Home Proză ȘTEFAN DORU DĂNCUȘ: CROANCELE (CARTEA ÎNTREAGĂ)
ȘTEFAN DORU DĂNCUȘ: CROANCELE (CARTEA ÎNTREAGĂ) PDF Print E-mail
User Rating: / 2
PoorBest 
Written by Ştefan Doru Dăncuş   
Saturday, 24 March 2018 13:57

 

            La început a fost una. A ieșit șontâcăind din scara blocului și s-a așezat pe una din cele două bănci plantate de oarece șefi bezmetici de pe la primărie. Apoi a mai apărut una. Pe parcurs, de pe străduțele alăturate li s-au adăugat alte limbute și astfel s-a ajuns cam la 8-9 babornițe, care de care mai vitează și mai firoscoasă.

            Băteau din gură zilnic, dimineața și după masa, făcând uneori un zgomot asurzitor care ar fi putut scoate din sărite și pietrele, nu numai pe maiestuoșii locatari ai zonei: foști informatori ai fostei securități și miliției, foști lucrători/oare prin fostele fabrici comuniste, iubitori necondiționați de Ion Iliescu și Petre Roman, bolnavi închipuiți ce primeau ajutoare financiare de la stat, tot felul de țigani oploșiți pe-acolo după principiul „sunt fiul ploii, mânca-ți-aș!” și alte orătănii debusolate.

            Inițial, croanca-șefă, cea care a apărut prima, le-a făcut pe toate „doamne” sau „coane”, dar a venit Cinga (vreo 45 de ani, primea ceva ajutor de la stat, trupeșă, cu aere de atotștiutoare) și le-a făcut pe toate „mamăi”, că era cea mai tânără dintre ele (restul aveau între 65-70 de ani). Cinga era suspectată că era bolnavă mintal și era tolerată în „cenaclu” dar nu se vedea pe ea, așa că avea gura slobodă, cu motiv sau fără.

            Cuța venea de la câteva blocuri distanță, mânată de o imperativă nevoie de cleveteală; nu s-ar fi întâmplat așa dacă fiică-sa nu s-ar fi măritat la oraș, n-ar fi venit „revoluția”, viața tot mai grea și privațiunile de tot felul și a trebuit să vândă casa; în fond, dacă n-ar fi vândut gospodăria de la țară și dacă nu s-ar fi mutat la ea, într-un apartament străin, unde nu-și putea etala obiceiurile senectuții, n-ar fi căutat-o nimeni.

            Frișca nu se știe de la ce venea, era sămânță de țigancă, stătea în blocurile alăturate și aștepta să moară, că doar își trăise traiul; fusese măturătoare de scări de bloc, trăia din pensie, dar și pe aceea i-o păpau copiii, chiar dacă uneori mai plecau în străinătate „la produs”.

            - Oauălioooooo! zbieră Cuța; îi căzuse o omidă în cap și acum își scutura de zor părul pus de curând pe bigudiuri.

            - Iiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii! o secondă Frișca, adunând la geamurile blocurilor învecinate, toată șleahta de hudubăi ale căror soți lucrau în străinătate.

            - Ău! punctă Cinga de pe treptele scării de bloc.

            Și de la asta porni zarva zilei.

            Pensionarul de la parter spumega.

            Nici scriitorul de etajul I n-o ducea mai bine, mai ales că fusese lovit de-un accident vascular ce-l făcuse aproape inactiv.

            Vuietul vociferărilor semăna cu unul tip „grevă”, „miting” sau „mișcare populară”. Era de neostoit. Și nu erau decât 7 mamăi. Brusc se auzi o voce sonoră, categorică:

            - Mițaaaaaaaaaaaaaaaaaa!

            Era a Jenicăi, o individă tip „mamaie”, supraponderală, ce nu putea face parte din „cenaclu” pentru că ocupa 3 locuri pe bancă, nu că n-ar fi avut și ea destule de spus. Își făcuse o ocupație din îngrijirea mâțelor de pripas și câinilor vagabonzi. Jenica îi adusese mâncare „Miței”, o mâță ce-și făcea veacul la subsolul blocului.

            Mâța apăru, fericind-o pe deschizătoarea altui subiect de discuție:

            - Ăștia au dat cu substanțe de țânțari și nu mai pot pisicile să mănânce iarbă...

            - Ău! Când au dat? chirăi Cinga.

            - Ieri, n-ai auzit avioanele? Au pulverizat substanțe, întări Jenica pe un ton ridicat.

            - Lua-i-ar circu’! Se pot infecta și copiii.

            - Păi da! În Micro 8 au dus o fetiță la spital.

            - Dar e mai bine să ne mănânce țânțarii? holoboti Cerceveaua, o croancă nou venită în gașcă.

            - Nu zic, nu-i mai bine, da’ să dea cu substanțe care nu afectează omu’, nu se lăsă Cinga, obținând acordul tacit al celorlalte.

            - Uite-o cât e de verde și grasă! se oțărî Cuța, ce reușise să-și scuture din păr omida scăpată de năvala avioanelor cu substanțe.

            Mâța Mița părăsi mâncarea Jenicăi și se aruncă pe ea căsăpind-o, spre deliciul prezenței.

            Eroina Cuța trepida; era în centrul atenției. Cerceveaua interveni:

            - Asta da, pisică! Văzurăți?

            - Așa era și a lui fiu-meu, urca în copaci și prindea porumbei, glăsui croanca-șefă. Dar l-au dat afară de la combinat, că au făcut reduceri.

            - Și lucrează undeva acum? se interesă mamaia Frișca, oarecum compătimitoare, oarecum bucuroasă că e cineva care are probleme mai mari ca ale ei.

            - L-au angajat la Baza de Agrement ca electrician, se auzi răspunsul croancei-șefe, dezumflând-o. Dar mai face și altceva, ce se ivește pe-acolo, ce să facă, e grea viața, măcar ia un salariu, păi ce, să stea degeaba?

            Cât i-a trăit bărbatul, fost cadru militar, n-a existat nici o croancă-șefă, că ăla n-o lăsa la bănci; se zvonea că o și bătea, cât era de bătrână. Vedeta blocului era madam Sima, ce-și vopsea părul blond și-avea un râs asemănător ciocănitorii Woody. Apoi s-a mutat „la curte”. Scriitorul fusese exuberant doar câteva zile, dar bine și-a spus: „Am scăpat de dracu și-am dat de tată-său”; se concretiză noul fenomen, croancele. Acestea erau convinse că madam Sima se mutase de-acolo din cauza scriitorului căci:

            Plicurile numeroase pe care poștărița i le lăsa pe prag (erau prea mari și nu încăpeau în cutia poștală standard) dispăreau deseori și nu se știa cine avea o astfel de curioasă îndeletnicire iar scriitorul i-a spus într-o seară supraponderalei Jenica, când a venit să citească contorul de apă (ea se ocupa de asta), că este vrăjitor din Maramureș și va arunca o vrajă asupra persoanei vinovate „să-i puște un ochi”.

            Jenica a țâșnit de pe scaun, s-a oprit în fața dulapului de bucătărie:

            - Nu sunt eu, domnu’ scriitor, sigur nu-s eu!

            - N-am zis că sunteți dumneavoastră, cine-o fi! O să-l vedeți în curând cu pansament la ochi!

            - Poate-s ceva babe de pe scară, a scheunat Jenica.

            - Ce treabă au cu plicurile mele? Poate cred că-i mâncare... Dar sunt reviste de cultură și cărți, de aia-s așa de voluminoase.

Câteva zile, Jenica i-a urmărit pe toți locatarii, atentă la vreun posibil bandaj la ochi, apoi n-a mai rezistat și a destăinuit croancelor totul. Și-ntr-o seară s-a luat curentul. Pe întuneric, madam Sima s-a lovit exact la un ochi, într-o conductă de gaz, urcând scările spre etajul IV. A doua zi, când au văzut-o cu bandaj la ochi, croacele s-au împrăștiat, părăsind-o în fața băncilor și ulterior stând departe de ea. Izolând-o. O vreme, madam Sima a mai putut fi văzută în compania unei babornițe dintr-un bloc apropiat, bând cafea pe o bordură, apoi s-a mutat și discuțiile croancelor pe temă s-au atenuat.

Imediat a urmat și partea a doua a poveștii: fiica scriitorului a adus odată, de la școală, un pisoi negru și l-a ascuns în camera ei; atât a miorlăit ăla a jale că începuse să facă „craaaa” - nu „miau”. Într-o zi, scriitorul a auzit zgomotul și-a purces să caute cioara prin apartament. Până la urmă a aflat despre ce e vorba, dar cum să-i arunce mâțul fetei? I-a pus nume „Trișpe”, că era prea lung „Vineri, trișpe” și l-a adoptat. Acesta a trecut de la băut lapte la mâncat altfel de mâncare, s-a obișnuit cu noua familie și a început să crească, cum fac mâții.

Ideea vrăjilor a alimentat boscorodeala croancelor multă vreme, până când scriitorul a coborât dintr-un taxi și s-a oprit exact între băncile ticsite. A ridicat privirea spre etajul unu, urmărit de o sumedenie de ochișori curioși.

- Trișpe! a spus scurt, șoptit.

- Craaaaaaau! s-a auzit din fereastra în care stătea tolănit mâțul.

Croancele au luat-o la sănătoasa, risipindu-se care-ncotro și de atunci nu s-a mai discutat de „vrăjitor” care, iată, și-a luat o lighioană neagră și i-a pus nume „13”, să-i iasă descântecele ca la carte, că poate și-a adus-o din Maramureș.

Trece-o țață. Asta-i altă specie, nu se ridică la rang de croancă. Nu-i în stare și de discuții „mai selecte”. Însoţită de ţaţ, merge să-şi ia medicamente. O doare capul. „De la căldura asta, făi doamnă!”, „Chiar?”, „Daaa! A anunţat la televizor!”, „Când, că n-am văzut”, „La ştirile de la ora şaişpe!”, „Da’ mai e farmacia din colţ?”, “Nuuu, făi doamnă, du-te la aia de la dig că-i deschisă”, “Şi câinele îl mai ai?”, “Nu, făi doamnă, fata, fata”, “A, da, că era căţea”, “Hă, hă, hă - uite prostu’ cum s-a dus - Marceleeee! - hai-bă-napoi-că-s-a-nchis-acolo-mergem-la-dig! - uite prostu’ cum se uită”, „Hai, făi-doamnă, că ai stat cu el din interes!”, „Da’ ce, tu nu tot din interes stai?”, „Ba da, văzuşi la televizor ăla cu „Noră pentru mama”?, că de mi-ar face fata mea aşa ceva...”, „Vine Marcel, pa şi pusi, ai grijă de fată, dă-o de purici că vara se ia repede”, „Făi-doamnă, ştiu eu cu ce s-o dau!”

Şi-apoi hohotele deşănţate ale croancelor rămase pe bănci. Meliţând continuu despre ceva doamnă Popa, care şi-a ales pe unul „mai urât decât Columbeanu, săraca fată!”

- Mă bate bărbatul! spuse dintr-o suflare Cinga, oprindu-se între cele două bănci. Și o luă repede din loc.

- Oauăliooooooooooo! țipă croanca Cuța.

- Iiiiiiiiiiiiiiiii! o secondă Frișca, trezită din moțăială.

În ușa scării apăru pentru câteva secunde capul tuciuriu, tuns la zero, al „criminalului”, care apoi se retrase speriat. În spațiul eliberat năvăli pachidermul de Jenica urlând:

- Miiiiiiiițaaaaaaaaaaaaaaa!

- Ău, scânci din colțul străzii Cinga, nehotărându-se în care parte s-o ia.

- Ce bijboacă are și ăsta, comentă ca pentru sine croanca-șefă.

Dezbaterea dură mult căci se adunară și alte „mamăi” la sfat, așteptând-o pe Cinga; aceasta veni cu o mutră spășită, însoțită de un echipaj de poliție. După o vreme, bărbatul părăsi apartamentul calmat dar nu se abținu să nu le arunce croancelor:

- Scroafelor!

- Bilborocule! reacționă pe loc croanca-șefă.

În acel moment își făcu apariția pensionarul nea Ghiță:

- Ce-o fi ăla?

- Ce te interesează pe tine? se oțărî croanca-șefă. Apoi, văzând că pleacă, pentru celelalte:

- Ce tot vrea și zgrăbunțul ăsta?

Pensionarul era micuț și durduliu, poate de aia fu blagoslovit cu „zgrăbunț”. Dar acolo se desfășura un eveniment important, că venise și poliția, întrerupându-le cotidiana cotcodăceală, ce se tot băga în seamă cheliosul de zgrăbunț? Acesta reveni cu o conservă de carne și zise:

- Că tu nici caluna cestina nu știi ce e, și intră în bloc.

- Zgrăbunț prost, bine că știi tu! trânti în urma lui croanca-șefă.

- Dar oare ce-o fi? întrebă cu timiditate o croancă grasă.

