Home Proză Dorina Măgărin: Liniştea din largul mării sau Dincolo de Maranatha
Dorina Măgărin: Liniştea din largul mării sau Dincolo de Maranatha PDF Print E-mail
User Rating: / 10
PoorBest 
Written by Ştefan Doru Dăncuş   
Friday, 05 May 2017 12:39

 

Când acum câteva săptămâni Lidia a sunat-o şi a invitat-o la ea, Pia era debusolată. Plănuise să plece la Cluj pentru a se interna, să-şi facă o revizie generală fiindcă se simţea lipsită de vlavie şi, în ciuda faptului că a fost mult timp la practică prin spitalele timişorene, nu a îndrăznit să-şi facă controale, nu ştia de ce. Poate că nu s-ar fi dus în Spania dacă n-ar fi simţit că fosta colegă din şcoala generală avea nevoie de ea, iar Pia avea nevoie acută să îşi revadă prietena din anii copilăriei. Cele trei ore cu avionul i s-au părut nesfârşite. Se străduia să reţină câteva fraze dintr-un ghid de conversaţie român-spaniol, se holba pe ferăstruica avionului concepută parcă pentru pitici, din bucăţele de aluat subţiri-subţirele, aşa cum numai mama ei le subţia atunci când făcea plăcintă cu dovleac şi scorţişoară, ori părea c-ar fi fost un strat de mâzgă sau chică de mătasea-broaştei când apărea vreun nor fabulos ori după ce simţea câte un gol de aer şi încerca, de asemeni, să intre în vorbă cu micuţul ce stătea pe scaunul de alături, cuibărit în braţele maică-sii. Ruşinos cum era, mereu îşi afunda căpşorul cu zulufi galben-roşcaţi între sânii mari şi pufoşi, făcuţi parcă din vată de zahăr, de câte ori îi adresa câte-o-ntrebare. Aşa, cu fruntea afundată ca într-o caldeiră, piciul îngăima câte ceva.

-          E obosit, l-am trezit devreme căci am venit la oraş taman de la Obreja.

-          Ei, cum aşa?

-          Naaa, aşa bine! Am fost în concediu la muma. Acum mergem acasă. Ne-am aşezat lângă Valencia de mai bine de zece ani...

În oraşul a cărui nume însemna „vigoare“, cuprins de luminile nopţii, întâlnirea a fost ca-n filme, după treizeci şi opt de ani. Prietenele nu s-au mai văzut din anul 1978, de la terminarea clasei a opta şi... parcă a fost ieri. Pia privea distrasă prin aerogară cum unii îşi luau bagajele de pe banda striată, cenuşie, ce se rotea încet-încetinel de parcă benzii i-ar fi fost teamă să nu alunece bagajele doldora ce-i fuseseră date în grijă, apoi se grăbeau spre ieşire. Căznindu-se cu geamantanul ticsit cu fel şi fel de atenţii şi sacoşa în care avea câteva ghivece cu violete de Parma, s-a luat şi ea după furnicar şi s-a trezit la un moment dat în faţa unui zid mat, după care o aşteptau calmi, surâzători, cu braţele deschise, Lidia, buna prietenă şi domnul Nelu, un bărbat distins, cu părul grizonat, ten cafeniu, c-o mustăcioară sură, asortată pare-se cu dungile tricoului Lacoste. Lidia ca un lujer de orhidee albă în copilăria lor uitată, era acum o doamnă bine, ce-i amintea Piei de Sophia Loren jucând în filmul Floarea-soarelui.

N-a avut cuvinte să îşi exprime mulţumirea căci a fost primită ca o regină, ca o soră, ca un membru drag familiei lor. Deşi au ajuns destul de târziu în Castellón de la Plana, Damaris, fiica cea mare a Lidiei, o tânără frumoasă coz, ce aducea cu domniţele pictate pe zidurile mănăstirilor din Moldova, îi aştepta să cineze. Plin de evlavie, stăpânul casei şi-a împreunat mâinile, a spus rugăciunea, i-a urat bun venit proaspetei musafire, apoi au servit din bunătăţile pregătite cu  multă măiestrie şi migală de zâna casei. După, fiecare s-a retras pentru binecuvântata odihnă. Întreaga casă precum şi camera pregătită Piei avea un nimb rar întâlnit. Mobila din lemn de trandafir era simplă, fără brizbrizuri. Un tablou de-al unui pictor cunoscut locului, în ulei, se afla deasupra tăbliei patului şi un miros de smirnă şi vâsc o îmbiau pe rătăcitoare să se azvârle în aşternuturile de damasc, cu desene imperceptibile. Fereastra deschisă, imensă, din lemn, da înspre-un părculeţ cu ringhişpiluri şi o cişmea ce susura zi şi noapte. Zilele petrecute în sânul familiei surorii de suflet şi peregrinările prin Castellón de la Plana, Marina D’Or, Benicàssim, Peñíscola, Vinaròs, Coves de Sant Josep au făcut-o să-şi regăsească focul sacru şi să amâne întâlnirea cu cei în halate albe.

