Home Proză George ANCA: PĂGUBOŞI O DATĂ (2)
George ANCA: PĂGUBOŞI O DATĂ (2) PDF Print E-mail
User Rating: / 1
PoorBest 
Written by Ştefan Doru Dăncuş   
Tuesday, 09 May 2017 13:39

 

Înţepături în timp – Jurnal himalaian – Bangalore – Atac

***

ÎNŢEPĂTURI DE TIMP

                        Am pornit o lucrare unică – traducerea Scrisorii I de Eminescu în limbi indiene. Spune şi tu, până acum, poetul naţional este tradus în 30 de limbi. Peste câteva luni, se va putea, deodată, spune, pe drept, că e tradus în 45 de limbi. Şi serios, de poeţi şi universitari câştigaţi pentru idee. Proiecte şi pentru traducerea unor clasici indieni în română  - auzi nume: Tiruvalluvar (tamilă), Tulsidas (hindi), Ghalib (urdu).

                        Albumul Ţuculescu trece din mână în mână. Îmi văd viitorii studenţi, din iulie. Azi am sporit numărul de asanas, insistând pe pranayam, iar rugăciunea, la îndemnul cam autoritar al lui Pant către Om Prakash, a început, normal, cu Rudra Mantra, toată fiind: Şhanti Mantram. Mantrele, în româneşte, le vor spune cei doi împreună, cu diferenţe antifonice. Plus studiul Yoga în România (inclusiv yoga românească, de origine carpatică isihastă).

                        Ţie Ochi Întreit ne rugăm... 24 aprilie 1938 s-a născut prietenul meu Vasile Văduva, al cărui scris frumos caligrafiat îl imitam azi la piesa Radha. Construcţia din Călin şi poemul Vasile (cu înviere). Am recitit din jurnal – în general nud, alb, sec, fără profunzimi – nici reale, nici inventate, nici de observaţie – înţepături de timp.

                        Mai întâi lăsaţi-mă a vă mărturisi că, în primăvara lui 1973, la Milano, acum cinci ani, primindu-mă pentru o convorbire, Eugenio Montale s-a interesat de modul poemelor eminesciene – sunt lungi? Şi un american i-a împărţit creaţia în poeme lungi şi poeme scurte. Şi biografia poetului o fi intraductibilă – una obiectivă, alta de recepţie, alta pe cultul poeţilor.

                        Eminescu naţional al lui Călinescu nu poate fi înţeles decât în româneşte şi în Eminescu, dar şi în destinul complicat de ciroză al profesorului pe care cei mai tineri îl vedeam singur deşi îl înconjurau, ca mănuşile, discipolii de conjunctură, îl auzeam spunând ca pe mantre strofe totuşi eminesciene – căci nu părea să coboare dincolo de strofă, în disecţii şi asociaţii, rebarbative-i. Dante, vârful de comparaţie şi disjuncţie îmi justifică un Eminescu indian ca Dante neeminescian şi Eminescu nedantesc; teorema indianismului, asiatismului, în contextul viziunilor eminesciene o articulează sonor, chiar retoric.

                        Vizită la International Academy for Indian Culture, discuţie cu Lokesh Chandra, fiul întemeietorul academiei, Raghu Vir, şi continuatorul acestuia. Tatăl său a fost în România la invitaţia lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, a microfilmat studii sanscritologice româneşti şi a cules folclor ţigan din România. Interlocutorul meu e membru al Parlamentului indian. Îmi cere un articol despre cultura indiană în România şi-mi sugerează scrierea unei cărţi pe tema relaţiilor dintre cele două culturi, în legătură cu publicarea căreia el se pronunţă că ar susţine-o în faţa ministrului de externe.

                        Practicând yoga, făcând să se traducă în limbi indiene Yoga I de Mihai Eminescu, învârtind 1000 de titluri româneşti despre India şi dodiile lui Tiruvalluvar, obişnuiesc să meditez la opera Dumneavoastră. Primul nume neindian este al D-stră, înaintea lui Tucci, între dedicaţiile lui Nik Douglas, Tantra Yoga.

                        Mă visez traducător al kuralelor, pe care, infamându-le, le voi numi dodii întru Brâncuşi. Am prins la radio emisiunea Monicăi Lovinescu depre caietul Lernei dedicat D-stră. Cred că vă voi interpreta mai în sinea d-stră  faţă de excesele analogiste de genul celor de acolo (pe cel mai tânăr semnatar îl cunoscusem şi eu la Roma, găsindu-l atât de răvăşit în neclintirea deciziilor lui).

                        Am trimis scrisori lui M. Eliade, G. Alexe, S. Stratilat, G. Ivaşcu (Succes, Radha), A. Păunescu. Toată ziua am citit reeditarea lui Al. Piru „de la origini până la 1830”, părându-mi-se când sportivă, când ambiţioasă, când improvizată, când polemică (prea polemică în subtext?) cu o tonalitate generală angajată chiar dacă discursiv, sentenţios şi încă destul, superficial didactic, cu discrepanţă între marii şi micii autori, între istoric şi istorie, între povestitor şi literatură.

                        Studiul lui Vlad Bănăţeanu despre influenţa indiană în Româmia, publicat în Vishva Bharati Quaterly, în 1962, omite pe Mircea Eliade ori numele lui Nichifor Crainic – nu pe ale celor din „noua generaţie”, ori al fiului său, Tancred. Indianistica apare când ca o datorie, când ca o favoare, mai deloc drept afinitate. Pe noi-studenţi ne isteriza citirea Gitei lui Coşbuc, cu nemţeştile ditirambe asupra unicităţii cântării. Tagore, iarăşi, obişnuinţă. Mult Eliade, chiar şi Frenkian, cu fumul lui fără fum. Italia şi India merg împreună, Eminescu şi Pârvan, Brâncuşi şi Eliade.

