Home Proză Gheorghe Andrei NEAGU: TURIŞTII
Gheorghe Andrei NEAGU: TURIŞTII PDF Print E-mail
User Rating: / 1
PoorBest 
Written by Ştefan Doru Dăncuş   
Thursday, 29 June 2017 12:44

 

Întunericul nopţii devenea din ce în ce mai dens. Farurile tăiau felii din şoseaua pietruită, scoţând brusc din iluminat copacii singuratici de-o parte şi alta a drumului ce părea a nu mai avea sfârşit. La volan, bărbatul se străduia să desluşească gropile şi obstacolele ce s-ar fi putut ivi şi evita, cu tot mai multă greutate. Lângă el, soţia făcea acelaşi lucru. În spatele lor, băieţelul îşi încetase orice comentariu. Liniştea se înstăpânise în interior, lăsând doar zgomotul motorului, stăpânul auzului încordate.

- Mai avem mult?, întrebă Eleonora cu nervozitatea născută din aşteptarea încordată de atâta vreme.

Bărbatul nu-i răspunse. El însuşi avea bănuiala rătăcirii. Nu-şi putea explica nici acum, ce anume îl determina s-o apuce pe drumul lăturalnic. Harta arăta, într-adevăr, că pe aici se putea scurta trecerea de la un drum naţional la altul, fără a mai face înconjurul cunoscut de toată suflarea automobilistică.

Tudorel, la cei doisprezece ani, simţea la rându-i că ceva nu era în ordine. De aceea, îşi aninase respiraţia lângă ceafa tatălui său, scrutând la rându-i întinderile dezgolite brusc de lumina farurilor din întunericul de nepătruns. Întrebarea mamei îi stătuse lui însuşi pe buze, cu multă vreme înainte, dar nu îndrăznise s-o rostească. Apoi se convinsese treptat că nimeni nu-i putea da un răspuns, pentru că niciunul nu cunoştea răspunsul. Întrebarea mamei îl convinse odată mai mult că  nu  se înşelase.

Deodată motorul se opri brusc. Luminile se stinseră concomitent iar frâna cu care tatăl acţionă brusc, îi înspăimântă.

- N-am avut încotro!, zise tatăl, de parcă ar fi vrut să se scuze.

- Dar ce s-a întâmplat?, zise Eleonora cu glasul schimbat de teamă, privind nemişcată prin întunericul de afară.

- Habar n-am!, îi răspunse îngrijorat Ştefanache, scotocind cu mâini tremurânde în buzunar batista. N-o găsi. Broboanele de transpiraţie strânse deasupra sprâncenelor fură şterse cu dosul mâinii  tremurânde. Găsi cu greutate pacheţelul de ţigări din torpedoul maşinii, apoi cu gesturi cuprinse de panică, abia reuşi să-şi aprindă o ţigară. Eleonora îi privi mâinile şi se încredinţă odată mai mult, că ceva nu era în regulă. De aceea, se hotărî să nu-l mai sâcâie cu întrebări ce nu-şi aveau răspuns.

Ştefanache trase cu sete câteva fumuri, apoi apăsă pe bila mânerului de deschidere a portierei. Îşi coborî cu teamă piciorul, pipăind cu vârful pantofului materia fosforescentă a drumului. Niciodată nu mai văzuse aşa ceva. La orice mişcare, praful drumului se ridica brusc, de parcă ar fi fost fosforescent. Mai făcu câţiva paşi şi de fiecare dată acelaşi lucru. Nemişcat, praful drumului nu se desluşea din întunericul nopţii decât cu mare greutate. Numai atunci când paşii îl sileau să se mişte, devenea fosforescent.

Ştefanache ridică maşinal capota maşinii. Nu găsi nimic. Lumina brichetei nu-i era de prea mare ajutor. Închise capota şi-şi îndreptă privirile în noapte. Nicio lumină nu indica că există vreo aşezare omenească prin apropiere. Licărul ţigării părea straniu, în întunecimea sufocantă. Deschise din nou portiera şi se aşeză la volan. Răsuci cheia  de contact. Motorul refuza să pornească şi nicio lumină nu se aprindea. Nici măcar cele de la bord.

