Home Proză Al Florin ŢENE: VÂRCOLACII & VISUL ALB (POVESTIRI)
Al Florin ŢENE: VÂRCOLACII & VISUL ALB (POVESTIRI) PDF Print E-mail
User Rating: / 1
PoorBest 
Written by Ştefan Doru Dăncuş   
Sunday, 06 August 2017 10:03

 

1. VÂRCOLACII

                                                     

      Bătrânul Costică îi spunea, cu câteva zile înainte de a muri, vărului  lui  Mărin a lui Guriţă, că el se face vârcolac, pentru a se mai întâlni cu prietenii la  cârciumă.

      -Aşa… să ne treacă de dor!

      -Băi, Costică, poate acum suntem vârcolaci!?

      -Nu fi nebun, Mărine! Acum suntem aici!

      -Atunci nu suntem tot…aici, ca vârcolaci?

      -Da! Dar…nu vezi că suntem în casă?

      -Ce casă, bă Costică! E cavou!

      -Cum cavou!? Nu vezi masa? Nu vezi sticla de vin şi paharele pline?

      -Păi…şi atunci vom avea toate acestea…în imaginaţie. Ca şi acum!

      -Nu! Atunci ieşim din mormânt şi… ne ducem la cârciumă pentru a bea.

      Tot discutând pe această temă, cei doi n-au observant că în cameră şi afară se întunecase.

      -Costică!  Aprinde lampa!  Nu vezi că nu ne mai vedem?

      -Lasă măi Mărine, mai bine mergem la cârciuma lui Bălosul!  Facem economie de fotoghin, cum zic oşenii.

      -Ce vorbeşti, Costică!? De unde şti că zic la gaz, aşa cum ai zis!?

      -Păi…am fost aseară pe la ei şi i-am auzit spunând că n-au fotoghin…

      - Unde!?

      -În Ţara Oaşului!

      -Tu eşti beat, Costică!

      -Cum beat!?  N-am băut de cât zece kile de vin, la fel ca tine…

      -Floare la ureche…

      -Atunci să mergem la cârciumă!

      -Mergem!

      Au ieşit din casă clătinându-se. S-au ţinut de stâlpii prispei şi apoi au luat-o agale spre poartă.

      -Băi Costică, observi cum se învârteşte pământul?

      -Da! Când eram pe lumea cealaltă, cum îi ziceam?

      -Omenire!

      -Aşa este! Cum spuneam...când eram acolo pământ nu se învârtea.Stătea pe loc. Ăla, cum îi zicea?

      -Gagalileu ne minţea că pământul se învârteşte!

      -Băi Costică! Noi unde dracu suntem!? Că am ameţit tot gândindu-mă...

      -Eu zic că suntem pe pământ. Căci toţi oamnei de aici, din ţărişoara noastră, suntem vârcolaci...

      -Adică moroi? Cum zic proştii de olteni?!

      -Ce moroi!?  Suntem vârcolaci,  aceştia provin din neam nobil.

      -Da...da...de pe vremea lui Ţepeş.

      -Ai dreptate! Dar n-am stabilit unde suntem...

      -Suntem aici...sau dincolo?

      -Vrei să spui că suntem dincolo, veniţi de aici...

-Nu mai înţeleg!

-Lasă că ne dezleagă Bălosul al lui Labă! La cârciumă.”

-Măi, dar rău se învârte pământul.

-Am observat şi eu. A căpătat chiar viteză de când s-a întunecat.

- Păi, este la mintea cocoşului...a dispărut soarele.El mai ţinea pământul să nu se învârtească prea rău.

-Să nu ameţească vârcolacii!

-Vrei să spui că oamenii!

- Păi...care oameni? Doar am stabilit că ne aflăm în lumea vârcolacilor.

Tot discutând şi bălăgănindu-se dintr-un gard  în alt gard  au  ajuns la cârciumă.Prin geam se vedea că şi aici, nu merge lumina.

-Nici aici nu au buleftrică!

-Au lampă!  Nu ca noi lumânare...

Cu chiu cu vai au nimerit uşa.

-Măi Costică, rău se învârteşte pământul!

Au înaintat spre tejghia, ţinându-se unul de altul.

-Bună seara Bălosule!

-Sara bună oamenilor! Ieri v-au înmormântat rudele...

-Aoleooo! Costică! Să fugim că am dat peste un vârcolac din ţara moroilor!

                                                      *

În aceaşi seară Elena a lui Dudău a născut un băiat care peste câteva zile a fost botezat Costică, iar Maria lui Ştir, nevasta lui Guriţă,  a născut tot un băiat pe care l-a botezat Mărin, de nu mai prididea moaşa comunală cu alergatul de la una la alta.Noroc că a apucat de le-a moşit pe amândouă, că pe drumul de întoarcere a făcut un infarct speriindu-se de doi vârcolaci care semănau leit cu cei doi morţi pe care i-a primenit  în urmă cu câteva ore.

A doua zi, oamenii din Ţara Vârcolacilor au găsit-o în şanţ moartă.

-Asta a căzut din cer, săraca! Îşi spuneau vârcolacii...

                             

***

2. VISUL ALB

Câinele, singurul prieten care-i mai rămăsese, îl ligea pe faţă cu un devotement rar întâlnit. Nenea Călin, aşa cum îl strigau mai toţi copiii din cartier, se ghemuise sub un teanc de cartoane acoperite cu o folie din plastic în ghena de gunoi care răspândea un miros pătrunzător de varză acră.”Ce miros plăcut de sarmale “, îşi zise în gând, trăgând peste cap cartonul să nu-l ningă. Patrocle se întinse lângă el, băgându-şi botul sub labele din faţă, veghind cu ochii întredeschişi.