Rudra Mantra

                        Om Troian rugăm aşa mai / de savai de ochi treime / dă-ne mâine sugând moartea / din jivina pustiime // Om să vrea şi-o fi avutul / vrere-şi om eu firea-şi am / Mângâie-l aminte veşnic / agatir de aur neam// şi-ar fi fără chin avântul / şi-ar fi sfânt în ramuri tată / şi-ar fi din bătrâni păşirea / peste zid de duh agată //  Din nesat în sate du-mă / din rămas în nori de nea / din mormânt în hora trează / nitam tânga să mă ia // Am a da cât Asia dar / nu doar dacii nat mă vor / Om tu şoptitorul-orul / Şoptitorul-orul dor

Mantriţa Mioriţa

Om Troian român

pe trei ochi stăpân

moartea ia-mi dă-mi trai

plaiului meu rai

Şi-ar fi tot un fir

fir de trandafir

mângâie-l să-l am

agatârul neam

Şi-ar fi fără chin

şi fără suspin

şi-ar fi din bătrâni

zid de duh de mâni

Din nesat în sat

curat luminat

la zorii de nea

snaga să ne ia

Am şi n-am a da

de aici colea

omul şoptitor

şoptitorul dor

                        Csomo, Honigberger, Eliade – himalaiţii, Eminescu – modern, Budai – contemporan spiritului indian. Alter-ego-uri romanticilor visând libertatea. Mă voi sinucide vreodată? La ţigănci de M. Eliade, Dă-mi boierule ţiganca de V. Văduva. Pasiunea indianistă este a vârstei tinere. „Poporul indian crede în mod sincer că dorinţele şi scopurile majore ale omenirii sunt, pretutindeni, aceleaşi, indiferent de ideologii şi sistemul social” (Ashok Kumar Ray, ambasadorul Indiei, la prezentarea scrisorilor de acreditare către preşed. N. Ceauşescu în 27 aprilie  78).

                        Am tresărit  ieslea isihiei (, doamnă Ray). Ejaculaţie în sens unic. Moralul o gradaţie de barometru, clătinată de orice coadă – de cometă, de mâţă. Nesimţindu-mă ştiinţă, practicându-mă aşa cum sunt, cred în binefacerea morţii. O capodoperă, adică o dovadă a neantului. Orbecăiala numită cer, religia poreclei şi-a pierderii de sânge umoristic. Nu ies din mediocra mea trezie, am o gâlcă în mormânt. O să încremenesc pe malul mâl. Căci nici muzica nu mi-ar fi pocnit setea. Probabil mă presează omenirea. De ce mă simt de secol 19 şi nu vreau să mă simt de nimic?

***      

JURNAL HIMALAIAN

                        Motocicletă condusă de o femeie decoltată, roşie-n obraji, cu pletele fluturând. Lux de beţe mirositoare. Bătrânul Deepak a lucrat 30 de ani în ceainăria de jos, acum are hipertensiune. Fiul său îl continuă în shopul închiriat. Kotoch e un om trist care găseşte Dharamsala  foarte bună pentru oameni singuri. N-ar fi hoţi. Ce zdrahoni buddhiştii Tibetului. Unde-or fi misterele? Voi încerca să vedem Indora.

                       

                        Toată noaptea au ars focuri mari în pădure, spre Kangra. Ne-am trezit, de lună, pe la două, şi se întinseseră. Acum, fumul s-a înecat în soare. M-am gândit la Zburătorul Buddhist.

                        Dimineaţă în Biblioteca buddhistă, unde mă conduseseră Deepak şi Katoch. Mă întreţinusem mai înainte cu acesta din urmă, asupra Tibetului „autonom” şi a tibetanilor care nu se amestecă prin căsătorii cu femei sau bărbaţi indieni, asupra incendiului de trei zile – eveniment de fiecare vară -, asupra înfăţişării oamenilor din Assam sau Gauhati, ori Mizoram, unde el are un unchi senior în poliţie, asupra deosebirilor dintre oamenii din nord şi cei oacheşi din sud, asupra dificultăţilor indianului de a face turism, primind doar 100 de dolari, asupra costului tablei, cam o sută rupii, sitar – sute, flaut – câteva rupii, asupra satului său Indora, vechi, cu vorbitori pahari şi punjabi, asupra distracţiilor din Dharamsala.

                        Mi-am făcut permis de intrare, mie şi pentru Nansi. Cărţi, în general, donate de particulari, enciclopedii, sinteze, traduceri, eseuri, filosofie, religie, istorie, literatură, artă, presă, politică. Dacă în bibliografia baudelaireană a lui Cargu întâlnisem, cu ani în urmă, doar un articol din Luceafărul al lui Vladimir Străinu, în bibliografia selectivă a buddhismului compilată de Satya Prakash (Gurgaon, New Delhi, 1976) nu dau decât tot de un titlu românesc: Buddha's life in the Romanian „Balam”, S. E. Demetrian,  „Indo-Asian Cult.” 17 (2); Ap 68, 29-40 bibliogr. Abia mai reţin Buddhism şi Aldous Huxley, Buddhism şi Richard Wagner, gândind, evident, la un Buddhism şi Mihai Eminescu, iar copiind din The hundred thousand SONGS of Milarepa (MILA GRUBUM), traduse de Garma C.C. Chang, la Milarepa-Brâncuşi. Stranie absenţă a lui Mircea Eliade. 2.3.5.6.7.8.10. No. Mind. Samadhi. Self. Song. Wisdom. Yoga. Alte cuvinte-cheie BARDO, stadiul intermediar între moarte şi renaştere, grădina Lumbini, a morţii lui Buddha Sakyamuni.

                        Sala de referinţe, plină de hippies. Cursurile fraţilor întru dharma se ţin la etaje (cursanţii îşi pot lua încălţămintea sus) – limbă, religie, tibetanism. Printre călugării budişti în veşmânt mov, o „americancă” rotofeie, rasă-n cap, urcând spre palatul lui Dalai-Lama al 14—lea.

                        Nansi a pictat un peisaj (20.V.75) „Casa noastră în Dharamsala”, adică Dhauladhar. Mâine vom vedea templul Durgăi din Jwalamuki. Focurile s-au mutat, luna a răsărit. Să termin „Some Indo-Romanian literary topics” şi i-l trimit lui M.E. La doctoratul dv., O.L. a exclamat: i-o gafă (yoga fă) – poantă citată în cursul de introducere în semiotică al lui H.W., mai făcând loc, în altă parte, menţiunii că B.L. are doar Blavaţki şi Scerbaţki, normal Tucci şi Bacot, anormal nu şi M.E. Cel puţin D.S. L-a numit pe T.V., întors din India, RabinRahat Tudore.

                        Nansi nu e încântată de religia fără Dumnezeu, de materialismul acelei vieţi eterne fără suflet şi paradis.