- Lasă că-l întreb pe nepotu-meu, că-i student la anatomie, interveni anevoie o baborniță nădușită.

- Și eu îl întreb pe scriitor, spuse croanca-șefă cu aplomb și se ridică de pe bancă, dând de înțeles în acest fel că e vremea să se retragă toată gloata până după masă.

Întâlnirea dintre scriitor și pensionarul nea Ghiță trebuia musai să aibă loc, așa că într-o zi, cel de-al doilea îi bătu la ușă, întinzându-i o hârtie:

- V-a căzut când ați coborât din mașină.

- Da, e o senzație de când m-am întors de la Pitești, de la doctor, îl lămuri scriitorul, aruncându-i o privire fugitivă.

- Am citit-o și eu, prinse curaj pensionarul. De mai multe ori. O știu pe de rost. Așa-i că-i poezie?

Și spuse fuguța:

Când plopii sunt galbeni și fânu-i cosit

O roată de moară se-aude în noi

Un drum cât o viață de mers ostenit

Ne-alătură sieși – estetic convoi

După un moment de reculegere, continuă:

- Și eu scriu poezii. Am motiv.

- Intrați înăuntru, se opri scriitorul lângă frigider.

Puse pe masa bucătăriei două beri și-și aprinse o țigară:

- Ce poezii scrieți, cu rimă sau fără?

- Cu rimă, mai clasice, se dezvinovăți parcă, pensionarul. Despre croance.

- Despre ce?

- Despre croance. Astea care melițează toată ziua sub geam. Chiar, nu vă deranjează?

- Ba da, dar ce le pot face?

- Așa-i, n-avem ce le face, că-s pe domeniul public. În alte țări, alea dezvoltate, cred că au stabilimente speciale pentru astfel de adunări, că și acolo trebuie să fie croance. Sau nu? La noi, Ceaușescu le-a pus bănci în fața blocurilor și-așa a rezolvat problema.

- Dar cum v-a venit denumirea de „croance”? Că și eu taman la asta m-am gândit!

- Păi așa fac, ca ciorile, nu le-auziți?

- Poate le provoacă pe cele ce și-au făcut cuiburi în podul blocului vecin.

- Le provoacă, le provoacă, se însufleți nea Ghiță. Încep și alea, spre seară, când se opresc pe sârme. E o hărmălaie ca la balamuc.

Scriitorul tăcu, ascultând vociferările ce intrau pe geamul deschis. Era amiază.

- Mă duc până jos să aduc foile cu versuri, spuse brusc pensionarul și se ridică, îndreptându-se spre ieșire. Apăru precipitat, se așeză la masă și-l lăsă pe scriitor să parcurgă scrisul inegal, versurile care aveau trecute și data, ca la jurnale.

Croancele-s afară, locatari zdrobiți

Fug în „n” direcții de vacarm loviți.

                       

Croancele când croncăneau

Nori de ploaie se-adunau.

O, voi, croance preaspurcate

Melițând sârme ghimpate.

O, voi, croance paralele

Slabe ca niște surcele

Ne faceți zilele grele.

Croancele croncăluiesc

O iau la goană. Firesc.

O, voi, ceaușiste croance

Semănați cu niște zdroange.

Lectura devenea interesantă. Scriitorul continuă să se delecteze și pensioarul să se trateze, nerăbdător, cu bere.

            Croancele nicicum nu pier

            Chiar de le dai cu piper.

Ceaușescu le-a luat

Proaste, de prin ceva sat

Și în fabrici le-a băgat

Ele-acolo au lucrat

Și-n croance s-au transformat.

Plouă ca și altădată

Nici o croancă nu se-arată.

........................................

Dar ploia s-a terminat

Croancele s-au adunat

Iar sub geamul meu la sfat.

S-au apucat de strigat.

Croacelor, al meu coșmar

A venit soarele iar

Și nu mergeți la brutar.

            Aici, scriitorul începu să râdă. Pensioarul sorbi aprobativ din pahar.

Frunză verde de birboancă

Nu se-aude nici o croancă.

Croancele-s stihia mării,

Croancele-s mândria țării.

Foicică, ore lente,

Croancele-s din nou prezente.

Frunză verde de pahar

Croancele se-adună iar.

Frunzuliță foi de dud

Croancele nu se aud.

Nu contează cum mi-e mie

Croancele-s la datorie.

Este vreme-nchisă-afară

Nu se pot aduna iară

Croancele preaîngâmfate,

Ale patriei stindarde.

Croancele de-aici din zonă

Au nuanță francofonă

Și o dicție cazonă.

Croancele-s nețărmurite

De la oaste vin rănite.

Soarele e cu aldine

Croancele în cuști le ține.

Soarele când apărea

Pe croance le alunga

Dar m-am bucurat greșit

După-masa a venit

Și s-au adunat ăghen

Ca să facă ca un tren.

E dimineață cu soare

Nici o croancă nu apare

Nu contează că afară soarele este fierbinte

Croancele-s mobilizate și trăncănesc înainte.

            Scriitorul se opri și mai bău din bere.

- Ați scris aici: „Croancele nicicum nu pier/ Chiar de le dai cu piper”. Le-ați dat cu piper?

- Nu, că dacă aș arunca piper pe geamul apartamentului m-ar vedea și m-ar da la poliție. Dar trebuie să găsim o soluție, că-mi fac nervii praf. Dumneavoastră nu vi-i fac? Ați terminat de citit?

Scriitorul reluă lectura:

Soarele-i pe birliboance

Nu e vreme pentru croace

- Ce-s alea „birșliboance”?

- Ce-s? făcu nedumerit pensionarul nea Ghiță.

- Nu știu, dar așa ați scris aici.

- Am scris birliboance. Așa mi-a venit, că rimează cu croance.

- O fi ceva ca o licență poetică.

- Așa, așa, spuse mândru pensioarul.

Dumnezeu de sus ne știe

Croance-avem la datorie

Frunză verde de melasă

Croancele să stea pe-acasă!

Croancele desperecheate

Fug de ploaie speriate.

Frunză verde de pe vale

Croacele sunt ducipale

Croancele cu mintea creață

Au marcat a mea viață

Frunză verde ochi de bou

Croancele urlă din nou.

Frunză verde de zgorloancă

Nu se-aude nici o croancă

Dar la bere când stăteam

Croancele urcau pe ram.

Nu știu dacă e blestem

Croance veșnice s-avem

Frunză verde și vorace

Croancele-s bilibizboace.

Noi aici avem de toate

Ne cărăm auru-n spate

Crăcoieți birlibizbongi

Croance, ca niște diftongi

Pepenii-s de zahăr roșu

Că rimează cu „cocoșu”.

Cerul nu mai este ud

Croancele nu se aud

Croancă-poarcă cu fiong

Gobirlat gogârlizbong.

Hăi Căli, Frosî, Mărțî

Nu te-atâta amărî

Nu ducem lipsă de croance,

Gomârlit de gârlizboange.

Croancele naționale

Se transformă-n estivale.

Scriitorul puse paginile deoparte, gânditor.

- Ce-i aia „mărțî”?

- Nevasta calului, mărțâna. Așa se spune pe la noi. Ce ziceți, le-am încondeiat bine?

- Foarte bine. Dar mi-a rămas gândul la cum să le dăm cu piper.

- Mă duc să mai iau două beri și vin să facem un plan - făcu bucuros pensioarul și plecă înainte să afle că mai erau două în frigider.

- Acum, așa - spuse la întoarcere, punând pe masă patru beri. Cum procedăm? N-ar fi mai bine să aruncăm apă clocotită pe ele?

- Nu, cu piper trebuie date sigur. Dar de ce-ați luat patru beri? Că mai am două.

- Să moară croancele de ciudă că am bani, se făli nea Ghiță. Le-auziți? Până diseară au ce subiect să dezbată.

- Eu cred că piperul trebuie aruncat de la un etaj superior.

                        - De la cine? Care credeți că se mai încumetă să pornească la război?

- Atunci de pe bloc. Dar eu nu pot urca până acolo.

- Pot eu, spuse pensionarul frecându-și mâinile.

- Iar eu țin ușa apartamentului deschisă și intrați repede aici.

- Facem acum?

- Trebuie să cumpărăm două pungi de piper măcinat.

- Merg la chioșc - și nea Ghiță o zbughi iute ca nu cumva scriitorul să se răzgândească.

Pungile de piper așteptară cuminți în colțul mesei până când cei doi terminară berea și încurajați, trecură la acțiune.

- Câte-s? întrebă scriitorul.

Pensionarul se aruncă la geamul bucătăriei:

- Opt.

- Pe ele!

- Pe ele și pe mama lor! și nea Ghiță o luă rapid pe scări, spre capătul de sus al blocului.

Scriitorul îl așteptă cu ușa larg deschisă la apartament până când acesta intră val-vârtej, cu satisfacția umplându-i fața rotofeie.

- Hapciuța!

Croancele se întoaseră bănuitoare spre Frișca.

- Așa strănut eu, ce vreți, se dezvinovăți aceea.

Croncănitul pe mai multe voci se reluă, întrerupt adeseori de „oauălio”-uri emise pe diverse tonuri, în funcție de gravitatea subiectului dezbătut.

- Hapciu-ciuța! se auzi o intervenție ascuțită.

- Ăsta o fi fost un dublu strănut, zise pensionarul, turnându-și în pahar.

Urmă un nou „hapciuța” și deodată începu un concert care o făcu pe mâța Mița să se ascundă în tufișurile crescute pe micul spațiu verde din fața blocului.

Scriitorul mai luă bere din frigider.

- Ce-o fi asta? întrebă croanca-șefă între două strănuturi.

- Ău! reuși să răspundă Cinga.

- Hapciuța! făcu Frișca recunoscătoare că n-a fost acuzată de aducerea epidemiei.

- Au aruncat piper pisat, anunță una trupeșă.

- Ne-au dat cu piper! se impacientă alta.

- Cine? croncăni croanca-șefă ofuscată.

- Piper? Iiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii!

- Oaoălio!

- Chemați poliția, spuse imperativ Cinga și execută chiar ea ordinul, de la telefonul mobil.

- Unde să mă ascund? se foi pensionarul.

- Nu-i ca pe vremea lui Ceaușescu, stați liniștit, nu-mi intră nimeni în casă, zise autoritar scriitorul.

- Așa, așa. Să mai scriu poezii cu croance?

- Desigur, cel puțin nu ne tot facem inimă rea.

- Păi, da, că de la asta se poate și muri.

- Hapciuța! se auzi de-afară.

Un polițist bătrân și unul tânăr își făcură apariția în apropiere.

- Aici, dom ofițăr! zbieră Cinga.

Cei doi schimbară direcția:

- Ce-ați pățit?

- Ne-au dat cu piper, cuvântă marțial croanca-șefă.

- Cum adică?... făcu polițistul bătrân, nevenindu-i să creadă.

- Au aruncat praf de piper de la etaj pe noi, spuse una din cele opt croance.

- Dar dumneavoastră ce făceați aici?

- Aici ne adunăm și mai povestim, mai trece timpul...

- Atâtea? Stați toate în blocul ăsta?

- Nu, suntem de pe toate străzile din zonă. Mai lipsesc, nu vin toate odată.

- Cine a fost?

- Nu știm, de aceea v-am chemat, sări Cinga.

- Cine stă la etaj?

- Hapciuța!

- Hapciuța?

- Nu, scriitorul. Hapciuța... așa strănută ea. Dar n-a fost scriitorul sigur, că e bolnav de accident vascular. Și nu s-ar preta la așa ceva, că-i un intelectual.

- Și mai sus de el?

- Domnu Cristea, lucrează la dispeceratul de la „Kiss Taxi” dar nu-i acasă. Nici el, nici nevastă-sa.

- Și ultimul?

- Țiganiuc. S-a mutat de curând. El ar putea fi idiotul. E și țigan, chiar dacă nevastă-sa-i mai blonduță.

- Și n-ați văzut pe nimeni? interveni și polițistul mai tânăr.

- N-am văzut. Stăteam aici, la bănci și mai vorbeam. Și deodată am auzit „hapciuța”, adică am auzit-o pe Frișca strănutând. Și-apoi am început toate.

- Numai Țiganiuc poate fi, puse punctul pe „i” croanca-șefă.

Cei doi polițiști se pregătiră să intre în bloc exact când mașina lui Țiganiuc apăru în colțul străzii. Acesta o parcă în fața băncilor, lăsând să iasă nevasta și cei doi puradei ce o luară la fugă pe scări, chiuind ca la nuntă.

- Nu-i nici el, spuse cu obidă croanca-șefă, lămurindu-i pe polițiști.

Până la urmă totul rămase în coadă de pește, urmând ca polițiștii să revină pentru cercetări suplimentare.

De-atunci, Frișca deveni Hapciuța, denumire mult mai apropiată de realitate. La următorul eveniment au fost chemați pompierii, că s-a încuiat cumva croanca-șefă în casă. Cinga i-a chemat, numai ea putea debita astfel de soluții.

- Nu există caluna cestina, spuse scriitorul.