Mergând mai pe seară în staţiunea de vacanţă Marina D’Or căci pe gazdă o ardea să colinde, deşi avea dureri îngrozitoare în talpa piciorului drept, unde îi apăruse din senin un ciot ce trebuia extirpat, pentru a-i arăta camaradei cât mai multe locuri, Pia a admirat de la bun început străjerii-palmieri din pâlcul aflat la intrarea în staţiune, penajul alb-negru al lebedelor ori coloritul pistriţ al raţelor sălbatice, toate tupilându-se prin stufăriş ori prin cuiburi improvizate, pregătindu-se de culcare. Staţiunea era înţesată de turişti, mare parte din ei fiind seniori veniţi la tratament. Uitându-se la ei cu părere de rău, Lidia a început să zică:

-                      Vezi, Pia, au venit să se trateze, sunt la cure balneare.  Nu vin nici ei când e scump. Ajung la sfârşit de sezon, dar au această posibilitate. La noi, în ţară, câţi bătrâni pot să-şi vadă de sănătate? Foarte mulţi nici nu cred că au ce mânca, n-au bani de medicamente, darămite să mai vadă marea? E trist. Cu ce sunt mai presus bătrânii ăştia faţă de-ai noştri? Avem o ţară săracă. Toţi cei care ne-au cârmuit după ’89 n-au făcut să le fie bine decât lor şi ălor lor. Ce de patrioţi, ce de patriotarzi!!!...

Vorbele pline de dezamăgire ale Lidiei au fost întrerupte de cântece venite de pe-o alee, de unde au început să se perinde care alegorice şi personaje costumate pompos, desprinse parcă din cărţile cartonate, cu poveşti în miniatură...

Vraja mării, livezile de portocali, trandafirii japonezi cu flori mari, roşii, roz, galbene şi leandrii vişinii şi albi se îngrămădeau în camera obscură a gândurilor, când Fiesta din Marina D’Or a venit la ţanc pentru a-i demonstra că oamenii mării şi ai plajelor însorite iubesc viaţa cu toate faţetele ei.

- Aaaaa, ce bineee, o fiesta, exclamă Lidi, hai să ne aşezăm la o terasă şi să privim!...

Chelnerul care n-a întârziat să apară, primenit ca o jună, cu faţa numai zâmbet, ce avea un carneţel cu foi răsucite pe la colţuri şi un creion proapăt ascuţit, pus după urechea dreaptă, luă comanda. Curând începu să curgă un număr nesfârşit de figuranţi. Convoiul se pierdu undeva, în bezna împletită cu întortocheri sclipicioase, iar zumzetul celor gură-cască se risipi şi din interiorul restaurantului se putea desluşi cam difuz cântecul Viatge a Itaca, în catalană. Pia tresări. Îşi aminti de ziua în care a ascultat pentru prima oară acel cântec şi vorbele ce i le spusese bramburel de altădată, cuvinte scumpe:

                    Bonjour! Comment ça va, ma belle comme un coeur?... Aşa-i spunea dimineţile, înainte de bagatele, un fel de-a o duce cu vorba căci apoi îşi vedea liniştit de cartea lui Fumaroli, Histoire de la rhétorique dans l'Europe moderne...

                    Înainte să te cunosc eram ca un zombi. Acum simt că trăiesc cu adevărat şi-am de gând să trăiesc cel puţin o sută cincizeci de ani ca să te fac fericită!... L-am cunoscut pe Lluis. Un fost coleg, profesor de spaniolă la universitatea noastră, mi l-a prezentat în tinereţe. Pe-atunci nu era aşa trendy. Se afla într-o sală goală, repeta la un pian de marcă, mare, negru, se pregătea de-un concert.

A cunoscut dragostea ludică, dar... inutil îi fură toate. Să te mai încrezi în oameni...? Pia încă visa la el, cu el, despre el...