                        Biblioteca tibetană ne-a găzduit de dimineaţă pe toţi, eu am citit după-amiază, Nana a pictat o Gărgăriţă-Riţă şi o Amintire Papagalului (Nansi l-a mai plâns două ore şi vrea altul). Am mâncat la tibetani şi momo. Mâine mergem la cursuri de tibetanistică (două zile pe săptămână: meditaţie). Schiţa mea de studiu se va numi acum: Indian Mind in Romanian Poetics. Cu mottouri din Buddha, Eminescu, (Brâncuşi) Eliade.

                        Ştiu câte ceva din budhhism, după brahmanism – acesta al doilea să fie al poeticii? D. Micu şi studiul lui amorf la Maytreyi, cu o admiraţie proletcultistă pentru Eliade. Csomo, citat de Schpenhauer, Honigberger, erou de nuvelă fantastică. Sunt cu zece ani întârziat faţă de Eliade (23-33), dar cu mai puţin exaltat, cu o literatură mai a cuvântului, mai atras de arte decât de gândire, de nu de un realism nenorocit , al acestor alte vremuri. Lumea americană de la bibliotecă, de sus, nu ştie de nimeni, unii vând azime şi prăjituri, încercându-se cerşetori.

                        A plouat. Ce muzică. Focurile tactice s-au stins. BBC despre prietenul chinezilor. Correspondences of Indian Mind in the Romanian Poetics. Spre deosebire de Eliade (poetician), sunt (?) poet: dar Eliade l-a verificat (în proză). Este cu numai 30 de ani mai tânăr ca Brâncuşi, iar eu sunt cu 37 de ani mai tânăr ca el; Brâncuşi fusese cu 27 de ani mai tânăr ca Eminescu.

                        Csomo a plecat spre răsărit în căutarea originii hune a ungurilor şi a găsit-o pe a românilor (geta – ghata, dac – dakh/strugure). Am audiat două cursuri, între căscături. Mai mult femei, numai ele convertite şi rase în cap (oare, bărbaţii n-or fi primiţi, ori să nu fi avut deziluzii?)

                        Înscris la cursul de Dharma. Azi, oră de meditaţie (existenţă), după mantre. Neindicată maniera de concentrare, gen rădăcina nasului şi numărătoarea inspiraţiilor. Exil, Buddhism, renunţare împreună? Profesorul şi-a evocat guru-ul său, ca şi pe Dalai Lama care au renunţat la viaţă.

                        Am discutat cu secretara, insistând că sunt creştin, nu vreau iniţiere, ci filosofie. Mi-a scris Kashyap şi am primit de la deptt. o invitaţie la lansarea cărţii Basic Russian de G. Mukherjee.

                        Am dat, în fine, în biblioteca tibetană, de trei cărţi ale lui Eliade – rituri de a noua naştere, şamanism, modele religioase. Are succes. Nici român, nici indian, nici american. Vag dacist (confirmat mai târziu: să-i scriu să recomenteze pe Eminescu din Insula lui Euthanasius, cum a făcut cu Meşterul şi Mioriţa.) Un Tagore al unităţii creatoare, un Suddhodana. Buddha în China are chip chinez, în Japonia japonez, în România românesc.

Am însăilat „studiul” „India in Romanian poetics”. Nansi mi l-a desfiinţat. Îl abandonez. Sunt artist, nu savant. Raţiunea mea de a fi e vedică. Ştiu că sunt cult: mă dor ochii. Ci nu mă voi rupe de toate capitolele: Eminescu between Atman and Nibbana; Zalmoxis, the Poet and the God; The Gypsy poetics; From B. P. Hasdeu to M. Eliade; On Brancusian way. Scriu prost, pentru că scriu tot timpul şi scriu timpul care e aşa prost.

                        Am citit ieri, cu voce tare, pentru toţi trei din Eminescu. Ne-a apărut obsedat de sine, de Atman, de universul crud, desferecat, cu ploi de suflete şi meteori, epopeic nu retoric, ritmic nu elocvent, ritual arhitectonic nu descriptiv, cult naturist nu idilic, trăindu-şi continuitatea proprie în reînvierea chipurilor şi rostirilor dinainte, ca un istoric mistic, şi aşternând cadrele literelor urmaşe mânate de duhul bun dar trinitar, de guru, yogi, sigur, poetica pranei, a apropierii de un infinit ce să spargă încântul fermecării. Ca romantic, corespunde în geniul temei, în intuiţia fantasticului reîncarnării sau măcar a strigoilor, în muzicalitatea epopeii destinului. Clasic, cuprinde dezarmanta hipnoză a perfecţiunii antume, trezia din intimitatea nevăzută, a antitezei propriului spirit poetic, revanşa contra compătimitorilor geniului şi împărţitorilor creaţiei, autoironia frigidităţii cosmice scârbite de refuzuri muritoare, forţa şi căldura până la lacrimi a acestora din urmă, din viaţă.

                        Formele artistice şi voinţa creatorului merg împreună. Cine l-ar plânge a nu fi avut puterea să se deosebească de sine şi a crea caractere, fie şi dramatice: dar formele din versificaţie, tonalităţile mistico-morale, şivaismul, etapele – tânăr să-i citeşti cu toată voluptatea poezia începuturilor -, filosofia deschisă, dumnezeul nemărturisit şi netemut, kantianismul şi critica lumii necutreierate, sublimate intelectual, buddhic şi herculean, libertatea faţă de alte culturi şi autonomia valorilor sale supraetnice, infrauniversale, robirea profetică sub valurile vremii.

                        Am scris, sub pini, versuri în caietul sanscrit. Credeam că rămân la bibliotecă pentru gramatica lui Renou şi cele 30 de volume ale lui Sri Aurobindo. A fost, de la 9, pucha, dimineaţă eram tot pe-afară şi, după o săptămână, am fumat a doua ţigară pe 1978.