- Ce are?, zise Eleonora îngrijorată de-a binelea.

- Habar n-am!, răspunse el furios. Să fie bateria? Dar ar fi trebuit să mi se aprindă măcar luminile indicatoare de la bord!, zise el mai mult pentru mine.

- Eu am citit că atunci când se apropie extratereştrii de o maşină, aşa se întâmplă!, se auzi glasul lui Tudorel.

- Cum aşa, ce se întâmplă?, întrebă înspăimântată mama.

- Da, mamă. Maşina rămâne fără curent, fără motor şi orice am vrea să facem nu putem. Extratereştrii au puterea să facă cu noi ce vor!, zise băieţelul cu repeziciune, cu glas mai mult şoptit.

- Ia mai terminaţi cu prostiile!, se auzi glasul tatălui, încercând să le alunge spaima care începuse  a-l cuprinde şi pe el deopotrivă cu ceilalţi.

De parcă ar fi vrut să se confirme spusele copilului, în spatele unui punct luminos ce se clătina de-o parte şi de alta, într-o pendulare constantă ciudată.

- Priviţi!, îi îndemnă cu glas piţigăiat Tudorel, din spatele maşinii.

Privind la rându-i, Eleonora îşi făcu repede o cruce peste pieptul cuprins de spaime, bâjbâind după cruciuliţa de aur atârnată la gât. Îşi apăsă buzele pe metalul strălucitor, bolborosind un „Doamne ajută” de câteva ori. Priveau cu toţii, înnebuniţi, aşteptând apropierea luminii. Aceasta-şi continua pendularea, dispărând din când în când în spatele unui obstacol de mici dimensiuni. Ştefanache  ieşi afară din maşină, încercând să se dumirească.

Se sprijini cu mâinile de capota fierbinte. Picioarele-i erau moi şi-i tremurau necontrolat în dreptul genunchilor. Inspira des şi cu greutate, de parcă ar fi înghiţit din aerul nopţii întunecate, dumicaţi ce-l sufocau. Cerul era la fel de întunecat ca pământul. Nicio lumină stelară, nimic. numai lumina aceea care pendula în depărtare putea să însemne ceva ce ar fi putut să le aducă salvarea sau şi mai mult, pieirea. Reuşi cu greutate să-şi ascundă slăbiciunea. Intră şi se aşeză înspăimântat la volanul a cărei ebonită i se părea că-l frige din ce în ce mai tare. Nu rosti niciun cuvânt, ascultând cu încordare un zgomot, un sunet, sau orice ar fi însemnat viaţă. Nimic. Lumina aceea îndepărtată continua să penduleze în urma lor, părând să se apropie.

- Tudorel, vino lângă mine!, zise Eleonora înspăimântată. Băieţelul îşi strecură cu repeziciune trupul păşind prin deschizătura dintre scaunele din faţă, lângă părinţi. Mama îl cuprinse strâns cu braţe tremurânde. Într-adevăr, lumina se apropia din ce în  ce mai vizibil de locul lor. Groaza punea stăpânire pe cei din interior din ce în ce mai mult.

- Fă ceva, bărbate!, îndrăzni să strige femeia cuprinsă de furie.

- Ce, ce, ce anume?, o întrebă el bâlbâindu-se. Ea nu-i răspunse. Îşi strânse copilul şi mai tare în braţe, de parcă s-ar fi apărat cu trupul lui, în vreme ce lumina se apropia tot mai mult.

Ştefanache vru să ridice geamul portierei, dar mâinile nu-i mai dădeau ascultare. Îl lăsă deschis. Prin tăcerea nopţii se auzi zgomot de obezi şi de scârţâit de osii din ce în ce mai pronunţat. Toţi îşi ciuliră urechile nevenindu-le a crede.