Tare târziu au plecat spre Castellón. Castelanii urmau să plece a doua zi la treabă, doar ea, Pia, era lipsită de griji căci prietenii n-o puneau să facă nimic şi se simţea ca o nimfă hrănită cu lăptişor de matcă, cu nectar şi miere. Dimineţile se lua şi pleca să facă plajă în Grau sau Benicassim. Străbătea câteva străzi, încercând să ţină pasul cu Lidia. Treceau pe lângă o patiserie de unde ieşeau mirosuri atât de îmbietoare că rezista destul de greu să nu intre zilnic pentru a gusta din foietajele artizanale, aranjate în tăvi de aluminiu, expuse pe rafturi şi-n vitrine, treceau pe lângă un liceu, unde mereu era îmbulzeală, pe lângă bustul din fontă al reginei maure, în spatele căreia era un castel cu ziduri încrustate cu ceramică, reprezentând frânturi de legendă şi statuia singuraticei balerine şi astfel ajungeau în staţia de autobuz, aşteptau câteva minute, urcau în primul autovehicol ce sosea şi încercau să-şi găsească-un loc pe scaun pentru că autobuzul se umplea repejor de femei, majoritatea românce, ce începeau să turuie verzi şi uscate, care mergeau la muncă, să facă menajul prin locuinţele băştinaşilor. Din autobuz, Pia admira clădirile argilii, construite cam la unison cu relieful muntos. Autobuzul gonea pe lângă fel de fel de arbori exotici, imense aloe, plantaţii de clementine, foarte îngrijite, a căror fruncte dădeau în pârg. Serile, când toţi ai casei reveneau de la muncă, se aşezau la taifas în sufragerie.

- Îmi amintesc, Nelu, spunea Lidi, că Pia era micuţă, tare micuţă şi slăbuţă. Maică-sa, învăţătoare, n-o prea lăsa la joacă cu oricine, dar eu o căram după mine peste tot. Într-un an, primăvara, nu se topiseră încă bine zăpezile şi noi, un grup de băieţi şi fete mai zurbagii, ne-am luat să plecăm în luncă, înspre Şoşdea, după ghiocei. Ce ne-am mai nămolit!... Ghiocei, ioc, dar ştiu că ne-am jucat şi ne-am bucurat pe cinste. Ne-am jucat: Printre munţi şi printre văi, Podul de piatră,... Acasă am ajuns pe înserate cu ghetele încărcate de glod. Mama, ce să mă mai certe, i-am spus că am fost în luncă să-i culeg ghiocei şi s-a îmbunat, m-a lăsat în pace...

- Neştiute amintiri de câte ori ascult?!... Când am cunoscut-o, eram maistru la..., spunea soţul Lidiei. Într-o iarnă, când totul era alb, alb, alb, într-o pauză de masă, ne-am jucat cu zăpadă şi Lidi mereu arunca cu bulgări în mine, iar eu mă întrebam: măi, ce vrea fata asta?! Fumam. Mustaţa îmi era ca majonul de la fumul de ţigară. Eram un dezmăţat până într-o zi, când Lidia m-a chemat la biserică. Întoarcerea la Domnul am făcut-o după lungi discuţii purtate cu ai mei, toţi ortodocşi...

Într-o după-masă, tocmai ce-a revenit de la plajă, când cerul s-a înnegrit. Părea că cineva s-a jucat c-o căldare de smoală, a luat o praştie şi-a ciuruit cerul cu smoala topită care s-a împrăştiat în toate părţile, acoperind alb-albastrul. Pentru câteva minute s-a întrerupt curentul. O răpăială alungă întunecimea ce părea de neînvins şi ziua păru mai frumoasă decât până atunci căci soarele părea că zâmbeşte pe sub mustaţă de norii buimaci, ce s-au înverşunat să bâiguie în vecinătatea lui. A doua zi, valurile mării erau atât de mari că doi tinerei în echipamente  albastre, cu zigzaguri galbene, se avântară în larg, pe plăcile de lemn, cu care veniseră la subraţ. Pia stătea pe şezlong şi-i privea cum dansau pe valuri. Cât de cutezători sunt tinerii! Oare de ce vârstnicilor le piere curajul şi în orice acţiune văd o catastrofă? De ce tinerii n-au taină? O furtună de nisip o făcu să nu mai lâncezească pe ţărmul aproape pustiu. Şi-a adunat lucrurile şi-a începu să meargă şerpuit pe nisipul uscat şi umed, lăsând urmele paşilor săi mărunţi impregnaţi în granulele uscate şi umede. Când valurile muşcau mai mult din plajă, Pia era acoperită până la genunchi de spumă cu bule de aer ce se prelingeau şi apa rece-călduţă o gâdila din vârful picioarelor până mai sus.   