                        Trei ore, cursanţii din anul I şi II, în primul rând călugărimea, au cântat rugăciuni în tibetană. La sfârşit şi între timp se servise tsog (pomană), în încheiere guru-ul nostru binecuvântând pe fiecare (spaniolul mi-a oferit şi mie o eşarfă de tifon – dar eu sunt creştin, tu? - eu sunt buddhist – şi merge? - da). O germancă mi-a dat ceai din ceaşaca ei, un şofer de autobuz din grupul sfântului băutor de la Poona – îl avea de gât -, cu pantaloni scurţi foarte murdari, cu plete şi barbă foarte lungi: - Eşti din America? - Din Anglia. Mai târziu, el: - Eşti italian? - Român. Am cântat în forţă cu Nuangayem (?) Nu există exil pentru religie, cântec şi prozelitism. Studii ieftine, ca bani. Kathi, din Noua Zeelandă, a venit să-şi deschidă mintea aici. Patricia, şefa mea, călugăriţă, a văzut articolul meu „Sanskrit-Romanian Poetics” - n-a găsit probleme de engleză, este interesată să cunoască poezia lui Eminescu.

                        Începusem să-mi recitesc teza baudelaireană. Nansi a aprins ţigări pentru amândoi: unde e Paloşanu, să mă vadă? Acesta fusese plăcut impresionat cu ani în urmă la acelaşi gest. În anul întâi de facultate îmi dăduse reviste interbelice şi mă purtase prin toate cârciumile Bucureştiului, cu aristocratism alcoolic şi vorbe de Paşadia. Băuse cu Labiş – continua cu mine? Din Gândirea decupase toate articolele lui Mircea Eliade. Cărţile lui de spiritualitate şi filosofice, iscălite şi datate 1940, ori ani apropiaţi, le am. Ne-am văzut din ce în ce mai rar. Cu o zi înainte de a-mi susţine doctoratul Baudelaire, l-am căutat să-l invit, murise de cancer.

                        Citeam la lumânare, când a apărut Surendra, un vecin de 19 ani. Am închegat o discuţie a la Noica, de vreo două ore, de m-a întrebat Nansi adineauri dacă mi-a plecat discipolul. Tânărul îşi pregăteşte BA-ul în Political sciences and administration, dar e obsedat de engleză – obligatorie în toate colegiile – nemulţumit de superficialitatea profesorilor lor, care sunt interesaţi să dea meditaţii particulare pe 70-80 de rupii lunar, de severitatea examinatorilor, veniţi din alte părţi şi socotindu-se de un standard mult mai înalt.

                        N-are încă pen-friends. Străinii de pe aici iubesc pe tibetani, nu pe indieni – fără primii nici n-ar veni în Dharamsala. A auzit pe unul că iubeşte India fără indieni. E drept că altul, american, îi găsea mai buni decât propriii săi compatrioţi. Citeşte The Hindustan Times şi The Tribune, inclusiv povestirile în engleză, cu subiecte indiene. N-a încercat el însuşi să scrie niciodată – când o va face o să fie atent la conexiunile care deschid universul oraşului, călătoriile sale de om tânăr, sărac, fără posibilitatea să meargă în Anglia, ca alţii ce studiază medicina (şi el vrusese, dar picase la engleză).

                        Deci n-ar putea să se ataşeze de un profesor căci nu prea-i bagă-n seamă pe tineri. Atunci să-şi ia model pe tatăl său; într-adevăr, acesta este licenţiat (în engleză), a studiat în condiţii grele, mergând pe jos din satul lui multe mile. Modelul, idealul, foarte necesare, pentru depăşit, pentru realizat. Eşecul e alternativa, dar realizarea de sine este obligatorie, evoluţia, educaţia, viaţa, după un timp, cu familie şi griji, cu conştiinţa posibilităţilor, realităţilor, cu mândria obârşiei dintr-o ţară şi cultură, cu certitudinea unor valori şi limite, în faţa marilor creatori şi creaţii (poţi construi un Chandigarh? poţi fi Brâncuşi? Nu ştiu – măcar să-i evoci pe aceştia, să-i înţelegi, să ţi-i apropii poţi?) legăturile bune, evitarea ori replicarea, la risc chiar, a celor rele, lectura cărţilor şi pedanteria (se citeşte puţin), siguranţa pe sine într-o îndeletnicire sau alta, rostul energetic al vorbirii în propria limbă corelat cu adaosul scrisului, mai puţin energetic, mai marcat de valoarea  ideilor – şi câte alte teme, recunoscute abstracte, nu le-am pălăvrăgit, de-mi spunea el că sunt un adevărat teacher, mereu raportându-mă la studenţii mei indieni şi români, la cărţile mele scrise şi nescrise, la nostalgia după vremea imprevizibilelor – care nu s-au oprit, şi-mi vor apărea mereu, fără a mă tulbura însă de la munca mea importantă sau modestă, devenită însă natura mea bună, după o expresie populară în India, ca şi sinele ori India ideilor.

                        E indignat de politicienii afacerişti şi iliciţi, nu o dată, care au dat sticle de vin şi bani alegătorilor zilele astea, de mârşăvia politicianismului, când povesteşte de Lahore, al tinereţii şi studiilor părinteşti – atinge, iar afectat, problema Pakistanului – de-l temperez teorizându-i neşansa opoziţiei individului, ori a grupării anarhice, a la mai 68 parizian, faţă de sisteme puternice, îi spun de socialism că nu e o treabă individuală, nimeni sărac, dar nici bogat, că m-am născut într-un sat şi pot fi profesor în străinătate graţie socialismului, mi se spune, oricât aş avea eu încredere în general în forţele mele.

                        Într-un timp observ că a obosit, cască, îmi spune să-l vizitez şi eu. Ne despărţim amintindu-ne începutul discuţiei, dacă are prieteni, ce fel de profesori. Nu-mi închipui că i-am vorbit degeaba, nu-mi fac probleme de niciun fel. Iarna aici ninge şi-n Bazar, vezi puţini oameni.

***      

BANGALORE

                        Am optat ieri pentru predare la clasă serală (punând în paranteză incorectitudinile din prospect). Persecutorii sunt la fel, dar numai în faţa unora să mă pierd, ori mă şi autopersecut ? Sper că Nansi va picta săptămâna asta. Tânărul care-mi ţine compania crezuse că scriu franţuzeşte. Este pentru dialogul egal profesor-student. Mathura, Agra, Gwalior, Jhansi, Naghpur, Wardha, Vijayvaia..... Bangalore. Călătorie – mimoză sensibilizându-se la sânge viu.

                        Plugarul arghezian, boii lui Grigorescu, steagul izmenelor fluturând peste fecalele obşteşti. Am 75 de kg, spun totdeauna adevărul dar cu atâta tact încât nu supăr pe nimeni, adaugă oracolul femeiesc de la cântar. Vindhychal, copacul cu frunzele de ţigări beedi.