- Așa a zis și nepotu-meu, și doar e student, întări croanca nădușită.

- Este o calluna vulgaris, o plantă cu multe flori roșii, dar nu-i cestina. Când îl văd, îl întreb pe nea Ghiță, dacă el a zis-o.

- Ne amețește ici-șa de cap, se revoltă croanca-șefă. Păi dacă nu există, ce tot vorbește? Zgrăbunțul!

Scriitorul se întâlni chiar atunci, în holul blocului, cu pensionarul.

- Ce-i aia caluna cestina?

- Ce-i?

- Nu știu, dumneavoastră i-ați băgat asta croancei-șefe în cap.

- A, așa mi-a trecut prin minte. Da’ ce, a pus botu’?

- Da.

- Cred că nu mai are somn, spuse pensionarul și ieși din bloc.

- Nu există nici o cestină, îl interpelă croanca-șefă triumfătoare, de cum îl văzu. Numai în capul tău cel prost există, mai spuse, simțindu-se răzbunată.

- Dar te-am perpelit bine câteva zile! îi aruncă nea Ghiță înveselit și se îndreptă spre magazinul din colțul străzii, de unde reveni cu o conservă de carne. După ce auzi închizându-se ușa apartamentului, croanca-șefă cuvântă:

- Ăsta n-o mai duce mult, că numai conserve mănâncă. Îl aud cum geme noaptea, că are apartamentul lângă al meu, ici-șa, la parter. De, dacă n-are urmași! Ori să-și fi luat altă nevastă, după ce a murit prima. Conservele o să-l bage-n pământ!

- Dar și bea? interveni o clonțată știrbă și cu riduri multe.

- Eu nu l-am văzut, dar ce știi ce face singur în casă? Mâncare sigur nu-și face. Și-acuma poate să-și cumpere orice fel de salam, că este, nu ca înainte...

- Eu am un frigider plin, se făli Cuța.

- Ce ai?

- Un frigider plin de salam, mănânc în fiecare zi.

- Și nu ți se face rău?

- Nu, că prea mult mi-am dorit pe vremuri.

- Sunt de toate, bani să ai, scheună o croancă sfrijită.

- De unde bani? Pe vremea lui Ceaușescu aveam bani dar n-aveam ce cumpăra cu ei, acum este ce cumpăra dar nu sunt bani.

Pe stradă trecu o țață pe care o cunoșteau toate din vedere.

Croanca-șefă o luă imediat la întrebări:

- Da’ unde mergi?

- Până la magazin să iau niște pâine.

- Iei multă? Ai oameni la lucru?

- Nu iau decât două. N-am oameni, am vrut să schimbăm faianța la baie dar am lăsat-o pentru toamnă.

- Păi de ce nu o schimbați acum? Că au anunțat la televizor un nou val de scumpiri. Și se va scumpi și faianța.

- Da? Plec acum să cumpăr. Și-i spun lui bărbatu-meu să cheme oamenii de mâine.

Croanca-șefă își frecă mâinile satisfăcută că a mai pus pe cineva pe drumuri să cheltuie bani. Ei și ce, din exterior se vedea ca acordarea unei mâini de ajutor.

Era o căldură înăbușitoare, propice doar croancelor. Pensionarul intră la scriitor cu patru beri și câteva coli scrise.

- Am mai scris, spuse el și-și turnă în pahar.

Scriitorul se făcu comod și citi:

Soarele arde cu pară

Nici o croancă nu-i pe-afară

Soarele arde cu foc

Croace nu mai sunt deloc.

Românii-s în alte sfere

Croancele sunt grănicere.

Croanca română nu moare

Chiar dacă o dai cu sare.

Birlizboance și-apostoafe

Croancele-s ca niște scroafe.

Croanca-șefă cea subțire

De locatari n-are știre.

E cald de creierii-mi ard

Croancele ne sunt stindard

Căldurile-s birliboarce

Croancele sunt niște poarce.

Nu ni-i frică, nici ni-i lene

Că avem croance perene.

Acuma că-i iar căldură

Croancele nu bat din gură.

Muguri și chiar flori de zdroange

Dimineața nu sunt croance!

De-ar fi orice vijelie

Croancele-s la datorie.

Noi avem călduri române

Și croncălaie păgâne.

Deși căldura-i vitează

Croancele nu încetează.

Nu este blestem mai mare

Ca croance nemuritoare.

Nu se mișcă nici un vierme

Croancele sunt pachiderme.

Croancele nu tac o clipă

Lovi-le-ar guta-n aripă.

O, voi, croance basculante

Și mai moi, și mai crocante.

Ora-i șapte și-un minut

Croancele n-au apărut.

Novisadici și absconși

Căutăm rime la „sconcși”

Croancelor - goange și gongi.

Cu injecții fără ser

Și cu croance la rever.

Birgolim pe sub ceresc

Croancele nu contenesc.

- Gobirloi gobirlobat

Astă noapte ce-ai lucrat?

- Ia, eu fac ce fac de mult

Ziua croancele ascult

Noaptea dorm ca-ntr-un porumb

Stradivarius ce sunt!

Mările din nou sunt ude

Nici o croancă nu se-aude.

Croancele spre noi converg

Eu pe cine să blomberg?

Croancă-am fost, croancă voi fi

Pân’ la sfârșitul lumii.

A plouat iarăși puțin

Croancele pe-aici nu vin.

Toamna se-apropie iar

Croancele nu mai apar

Vine toamna cea frumoasă

Și croancele stau acasă.

Gânditor, scriitorul își aprinse o țigară:

- Asta pare de interes major: „Croanca română nu moare/ Chiar dacă o dai cu sare”. Când le dați cu sare?

- Cu sare, cu formol, cu orice, că n-a mers cu piper, spuse pensionarul cu obidă.

- Am remarcat și „blomberg”, „poarce”, „gobirloi”...

- Licențe poetice, spuse cu mândrie nea Ghiță.

- Oauălio! răzbătu de-afară prin geamul deschis al bucătăriei.

- Și-acum „iiiiiiiiiiiiiiiiiiiii”.

- Iiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii! se auzi.

- Și capacul: ău.

- Ău!

Scriitorul deveni atent.

- De unde-ați știut că așa vor face?

- Păi nu stau toată ziua sub geamul meu? Așa se începe, cu „oauălio”, asta-i ordinea.

- Totuși, sarea nu-i ca piperul, cade mai repede, nu plutește ca praful.

- Și-atunci cu ce să le dăm?

- Tot cu ceva prafuri.

- Dar dacă le dăm cu sare fină? Până ajunge pe ele ajung și eu aici, să mă ascund.

- Păi, atunci cu sare, să vedem ce se întâmplă.

- Le dăm acum?

- Câte-s?

- Cinci.

- Le dăm.

- Și dacă iar cheamă poliția?

- Cheme, că nici prima dată n-am pățit nimic.

- Mă duc să iau sare fină. Să iau și bere?

- Nu, că mai am eu patru.

Pensionarul reveni răsuflând greu, intră și încuie ușa cu cheia.

- Gata, am executat operațiunea, spuse, punând pe masă cutia cu sare din care lipsea cam jumătate. Au zis ceva până acum?

Nu primi răspuns că de-afară se auziră tot felul de zgomote, începând cu „oauălio” și terminând cu onomatopee ce nu pot fi reproduse.

- Le-am copt-o, făcu fericit nea Ghiță. Le-a căzut prin păr, pe haine...

Afară, la bănci, croanca-șefă tremura de nervi:

- S-au învățat să ne streseze; da’ ce, noi nu știm să răspundem? Ne cred proastele satului? Că imediat…

Vocea răsunătoare își pierdu din tărie când auzi întrebarea:

- Cum să răspundem?

- Mă gândesc eu la ceva. Gândiți-vă și voi!

- La ce?

- La cum să răspundem.

Efortul era prea mare, croancele plecară.

- Vă aranjez eu pe voi, spuse printre dinți croanca-șefă, intrând în bloc.

- Au plecat! se întoarse pensionarul din geam. Funcționează cu sare! Chiar că trebuie sărbătorit - și mai desfăcu două beri.

- De-acum, câte una dintre noi va fi mereu cu ochii în sus, poate-i prindem pe cei ce aruncă piper și sare pe noi. Facem cu schimbul, câte zece minute, spuse croanca-șefă.

- Și dacă-i prindem, ce le facem?

- Îi dăm la poliție, se entuziasmă Cinga.

- Asta facem. Să ne trecem pe o listă.

Lista o deschise croanca-șefă, care-și trecu prima numele; venise pregătită cu un pix și-o coală de hârtie.

- Are careva altă idee? întrebă autoritar.

Celelalte se înghesuiră să se treacă pe listă, deci nu mai erau alte păreri. Căldura deveni insuportabilă, verile din sudul României te făceau să plângi. Croancelor însă le plăcea, erau în mediul lor. Ca prima de pe listă, croanca-șefă începu garda, dând exemplu, dar bătea și din gură. Zile în șir spionară geamurile, cu toate inconvenientele survenite (unora li se făcea rău stând cu ochii pe sus) dar nu obținură nici o victorie. Iluminarea veni de unde nu se aștepta nimeni.

- O sticlă de apă. De doi litri, preciză croanca-șefă intrând în magazin.

- Plată sau minerală?

- Care-i mai ieftină?

- Cea plată.

- Din aia dă-mi.

- Dar nu curge apă la robinet?

- Ba da, dar cine știe ce bagă în ea vara.

Asta ca o justificare a faptului că nici măcar apă nu dădea, de zgârcită.

În magazin intră încă o croancă. Discuția se înteți și, din vorbă-n vorbă, vânzătoarea, o puștoaică ce abia terminase XII clase, dezvălui faptul că nea Ghiță cumpărase două pungi de piper măcinat și o cutie de sare fină. Magazinul de cartier era aprovizionat cu de toate, harnic patronul, un țigan din zonă. Croancele se priviră cu subînțeles. Din întâmplare, exact în acel moment se ivi și pensionarul.

- Tu ai fost! sări cu gura croanca-șefă.

- Eu?

- Tu. Tu ne-ai dat cu sare și cu piper.

Neștiind cum să reacționeze, nea Ghiță ieși iute turuind:

- Că tu nici vilborovna ciobotară nu știi ce este!

- Numai în capul tău cel prost există! Ca și cestina aia! Tu ai fost! Zgrăbunțule!

Vânzătoarea îndrăzni:

- Dar oare ce-o fi? Cam seamănă a rusă. Vorbiți rusa?

- Vorbesc, vorbesc, dar n-am auzit de așa ceva. Poate nici nu există.

- O să caut pe internet, și-și notă, conștiincioasă, expresia.

- Cine era! spuse cu năduf croaca-șefă, atentă la vânzătoare, care butona telefonul.

- Uite ce zice, interveni aceasta: căutarea dvs. - vilborovna ciobotară - nu a returnat nici un document.Sugestii: asigurați-vă că toate cuvintele sunt ortografiate corect.Încercați alte cuvinte cheie.Încercați cuvinte cheie mai generale.Încercați să folosiți mai puține cuvinte cheie.

- Cum vine asta? i se lungi nasul croancei-șefe.

- Așa-i cum ai spus tu, nu există și pace, se băgă în vorbă croanca nou venită. Hai să le spunem și celorlalte.

Pensionarul trecu printre cele două bănci ca o rachetă. Intră în apartament, luă câteva coli de hârtie și urcă la scriitor.

- M-au prins, apucă să spună și se prăbuși pe bancheta mesei din bucătărie.

Cu o bere în față, povesti evenimentul.

- Dar măcar i-am dat de lucru, că nici nu există vilborovna ciobotară. Am mai scris, uitați.

Scriitorul sorbi din pahar și purcese la lecturat:

Se-ntinde toamna vioaie

Croancele sunt pițigoaie.

Astăzi este zi cu soare

Croancele-s cumetre tare.

Gobirloi gobirlozbâc

Croancele la cap mă strâc’!

Se-aud iară vocile

Și de croance - și de ne.

O, voi, croance precum fierul

Ce treziți tot cartierul!

Gospodaurii repară

Croancele-s din nou afară.

Când căldurile se lasă

Croancele birlesc pe-acasă.

Foaie verde de secară

Croancele nu-s pe afară.

- Numai atât? Și eu am scris una, când a fost ziua mea.

- Ați avut onomastica? De ce nu mi-ați spus, să vă fi făcut un cadou, ceva...

- N-am făcut petrecere. Uitați cum sună:

Gabriella, Gabriella

Hai să merem de-a mandela

Gabriella cea de ieri

Hai să merem hina-heri.

- Gabriella e soția?

- Da.

- Și nu zice nimic că-i faceți poezii?

- Ce să zică?

De-afară explodară o sumedenie de „oauălio”-uri, „iiiiiii”-ri și „ău”-uri - croancele primiseră vestea identificării infractorului. Pensionarul oftă spășit:

- Au aflat toate. Mă va lua poliția?