Era zgomot de căruţă. Iar lumina se apropiase destul cât să-şi poată da seama că venea de la un felinar, atârnat în latura unei căruţe, ce se bălăngănea în  timpul marşului, cu o constantă enervantă. Răsuflară uşuraţi. Într-adevăr, din spate, venea o căruţă. Ştefanache ieşi din maşină, destul de încordat, după cele întâmplate.

- Seara bună!, se auzi din noapte vocea unui bărbat.

- Bună seara!, îi răspunse Ştefanache bucuros.

Cei dinăuntru coborâră la rându-le, uşuraţi, clătinându-se încă.

- De ce staţi pe întuneric, ce-aţi păţit?, zise omul, înaintând în cercul de lumină pe care felinarul o împrăştia în noaptea adâncă.

- Habar n-avem, taică! Nu ştiu ce are şi nici unde ne aflăm!, zise cu amărăciune în glas Ştefanache, izbind cu piciorul în roata maşinii de parcă ar fi să-şi recapete bărbăţia pierdută mai înainte.

- Păi, haideţi cu mine! Că doar n-o să vă las aici în mijlocul drumului!, zise el îndreptându-se spre coarnele boilor să desfacă o funie încolăcită. Ţine!, zise el, întinzându-i un  capăt.

Ştefanache îl luă şi-l legă de bara de protecţie a maşinii. Ţăranul legă celălalt capăt la volan privind cu atenţie drumul definit de lumina felinarului ce-şi reîncepuse pendularea şi pulsaţiile ce le dăduse atâtea senzaţii stupide. Acum ar fi vrut să râdă, dar teama de ridicol îl opri. Nici colbul drumului nu mai avea fosforescenţa de mai înainte. Încet, încet se liniştiră. Mersul carului tras de boi li se părea o binefacere mult aşteptată.

- Mai e mult?, întrebă Ştefanache, scoţând capul pe fereastră, mai mult pentru a zice ceva decât pentru a i se da răspuns. Într-adevăr, nu primi răspuns. Mai întrebă odată, dar cu acelaşi rezultat.

Carul îşi continuă mersul, dar fără nici un suflet de om lângă el. Boii păreau singuri.

- Hai, unde eşti?, strigă din nou Ştefanache, dar nu primi niciun răspuns.

- Unde dracu o fi acesta?, mormăi el, mai mult pentru sine. Eleonora începuse iar să se îngrijoreze.

Deodată, din spatele lor, aranjându-şi cămaşa în  pantaloni, ţăranul trecu din spatele lor spre căruţa ce se deplasa în pasul domol al boilor. Ştefanache râse.

- Mai avem  puţin şi ne speriem din orice. Bietul om a rămas să se uşureze niţel şi noi nu-i dăm pace nici acolo. Râseră cu toţii, dezlănţuit.

Ţăranul îi auzi şi se minună, apoi se ruşină. Intui că despre el râdeau. Pocni cu biciul unul din boi silindu-i să-şi iuţească mersul fără prea mare folos. Aveau să ajungă curând. Îşi cunoştea drumul.

Căsuţa lui izolată la marginea pădurii fusese clădită cu mâinile lui. În sat, nici nu putea fi vorba să rămână. Ar fi ajuns de ruşinea lumii. Şi aşa mulţi, se întrebară ce l-o fi găsit să-i părăsească, dar mai pe urmă îl uitară sau se obişnuiră cu plecarea lui. Ajunseră. Două porţi mari de lemn se iviră în faţa boilor, opriţi cuminţi şi răbdători. Pe cer începură a licări stelele. Apoi păliră în razele unei luni pline şi luminoase. Ştefanache coborî, urmat de ai lui. Porţile trântite în liniştea nopţii se auziră până departe.

Din spatele porţilor, o curte plină de tot felul de acareturi, îşi dezvăluia tainele în faţa lor, sub razele lunii. La geamul unei ferestre se zărea lumină. Din casă ieşi un tânăr, luminându-şi calea cu ajutorul unei lanterne.

