scăpaseră de larma din cort, de hârjoneala sâcâitoare a copiilor, de vaietele bătrânilor, de certurile interminabile pentru orice fleac între cei maturi. Din bordeiul lor îi mai auzeau, strigând, vorbind, certându-se, dar nu ca atunci când erau între ei. Era prima noapte când dormeau singuri, în intimitatea lor, fără reţineri. Era noaptea Învierii Domnului şi a speranţei de mai bine ce sălăşluia în sufletele lor.

Când întunericul de afară puse stăpânire pe şatra lui Mihai din lunca Bugului de la Suha Balca, şi ţiganii se retrăseseră în casele lor, Trifu cu Mariţa lui, stăteau pe lângă focul aţâţat pe vatra din bordei, casa lor. Fumul ieşea liniştit pe coşul făcut din cărămidă şi chirpici.

Sub icoană, candela împrăştia o lumină difuză, caldă ca şi sufletele lor. Era o atmosferă de linişte şi prevestitoare de Mare Sărbătoare, când nici luptele nu se mai purtau. Şi pentru soldaţii bolşevici, Paştele avea o mare semnificaţie. Ei, oamenii simpli, duşi să moară fără voia lor, în ciuda restriştilor impuse, cu educaţia primită de la părinţii lor, pe front, în faţa morţii erau resemnaţi şi credinţa era mai puternică.

*

Pe tăpşanul de la vatră, Mariţa aranjă pentru prima-dată locul de mâncat.

- În care parte vrei să stai? i se adresă Mariţa omului ei.

- Alege tu! Că eu stau oriunde. Unde mi se spune, pentru mine îi bine!

- Atunci stai spre uşă şi eu spre pat! Da, aşa rămânem! hotărî tânăra nevastă, stăpână în casa ei.

- Eu zic să mai aşteptăm şi să mâncăm după miezul nopţii! Avem ouă roşii şi trebuie să le ciocnim, avem pacele, da’ până la Înviere e post.

- Hopa! Adică să ciocnim… cum o fi aia”, îşi zise în sinea ei Mariţa. În săptămâna de Pesah, la ea acasă se mâncau ouă fierte tare, dar nu se obişnuia aşa ceva, să le ciocnească. Trifu se apropie de nevastă-sa, o sărută părinteşte pe frunte, că aşa îi veni mai bine şi-i spuse aproape şoptit: „Pân’ la Înviere hai să vorbim despre noi…”

*

…Repede se mai dusese seara din Sâmbăta Învierii. Mai întâi Trifu, care pentru ea, devenise soţul ei, român pripăşit printre ţigani, şi apoi Mariţa, care pentru el era fata de evrei salvată de la moarte tot de ţigani, îşi spuseră pe rând, mărturisind unul altuia întreaga lor viaţă. Viaţa lui era de aventurier, pe când a ei era de victimă, a sorţii, a unor evenimente neînţelese de ea la vârsta aceea. El, dezertor, ajunsese la şatră să scape de moarte, pe când ea din întâmplare, să nu fie omorâtă la o margine de şanţ. Viaţa ei era de martiră, a păcatului strămoşesc, că se născuse evreică. Viaţa pentru el era un lucru măreţ, de nepreţuit şi o iubea.

- Mariţo, pentru mine, ca şi pentru tine, numele noastre adevărate, Maia şi Trifon, nu trebuie să fie ştiute de nimeni. Eu rămân Trifu şi tu Mariţa, altfel putem ajunge curând la locul de care ne-a fost frică; la groapa comună.

- Aşa să fie! Că şi acestea sunt frumoase. La Iaşi pe strada Păcurari, era o crâşmăriţă cu numele ăsta şi era frumoasă foc. Toţi negustorii o pizmuiau pentru vadul de la crâşma ei. Dar... o să mă iubeşti?

- Eu să te întreb asta! Dacă acum când ai aflat, că am nevastă şi copii  şi-s mai bătrân cu aproape 15 ani ca tine, tu o să mă iubeşti tot timpul?

- Dacă ar fi aşa şi te-aşi minţi, aş avea pe altcineva mai bun de iubit? Nu-mi place de niciun ţigan, şi-mi pare bine că nu le-a venit gândul să mă dea după vreunul, că n-aveam încotro şi trebuia să-i ascult.

- Nu-ţi fie teamă, că la ei nu se admite aşa ceva. Fetele care fug după români şi ţigănuşi care se iau cu românce sunt caterisiţi de tribunalul ţigănesc şi scoşi din rândul lor. Devin spurcaţi şi alungaţi. Ăştia de mici sunt tocmiţi să se căsătorească. Fata este aleasă de părinţii băiatului şi adusă la casa lui. De la 12 ani încep să se prăsească. De aia te-au dat să fim împreună!