- Da’ de unde! E nevoie de flagrant, de dovezi… Croancele n-au decât presupuneri. Sarea și piperul au dispărut, de-atâta timp. Mai degrabă o să inventeze croanca-șefă o metodă de-a se răzbuna, aici trebuie să ne concentrăm.

- Ar trebui să le dăm cu o calamitate naturală, altfel n-o să plece de-aici. Erau bune ciorile din blocul vecin, dar cine n-are noroc...

Cam într-o săptămână, niște muncitori zgomotoși au pus acoperiș pe bloc. Adunările croancelor s-au suspendat, exista posibilitatea de-a le cădea ceva în cap. Moace pioase treceau toată ziua prin apropiere, în speranța că lucrările s-au terminat și-o vor vedea pe croanca-șefă pe bancă, așteptându-le. Ziua aceea a venit; soarta lui nea Ghiță a fost dezbătută minuțios; n-au găsit nici o pedeapsă pe potriva faptelor, toate li s-au părut ori prea ușoare, ori prea riscante. Sporovăiala a continuat și a doua zi, croanca-șefă găsise soluția:

- Să-i dăm geamurile cu spumă din aia albă de se fac desene de Crăciun pe geamurile magazinelor. Este în flacoane ca de spray, am văzut.

Făcură chetă chiar atunci și una dintre ele plecă să târguiască substanța.

- Trebuie să-i facem geamurile când nu-i acasă. Să se trezească în fața faptului împlinit.

- Dar cum vom ști că nu-i acasă? scheună Cuța.

- Îl scot eu afară din bârlog, spuse cu viclenie croanca-șefă, știu eu cum.

- Ori să dăm după ce se întunecă, să nu vadă cine a fost, opină una.

- Da’ cine stă până-n noapte? Că începe telenovela, se zborși croanca-șefă, obținând aprobarea celorlalte.

Aerul era fierbinte, aproape irespirabil. Zilnic, la TV se dădeau tot felul de coduri de caniculă. Betonul încins al apartamentelor se asezona cu iarba pârlită din fața blocurilor. Nu se știe ce se putea munci în sudul României - guvernanții asigurau populația că este în regulă și se observă tot felul de creșteri economice. Populația se zgâia să vadă și ea, dar creșterile nu erau pentru ochii prostimii.

- Brontozaură! spuse pensionarul, trecând pe lângă croanca-șefă ce întorcea pe toate fețele un subiect foarte important.

- Gomârcatorule! se întrerupse ea din cleveteală.

Pensionarul dispăru repede din aria vizuală, îndreptându-se spre magazin. Croanca-șefă reluă discuția de unde o întrerupsese:

- Avem trei flacoane de substanță, că de atâtea au ajuns banii. Când vine, eu îl atrag la mine sub pretextul că mi s-a ars un bec, să mi-l schimbe. Trei dintre voi mergeți iute și-i pulverizați geamurile; o să arate ca o ceață. Uite-l, fiți pregătite!

Pensionarul trecu printre bănci radios, ducând conserva de carne cât mai la vedere. Croanca-șefă îl urmă, intrând în bloc; pătrunse în apartament și așteptă să audă că și inamicul intră. Apoi îi bătu la ușă:

- Zgrăbunțule!

Cum tonul i se păru prea răstit, își îndulci vocea și miorlăi:

- Zgrăbuncioruleeee!

Nea Ghiță apăru brusc în prag:

- Ce mai vrei acum?

- Nu mi se aprinde un bec, poate s-a ars... Nu vrei să te uiți tu? Că tu ești expert, nu ca mine...

Nea Ghiță se luă după ea bombănind - îl întrerupsese de la masă. Becul n-avea nimic, dar vreo zece minute nu scăpă de vorbărie; și încă mai voia să-i dea și cafea!

Întors în apartamentul său, nu sesiză pe loc schimbarea de lumină; abia după ce și-a terminat conserva și-a dat seama că ceva nu e în regulă și s-a îndreptat spre unul din geamuri. „Doamne, ce ceață deasă în plină zi!”, s-a mirat în sinea sa, observând același alb mat și la celelalte ferestre. Afară, croancele hohoteau fără rezerve. Pensionarul a deschis geamul să le spună vreo două, însă ziua clară l-a năucit. N-a durat mult și a înțeles motivul veseliei care l-a înroșit de furie. A urcat la scriitor să se plângă.

- Mi-au mâzgălit ferestrele! a spus pe un ton plângăreț.

Scriitorul n-a avut timp să răspundă, că nea Ghiță a și plecat după bere.

- Coleopteră! îi aruncă el croancei-șefe, care stătea pe bancă.

- Birhonț buricat! veni imediat răspunsul.

Berea rece sfida căldura înfiorătoare și cei doi se simțiră mai remontați. Pensionarul începu:

- Au pufăluit geamurile cu din ăla de se dă de sărbători!

- De care?

- Sunt sub formă de spray, se fac tot felul de desene, în sezon, pe geamurile magazinelor. E o chestie albă care se lipește. Se duce ușor, nu-i vorbă, dar cu asta să-mi pierd vremea? Și-apoi, s-ar putea să dea iar - spuse cu tristețe.

- Când s-a întâmplat?

- Acum.

- Și n-ați auzit nimic? Pași pe sub ferestre, cel puțin...

- Eram în bucătărie, mă pregăteam să mănânc. Nu s-a simțit nimic... ba...

Își dădu o plamă răsunătoare pe frunte:

- Am fost la croanca-șefă să-i schimb un bec. În intervalul acela de timp poate s-a petrecut. Sigur așa a fost! Că de dimineață erau tare cuminți și bombăneau despre mistreț bin.

- Poate Mister Bean, nu era Mister Bean? Că le-am auzit și eu că l-au văzut la televizor.

- Ba da, dar ce cultură să aibă astea? Pentru ele e bun și mistreț bin. Cu accent pe „i”. Am venit să vă spun planul.

- Ce plan?

- Am un plan foarte diabolic.

- Foarte diabolic? se alarmă scriitorul.

- Cel mai diabolic, spuse cu mândrie pensionarul, încurajat de bere. Ăia care au făcut acoperișul au pus streașini de tablă, nu scânduri. Pot scoate o tablă de-acolo, că am inspectat.

- De ce să scoateți tabla, să aruncați pe-acolo cu apă pe croance?

Nea Ghiță zâmbi șiret:

- Ca să poată intra ciorile. Pe sub acoperișul din blocul de peste drum cum intră? Și să se găinățeze pe ele! Nu voi fi suspectat niciodată și croancele vor suferi pe vecie! Păi, ce? Mute-și sediul de sub geamurile mele!

Scriitorul interveni, meditativ:

- Foarte bună ideea; dar se vor găinăța și pe treptele de la intrare și eu pe unde ies la plimbare? Că umblu cu greutate.

- Dumneavoastră știți la ce să vă așteptați și mergeți mai atent. Dar croancele...

- Când vă apucați de lucru? Eu nu vă pot ajuta că-s cu accidentul vascular, dar vă susțin moral.

- Azi, imediat ce bem berea. Cu un clește am rezolvat treaba, că nu-i greu. Trebuie doar să scot tabla din cuie.

- Dar nu trebuie învățate să vină aici?

- Da’ pe alea din celălalt bloc cine le-a-nvățat?

- Corect. Și-apoi să se lupte cu ciorile, spuse cu înverșunare scriitorul și-și mai puse un pahar de bere.

Pensionarul se ținu de cuvânt. Ba mai așeză și niște bucăți de pâine acolo, spre ademenire, dar niște șobolani au apărut de nicăieri și le-au mâncat. Apoi, au început să se înmulțească și să coboare în hol, speriind-o în fiecare zi pe Jenica de la patru, ultimul etaj. Era o plăcere să vezi pachidermul sărind 2-3 scări, urmărită de câte-o mică dihanie cu coada mare. Au trecut câteva săptămâni și când planul părea că a eșuat, o primă cioară se stabili în noul domiciliu. Sosiră și altele - șobolanii începură să scadă ca număr, până se împrăștiară de tot, spre mirarea celor din bloc. Astfel, marea găinățare începu și scările din față se transformară într-un adevărat patinoar. Croanca-șefă căzu prima, apoi Cinga, Jenica și domnu’ Cristea. Adunările erau tot mai rare, că-l apucase și pe primar să „reabiliteze străzile”, în acest scop decopertând cu furie vechiul asfalt (turnat abia de-un an) inclusiv de pe străduțe. Noroiul măsura cam 15 cm. Ca să ajungă la mașină, domnu’ Cristea își învelea picioarele în pungi de plastic.

Era frumos, croancele nu aveau curajul să pătrundă în zonă. Ciorile o împiedicau și pe croanca-șefă, deseori căutată pe-afară de Cinga. Era liniște și pace. Nea Ghiță jubila, privea situația cu superioritate, putea gândi mai profund, în sfârșit.

Până la urmă, „reabilitarea” se încheie și locatarii putură să tropăie fericiți pe asfaltul proaspăt dar ciorile își vedeau de-ale lor în continuare.

- Tâmpiții ăia care-au pus acoperișul au făcut o treabă de mântuială. Bine că le-am putut da bani! se zborși croanca-șefă într-o zi, cu ochii la gaura din streașină.

Celelalte ridicară, ca la comandă, privirile.

- Toți îs numai după bani, călca-i-ar! comentă Cinga. Uite ce-i pe trepte!

- Oare cine i-a adus aici?

- Cred că Asociația de locatari. O întreb eu pe președintă.

Cinga dădu telefon pe loc, că-i plăcea să fie văzută cu aparatul la ureche.

- Și ce să-i spun?

- Să-i cheme înapoi să repare, cum ce? Dacă n-au lucrat bine de la-nceput!

O cioară își scoase coada prin gaură și-și făcu nevoile direct pe telefonul Cingăi, atingându-i și un pic de păr de lângă ureche.

- Ău! se auzi. Uite ce-au făcut! și Cinga fugi repede să se spele.

- Hai să plecăm că nu se mai poate sta aici, spuse croanca-șefă, iar gloata se risipi dezamăgită, taman când se putea bate apa-n piuă pe subiectul asfaltului și pe câți bani s-au cheltuit.

Din spatele perdelei, pensionarul urmărea retragerea umilitei oști; își savura victoria și mai-mai că-i venea să cumpere niște bere și să sărbătorească cu scriitorul dar aflase că acesta a fost recent internat la spital vreo săptămână, astfel că fu nevoit să-și păstreze în apartament moaca fericită. Dar tot își desfăcu o conservă de carne.

Doi muncitori grăbiți au pus într-o zi altă tablă pe gaură, minunându-se cum de a dispărut cealaltă. O parte din ciori au rămas înăuntru, la cuiburi, o parte au rămas afară; spre seară au făcut un tărăboi grozav și și-au construit o altă intrare, prin altă parte a acoperișului. În fiecare dimineață, Cinga spăla scările din fața blocului cu mopul și mătura între bănci. Croanca-șefă a spălat scândurile cu peria și le-a dat cu parfum de iasomie. Îți era mai mare dragul să clevetești în această ambianță, chiar să urli, dacă-ți venea cheful. Și nimeni nu te putea opri, că era „domeniu public”.

- Crocopârțoroagă, spuse zâmbitor pensioarul.

- Policarp suspinător, răspunse iute croanca-șefă, sub privirile aprobative ale cârdului.

- Te caută Croampu.

Ea îi privi stupefiată mersul legănat, nea Ghiță cam unduia din șolduri de-o vreme. Obișnuita gratulare nu se înscria în normele tacit respectate. După un moment de tăcere, întrebă preocupată:

- Cine-i ăla Croampu?

- E nigea, aruncă pe loc o croancă pirpirie și gureșă. A stat și la închisoare. De vreo săptămână, a intrat într-o discotecă cu gașca și dezastru a făcut pe-acolo cu săbii nigea. A fost și la televizor.

- Și de ce mă caută pe mine?

- Cine știe..., făcu gânditoare atotștiutoarea. E o namilă de țigan tare fioros.

Pensionarul trecu printre bănci, cu o pungă de plastic în mână: pâinea și conserva de carne.

- De ce mă caută?

- Cine știe... făcu și acesta visător.

Croanca-șefă se ridică:

- Mă duc să sun la poliție.

Polițistul bătrân și cel tânăr, veșnica patrulă a cartierului, se înființară în scurtă vreme:

- Acum ce-ați mai făcut?

- Nu noi, Croampu, se răsti Cinga.

Polițistul bătrân tresări.

- Mă caută, spuse resemnată croanca-șefă.

Cumva, împăcată cu ideea de-a fi împunsă cu săbii „nigea”.

- Ce i-ați făcut? Că i-ați făcut dumneavoatră ceva, nu se poate altfel.

- Nu i-am făcut nimic, eu nici nu-l cunosc.

Polițistul bătrân își săltă cascheta să se poată scărpina în cap și-i spuse celuilalt:

- Hai să mergem până la el, să clarificăm problema.

Exact atunci, nea Ghiță urcă în fugă scările și năvăli la scriitor:

- Ascundeți-mă undeva că mă ia poliția!