- Bine ai venit tată!, zise el, luând boii din jug şi îndemnându-i să intre în curte. Ştefanache intră din nou în maşină, răsucind volanul maşinii pentru a fi aşezată cât mai bine alături de carul salvator. Dezlegă frânghia de car.

- Avem oaspeţi. Spune-i mamei să pregătească odaia de curat!, zise ţăranul cu glas potolit.

Ştefanache se simţea stânjenit. Văzu mişcarea şi vânzoleala  ce se iscase în casă, lumini apărând de la o fereastră la alta şi aşteptă ca ţăranul să-şi dejuge boii şi să-l invite înăuntru. Eleonora şi Tudorel aşteptau lângă el.

În casă aceleaşi lumini, aceeaşi vânzoleală şi nimic. Omul îşi mână boii spre grajdul dintr-o latură a curţii cufundată în întuneric, lăsându-l pe Ştefanache să aştepte gazda, ce părea, că nu-şi mai putea conteni mişcarea începută. Agitaţia începe să li se transmită şi lor, când bărbatul se ivi din nou în lumina curţii, urmat îndeaproape de fecior.

- Să intrăm!, zise el scurt, urcând cele trei trepte de la intrare tropăind, de parcă ar fi vrut să-i fie auzită  venirea, scuturându-se inutil de un praf ce se găsea de fapt pe treptele casei. Ştefanache şi ai lui îl urmară. Un fel de vestibul lăsă să se întrevadă posibilitatea alegerii uneia dintre camerele ce-şi aveau uşile acoperite cu hârtie albastră în loc de perdele. De fapt perdelele erau acolo, numai că hârtia părea să fie pusă nu pentru a le proteja, ci pentru a împiedica privirile să pătrundă tainele casei. Câţiva paşi, pe pardoseala de lut, stârniră un păianjen mare negricios, ascuns după o cută a preşului de cozi, aşternut de-a lungul holului lipit cu lut amestecat cu bălegarul ce-şi menţinuse mirosul de pământ vegetal de-a lungul timpului, dând o senzaţie răcoroasă trupurilor încinse de căldură şi de oboseală.

Stăpânul casei deschise una dintre uşi, lăsând să năvălească lumina peste cei ce-l urmară cu sfială. Intrară în ceea ce se cheamă odaia de curat. Pe un pat mare, străjuit de două capete imense din lemn de nuc sculptat grosolan, înnegrit de trecerea timpului, se aflau mai multe rânduri de perne de diferite mărimi, aşezate şi ele la rându-le pe câteva plăpumi împăturite în lungul lor. Întreaga zestre era acoperită cu un fel de carpetă mare, ţesută din lână, cu motive geometrice violent colorate. În odaie, cea care părea să fi fost stăpâna casei îşi lega de zor, cu mâini tremurânde, broboada de mătase, ce se încăpăţâna să-i alunece de pe creştetul transpirat. Ochii îi părea măriţi şi speriaţi în egală măsură.

- Bună seara!, zise Ştefanache, fără să-i întindă mâna.

- Pe mine vă rog să mă scuzaţi!, zise femeia, neluând în seamă gestul lui şi nemulţumită parcă, se strecură prin uşa prin care abia intraseră. Ţăranul o privi, dând a pagubă din mâini. Feciorul, care-i urmase, se trase din prag cu iuţeală, lăsându-i femeii locul necesar să iasă.

- Luaţi loc. Acum o să îmbucăm ceva!, zise el speriindu-se şi frecându-şi mâinile una de alta, de parcă ar fi vrut să-şi alunge stânjeneala. Abia atunci îndrăzni băiatul să se aşeze, trăgându-şi cu sfială un scaun din capătul mesei în mijlocul încăperii. Se aşezară cu toţii, stingheriţi de vechimea mobilierului şi de atmosfera inospitalieră a gesturilor stângacelor gazde.