Străbătând parcul de pini din apropierea observatorului astronomic, în care unii jucau golf, la Grau, i-a cunoscut pe Maria Rödel şi Esteban, un cuplu de prieteni de-ai Lidiei, stabiliţi în acele locuri de vis, care au binedispus-o cu poveştile lor. Maria, o nemţoaică uscăţivă, tunsă scurt, băieţeşte, cu părul alb ca spuma mării, cu ochii de un albastru spălăcit ca al florilor trecute de „nu-mă-uita“, cu riduri crestate pe faţă, suferindă de zahăr în sânge, mereu aducea vorba de Willy, întâiul soţ, care îi lăsase o avere considerabilă, despre fratele şi nepoţii ce-i avea în Germania, despre copilăria  lipsită de dragostea mamei. Esteban, puţin adus de spate, nu prea în largul său în prezenţa Mariei deoarece tot timpul îi făcea observaţii, depăna şi el amintiri cu cei nouă ani petrecuţi într-un orfelinat din Andaluzia, unde maică-sa l-a uitat, de cei petrecuţi în familia tatălui său, în Franţa şi despre munca sa ca matriţer, timp de treizeci şi doi de ani, într-o fabrică din oraşul luminilor, de unde ieşise la pensie în urmă cu alţi zeci de ani. Avea şi el suferinţele lui. Durerile sale veneau din faptul că băiatul, stabilit în oraşul traversat de Sena, informatician la Aeroportul Charles-de-Gaulle, îl vizita o dată pe an şi atunci consoarta, apriga Maria, pleca de-acasă. Esteban era măcar împăcat că Felippe avea permisiunea tacită a nevestei de a le deschide uşa căci pe fiică-sa, Maria nu o vroia nici în ruptul capului şi aceea locuia cam la trei străzi depărtare, tot în Grau. Amândoi se hârâiau ca pisica cu câinele, dar fiecare ştia când să cedeze şi când să se retragă, astfel se completau reciproc. Apartamentul lor, înţesat de trofee de-ale lui Esteban, mare alergător de sprint, de cărţi legate în piele de bivol, cu încrustaţii aurite şi reviste în limba germană, franceză şi spaniolă, precum şi de păpuşi din lemn pictat, din ceară, plastic ori de porţelan, îmbrăcate în rochii de voal, catifea şi caşmir, de diferite forme şi mărimi, de-ale Mariei, care în adolescenţă n-a avut parte de ele, era ca un sanctuar care se prelungea cu o scară interioară, cu trepte înalte, din marmură de Carrara, ce te duceau pe o terasă imensă, la nivelul superior, care-ţi oferea o imagine de-ţi tăia răsuflarea pentru că acolo erau zeci de ghivece cu flori, ghivece mai mari şi mai mici, de ceramică, din lemn de bambus ori din plastic, ghivecele cu flori şi florile din ghivece, întrecându-se parcă să îşi expună evantaiul de culori, cerul şi Marea Mediterană aflată la o aruncătură de băţ, cu undele aurii-azurii...

În Peñíscola au vizitat Castelul Papei Benedict al treisprezecelea, numit de localniciCastillo del Papa Luna, aflat pe un promontoriu stâncos, cu mult deasupra nivelului mării. Intrarea în acea fortăreaţă poate fi făcută printr-una din cele trei porţi: Fosc, Sfânta Maria şi Poarta Sfântul Petru. Ei au pătruns să-i cerceteze tainele prin două dintre ele, nu ştia prin care, dar am pătruns. Aproape toate sălile castelului erau pustii. Puţine aveau ceva obiecte de uz casnic şi religios, însă grădinile cu priveliştea spre marea cu zeci de nuanţe de turcoaz, te făceau să uiţi de toate neajunsurile îndurate în timpul  urcuşului  până la cetăţuie şi de poveştile de groază despre acel papă răzvrătit. Pe străduţele înguste, pietruite ca nervurile unei plante, care te făceau să te dai de-a berbeleacul dacă nu aveai încălţăminte cu crampoane, urcai alene. Uitându-se când într-o parte, când într-alta, la tarabele magazinelor cu suveniruri, Piei i-au atras atenţia culorile  vesele, puternice, în mii de nuanţe de roşu, albastru, verde, … de pe ceramica şi ţesăturile ce te îmbiau prin rezonanţa lor să te opreşti locului ca să le admiri şi măcar să le mângâi cu privirea, dacă nu te îndurai să şi cumperi câte ceva. Razele măreţului astru inundau din abundenţă străzile staţiunii şi plaja plină-ochi de turişti francezi, germani, spanioli.