Scriitorul încuie ușa apartamentului și se întoarse:

- Nu-i nici o dubă afară.

- O să vină, că au mers după Croampu.

- Cine-i ăla?

- Un țigan șmecher care și-a făcut renume că se bate cu săbii ninja și-a stat și-n pușcărie. A fost dat la televizor pentru scandaluri.

- Păi ce aveți dumneavoastră cu el?

- I-am spus la croanca-șefă că o caută, numai de-a naibii, să o sperii și nebuna a chemat poliția. Acum s-au dus la Croampu să-l întrebe, că stă prin apropiere.

- Stați jos, luați o bere și vom vedea ce se întâmplă. Acasă nu sunteți, în orice caz.

- În orice caz..., răsuflă adânc și mai calmat, pensionarul.

Apărură toți trei nădușiți, și Croampu, și polițiștii.

- Asta-i, indică polițistul bătrân spre croanca-șefă.

Țiganul o studie cu ferocitate, așa li s-a părut celorlalte; și deodată se auzi:

- Oauălioooooooooo!

- Iiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii!

- Ău!

Speriat, Croampu lătră pițigăiat:

- N-o cunosc, ce să am cu ea, dom șef? N-am văzut-o-n viața mea!

Împricinata tăcea cu ochii plecați.

- Doamnă, Croampu zice că n-are nimic cu dumneavoastră, interveni polițistul cel tânăr.

- Să-și ceară scuze, îngână croanca-șefă păstrându-și poziția de victimă.

De mirare, tinerelul căscă gura.

- Păi de ce? Că nu v-a făcut nimic, spuse plictisit și cel bătrân.

- Așa bine! se ridică baba, războinică. Că ne sperie! Noi am fost oameni ai muncii! Nici la pensie să n-avem liniște? Că și-așa-i mică și nu ne ajunge nici de unele! Ăia din parlament fură și-și dau salarii și pensii cum vor ei, și noi... Pe ăia să mergeți și să-i arestați, nu să pierdeți vremea pe-aici! Păi ce, noi n-avem drepturi? Și-au scumpit și apa, scumpi-i-ar dracu’ pe ei, să rămână numai piele și os!

Tonul ascuțit părea desprins din vreo manifestație stradală.

- Dar de unde știți că vă caut? se lumină deodată țiganul.

- De la nea Ghiță.

- Hai să mergem la el.

După ce au bătut la ușă cam vreo cinci minute, s-au lăsat păgubași iar cârdul și-a reluat locurile pe bănci și în jurul lor.

- Cere-ți scuze odată și hai la o bere, îl îmboldi polițistul bătrân pe Croampu.

Erau cu toții năpădiți de căldură, transpirați și fără chef.

- Scuzele mele, doamnă, pentru neplăcerile provocate, se auzi o voce de soprană.

- Scuze acceptate, rosti cu țâfnă croanca-șefă.

- „pentru neplăcerile provocate”, auzi tu! De unde știi tu din astea? râse mai târziu, pe stradă, polițistul bătrân.

Croampu zâmbi cu superioritate.

- „pentru neplăcerile provocate”, ați auzit cum a zis? se minună și pensionarul. Scuze pentru ce? Că a crescut iar prețul la apă?

- Câte-s afară? întrebă scriitorul.

- Doișpe, se auzi vocea amărâtă a celuilalt.

- Eu nu mai trag apa la baie decât după treaba mare, se băgă în vorbă după o vreme, Cerceveaua.

Celelalte o priviră curioase, și ele aveau ceva de spus în privința asta.

- Ce vă uitați, nu-mi ajunge pensia să plătesc toate hangaralele, adăugă.

- Nici eu nu mai trag, spuse alta cu jumătate de gură.

Încet-încet reieși că toate se căzneau să facă economie, de când a început noua scumpire. Croanca-șefă, fiind o „doamnă”, se abținu de la comentarii.

- Vecina mea își ține în cadă apa cu care se spală și pe aia o toarnă-n W.C.

Inventivitatea mamăilor era nesecată. Apărură tot felul de soluții contra scumpirii apei, dar nici una care să pună o bombă maleficei intituții.

- Apa este a pământului. De când s-au făcut unii șmecheri stăpâni pe ea?

- Și în parcuri au pus bănci și nu te lasă să ațipești pe ele!

- Îți dau și amendă, că-i plin peste tot de polițai! Pentru ei de unde sunt bani de salarii?

- Păi da, trebuie să scumpească apa, să ne ia nouă banii și să li-i dea lor!

- Și tezaurul de la Moscova?

- Și conturile ascunse ale lui Ceaușescu?

- Cât o să mai rabde poporu ăsta?

„Poporul”, despre care se vehiculau știri alarmante, răbda. Așa cum a răbdat 2000 de ani, încă un secol ori două ce mai contau? Sau zece.

Zarva continua, toate aveau întrebări, toate știau câte un secret important.

- Cașcarabetă intensivă!

Croanca-șefă nu apucă să răspundă:

- Că tu nu știi nici cum se spune „gobirloi” în franceză!

- Ba știu, se spune „gobirloa”! Ca și Tilihoi - Tilihoa! Am auzit la un meci de fotbal, pe vremuri!

Înciudat, pensionarul o ironiză:

- Păi ce, tu prindeai francezii pe timpul lui Ceașcă?

- Poate-i prindeam. Că bărbatu-meu lucra la armată. Prindeam și „Europa Liberă”, dacă vrei să știi! Numai voi, proștii de prin fabrici, erați inculți! Pleacă și ia-ți conserva, încheie cu obidă croanca-șefă.

- Nu i-ai răspuns la „cașcarabetă intensivă”, observă o croancă.

- Nu mai merită. Și-așa apa tot scumpită rămâne.

- Ziceți-mi niște cuvinte mai întortocheate să rămână gură-cască croanca-șefă, se foi nea Ghiță preocupat, după ce termină de băut o bere.

- Dar de ce? întrebă fără grabă scriitorul.

- Ca să-i arăt cât e de incultă, spuse cu arțag pensionarul. Că nu mai am nici o idee cum să fac să sparg „cenaclul” din fața scării. Măcar s-o sâcâi puțin.

- Ne putem uita pe calculator.

Lăsară berile și intrară în sufragerie:

- Uite, „argilizare”.

- Excelent. Dar ce înseamnă?

- 1. Formarea de minerale argiloase prin alterarea silicaților. 2. Metodă de impermeabilizare a unei roci față de apă prin umplerea fisurilor cu argilă.”

- Și altul?

- Concomitent.

Scriitorul îi mai scrise pe o hârtie „precar” și „estimativ”, cu definiții, și se reîntoarseră în bucătărie. Paharele cu bere luceau, căci dădea soarele pe ele. Pensionarul se miră printre sorbituri:

- Cum se găsesc de toate în calculator!

- Și dumneavoastră puteți să vă uitați la DEX.

- DEX? Ce-i aia? Cum să mă uit?

- Dicționarul explicativ al limbii române. Vă uitați pe calculator, aveți și explicațiile cuvintelor.

- Dar n-am calculator.

Scriitorul își aprinse o țigară:

- Și câte încă nu se mai pot face!

- Costă mult?

- Ce, calculatorul?

- Păi da, c-am auzit că toată lumea are.

- Nu costă. Și vă racordați la internet. Vă învăț eu ce să faceți.

- De unde să-l cumpăr? Că merg chiar acum. Daprima dată merg la C.E.C. să scot bani.

- Eu zic să mergeți azi numai la C.E.C. și până mâine caut pe internet un magazin de calculatoare ieftine.

- Și-o să semene cu al dumneavoastră?

- N-o să fie identic, dar o să semene.

În drum spre centrul orașului, nea Ghiță nu se putu abține:

- Că tu nici „argilizare” nu știi ce-nseamnă!

Și continuă repede, nedându-i croancei-șefe vreme să răspundă:

- Sau „concomitent”. Sau „precar”. Sau „estimativ”.

Croaca-șefă se zăpăci. Pensionarul stătea în fața ei mândru, roșu la față de-atâta sfidare.

- Ba știu! Ia dă-o încoace, că nu le pot ține minte, izbucni cu asprime, smulgând hârtia de pe care acesta citise.

- Tu? Știi?

- Eu am făcut școală, n-am reparat biciclete!

- Oricum te-am băgat în ceață, încheie pensionarul și se îndepărtă alene, dând din șolduri.

- Știe careva ce înseamnă? întrebă ea după ce nea Ghiță dispăru din câmpul vizual.

Celelalte tăceau fâstâcite, cu privirile în alte părți.

- Nu-i nimic, îl întreb pe scriitor.

Croancele răsuflară ușurate și plecară în toate direcțiile că se apropia ora 14.00, ora mesei de amiază.

- Nu-i mai dați cuvinte că mă omoară, îi spuse scriitorul lui nea Ghiță.

Erau în holul blocului, croanca-șefă aștepta afară cu o listă de cuvinte care mai de care mai puțin folosite dar existente în fondul limbii române, deci „pe bune”, nu ca „vilborovna ciobotară” sau „gomârcator”.

- Păi aveți DEX pe calculator.

- Și să stau toată ziua să caut definiții în DEX?

- Normal că nu, că doar aveți de scris poezii.

- Atunci nu-i mai dați cuvinte!

- Și ce să-i dau?

- Nu știu. Dar trebuie să-i dați ceva neapărat?

- Nu-i sunt dator cu nimic, ce să-i dau? se înverșună pensionarul.

- Așa, așa, că tot mereu așteaptă ceva!

- E ca o șefă de PCR! Dar și-a păpat mălaiul, că acuma-i democrație! Și-a pierdut funcția de pe vremuri și vrea să se facă șefă peste noi! Îi scriu o sesizare! Unde să o trimit?

- Poate la Asociația de locatari...

- Nu, că mă cunosc. N-ar fi mai bună o anonimă?

- Ar fi, dar n-o va băga nimeni în seamă, ăștia de după ’89 se ocupă numai cu furatul și afacerile mafiote.

- La judecătorie e pierdere de timp... Ce-ar fi să merg la o vrăjitoare?

- Chestia cu vrăjitoarele-s minciuni. Mai degrabă la vreun popă, că și ăștia descântă.

- Dar îmi vor cere bani. Îmi vine s-o vrăjesc eu! Așa fac, îmi cumpăr calculator și caut acolo cum să-i fac blesteme.

- Când mergeți după calculator?

- Acum, am și plecat.

Afară, îi aruncă din mers, cu năduf, croancei-șefe:

- Țânțaură!

- Bilibistrocule!

Cele șapte croance prezente chicotiră mulțumite.

Cam într-o săptămână, pensionarul a fost „conectat la întreaga lume”, cu adresă de e-mail și profil pe Facebook. A durat puțin până scriitorul l-a învățat cele strict necesare, deoarece era foarte receptiv; își posta cu mândrie pozele din care nu lipsea niciodată calculatorul și-i trimitea e-mail-uri de mulțumire. Sau îl întreba diverse lucruri, când se poticnea. Proverbială rămâne întâmplarea cu soțul Jenicăi, care s-a abonat la niște site-uri porno cu plată și nea Ghiță a primit o factură cât jumătate pensia. Scriitorul le-a arătat că pot viziona gratuit filme și filmulețe iar cei doi au devenit tot mai scumpi la vedere. Croanca-șefă era nedumerită căci nici Jenica nu putea să-i spună prea multe. Zilele parcă n-aveau culoare de când nea Ghiță nu-și mai făcea apariția, așa că i-a bătut la ușă, miorlăind eternul apelativ pe cel mai mieros ton:

- Zgrăbuncioruleeeee!

Insistența îl enervă pe nea Ghiță.

- Da tu nu mai ieși pe-afară?

- Am treabă, răspunse acesta răstit și dădu să închidă ușa.

- Hai, că-ți cumpăr o conservă de carne.

- Sigur? făcu pensionarul, neîncrezător, un pas în față.

- Da’ hai acum, îl zori croanca-șefă.

Pe drum, îl descusu:

- Da’ ce faci toată ziua-n casă?

Ascultă povestea entuziastă fără prea mare tragere de inimă, dar o captivă întâmplarea cu filmele porno. „Lasă că-ți arăt eu numai porno”, își spuse. Și într-un moment când nea Ghiță era plecat, îi tăie cablul de la internet.

- Hezbolahă marțipană!

- Hrehor multi-laminat, veni iute răspunsul.

Pensionarul trecu visător mai departe.

- În ultima vreme, ăsta umblă cam ondulatoriu, remarcă croanca-șefă, privind în urma lui.

- Eu nu m-am uitat niciodată atent dar ai dreptate, spuse Hapciuța.

- E pe moarte, opină Cinga.

- De-atâta carne, măcăi o alta.

- Dacă moare, nimeni nu află, până începe să se-mpută. Și eu am apartamentul chiar lângă el!

- Ar trebui să facem cumva să aflăm când moare.

- Miiiiiiiiiiiiițaaaaaaaaaaaaaaaaa! se auzi urletul furibund al Jenicăi.