Curând veni femeia, cu aceeaşi broboadă stând să-i cadă, cu un teanc de vase sprijinite precar de antebraţul mâinii drepte, îndoit de la cot, în timp ce în pumnul mâinii stângi avea mai multe furculiţe şi linguri adunate de-a valma. Băiatul se repezi s-o ajute, fiind gata să-i răstoarne farfuriile. Ea îl privi cu ură pentru o clipă, apoi zâmbind brusc, de parcă atunci şi-ar fi dat seama că are şi oameni străini, îi permise băiatului să apuce farfuriile. Acesta, pălind la rându-i, începu să le aşeze în faţa fiecărui ocupant, cu mişcări stângace. Femeia puse cuţitele şi restul tacâmurilor pe masă, într-o grămadă ciudată, dispărând la fel de tăcută. Ţăranul nu mai contenea să-şi scarpine ţeasta, urmărindu-şi fiul din priviri. Îngrijorat la rându-i, Ştefanache îşi privi  soţia. O ştia sensibilă şi gata de a-şi rosti gândurile cu voce tare. Spre surprinderea lui, Eleonora nu rostea niciun cuvânt. Fie din indignare, fie din uimire, amuţise spre liniştirea sufletului său. Numai copilul, Tudorel îl urmărea pe feciorul gazdei cu atenţie, cum aşeza tacâmurile la masă, gata să-i dea o mână de ajutor. N-a mai fost nevoie. La fel de tăcută, gospodina casei a pătruns în încăpere cu o oală al cărui conţinut scotea aburi. Un polonic îşi bălăngănea nefast coada de aluminiu, pe buzele smălţuite ale oalei, în liniştea ce se lăsase. Femeia îl scoase şi-i umplu bărbatului farfuria cu un lichid roşiatic, în care se zăreau felii de cartofi şi de zarzavat, printre frunze de pătrunjel destrămat de o fierbere îndelungată. Le turnă şi celorlalţi, după care dispăru la fel de tăcută.

Mâncau în tăcere, pâinea de casă gustoasă făcea să uiţi gustul îndoielnicei ciorbe de zarzavat, iar laptele bătut, adus în căni smălţuite, salvă aparenţele de ospitalitate ale casei. Urma să culce în aceeaşi încăpere. Patul mare, permitea acest lucru. Se culcară semi îmbrăcaţi. Pernele care nu-şi aveau locul şi plăpumile fuseseră duse în altă parte ridicându-le doar macatul, carpeta sau cuvertura de lână, drept aşternut şi o plapumă mare fără cearşaf.

- Ei, ce părere ai te toate astea, Ştefanache dragă?, îl întrebă Eleonora, înainte de sufla în lampa cu flacăra plăpândă în cilindrul neşters de multă vreme.

- Mai bine, hai să ne culcăm! Şi aşa am căzut pe capul oamenilor fără niciun temei!, zise bărbatul îndemnându-i pe toţi la înţelepciune şi înţelegere, tolănindu-se de-a lungul patului. Eleonora suflă deasupra cilindrului cu putere, aducându-şi aminte de copilăria petrecută tot la lumina unei lămpi şi se grăbi spre pat pe întuneric. Sub greutatea lor, patul scârţâia alarmat dar nu atât de puternic, încât să se desluşească zgomotul unor paşi furişaţi spre tindă sau, mă rog, în zona aceea.

- Ce-a fost asta?, întrebă ea înspăimântată de întuneric şi de toate câte i se întâmplaseră.

- Nimic, dragă, dormi, o îndemnă cu blândeţe Ştefanache. Dar somnul nu se lipea de niciunul din ei. Ascultau tăcerile nopţii, întrerupte din când în când de zgomote ciudate din gospodăria omului. Un câine îşi plimba lanţul prin curte zăngănind dezordonat. Din când în când se auzea  grohăitul unui porc sau răsuflarea unui bou străbătând liniştea nopţii ciudate. Ştefanache ar fi vrut să se scoale şi să fumeze, dar nu vroia să-şi trezească familia pe care o bănuia adormită. Tudorel, cu ochii aţintiţi în tavan, adormi într-un târziu, obosit de încercarea de a număra scândurile ce străluceau palid la lumina lunii, ce-şi strecura razele anevoios prin geamurile odăii. Eleonora se întorcea de pe o parte pe alta, încercând la rându-i să adoarmă. Deodată, un strigăt omenesc lugubru, animalic, sfâşie tăcerea nopţii:

- Ce-a fost asta, bărbate?, zise ea tremurând.