Coşmare scurte de expres schimbând prăpăstiile des

Albul cimitir creştin într-un sud fără închin

                        Rase, culori, 2400 km. Atât de în sud oraşul ştiinţelor. Călătoria face bine lingvisticii române la cursurile din august. De-aş pierde impresia de domiciliu forţat. Citirea în peisaj te vindecă de biblie, de Gita, nu de Mioriţa. Mulţimea satelor bordeiene mi-a adus aminte singura traducere din Sadoveanu în India.

                        Tăcerea familiei tibetane din compartiment, care n-a coborât în B., mi-a atras continuu atenţia – oameni, popoare tăcute – cei din munte, din exil, din asceză. Întorcându-mă din Palermo la Roma, un cuplu sicilian a insistat să primesc o portocală imensă. Vorbeau tot timpul, femeia era foarte veselă şi de aceea frumoasă şi tânără, el era îndrăgostit de nevasta lui. Erau muncitori. Mă gândisem la lumea lui Elio Vittorini, mai mult decât a lui Sciascia, dar îmi păreau altfel. Tibetanca alăpta din când în când copilul, care numai atunci schiţa gestul cerşirii laptelui, poate şi vreun sunet  şoptit numai pentru mamă. Numai sânul femeii abătut dar imens rotund se poate asemăna cu portocala din trenul italian cu gustul iubirii vorbăreţe.

                        Ahile mă invită cu ei la cămin, dar aceşti băieţi se distrează altfel decât latinii şi nu am linişte de distrat. Bătrânul mecanic de avion, cu doi fii aici, i-a revelat unui profesor visiting din Chandigarh că sud-indienii se îngroapă, după moarte, cu excepţia brahmanilor, care se incinerează, în timp ce în nord se crematizează toţi. Era foarte vesel să dea o informaţie pe care englezul n-o aflase doi ani de zile. I-am cumpărat-o şi eu, dar parcă aş mai fi auzit-o.

                        Citirea broşurii de ortodoxie, în engleză, mi l-a adus în minte pe Stăniloae. Comentarii elevate, deşi rezumative. Probabil ortodoxia românească se va reafirma în lume prin urmaşii Gândirii şi ai Telegrafului. The tradition of life Studies supplementary to Sobornost number Romanian essays in spirituality and theology Edited by A. M. Alchin. Fellowship of St. Alban and St. Sergiu, 1971. Saint Callinicus of Cernica (Stăniloae), Liberty and Tradition in Orthodox Monasticism (Antonie), Man's Freedom in the Service of God (Cleopa), Christian Responsability in the World (D. Stăniloae).

                        Pe la 8, cu ţigări fumate şi îmbrăcat în ce am ami bun – puloverul făcut de Nansi, întâi, cât mi-o ţine de cald (max 28 gr C, min. 20 gr. C) – iau un scuter şi ajung în sud la IIWC (Indian Institute of World Culture), plasat pe strada care poartă numele fondatorului (1945) acestuia, P. B. Wadia.

                        La etaj, Mrs. Ten Broeck parcă mă aştepta şi am intrat în discuţie ca şi cum ne cunoscusem (da, prin scrisori). Nu e olandeză, poate neamul, ci americancă din Philadelfia venită aici în 1950 şi ţinându-se indiană. Îi plac aşezările liniştite şi mici cum era Bangalore, dar care a crescut enorm (peste 2 milioane). Îmi scrisese că la ei conferinţele nu pot dura trei ore, se bucură că n-am luat filmul. Tocmai trebuie să meargă la o şcoală a ei, azi-dimineaţă se cântă cântece devoţionale – vreau să merg?

                        Are ochi buni, e căruntă, blândă şi exactă, aproape tăios dinamică. Nu are nicio religie. Nu pare evreică. Din biroul ei se vede sala de lectură, amplă, la parter, egală – cea de conferinţe. Conduce maşina puţine sute de metri până la The East-West School – curte mare, teren de baschet, două aşezăminte din frunzare – foarte frumoase, clădirea zidită a şcolii, cu mobile moderne – discutăm şi fumăm în biroul directorului, un tânăr bărbos, tăcut – psiholog, d-l Chandrashekar, interesat de Piaget, apoi intrăm în sala cu aproape suta de copii, aşezaţi pe aşternuturile de pe podea – 3 clase – băieţi şi fete îmbrăcaţi curat şi uniform, profesorii se aşază pe bănci, se cântă cântece englezeşti, sanscrite, hindi, kanarra, apoi, în picioare, imnul indian – în faţă, cel mai mare portret – al lui Christos.

                        Continuăm discuţia în trei, d-na T. şi directorul, care a fost profesor la o şcoală de fete, sunt pentru clase mixte, educându-i ca pe fraţi şi surori, găsind că abia se ajută unii pe alţii. La plecare, sunt prezentat profesoarelor, invit pe toată lumea la conferinţa mea de marţi şi primesc asigurări că toţi vor veni.

                         Mi-am luat bilet la Shatranj Ke Kilari / Jucătorii de Şah  de Satyajit Ray. N-am mâncat de aseară. Cu bănuţii din mână voi bea cafea, dulce, spumoasă, albă, cu acelaşi gust în toate gâturile şi trunchiurile din toate pieţele, oraşele şi bordeiele.

                        Shatranj... / Şah... film premiat, lăudat după luni de zile, în Bangalore, pentru frumuseţea dialogurilor, ţinut de studenţii mei de plictisitor, politic, despre un joc al celor ce au timp, face proba adâncimii cinematografiei, a industriei sociale de mari dimensiuni care o intermediază. Doi prieteni bogaţi au viciul şahului, al confruntării maniace numai în graiul sculpturilor şi bătăliei dintre simulacre. În câteva, destule, scene de şah, se mută numai pionii (piata) şi, ca excepţie, caii (ghora), iar în final se ia regina (vazir) de pe tablă.

                        Fastul fumatului, bărbăţia neglijării nevestelor, plecarea la luptă, sub flamuri mogule, împotriva nou-veniţilor englezi, scena morţii unui bătrân – nimic fără şah. Jos de luxul lor, pe   „front”, jucând sub cer se ceartă, cel inteligent trage un foc în cel pasional, care, împuşcat doar în cămaşă, după rodajul morţii îşi cheamă partenerul să mute, să exercite cultul comun. Sultanul e poet, priveşte în extaz dansatoarea de Kathak, recită când Sahib resident, generalul scund parcă de spleen, îi mai comunică un ultimatum pentru abdicare.