Au ajuns cu soare şi la Vinaròs, în vizită la alţi prieteni, Gabriela şi Ştefan, stabiliţi de multă vreme în Germania. Gabi, care excela în multe privinţe, cu un doctorat în muzică, avea o aureolă cum numai oamenii greu încercaţi o au căci doar aceia ştiu să preţuiască viaţa la justa valoare. Mică de statură, cu păr lung, bogat, răsfirat pe spate, ochi azurii, cu faţa numai zâmbet, îmbrăcată din cap până-n picioare în haine de-un albastru închis, îşi alinta din cânt în când partenerul cu apelativul Pichi. Ştefan, preot neo-protestant vreo doi ani la Timişoara, de-un calm desăvârşit, prindea din zbor povestirea soţiei din anii lor de început de drum în doi, de felul cum erau filaţi de infiltraţii regimului apus şi aducea adăugări.

 La puţin timp alţi invitaţi şi-au făcut simţită prezenţa. Doamnele, treisprezece la număr, s-au grăbit să întindă pe mese platourile cu mâncăruri şi prăjituri. Miam, miam, ce de bunătăţi! La întrunirea aceea, Pia a cunoscut şi alţi timişoreni, marea parte stabiliţi de ani buni pe coasta florilor de portocali. Răgazul, clipele de meditaţie, Cartea Sfântă, masa câmpenească servită în superba vilă de pe malul mării, clişee pe retina sufletului fiecăruia dintre ei.

- Poze, să ne tragem în poze, timişorenceeleee! În largul mării se zărea o barcă cu pânze şi-un pescăruş se rotea alene pe lângă ţărm. Marea era atât de liniştită, o linişte profundă, linişte ce te îmbia la visare.

Vizita la Eden s-a încheiat cu un recital din La Mer de-al lui Debusy şi un duet Gabi - Pia, se putea altfel?

Horchata, o băutură binefăcătoare, realizată din migdale măcinate, degustată după ce au vizitat Peştera Sant Josep, plimbându-se cu barca de-a lungul apelor liniştite ale râului subteran, au trimis-o pe Pia cu gândul la batido preparat de Lidia în fiecare dimineaţă. În barca cu numărul doisprezece au urcat împreună Pia, Lidia şi un grup de  doisprezece francezi-petrecăreţi, din zona Château de Versailles. Au schimbat câteva vorbe cu două excursioniste, împărtăşindu-şi impresiile despre acel loc unic şi misterios, unde rocile au fost modelate de apă în stalactite şi stalacmite, din vremuri preistorice. La un moment dat un bătrânel din gondola lor s-a lovit puternic de-un cristal de stâncă.

- Pierre, Pierre!…, săriră să-l oblojească doamnele din jurul său, dar Pierre, plin de şarm îşi arăta nedumerirea grijii lor, deşi în locul cu pricina îi apăru un ditamai cucui. Lidia, numai ochi şi urechi, spuse:

- Dă-l încolo! E mangă. Nu-i vezi că toţi au luat ceva la bord?...

Afară le aştepta cealaltă Lidie, şoferiţa, mezina familiei, leită maică-sa, ruptă din soare ca şi sora ei. Studentă la Universitatea Jaume, a ţinut să le arate campusulînainte de-a ajunge la destinaţie. Lidia cea tânără era atât de dezinvoltă, înaltă şi mlădioasă şi aducea cu vajnicele tuberoze din gradina casei părinteşti, de la Iam.

Sevraj, aşa putea să numească revenirea în oraşul adormit. De la treizeci şi două de grade a ajuns la treisprezece, de la soare, veselie, căldură, la vreme răcoroasă şi ploi. Ahh! Pia oftă. Un oftat lung, lung, lung. În aeroport un îndrăgostit creolin fredona: „Prinde-mă-n braţe, iubeşte-mă, asta vreau, asta vreau!…“

Cartea de meditaţii a Gabrielei, un cuvânt ebraic pe zi, soarele cu diferitele ipostaze ale sale, liniştea din largul mării, pescăruşii şi procesiunile din Maranatha le va păstra o veşnicie în lacrima sufletului ei.

 

Add comment


Security code
Refresh

Sondaj

Ce părere aveţi despre acest site ?
 

Cine este online

We have 351 guests online

Statistici Site

  • 3705 registered
  • 0 today
  • 0 this week
  • 429 this month
  • Last: GkadmirFlum
Ulti Clocks content

Reclama Dvs

Librarie Online. Zilnic ultimele carti noi, promotii si reduceri. Carti pentru fiecare cu livrare din stoc.

Site Gazduit De

armand-productions3

 


feed-image Feed Entries

Poemul din metrou