El nu-i răspunse. O cuprinse în braţe, înspăimântat la rându-i, şocat de nefirescul vocii auzite. Strigătul omului acela semăna cu vocea deznădăjduită a unui suflet agonizant, înjunghiat de o mână nemiloasă în noapte. Paşi precipitaţi şi şoapte ciudate se desluşiră imediat după aceea, paralizându-i. Tudorel se deşteptă la rându-i lipindu-se de ei. Iar aşteptarea plină de încordare îi lipise unul de altul într-o mută şi dureroasă încleştare. Apoi urmă o  linişte nefirească. Însă somnul se lăsa aşteptat. Abia spre dimineaţă adormiră. Lumina zilei îi deşteptase pe cei ai casei, dar nu şi pe oaspeţi. Doar zgomotul făcut cu adăparea vitelor, îi trezi şi pe aceştia. Se sculară buimăciţi, şifonaţi şi cu capetele grele de nesomn.

În curte, femeia trebăluia pe lângă nişte boboci de raţă şi pui de găină, aruncându-le în mijlocul bătăturii amestec de boabe şi mălai cu resturi vegetale tocate într-o hărmălaie vioaie, plină de viaţă. Bărbatul scotea cu furca bălegarul din grajd, cărându-l cu o roabă în spatele grajdului, în vreme ce băiatul se chinuia cu adusul unor maldăre vegetale pentru hrana vitelor.

- Bună dimineaţa!, zise Ştefanache, din cerdacul casei întinzându-se cu sârguinţă, gata să dea o mână de ajutor.

- Bună dimineaţa!, îi răspunse gospodarul, slobozind pentru o clipă furca din mână, îndreptându-se spre ei.

- Am trimis după nepotul meu. E mecanic la S.M.T. şi se pricepe la motoare. Până atunci o să mâncaţi ceva şi dacă vreţi puteţi să vă plimbaţi prin pădure. Când e gata o să vă chemăm!

- Da, tată, mergem în pădure!, zise Tudorel cu entuziasm.

Eleonora nu spuse nimic. Ar fi vrut să întrebe, ar fi vrut să spună ceva, dar nu putea. Se mulţumea deocamdată să tacă şi să se lase în seama lor. Şi pentru că nu vroiau să incomodeze, acceptară o pâine şi o oală de lut plină cu lapte bătut, pe lângă două pături din maşină şi se îndreptară spre păduricea ce se vedea chiar din curtea casei. Au mers în tăcere. Ştefanache cu păturile, Eleonora cu ulceaua de lapte bătut sau chişleag cum le spusese gospodina, iar Tudorel cu pâinea. Ajunşi într-o poiană, s-au oprit fără să se mai întrebe unul pe altul, cum făceau altădată în mijlocul ei, de parcă le-ar fi fost predestinată.

Îşi întinseră păturile pe iarba pufoasă şi începură să mănânce sorbind din acelaşi vas pe rând, dar fără poftă. O stare de jenă şi de încordare rămăsese între ei, fără a fi în stare să-şi explice. Terminaseră. Ştefanache se lungi pe burtă sfătuindu-i şi pe ceilalţi să facă la fel. Liniştea pădurii, răcoarea dimineţii şi oboseala îi îndemnă la somn. Tudorel se ridică şi plecă de lângă ei. Se pierdu în pădure. Când Ştefanache se trezi, soarele era sus.