- Hai să plătim un țigănuș de pe-aici să-i bată în fiecare zi la ușă. Dacă iese să vadă cine-i, îi viu, veni Cinga cu ideea salvatoare.

Și începură să facă chetă pentru a putea plăti țigănușul.

- Ău!

- Nu știu cine mi-a pus o lumânare aprinsă în fața ușii, zise croaca-șefă, continuând să calce în picioare ceara galbenă.

Era miezul nopții. Cinga o privi cu milă. Tropăitul trezi toată scara. Scriitorul scrise un e-mail: „Ce-i?” și primi răspuns imediat: ”I-am pus o lumânare aprinsă în fața ușii. A apărut și Cinga acolo. Ies și eu.”

Scriitorul insistă să ajungă în capul scărilor și auzi vocea furioasă a croancei-șefe:

- Tu ai fost, zgrăbunțăraiule?

- Eu? Tu m-ai trezit din somn, că parcă trec soldații.

- Păi da, că acuma n-ai internet, răsună vocea plină de satisfacție răutăcioasă.

Pachidermul de Jenica trecu în goană pe lângă el.

- Dar tu de unde știi? întrebă „zgrăbunțăraiul”.

Realizând că o luase gura pe dinainte, croanca-șefă lansă cu emfază, grăbit și răstit, înțelegând instinctiv că cea mai bună apărare este atacul:

- De unde, de neunde, știu, ce te interesează? Acuma nu mai ai filme porno! La biserică nu te-ai duce, așa-i? Că azi-mâine mori și la cazanele cu smoală ajungi!

- Ău-ău-ău!

Bijboaca tunsă la zero a bărbatului Cingăi se iți în cadrul ușii.

- A dat și la televizor cu sataniștii, poate că și pe la noi sunt! se băgă în vorbă, cu glas sonor, Jenica.

Holul scării de bloc, inundat de ecouri stridente, atrase tinerii ce se hârjoneau pe băncile de-afară, că era ora lor; nimeni nu știa de unde vin dar Cinga mătura dimineața mormane de coji de semințe; cutiile de bere și coca-cola erau strânse de cei care adunau sticle goale din plastic de prin tomberoane.

- Uite sataniștii! țipă cu hotărâre Jenica.

O fătucă „emo” intră în raza slabă a luminii becului ce o făcu și mai cadaverică decât se putuse face când s-a machiat.

- Nu te apropia de noi! Pleacă! Ieși afară! Piei, satană! țipa în continuare Jenica printre cruci și fragmente din „Tatăl nostru”.

Tinerii buluciți în ușa scării se retraseră.

- A naibii butie! râse unul.

- Ău-ău! spuse distinct Cinga, cu mirare și spaimă.

- Voi nu vă mai culcați odată? Că unii din noi merg la lucru, se auzi, de la etaj, vocea autoritară a lui domnu Cristea.

Gălăgia se potoli treptat. În noaptea aceea, scriitorul trecu internetul pensionarului pe telefonul mobil al acestuia. Mergea mai greoi, dar mergea. În noaptea următoare, Jenica sună la poliție că e plin de sataniști în fața blocului. Nici acum nu se știe de ce a ieșit din apartament croanca-șefă, cam pe la ora 24.00.

- Blițcănitoare căpșunărească!

- Alfavil firfongizat!

Pensionarul trecu maiestuos printre bănci, frecându-și palmele. Era bucuros căci se anunțase o mărire a pensiilor. În același timp era iritat că nu reușea să afle cine îi ciocănea zilnic la ușă, deranjându-l când se aștepta mai puțin. Se hotărâse să stea la pândă, însă pierdea vremea zadarnic; și-abia se așeza la calculator că ciocăniturile se și auzeau.

Dar totuși, se măreau pensiile!

Era a treia zi de când nu deschidea ușa când se auzeau ciocăniturile; din spatele perdelei, îl văzu pe același țigănuș oprindu-se în fața croancei-șefe de la care primi câteva bancnote. Asta era explicația. Ieși calm în hol și se apropie de peretele pe care erau panourile cu siguranțe electrice. Luă siguranța generală a croancei-șefe cu un aer preocupat de meseriaș în acțiune. Nu dură mult și auzi binecunoscutul miorlăit:

- Zgrăbuncioruleeeeeeeeeeee!

Fața luminoasă a lui nea Ghiță o pleoști pe croanca-șefă dar întrebă mieros:

- Tu ai curent?

Acesta se încruntă:

- Am. Și internet.

- Oare de ce la mine nu merge?

- Poate te pedepsește Dumnezeu.

- Dar cum de ai internet? Mă lași să văd?

Pensionarul îi făcu loc să intre.

- Iar te uiți la filme porno?

- Da, te doare rău? rânji satisfăcut acesta.

- Ia stai să văd cum sunt astea, că n-am văzut niciodată.

Nea Ghiță se așeză și puse filmulețul de la început. După o vreme, croanca-șefă îndrăzni:

- Dă-mi și mie un scaun. Numai puțin, să-mi aduc ochelarii, și dispăru în grabă.

Se făcură 5, 6, 7 filmulețe și croanca-șefă nu mai pleca.

- Hai să văd ce are curentul tău, spuse morocănos pensionarul.

Croanca-șefă renunță cu părere de rău la vizionare și-l lăsă să-i verifice becurile și contorul.

- Acuma merge?

- Nu. Nici la bucătărie și nici ici-șa la baie.

- Poate-i de la tablou... mormăi pensionarul, coborând de pe scaunul pe care-l purtase în toate camerele, să verifice becurile.

- Te uiți și la tablou? Îți pun un pahar de vișinată, se repezi croanca-șefă, observând că se posomorăște.

În timp ce sorbea al treilea pahar, fu luat prin surprindere:

- Și mă lași să mă mai uit la filme?

- Te-ai dedulcit, ai?

Croanca-șefă arboră o figură cuminte și-și plecă ochii:

- Deh, îs femeie bătrână, ce să mai fac de-acuma? Dar dacă tot ne putem uita... Că doar nu facem rău la nimeni, nici nu știe nimeni...

- Nu știe nimeni de tine, că despre mine ai anunțat tot blocul!

- De-acum înainte nu-l mai anunț.

- Hai la tablou. Mai ai vișinată?

- Aaaaa, păi n-ai siguranță generală, făcu nea Ghiță pe dezamăgitul, în fața tabloului electric.

- Păi, pune alta.

- Nu pot, că trebuie una mai mare decât cele obișnuite și n-am.

- Da până-acuma cum a mers?

- A mers că ai avut. Ți-a luat-o cineva.

Croanca-șefă îl privi suspicioasă:

- Și cum să fac rost de alta?

- Au la vânzare toate magazinele de electrice. Ori la piața rușilor.

- Nu pot merge că sufăr cu picioarele, trebuie să aștept să se adune doamnele care mai vin pe-aici și-o să meargă vreuna. Ce mă fac, că se dezgheață frigiderul!

Brusc, îl privi cu speranță:

- N-ai putea să-mi ții tu ceva în frigiderul tău?

Luat pe nepregătite, pensionarul îi răspunse afirmativ, astfel că toată carnea fu transportată. Și-apoi se așezară la filme.

- Auzi, ție nu ți-e foame? Că mie îmi cam e, bolborosi croanca-șefă după câteva ore.

- Mă duc să-mi iau o conservă de carne, căscă nea Ghiță.

- De ce să mergi, că bag un pui la cuptor.

- Nu am nici un pui.

- Am eu, n-am adus aici toată carnea?

- Atunci bagă; dar tot mă duc până la magazin. Să iau un vin roșu, îi făcu el cu ochiul.

Croanca-șefă începu să trebăluiască. Pensionarul se întoarse cu cea mai scumpă sticlă pe care o putuse găsi și spuse, pe un ton de dezvinovățire:

- Numai de asta au avut. S-o destup?

După ce-au băut câte-un pahar, croanca-șefă întrebă:

- Să fac și niște clătite? Că am o dulceață de cireșe excelentă de la Hapciuța.

- Cum să nu, la fix pică.

A doua zi, când au mers să pună siguranța nouă, au avut surpriza să constate că cea veche era bine-mersi la locul ei și oricât și-a muncit creierii croanca-șefă să afle cine s-a jucat la curent, n-a aflat.

- Vine sfârșitul lumii! Apocalipcea! Planeta Nibiru! exclamă nea Ghiță, trecând în goană spre locul său din bucătărie.

Scriitorul îi întise o bere și-și aprinse o țigară, obținând astfel răgazul necesar pentru a-și pregăti atitudinea.

- Când vine? Cine v-a spus?

- Este pe You Tube, n-ați văzut încă?

- Oooo, păi sunt multe din astea pe You Tube.

- Și nu-i adevărat?

- Unele-s adevărate.

- Și altele?

- Altele - nu.

- Și eu ce să fac acuma, să cred?

- Cum vreți. Vreți să credeți?

- Mi-am ales să cred, că spune și când, pe data de 28, luna asta.

- Și dacă nu vine?

- Atunci am scăpat. Trebuie să-i anunț și pe alții. Ce bine că o lichidează și parlamentarii care-au furat și și-au făcut averi! La ce le sunt bune acum?

- V-ar trebui niște afișe.

- Bine ziceți, cel mai bine. Nu pierd timp alergând de la unul la altul. Dumneavoastră aveți imprimantă la calculator, n-am putea să le facem aici?

- Ba da, dar ne trebuie toner.

- Mă duc până la colț să cumpăr; și iau și niște bere.

- Smârgâielniță păstârnacă, spuse în silă, trecând grăbit prin fața băncilor din fața blocului.

Croanca-șefă nici nu ridică capul.

- Și ce scriem? întrebă scriitorul.

- Scriem: VINE APOCALIPCEA.

- Câte să facem?

- Multe. Să ajungă pentru toate blocurile.

- Dar nu puneți și pe stâlpi?

- Ba da, urmează. Pe stâlpi, pe garduri, pe ziduri, pe cabinele telefonice...

- Și pe mașini?

- Și. Sau nu, că pot lua amendă. Aș putea pune sub ștergătoare, ca tichetele de parcare, nu?

Scriitorul îi printă un teanc de coli și-i spuse că-i mai face și mai târziu, căci accesele de nerăbdare ale pensionarului îl împiedicau să-și bea berea.

- Ce i-ai băgat în cap lui bărbatu-meu? se rățoi Cinga.

- Ce? făcu nedumerit nea Ghiță.

- Că nu s-a dus la lucru. Și-a cumpărat o sticlă de coniac scump și țigări Kent, afumă tot apartamentul. I-ai spus că vine apocalipsa?

- Apocalipcea, o corectă pensionarul.

- Ce-o fi, dracu s-o ia! Și-ai pus și afiș!

- Dacă vine, vine! Du-te la biserică.

- Sectantule! se zborși și croanca-șefă, ieșind din apartament.

- Nu mă crezi? Hai să-ți arăt, spuse pensionarul deschizâd ușa.

- Să vin și eu? se înghesui Cinga.

- Tu n-ai voie, așteaptă-mă aici, croncăni croanca-șefă.

Vizionarea filmulețului dură cam o jumătate de oră și o înspăimântă. Imaginile cu lavă topită curgând în valuri o făcură să-și amintească de smoala iadului.

- Are dreptate, i se adresă Cingăi care așteptase cuminte în hol, ia și tu niște afișe că iau și eu, să le răspândim cât mai mult, să afle cât mai multă lume și să-și plângă păcatele.

Cinga se conformă și împărți afișe și celor șase mamăi de-afară care porniră imediat în misiune.

- Vine apocalipcea, silabisi polițistul cel bătrân. Băi, fii atent că umblă iar penticostalii pe-aici, să nu avem probleme, îi spuse celui tânăr.

- N-or fi ăia cu „Turnul de veghere”? Ăia apar mai des.

- Fie care-or fi, că toți propovăduiesc sfârșitul lumii. Bat în ușile apartamentelor și locatarii, hop!, telefon la Poliție, că-s deranjați. Și-apoi ne dau nouă de știre și avem ce umbla pe la toate blocurile. Pe căldura asta!...

- Oare lor nu le e cald? întrebă moleșit polițistul tânăr.

- Cui?

- Sectarilor.

- Dar tu ce religie ești? schimbă vorba cel bătrân.

- Eu? Ortodoxă.

- Păi da, că-n poliție nu te primeau altfel.

- Și-acum e la fel ca pe vremea lui Ceaușescu?

- Nu, că atunci era mai bine să n-ai niciuna. Dar te făceau cumva să renunți.

- Și dacă-i prindem pe ăia cu afișele îi ducem la secție?

- Da de unde, prea multe hârtii de făcut. Pe căldura asta... Le dăm amendă. Tulburarea liniștii publice. Îi potolim.

Pe stradă trecură Hapciuța și Cerceveaua, cu brațele pline de hârtii.

- V-ați apucat de împrăștiat reviste de reclamă? le interpelă polițistul bătrân.

- Sunt afișe cu „Vine apocalipcea”, să afle toată lumea.