                        Când stau faţă-n faţă, îi oferă coroana, absent, ca acela să spună turmentat că n-are ce face cu ea. Nu e numai tabla de şah la partida din 1857 a schimbării stăpânilor moguli cu cei englezi în India, nici doar luptele de cocoşi ori berbecuţi, scene ceremonial simbolice, dar şi o compoziţie modernă, general umană, o abordare a condiţiei absurde a individului în faţa unor piese eterne, fantastice, decorative, ireconciliabile.

                        Atmosferă viscontiană, din Ludwig. Bilingvism hindi-englez, muzică bi-continentală, frenezie urdu. Constructivism psihologic regizoral. Respect pentru textul scriitorului Premchand. Sensul aristocratic al istoriei mogulo-engleze a Indiei. Viziune nemijlocit clasică.

                        Lumea vine la acest film, în Bangalore, mai bulucită ca în Delhi. Când ora sfârşitului de spectacole sună şi cinematografele îşi schimbă credincioşii, străzile devin de necirculat. Piaţa Majestic tresaltă de multe mii de oameni, absorbind orice eleganţă şi lux infatuat, egalizând sectoarele despărţite prin baraje de lemn, de castă, de proprietate      „dinăuntru”.

                        Cinci ore mi-am paginat însemnările, mă bucur să fie ascultate, pe bandă, Mioriţa şi Meşterul Manole, din antologia lui Tiberiu Alexandru şi să se proiecteze imagini de mănăstiri şi de oraşe. Şase silabe în două oraşe: Bucureşti-Bangalore. ... some values of that Romanian Carpathian-Danubian history and civilisation, its latinity, orthodoxy, perpetual humanism, the philosophy of existence and the spirit of construction, the ecuation of popular mind and universal personalities, the Romanian vocation of synthesis, an axis between Orient and Occident, as single like miraculously preserved Latin Oriental Country, Romanian culture of today, and last but not least India in Romanian culture.

                        6 P.M. Public lecture  UNIVERSAL VALUES OH ROMANIAN CULTURE Speaker Dr. Gheorghe Anca. Un afiş pe stâlpul porţii, unul din litere decupate în holul Institutului, altul bătut la maşină, totul în familie, între membri, teozofi, jurnalişti.

                         Directorul Venkataramayah, bătrân şi încet, provine din Mysore, dar e aici de 40 de ani. Are o blândeţe aspră. Moşmondeşte nişte hârtii, mă întreabă cum mi se pronunţă numele. Mă duc cu bibliotecarul atoatepricepător, care vrea să devină dumnezeu, ceea ce (nu) se poate (în ţara mea) numai în India (ai dat lovitura) – vor fi 80. D-na S. T. mă salută. Apare ziaristul, vorbind de război, teozoful cu folosirea telepatiei (de către sovietici) în scopuri războinice şi piramida cehoslovacă de ascuţit lame. Dacă pot vorbi cu mama? Visul e important, se poate comunica numai cu morţii buni.

                        Pornisem cu toţii spre sală, coborând. D-l V îmi spune ritos că mă va introduce - vorbesc, cât, un sfert de oră? - o oră, zic – nu am şi ilustraţii? - Ba da – Programul la noi nu poate depăşi o oră. Mă prevenise d-na T că punctualitatea nu e indiană, dar dacă au introdus ceva în Institut e tocmai asta.

                        La 6.15 se începe. Încep. Versurile din Blaga au convenit. La comentarii, un bătrân din faţă a început nişte muşte spiritualiste, de-am făcut teoria Transilvaniei. Am citit, dar pe deasupra, am sărit, am pus banda cu Mioriţa, n-am lăsat-o până la sfârşit, mi-ar fi plăcut, dar timpul. Nu exista decât epidiascop şi proiectarea diapozitivelor era un chin, dura şi nici nu se vedeau imaginile, de-am zis să mergem în România să le vedem pe viu. Am conversat.

                        La sfârşit, surpriză, a apărut Ahile (Akhiles Trivedi), cel din tren, cu un prieten al lui şi cu cele două femei. După cuvintele directorului pline de emfază stimulatoare, şi asta mi-a făcut plăcere. D-na T.mi-a recomandat să nu mai ţin capul în piept, că voi avea ceva de spus  – se grăbea, o aştepta mama ei, de 84 de ani, care mă ascultase. Mi-a reînnoit şi directorul invitaţia în octombrie – cine ştie?

                        Fusesem avertizat de bibliotecarul Somasekhar că obiceiul este să plece lumea, jumătate, d-na T. însăşi mă sfătuise să anunţ film, căci aşa vor rămâne toţi. Oricum, n-a plecat nimeni şi, dincolo de obosita mea reducţie a  unui text prea lung şi ştiinţific, prea analitic şi neexplicativ, iniţial, în context, am observat o atenţie reală, chiar un interes. Poate sunt un profesor bun. Bibliotecarul vrea să înveţe româneşte. În afară de cuplul tibetan, cu copilul tăcut, şi cuplul bătrânului din Kaşmir, cu fiii în Bangalore, jumătatea tânără a compartimentului s-a înfiinţat să mă audă şi m-a complimentat.

                        Nu e vorba de cunoaşterea de sine a vorbitorului – înţeleg acum mai bine -, dar de a şti cu cine ai de-a face şi în ce privinţă. E limpede, India este interesată de India (Poate şi de America, Rusia, China), de autogândirea ţării: au plăcut detaliile şi mai ales viziunea  poeticii sanskrito-române, sunt sigur, mi s-a şi spus.

                        Dr. G.A. este pentru prima oară în Bangalore, în IIWC. Este din Romania. Va vorbi despre valori universale ale culturii româneşti. Noi credem că o asemenea temă ţine de relaţiile interculturale, oferindu-ne prilejul să aflăm despre culturi ce pot duce la înţelegere, la universalism. Dr A. este produsul universităţii din Bucureşti ... / date bio /... Cum vedem, e un fin reprezentant al tinerei generaţii, are numai 34 de ani, aducând o nouă viziune şi evaluare pe care noi, credincioşi valorilor şi ideilor, o salutăm cordial.