     

De câteva zile cerul îşi revărsa sacul cu fulgi mari de zăpadă peste oraş. Se înnoptase şi lumina lampadarului din apropiere prelungea umbrele copacilor până în colţul unde îşi făcuseră adăpost cei doi. Câinele ciulii urechile la auzul paşilor care se apropiau. Un bărbat venea spre  ghenă  aruncând punga cu gunoi în pubelă.

      -Iarăşi v-aţi aciuiat pe aci !? Mama voastră de derbedei!

      Nu îi răspunse nimeni. Doar Patrocle mârâii,  umbra omului dispăru, iar paşii afundaţi în zăpadă se îndepărtară până nu se mai auziră.

      -Lasă-l în pace! Culcă-te lângă mine să ne încălzim.

     

Câinele se întinse în spatele lui, cât era de lung.Simţea căldura prietenului şi nu-i mai păsa de fulgii mari ce se aşterneau peste ei. Simţea o siguranţă ştiind că Patrocle veghează.O moleşeală plăcută îl cuprinse ca un vis frumos.

      “- Şi acum, dragi iubitori de poezie, invităm în scenă pe marele poet Călin Matei…, Oamenii aplaudară cu entuziasm. Distinse Poet vă rugăm să ne citiţi câteva poezii din volumele dumneavoastră.“

      Ne-a Călin adăpostit sub cartoanele umezite, încă, mai auzea aplauzele furtunoase ale spectatorilor.

      “- Dragii mei cititori, mă bucur că aţi venit în număr atât de mare la întâlnirea cu Poezia. Aşa cum Blaga spunea, în unul din eseurile sale, că: “Poetul este un donator de sânge la spitalul cuvintelor “, eu nu fac altceva decât să aduc la lumină conştiinţa mea care se comport, de multe ori, ca şi cum ar avea un tratat de alianţă cu adversarii mei. În acest context eu am făcut din Poezie o armă, din succesul meu o înfrângere şi din bucurie o suferinţă… Şi acum daţi-mi voie să vă citesc câteva poezii din volumul, de curând apărut, intitulat “Germinaţia cuvântului de sub zăpadă“.

      Nu îşi mai aducea aminte ce poeme a citit, dar niciodată nu are să uite poezia “Poetul “, pe care a spus-o pe de rost şi pe care acum o murmura cu buzele arse de frig în urechile câinelui:

     

                                                      Poetul

                              S-a întors poetul în satul natal

                              Cu toate păsările lui zburătoare

                              Acelaşi râu îi aduce la mal

                              Amintiri din clipe arzătoare.

                              S-a întors poetul pe strada copilăriei

                              Şi e o altă adresă pe casa lui

                              Bronzul toamnei sună în frunza viei

                              Şi galbenul scrisorilor a trecut în gutui.

                              ...Ceaţa timpului,val după val,

                              peste nuci încet se lasă,

                              prin inimile oamenilor din satul natal

                              trece poetul, amintire, spre casă...

      „- Domnule Călin Matei, vă mulţumim pentru faptul că aţi răspuns la solicitarea noastră. Vă mulţumim în numele conducerii Bibliotecii Judeţene şi al cititorilor noştri. Vă rugăm să mai veniţi în mijlocul nostru.

-Dacă mă invitaţi, am să vin cu mare plăcere.”

Ningea intens şi cartoanele se înmuiaseră de tot. Mirosul de varză acră parcă dispăruse, sau se obişnuise de mai bine de doi ani cu el. Chiar îi plăcea. Îi aducea aminte de Mioara când îi gătea varză calită cu cârnaţii aduşi de la ţară, de la socri.”Ce vremuri! Toate sfintele sărbători le petreceam acolo, în inima Ardealului, la socri. Dar…, toate s-au dus. Mioara, bibliotecara care m-a prezentat aşa de frumos publicului, după doi ani de căsătorie, a plecat cu altul. Fără nici-o explicaţie. Socrii au murit şi pe mine m-a luat valul…“

Se întoarse cu faţa spre Patrocle şi-l cuprinse cu braţele.

„Dansam  într-un vals ameţitor  pe parchetul bine lustruit într-o sală din Bucureşti după ce am luat premiul Academiei. Totul se învârtea în jurul nostru ca într-un film tridimensional.  Era alb peste tot, până şi în visele noastre acompaniate de orchestră. Rochile femeilor, costumele bărbaţilor, până şi pantofii. Mioara mă strângea în braţe, zâmbind gânditoare. Era în jur numai alb precum în tablourile lui  Bimbea, prietenul plecat de mult…“

Zăpada se aşternuse peste tot cartierul. Albul ştersese toată mizeria oamenilor. Ningea din belşug şi plapuma albă acoperise pe cei doi.

 

Add comment


Security code
Refresh

Sondaj

Ce părere aveţi despre acest site ?
 

Cine este online

We have 255 guests online

Statistici Site

  • 3705 registered
  • 0 today
  • 0 this week
  • 291 this month
  • Last: GkadmirFlum
Ulti Clocks content

Reclama Dvs

Librarie Online. Zilnic ultimele carti noi, promotii si reduceri. Carti pentru fiecare cu livrare din stoc.

Site Gazduit De

armand-productions3

 


feed-image Feed Entries

Poemul din metrou