- Ce „apocalipce” vine?

- Sfârșitul lumii, ce, n-ați auzit?

- Amendă! Treceți încoace! se năpusti bățos polițistul cel tânăr.

- Iiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii! comentă Hapciuța.

- Stai puțin, îl potoli cel bătrân. Dar voi de unde știți? Că nu s-a anunțat nimic la televizor sau la radio.

- A spus la internet.

- Și afișele de unde le-aveți?

Din vorbă-n vorbă, polițistul bătrân află tot ce-l interesa.

- Știe careva ceva despre vreo apocalipsă? întrebă prin stație.

După o tăcere chinuitoare, se auzi un hohot gros de râs.

- Atunci hai să mergem la bloc, spuse, și se urniră toți patru, căutând să stea cât mai în umbra gardurilor vii.

Pe bănci picoteau două croance, cu croanca-șefă - trei.

- Ce-i cu afișele astea? glăsui cât putea de fioros polițistul bătrân.

Cele două tresăriră.

- Vine... spuse cu pioșenie una din ele.

- ...Apocalipcea, suspină și cealaltă.

Cinga apăru cu o mătură în mâini, făcându-și de lucru pe treptele scării. Deodată, croanca-șefă se repezi, i-o smulse și începu să-i croiască pe cei doi zbiri, turtindu-le chipiele.

- Dai în organele de stat? răcni cu ochii bulbucați cel bătrân.

- În cazanele cu smoală o să ajungeți! O s-ajungeți la proțap amândoi și o să vă întoarcă și pe-o parte și pe alta dracul cu furcuța! își înteți croanca-șefă loviturile.

Cei doi o luară fiecare în altă parte a străzii, nemaiținând cont de vipia ce te sfârșea de puteri. Sprijinită în coada măturii, croanca-șefă părea un neașteptat reprezentant divin.

- Stai să ne tragem sufletul și-apoi ne gândim cum să prindem baba. Păi cum pune ea mâna pe organ așa? vorbi precipitat polițistul bătrân către cel tânăr.

Stăteau la umbra unui copac mare, lângă un bloc protejat de priviri, transpirați și prăfuiți dar încrâncenați.

- Eu zic să le oprim pe celelalte să se-adune după masă. Le oprim pe strada alăurată, cea din față. Și când iese, o înhățăm. Și o ducem la secție? întrebă plin de speranță polițistul cel tânăr.

- Pe asta da, o ducem. Hai la o bere că imediat e ora la care apar.

Croancele stăteau una în alta speriate, în plin soare, neștiind care va fi urmarea. Câteva lăcrimară, cu batistele la ochi. Polițiștii erau neînduplecați. Din vârful scărilor, croanca-șefă realiză că ceva era în neregulă, dar coborî totuși intenționând să-și reia locul pe bancă. La capătul spațiului verde, mâța Mița mânca iarbă. Cei doi polițiști ieșiră ca din pământ din spatele gardului viu iar cel bătrân o apucă de mâna dreaptă:

- Ești arestată, vii de urgență cu noi. Așa ultragiezi tu organele? Lasă că dai tu cu subsemnatul! Și-ți dăm o amendă de n-o s-o poți duce!

Croanca-șefă își smuci brațul dar nu reuși să se elibereze.

- Vino și ajută-mă că am prins-o, ce faci? se răsti polițistul bătrân la cel tânăr.

- Chem mașina, și lăsă stația, prinzând-o zdravăn și el.

Cu chiu, cu vai, au făcut câțiva metri pe trotuar; croanca-șefă se smucea mereu țipând, fără să-i pese de hlizitul celor de la ferestre, majoritatea țigani de diferite vârste. Tărăboiul era în toi.

- Miiiiiiiiiițaaaaaaaaaaaaa! se auzi urletul pachidermului.

- Ău! reacționă și Cinga, abia venită, ducându-și degetul la tâmplă:

- Asta nu-i cu toate, spuse pe un ton potolit, dar văzu că n-o aude nimeni și privi împrejur.

- Sunați la poliție! Mă violentează! se zbătea croanca-șefă; reuși, până la urmă, să se descotoroseacă de polițistul tânăr.

Cinga stătu în cumpănă: cum să dea telefon la poliție, căci poliția era în cauză? Până la urmă formă 112 și spuse că o violează, că i s-a părut prea lung cuvântul „violentează” și sigur era vorba de același lucru.

- Eu mă duc s-o ajut, se sumeți Hapciuța, că nu mai suport.

Celelalte șase o urmară, pe strigătul de luptă:

- Oauăliooooooooooooooo!

Cei doi își traseră infractoarea mai vârtos însă croancele o apucară de mâna slobodă și o eliberară, huiduindu-i. Un moment, tabloul parcă încremeni, cu croanca-șefă trasă de mâini de fiecare tabără, apoi polițiștii se retraseră din nou la umbra copacului. Croancele se așezară pe bănci, fiecare lăudându-și vitejia și prezența de spirit. Cinga raportă:

- Am sunat la 112.

Nici nu apucă să-și închidă gura că o mașină de teren parcă lângă stradă și din ea coborî un tip îndesat, cu o figură de fiară:

- Bună ziua, sunt căpitan Pîrvulescu. Care-a fost violată?

- Nu violată, violentată, se alintă croanca-șefă. Ăia care vin sunt autorii, spuse, indicându-i pe polițiștii care se apropiau abătuți.

Și povesti cum a fost, lăsându-le și pe celelalte să intervină. După vreo jumătate de oră se stabili și cauza: apocalipcea.

- Haideți cu noi să dați o declarație, opri circul Pîrvulescu, căci și polițiștii aveau varianta lor.

- Eu nu stau cu ăștia, spuse croanca-șefă cu o mutră de martiră.

- După voi vin mai târziu. Plecați în sector, și căpitanul așteptă ca cei doi să coboare din mașină și să se îndepărteze ca două mâțe plouate.

Croanca-șefă reveni victorioasă. Ieși din mașina de teren radiind, prelungindu-și euforia, tremurând de plăcerea de-a împărtăși noutățile de la secția de poliție. Polițiștii fură porecliți „Patrula Apocalipcea” și trimiși în alt sector. Urma să vină data de 28.

- Scriitorul a fost în Irlanda, mi-a adus și mie o piatră de-acolo, se lăudă croanca-șefă. Am adus-o să v-o arăt și vouă.

Piatra, cam cât un ou de găină, trecu din mână în mână, provocând țipete de surpriză și uimire.

- Astea-s dungi de aur, spuse Cuța, râcâind cu unghia degetului mare în câteva inserții galbene, strălucitoare.

- Da? Ia dă să văd, se grăbi croanca-șefă.

Rând pe rând, piatra fu analizată cu atenție de toate participantele prezente și concluzia a fost unanimă: sunt de aur, ce mai! Sfatul fu să o vândă, să mai pună bani la factura de apă și la cea de curent, că se scumpise iar și ăla. La adunarea de după masă apăru și Croampu, oferindu-se să plătească în euro pentru „oul de aur”. În curând, tot cartierul aflase știrea. Două reportere tinerele au crezut că au dat peste reportajul vieții lor, dar au plecat dezumflate; asta a pus paie pe foc, căci se spunea că a aflat și presa. Vedetă cum era, croanca-șefă umbla cu nasul pe sus, prefăcându-se că nu aude șoaptele pline de invidie din spate.

Înciudat, pensionarul îl întrebă pe scriitor:

- De ce i-ați dat ou de aur, aveați vreo obligație stringentă la ea?

Scriitorul mustăci, fixat pe cuvântul „stringentă” - pensionarul își îmbogățea tot mai vizibil vocabularul.

- Ou de aur? Cui am dat? Când?

- A apărut și-n presă, croanca-șefă a declarat că l-a primit de la dumneavoastră, când v-ați întors din Irlanda.

- Atunci? I-am dat o piatră, că am adus mai multe. Vreți și dumneavoastră una?

Și scriitorul îi puse în față un coșuleț plin cu pietre de mai multe culori. Nea Ghiță le controlă pe toate, apoi spuse obidit:

- Nu e nici una de aur...

La ușa apartamentului bătură câțiva puradei murdari și zdrențăroși:

- Ne dați și nouă un ou..., se milogi o sfrijită știrbă.

- Culmea..., reveni scârbit scriitorul și luă două beri din frigider.

- Vrea s-o vândă, se însufleți nea Ghiță. Croampu plătește în euro.

- Păi când s-a făcut de aur? Că la mine părea piatră... Sau poate a început să se transforme în aeroport, că de aia poate c-a țiuit aparatul ăla... Și după ce am scos pietrele de prin buzunare, n-au mai fost probleme. Poate apare Croampu și la mine, ca țigănușii de adineauri... - și-și aprinse o țigară.

Gloata din fața blocului se mărea cu fiecare zi ce trecea. Cerșetorii deveniră tot mai numeroși și mai obraznici - scriitorul nici nu mai deschidea ușa. Mamăile nu mai încăpeau pe bănci, croanca-șefă nu-și mai părăsea apartamentul. Noii polițiști din patrulă făcură un raport. Veniră televiziunile locale. Neamurile și cunoscuții celor din zonă îngroșau zilnic rândurile celor ce stăteau în fața blocului, nici ei nu știau pentru ce, că doar nu era să le dea croanca-șefă oul! Obișnuiți cu pelerinajele pe la mănăstiri și așteptatul la cozi pentru pupat moaște, unii aduseră niște celofane, în caz de ploaie.

Într-o zi, scriitorul îl trimise pe nea Ghiță să răspândească zvonul că a vândut toate ouăle.

- Cui? a strigat cineva din mulțime.

Încurcat, pensionarul a răspuns cu primul lucru care i-a trecut prin minte:

- La muzeu. A luat bine pe ele.

Încet-încet, zona se aerisi. Croanca-șefă apăru cu ochelari fumurii, pălărie neagră și mănuși albe croșetate și plecă cu un taxi la Muzeul Militar, singurul din localitate.

- Da, doamnă, în ce problemă? o întâmpină un referent durduliu.

- Unde este directorul? Nu vorbesc cu tine. Portarule!

Referentul făcu un pas înapoi, speriat de arțagul vizitatoarei.

În scurt timp fu invitată în cabinetul directorului, unde luă un loc în fața biroului și-și scoase mănușile.

- M-ai avem unul, spuse infatuată, potrivindu-și-le pe tăblia lucioasă.

- Încă unul? se miră directorul, scoțându-și ochelarii. Încă unul, ce?

- Încă un ou, păi despre ce vorbim aici?

- Doamnă, eu n-am nimic împotrivă să mai aveți un ou, spuse, timorat. Și ce faceți cu el? deveni brusc interesat.

- Îl vindem și pe acesta. Scriitorul și le-a vândut toate.

Directorul se înecă cu apa din pahar:

- Îl aveți aici? Pot să-l văd?

Croanca-șefă scoase piatra din poșetă și i-o întinse:

- Și cam cât plătiți, ca să nu fiu indiscretă? întrebă cu privirea pe un perete, ca din întâmplare.

Directorul întoarse piatra pe toare părțile, apoi o aruncă pe birou disprețuitor:

- Noi nu plătim, că nu suntem de specialitate.

- Păi nu-i aici muzeu?

- Ba da, muzeu militar. Aici ținem arme, nu mostre geologice.

- Și n-ați cumpărat ouăle scriitorului?

- Nu.

- Și-atunci unde naiba și le-a vândut?

- Întrebați-l.

- Cum să-l întreb? Că de la el îl am. Dar dumneavoastră personal cât ați da?

- Doamnă, asta-i o piatră, cine credeți că o cumpără?

- Uite dungile de aur aici. Prostule! Cât dai?

- Eeeeeee, m-ai supărat. Mă faci pe mine prost? Mârțoagă bătrână! Ia-ți dungile și cară-te! Matei!

Un paznic solid apăru în fugă.

- Scoate-o pe asta afară din instituție. Dacă ai probleme cu ea, cheamă poliția și ambulanța.

Croanca-șefă se ridică plină de importanță, își luă mănușile și-i aruncă:

- Icebergăraiule!

Și ieși demnă, lăsându-l pe director în picioare în spatele biroului și cu ochii holbați.

- Eximbencă limitrofă!

- Narcovil păstorizat!

- Exact așa! întări și Cuța.

Pensionarul își continuă drumul imperturbabil.

- Eximbenc e o bancă la noi în oraș. Sigur acolo-și ține banii; n-avea de unde ști de altundeva de „eximbenc”, spuse croanca-șefă.

- Oare are mulți? dădu glas gândului ce o muncea, o croancă planturoasă.

- Are strânși, că n-are pe nimeni. I-a pus cu dobândă.

- Nu știu de ce-i mai ține, că și-așa moare imediat. Ori vine apocalipcea mâine, că mâine-i 28.

- Eu i-aș strica pe toți, nu i-aș ține în depozite, ca narcovilul.

- Eu mi-aș cumpăra salam, cotcodăci Cuța.

- Eu - o mașină, spuse alta.