- Unde-i băiatul?, o întrebă el pe Eleonora, zgâlţâindu-i umărul şi trezind-o. Buimacă de somn, femeia mai întâi nu pricepu de ce fusese trezită. Văzându-l pe Ştefanache îngrijorat, se înspăimântă la rându-i. Începu să strige: Tudorel, Tudorel! Degeaba. Se ridicară. Strânseră păturile şi se afundară la rându-le în pădure. Strigătele lor răsunau cu putere  în pădurea liniştită, amplificate de spaţiile existente, fără niciun folos. Tudorel dispăruse. Înfricoşaţi continuară să strige până târziu, apoi răguşiţi şi epuizaţi se îndreptară spre poiană, sperând să-l găsească acolo. Nimic. Spaima le paraliză orice iniţiativă. Se aşezară direct pe iarbă, prăbuşindu-se istoviţi şi înspăimântaţi. Lacrimile Eleonorei sporeau şi mai mult disperarea sufletească a bărbatului, ce nu-şi putea explica dispariţia copilului. Mai strigară de câteva ori, apoi se îndreptară spre casa ce le pricinuiseră atâtea emoţii inexplicabile.

Ajunseră plângând şi clătinându-se. Deschiseră poarta cu greutate. Curtea pustie. Automobilul strălucea în mijloc în aceeaşi poziţie în care-l lăsaseră. Soarele îi încinsese tabla. Când Ştefanache puse mâna îi simţi fierbinţeala din plin. Deschise portiera. Cheile de contact erau la locul lor. Le răsuci în contact şi motorul porni. La zgomotul maşinii, din casă ieşi o fetiţă clătinându-se, urmată în  dreapta de Tudorel.

- Tudorel!, strigă Eleonora îndreptându-se cu paşi mari şi braţe deschise spre el.

Zgomotul maşinii, strigătul femeii o făcu pe fetiţă să plângă, apoi să scoată urlete nefireşti. În hărmălaia iscată, ieşi în fugă stăpâna casei cu mâinile ude şi faţa crispată. Îşi luă fetiţa cuprinsă de spasme şi convulsii şi o băgă cu forţa în casă, târând-o. Tudorel se lăsă sărutat şi îmbrăţişat de fervoarea Eleonorei, care-l trăgea bucuroasă şi disperată spre maşină. Ştefanache lăsase motorul mergând şi-i aştepta încruntat.

- Am dat peste ea în pădure. Tremura şi-i era rău şi-am adus-o acasă!, îi zise Tudorel, fără să mai aştepte să fie întrebat. Dar explicaţia nu-l mulţumi. Se lăsă prins de ureche şi aruncat în maşina încinsă. Îşi privi tatăl nedumerit, neînţelegând. Îl văzu scoţându-şi portmoneul, alegând câteva sute de lei şi intrând în casa cu uşa deschisă din interiorul căreia, ţipetele nu mai conteneau. Apoi, printre lacrimi îl urmări ieşind, apropiindu-se de poartă şi deschizându-o. Plecară uşuraţi.

Eleonora îşi desfăcu poşeta, îşi scoase pudra şi rujul, încercând să-şi acopere petele roşietice de pe obraz, apărute după atâtea emoţii. În urma lor, în poarta casei, rămasă deschisă, era gospodina casei ce se chinuia s-o închidă, suspinând şi blestemând. Copila încetase să mai ţipe şi se cufundase într-un somn cataleptic, aşa cum făcea de când se născuse. Praful stârnit de maşină se aşeza domol peste toate, acoperind c-o pulbere fină, fiinţe şi lucruri deopotrivă.

 

Add comment


Security code
Refresh

Sondaj

Ce părere aveţi despre acest site ?
 

Cine este online

We have 258 guests online

Statistici Site

  • 3705 registered
  • 0 today
  • 0 this week
  • 291 this month
  • Last: GkadmirFlum
Ulti Clocks content

Reclama Dvs

Librarie Online. Zilnic ultimele carti noi, promotii si reduceri. Carti pentru fiecare cu livrare din stoc.

Site Gazduit De

armand-productions3

 


feed-image Feed Entries

Poemul din metrou