                        La sfârşit, nu după un sfert de oră cum crezuse, dar după o oră şi un sfert, şi-alea pe repede, mi-a mulţumit pentru outlook-ul asupra civilizaţiei româneşti, sala aplaudând.

                        Literatura e meserie absurdă: o scrii în viaţă şi se recunoaşte postum. De-aia lucrez în tren, să vând la coborâre. De n-aş găsi gara goală. Mai bine de un editor de mersul trenurilor sau de o fată de la manuscrisele clasicilor. Călătoria lungindu-se, încep să mă tem oricum. Mă apuc de aforisme ca să nu cad pe terasament.

***      

ATAC

                        Mă visez întors în România, într-o casă asemeni celei de aici, reparată. Rudele mă privesc, îmi spun câte ceva. Nu puteam ajunge de ieri până azi, nu sunt cu voi, trebuie să visez – niciun răspuns, răceală, Viorica, Jenica, vă spun că nu m-am despărţit de Nana şi Nansi – ea tocmai plecase să facă yoga. Guru-ul învaţă violent româneşte.

                        O boare. Timar Pur, cu Nana. Cumpărăm săpun, ciclete. Plouă. Înaintăm. Acasă toarnă şi fulgeră. Nansi ne dă să mâncăm. Curând cădem îmbibaţi de muson.

                        Trebuie să deschid cursurile. Studenţii, risipiţi printre etaje. O comisie asistă. Câţiva s-au strâns în sală. Îmi spun în minte fraze adânci, de efect. Am deschis cursul. Oare castelul din fundul mării al milionarului va fi fiind la fel de umid? Ai mei vor recita – începutul teatrului de limbă română al Universităţii din Delhi – Peste vârfuri, La steaua, Facerea rigvedică în română, cor, român, apoi Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Blaga, în engleză, Păunul de Barbu – română, hindi, Shatranj de Sorescu, hindi, Cartea de Anca, punjabi. Cântăreţi de sitar şi veena. Studenţii se înscriu la universitate, plătesc taxa, dar renunţă, atingându-şi scopul de a obţine permise de autobuz.

                        William Wordsworth dacuri subcereşti Mai supravieţuim Pe columna traiană o zi un mileniu renaştem musonice ploi înotul în timp o cetate renaştem nor de lăcuste Reumatism, tuberculoză. Cutremure, ucideri, rugăciuni ciclon de acte tributare.

                       

Pot fi atacat în stradă. This lecturer?

Programul Eminescu. Animaţie.

Statuia lui Vivekananda se inaugurează astăzi

Speech cu Sangasen Singh (I think that

                        Schopenhauer is German) – şeful Deptt.

                        Buddhist Studies, despre Eminescu.

                                    Salutat de Panka. Warmly.

Afluenţă de vehicule pe Chhatra Marg.

A răsărit soarele firbinte.

Ieri am privit două veveriţe copii.

Rullerul a observat că am scris

                        poezii contra unora. Lui?

                        „dară pe calea ce-ai deschis

                        n-oi merge niciodată”. Apoi al doilea

                        ruller, la infinit, aceeaşi.

Cărticica de conversaţii va fi în draci.

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii.

Eu însumi în panjabi.

Muzică de veena la universitate.

Xenofobie cu uşile închise.

Să-i scriu lui Marin Preda, nu lui

                        Râpeanu.

Nansi reprezintă România. România o

retrage pe Nansi, India-bursa, mâine-poi-

mâine. Ne vedem infamaţi de famaţi

Zahăr, biscuiţi, chibrituri. Signal.

Mâncărimi în pizdă.

Coşmare muncitoreşti, sub dictat.

Alternative înseninării şi abisuri.

Degradare metaforică, retorismul

                        umilului, scopitului, cumintelui.

Mântuire prin muzică, isterie, murire.

Nu te las, vreme de apoi, să mă aştepţi.

Evanghelia după mine ba eu după

                        evanghelie.

                       

                        Predau româna în draci. Redus numărul de ţigări din lipsă de bani. Negresele au apărut în sariuri la Gandhi Bhavan. Şi iraniencele. Disputa grupurilor. Scrisoarea I este tradusă în punjabi, malayalam şi telugu. Au sosit „ambasadorii”, anunţă Nana – CR şi nea I. Ceva reviste şi tachinări, de ce nu mă duc pe acolo. Îi ofer pliante, îmi spune să i le duc ţaţei Leana – adaugă, de la noi din sat, a, pentru mine doamna Leana, măcar schimb numele-n Maria. Invitaţii la expoziţia de pictură românească – o deschide P.C. Chunder – şi la recepţia din Imperial Hotel. Vrea să-l vedem acasă, nu plătesc scuter. Şefii mari sunt în concediu, mai aşteptăm după bilete. Nansi face greva studiilor.

                        Se va tăia strofa din „Diana”, ca şi „Păunul”. Îşi ridică schizofrenia la rang de reprezentativă, nu au alt rost decât să împiedice absolut orice cuvânt autentic în cultura românească. E greu de spus ce-i trage la fund iremediabil, o societate de o inerţie dusă la sublim? „Muncim de dimineaţa până seara, facem şi munca portarului”, îi spun că aia nu e muncă şi „să faci bine să ajungi cel mai mare diplomat”.

                        Nansi are intuiţia că mi se vor face insinuări şi pentru First Romanian, chiar îmi sugerează să nu mă mai omor pentru carte. Măcar Geza mă acuză că eu sunt cel ce zice că e bine, totul, la noi, că aş fi naţionalist, mă iscodeşte dacă mi-aş permite să să fiu împotriva lui, mărturisind că el m-a lucrat pentru că nu îl rugasem înainte să mă susţină – se pronunţă că-l neglijam. Spune bazaconii despre toată lumea, polonezul cumpără înnebunit, terorizat, predecesorul său s-a făcut vinovat de tantra, plus că a mai şi crescut în casă de orfani.

                        Examenele la care sunt supuşi suplimentar faţă de mine, mă denotă indirect cumva deasupra, într-o sferă proprie. Uneori am impresia că anumiţi, înainte de a da cu piatra, aruncă o scuză. Lupta mea e totuşi morală. Virulenţa, dacă bate în retorism de poezie, în melos. N-am idee specială despre divinitate, dar aceasta, se poate crede, îmi ţine uneori partea, cât să nu mor de ruşinea injectată pe toate filierele în jurul existenţei noastre.