- Sunt a ta şi rămân a ta pe vecie. Jur în faţa icoanei că o să cred în Isus Cristos, că o să ţin toate datinile şi obiceiurile creştine, că, dacă vom scăpa de aici o să merg şi la Biserica Ortodoxă. Dar mă laşi să trec şi pe la Sinagogă?

- Da! şi poţi să te rogi şi în credinţa ta, în care ai fost crescută.

- Învaţă-mă să mă închin! îl rugă Mariţa pe Trifu al ei, ca să-i dovedească iubire.

- Dacă tu doreşti, poţi să crezi şi fără să te închini. Pe viitor rămâne la aprecierea ta! Poate te mai schimbi.

Cu multă afecţiune, înduioşat de vocea suavă a tinerei femei deveniţă soţia lui prin hotărârea bulibaşei Mihai, de care s-a legat sufleteşte, iar acum, şi mai mult impresionat de soarta ei povestită, Trifu jură:

- Câtă viaţă îmi va dărui Dumnezeu, mă rog lui, să fiu sănătos şi voi fi mereu alături de tine şi de copiii noştri. Dacă-mi voi călca jurământul, Dumnezeu să-mi ia lumina ochilor şi să mă ardă focul Iadului. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!

Faţă în faţă, Mariţa şi Trifu se cuprinseră cu braţele şi se sărutară. Un surcel din foc plesni, trosnind cu pocnitură ţiuită, marcând momentul crucial al jurământului. Când se desprinseră de braţe, Trifu făcu un pas înapoi, îi prinse mâna dreaptă într-a lui şi îi arătă cum se închină, zicând: „În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin! În felul acesta, de fiecare dată îţi faci Crucea de trei ori. Să nu greşeşti stânga cu dreapta, că te vei închina cum se închină catolicii. Ei pun Aminul pe umărul drept, noi pe cel stâng...” Atentă, Mariţa repetă şi îşi făcu semnul crucii de mai multe ori. Ţinea să-i dovedească soţului ei, că-l urmează fără osebire în toate.

- Ai înţeles bine, stimată doamnă!

Trifu luă de la locul ei cartea de rugăciuni şi, pe rând, întâi el, apoi Mariţa, se închinară şi sărutară chipul lui Cristos de pe copertă. Mâncară pe săturate, băură din basamacul primit şi se culcară fericiţi în patul curat din bordei, casa lor cea nouă, pe lucruri primite şi de la Tanea, care făcea Paştele la casa tatălui său...

--------------------------------------

* „Sâmbăta Paştelui în Transnistria”, capitol din romanul „Maia” vol.I, Editura „Societatea Scriitorilor Militari”, Bucureşti 2012

------------------------------------------

GOCIU C Ion, scriitor român, născut la 10 Mai 1934, în comuna Ciuperceni, judeţul Gorj. Absolvent al Şcolii Medii Tehnice Financiare, specialitate finanţe-bănci - Târgu-Jiu, al Şcolii Militare Tehnice de Artilerie şi Chimie - Sibiu şi al Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”  - Bucureşti. Membru al Societăţii Scriitorilor Militari - Bucureşti, al Ligii Scriitorilor - Cluj,  al Societăţii de Gestiune a Drepturilor de Autor OperaScrisă.ro - Bucureşti, al Asociaţiei Cercetătorilor şi Autorilor de Carte Documentară „Alex. Doru Şerban” şi al Cenaclului „Columna” - Gorj. Cărţi publicate: „Din Văianu la Toronto” (Editura Paper Print Bussines - Bucureşti, 2010), „Cireşe amare” (Editura Fundaţiei Constantin Brâncuşi - Târgu-Jiu, 2011), „Maia” vol.I (Editura Societatea Scriitorilor Militari - Bucureşti, 2012), „Maia” vol.II (Editura Societatea Scriitorilor Militari - Bucureşti, 2013), „La vârsta senectuţii” (Editura Societatea Scriitorilor Militari – Bucureşti, 2014, coautor „Copilul nedorit” (Editura Societatea Scriitorilor Militari – Bucureşti, 2015). Autor în: Antologia Scriitori Gorjeni - Târgu Jiu, 2015, Antologia Starpress pentru românii de pretutindeni  - Râmnicul Vâlcea, 2014 şi 2015. (George ROCA – Rexlibris Media Group, Sydney, Australia)

 

Add comment


Security code
Refresh

Sondaj

Ce părere aveţi despre acest site ?
 

Cine este online

We have 346 guests online

Statistici Site

  • 3705 registered
  • 0 today
  • 0 this week
  • 212 this month
  • Last: GkadmirFlum
Ulti Clocks content

Reclama Dvs

Librarie Online. Zilnic ultimele carti noi, promotii si reduceri. Carti pentru fiecare cu livrare din stoc.

Site Gazduit De

armand-productions3

 


feed-image Feed Entries

Poemul din metrou