                        Aşa că trogloditismul cinic, în haită, de cocote fără ştampilă în condicuţe, căzute pe chestia asta în abstinenţă de nevoie, refulată în mâncătorie şi copită, n-are decât să-mi pară providenţial. A fi împiedicat să trăişti, mai treacă-meargă, ajunge în firea degenerărilor, ceva mai rău, fără nume, ofensator până în rărunchii istoriei, asta dezarmează. Nu e de lăsat pe mâine nici răzbunarea, ce ni se doreşte, s-ar spune holera în fiece oră, spre a fi poate lăsaţi să putrezim nearşi, neraportaţi, neşterşi din gelatina de hârtie a ordinii.

                        Ajungem  la Spitalul Sf. Ştefan. Lume amabilă. Doctorul foarte tânăr, din Orissa, îmi spune despre Jaganath Puri, eu de Alecu Ghica. Radiograma trebuie citită mâine de un al treilea senior doctor. Târziu, Nansi îşi aminteşte că a mai avut amândouă picioarele în ghips când era copil. Pare veche, îmi spune astăzi dr. Joseph despre fisură. E o entorsă, va purta două săptămâni plaster.

                        Curând, el se angajase într-o operaţie. Culoare pline de pacienţi, însoţitori, surori subţiri şi cumsecade ori importante. Ghipsul pus. Înapoi acasă. Mâncare chino-italo-tibetană, numai cu macaroane şi ouă. Fierb apa, laptele dă-n foc. Vremea se schimbă. Nu ne interesează din nou nimic. Nici yoga, nici M.Phil, nici D. Litt., nici porcăria diplomato-antidemocratică şi antiumană, nici localnicii cu viaţa, clevetitorii ori poeţii lor.

                        Mi-e somn. Nu pot trăda. Ţânţarii iau furnica uriaşă drept Gulliver. Ratarea se bazează, în ce are sublim, pe sensibilitate, iar în uzanţa ei de grup pe agresivitatea nulităţii, neantul activ proferat de Şora, prima categorie opunându-se tuturor celorlalte. Nu e o criză a individului cât o supremaţie a vidului. A fi o personalitate înseamnă trăirea în moarte impusă. Şi câte precepte buddhiste inoperante.

                        Nu ştim, adevărat, absolut nimic ce ne aşteaptă. Ne obsedează pierderile netipice. Suntem doar pe drumul nostru. Picherii înarmaţi ne scot din sărite şi atât. O umilinţă cerebrală, creştină. Comerţuri cu neîntrerupte accidente mici, plus ritual – mi-eşti surată pân la moarte? - sunt moartă pân la moarte. Nu vom mai avea deodată de arătat decât spre noi înşine.

                        Coincidenţele îmbogăţesc subsolul universului. Moartea ne va fi coincidentă. Horoscoapele nu sunt fără şanse. Intrăm în coşmare mai tasate. Strângem dinţii prosteşte ruşinaţi. Corpurile ne devin expresii disidente. Disperările de împrumut consolează. Ofensatorii inspiră milă – parcă totuşi putem să băgăm, la rându-ne, pe toată lumea în pizda mă-sii.

                        Ce cârpaci e un ortoped şi acoperă un mit. De ce n-am acoperi şi noi cârpele în care suntem încercaţi? Scutecarii n-au stofă. Step de idei accidentat şi el. Dezbinul materialist ordinat ne intimidează... Sunt timidă, începe să recunoască şi Nana, singurul nostru stăpân şi bucurie.

            Socotească internaţionalii, în reţeaua de scabroase superstiţii, bife de păcate imposibile, ba vom colabora baudelairean dându-le descrierea excitantă a ceea ce ei necunoscând pun în coada unor cuminţi, oneşti şi mistici prăpădiţi cu artă în nas, fără batistă în buzunarele rupte, cusute, rupte. Vor fi destui să ne amintească atribuindu-ni-le propriile lor pehlivănii, refulări, proletcultisme.

                        Ce puteam face decât să-i cred pe alţii mai intelectuali gândindu-i pe-ai noştri mai trădători. Le spui ce e cu tine şi ţi-o taie că au auzit ei de la prieteni ca Orlov aşa şi aşa, îi laşi să moară proşti, ţipi că te dai la fund de zile mari pe care le maimuţăresc abject. Acest sistem de impotenţă a lăsat satele goale şi s-a făcut oficiu diplomatic.

                        Că-i ofensează Eminescu, Brâncuşi, Blaga, ce tradiţie reîncarnează, ce perpetuitate în dedublarea unei societăţi pe capul unui popor cântat în trompete neînregistrate? O blândeţe de ironie generalizată, o încrucişare turmentată de mâini în faţa lărgirii şi trecerii timpului, un turism prin viaţă, istorie şi antifapte, o vânjoasă – cotropitoare din rădăcină – tristeţe, înnobilată de disperare mioritică.

Literatura e meserie absurdă: o scrii în viaţă şi se recunoaşte postum. De-aia lucrez în tren, să vând la coborâre. De n-aş găsi gara goală. Mai bine de un editor de mersul trenurilor sau de o fată de la manuscrisele clasicilor. Călătoria lungindu-se, încep să mă tem oricum. Mă apuc de aforisme ca să nu cad pe terasament.

                        Un indian care învaţă cu obstinaţie româneşte, via yoga, aduce revelaţia universalismului anticomparatist, oricât similitudinile sanscrito-române l-ar stimula. Româna inspiră o forţă spirituală şi vibratorie nedisimulată de gramatici şi fonetici, inaccesibilă diplomatismului alingv şi acefal, greu de înţeles de colocutori, colocatari şi contemporani. 

(VA URMA)

 

Add comment


Security code
Refresh

Sondaj

Ce părere aveţi despre acest site ?
 

Cine este online

We have 563 guests online

Statistici Site

  • 3705 registered
  • 0 today
  • 0 this week
  • 429 this month
  • Last: GkadmirFlum
Ulti Clocks content

Reclama Dvs

Librarie Online. Zilnic ultimele carti noi, promotii si reduceri. Carti pentru fiecare cu livrare din stoc.

Site Gazduit De

armand-productions3

 


feed-image Feed Entries

Poemul din metrou