- Eu - elicopter, sări Hapciuța; că acuma-i voie.

Pensionarul apăru pe neașteptate dar n-o surprinse pe croanca planturoasă:

- Și ai mulți bani la eximbenc?

- Am câți vreau. Ce dacă?

- M-am gândit să ne adunăm împreună; eu, văduvă - tu, văduv... N-am pe nimeni.

- Te dai la averea mea? spuse nea Ghiță cu răutate.

- Doamne ferește, că-s femeie bătrână... Dar ne-ar fi mai ușor la amândoi... Că poate falimentează eximbencul... Măcar rămâi cu cineva...

- V-ați pus în gând să-mi luați banii, strigă nea Ghiță către toate. Apoi, cu o voce împăciuitoare, către croanca planturoasă:

- Mă mai gândesc.

- Se mai gândește, spuse ea fericită, după plecarea pensionarului. E ca și făcut.

- Îi faci înmormântarea și rămâi cu banii, lătră una cu invidie.

- Doamne ferește, nu mi-am pus în cap asta... Dar dacă falimentează...

- Trebuie să scoateți banii cât mai iute, că nu se știe când moare.

Zarva îl alungă pe nea Ghiță la o bere, la scriitor.

- Ăstea vor să-mi ia banii de la eximbenc, i se confesă, făcând semn spre geam.

- Acolo v-ați capitalizat banii?

- Ce bani? N-am nici un ban.

- Și-atunci cum să vi-i ia?

- Exact. Ce să ia? deveni gânditor pensionarul.

- Le-ați spus că aveți bani acolo?

- Nu. Nu știu de unde le-a venit.

- Atunci spuneți-le că n-aveți.

- Dar nu se va însura cu mine.

- Păi aveți vreo pretendentă?

- Uitați, aia mai grasă, îi indică din spatele perdelei.

- Atunci nu le spuneți nimic.

- Dar nu țin să mă însor cu ea.

- Spuneți-le și cu asta basta, spuse scriitorul scos din fire.

- Chiar acuma plec, se grăbi pensionarul să-și bea ultimele gâturi de bere.

- N-am nici un ban la eximbencuri și nici altundeva, cuvântă nea Ghiță curajos din capul scărilor, ținând ușa deschisă ca să poată fugi, în caz că.

- Atunci de ce tot minți? făcu pe ofuscata croanca planturoasă. S-o crezi tu că o să-mi amărăsc eu zilele cu un hodorog!

- Și te dăm și la poliție, că știm de unde-ți iei narcovilele! orăcăi înțepată Cinga.

- De aia miroase mereu a fum pe hol! se înfipse și croanca-șefă.

- Holul e al blocului, nu-i moștenirea voastră! răspunse cu nervi și pensionarul, pe un ton ridicat.

Plecată pe nesimțite, una dintre croance se întorcea cu patrula de poliție.

- Fumează narcovile! spuse cu mulțumire Cinga.

Cei doi polițiști se uitară unul la altul, abținâdu-se să nu râdă.

- Miiiiiiiiiiiiiițaaaaaaaaaaa! apăru tropăind Jenica.

- Și i-a dat și la Mița să mănânce, continuă aceeași Cinga.

- Ce i-ai dat? se roti cu greutate pachidermul.

Erau deja trei pe scările din fața blocului: nea Ghiță, Cinga și Jenica. Curând se ivi și bărbatul Cingăi și în încercarea de-a ieși mai în față o împinse pe Jenica direct pe spațiul verde alăturat. Pachidermul căzu scoțând un sunet înfundat, speriind mâța ce ieșise de la subsol, etalându-și indispensabilii cât pânzele de corabie.

- Oauălioooooooooooo! izbucni Hapciuța îngrozită.

Neștiind ce să facă, nea Ghiță se apropie de cei doi polițiști și le povesti toată tărășenia.

- Și mai aveți narcovile? întrebă unul. Cum arată?

Sesizând ironia, nea Ghiță părăsi scena precum un geniu neînțeles.

- Cormorană divergentă, spuse fără să șovăiască pensionarul.

- Struțoi polimerizat.

Nici nu se auzi bine răspunsul, că un zgomot îngrozitor îi năuci pe toți, făcându-i să înțepenească înfricoșați. La ferestre se ițiră capete de țigani cu părul vâlvoi și lumea începu să iasă de prin blocuri.

- Apocalipcea! Doamne, iartă-ne! schelălăi o croancă pirpirie.

Croanca-șefă se așeză în genunchi, cu palmele împreunate; celelalte îi urmară exemplul tânguindu-se. Zgomotul deveni tot mai asurzitor și brusc, din spatele gardului viu ieși un țigan tânăr cu o moto-coasă portabilă pe care o opri cu spaima întipărită pe chip, căci se pomenise în mijlocul cârdului îngenunchiat. Pensionarul își continuă drumul spre magazin iar croanca-șefă se răsti pe un ton de reproș, ridicându-se:

- Cine vă dă voie să chinuiți așa lumea? N-aveți pic de rușine!

Moto-coasa atârna vlăguită în câteva chingi maronii petrecute pe după brațele muncitorului ponosit care începu să se scuze stângaci:

- Nici nouă nu ne place, dar ni se mai reduce din pedeapsă. Că suntem de la penitenciar și ne-au pus pe noi, ăia cu delicte mai mici, să tundem gardurile vii. Într-o noapte le-am stropit cu pompa, contra puricilor, că nu mai au bani la municipiu pentru a pulveriza cu avioane. Ar fi fost o idee să le tundem noaptea, dar e prea mare zgomotul.

Îmblânzită de vocea rugătoare a țiganului, croanca-șefă întrebă:

- Și cu ce merge moto-coasa, cu benzină sau cu motorină?

- Cu motorină.

- Poate de aia sună așa, că ne-a înfundat urechile. Îl tundeți și pe ăsta din spatele băncii?

- Dacă mă lăsați..., lălăi plângăreț țiganul.

Zgomotul reîncepu cu și mai mare putere parcă. De pe ale aleile alăturate se revărsară sunete asemănătoare. Câinii vagabonzi se ascunseră pe sub mașini. Era ca un fel de „apocalipce” zonală, bine-a zis croanca cea pirpirie.

Pentru cei aciuiți în cartier nu existau momente de plictiseală căci în ziua următoare veniră hingherii și avu loc un nou război cu haitele dintre blocuri.

- Gata, ne-mbogățim, spuse pensionarul după ce gustă din bere.

Scriitorul își aprinse altă țigară și așteptă să continuie.

- S-a inventat moneda bitcoin. Cumperi acum și după 2-3 luni o vinzi de sute de ori mai scump.

- Da, dar tot ai nevoie de bani ca să cumperi. Și cine se îmbogățește mai mult? Cei care au: bancherii. Eu cred că e jocul lor.

- Pentru început e nevoie de bani dar apoi poți cumpăra din câștig. Pe lângă ei, trăim și noi.

- Mai bine investesc în bere. Că n-am atâția bani cât să devin bogat.

- Dar ce ziceți, e o idee bună?

- Desigur. Am văzut și eu pe internet că pinguinii cresc spectaculos într-un timp foarte scurt. Acum, unul e vreo 5000 de dolari.

- Bitcoinii, nu pinguinii, făcu pe deșteptul pensionarul.

- Eu le spun pinguini. Dar mai sunt și alte monede virtuale, din câte știu.

- Tot bitcoinu-i mai tare. Mă duc la București să cumpăr, m-am informat unde găsesc. O să moară de ciudă croancele când mă vor vedea coborând dintr-un gipan, cu buzunarele pline de euroi!

- Păi aveți bani pentru început?

- Banii de înmormântare.

- Și dacă, Doamne ferește, muriți între timp?

- Nu mor eu în următoarele trei luni.

- Atunci... pinguini fericiți! Când mergeți la București?

- Mâine, că acum sărbătoresc. Mă duc să mai iau bere.

Nu trecu mult și prin geamul deschis, scriitorul auzi:

- Ierbivoră centripetă!

- Infotipizat convex!

Scriitorul puse berile la rece în frigider și se interesă:

- Credeți că vă vor ajunge pinguinii pentru jeep?

- Oho, încă o să-mi și rămână!

- Și ce-o să faceți cu restul? Că n-aveți moștenitori...

- Văd eu, odată să-i am. Vă dau și dumneavoastră, spuse gânditor nea Ghiță.

- Mie nu-mi trebuie, spuse iute scriitorul.

- Sponsorizez o carte.

- Așa da. O să scriu pe ultima pagină cine-a sponsorizat-o, c-așa-i frumos, nu?

- Daaaa, să scrie: „Sponsor: NEA GHIȚĂ”. O să i-o arăt la croanca-șefă că se va face verde de invidie! Și-o să-mi pot pune și termopane, să nu mai aud „cenaclul”. Sponsor nea Ghiță...

Cei doi tăcură contemplativi și mai băură din bere. Scriitorul se ruga să crească pinguinii cât mai mult, poate ajung pentru două cărți. Nea Ghiță se și vedea coborând din „gipan” și trecând printre bănci triumfător, pe o mochetă roșie întinsă până la scările de intrare în bloc. Pe scări îl așteaptă două blonde cu fuste mini, cum a văzut pe internet la o agenție cu dame de companie.

- De-ar ști croancele ce le-așteaptă! spuse pensionarul într-un târziu. Dacă ai bani, îți vin și ideile. Cine știe ce-mi mai trece prin cap! Ce chinuri le așteaptă!

- Mâțopleașcotiță crotală!

- Sclemberici conchistador, se auzi imediat.

Știind că se mișcă greu, scriitorul nu sări la geam să-l cheme pe nea Ghiță la el. Îi putea scrie un e-mail, la o adică. Ori să-i dea telefon. Dar ca și cum i-ar fi citit gândurile, pensionarul se înființă la ușă întrebând surescitat:

- Primiți cu cling-clapțu?

- Primim, primim, răspunse scriitorul scoțând două beri din frigider, că de câteva minute l-am primit pe un amic cu miauniciul.

Oprit în ușa bucătăriei, nea Ghiță recită cu intonație:

- Cling-clapț

Codoclapț

Scoate clapțuri boierești

Și te cling la baltă

Și clapț apă caldă

Și te cling la Dunăre

Și clapț apă tulbure.

La anu’ și la mulți ani, n-aveți să ne dați niște bani?

- Bani n-am, că i-am dat pe bere, zâmbi scriitorul.

- Vorba vine, spuse pensionarul, e vorba aici de rimă...

- Am înțeles ideea, normal că-i vorba de rimă. Voiam să vă spun că nu-i necesar să mergeți la București pentru pinguini, că se poate și de pe calculator.

- Știu că se poate, dar e mai bine, că va trebui să-i și vând. Și-i mai bine că am mers la cineva cu experiență. Nu mi-au ajuns banii pentru unul întreg, dar am cumpărat de toți, pot dormi liniștit...

- Dormi liniștit, FNI lucrează pentru tine.

- Nu mai spuneți așa că mă speriu. Aia cu FNI-ul a fost o țeapă, dar cu pinguinii... Și dumneavoastră ați zis că-i o idee bună.

- Deci, dacă o dați în bară, eu o să fiu de vină? întrebă stupefiat scriitorul.

- Nu, ziceam și eu așa, spuse timorat nea Ghiță.

- Dar de ce să gândim negativ? se înveseli scriitorul. Că avem bere, țigări... Putem scrie poezii!

- Avem și putem! se învioră și pensionarul. Avem și putem! își mai declamă o dată, ritos, lozinca.

Peste câteva zile, scriitorul primi un e-mail: „Dezastru. Au scăzut”. Răspunse: „Deplâng”. „Merg să iau bere, de necaz”. Scriitorul nu mai apucă să-i răspundă că are el că de-afară se auzi:

- Teferfligă dezosată!

- Coșmișcolț termoficat!

Până apăru nea Ghiță cu berile, căută pe calculator cât putea să scadă bitcoinul dar descoperi că era în creștere.

- Cum a scăzut? Aici arată că a crescut.

Cu o mână pe scaun, pensionarul se holba când la cifra de pe monitor, când la scriitor. Și-a revenit cu greu din muțenie și a izbucnit:

- Merge! Crește-scade rapid dar per total crește! Nu mai bem de necaz, bem de fericire!

La masa din bucătărie, scriitorul întrebă curios:

- Ați câștigat mult?

- Cam 10%. Dar cine-ți dă atâta într-o săptămână?

Entuziasmul era de neoprit. Nea Ghiță avu ideea de-a edita și el o carte cu poezii despre croance. Scriitorul veni cu propunerea de-a face ei doi o editură.

- Păi eu nu știu nimic despre cărți, se eschivă pensionarul.

- Știu eu, dumneavoastră sunteți asociat. Vă ocupați de distribuție, că acum e tot mai greu cu difuzarea de presă și carte.

- Da, eu să fiu cu vânzarea.

- În timp, am putea fi foarte profitabili.

- Mai profitabili decât pinguinii? întrebă neîncrezător pensionarul.

- Nu știu, nu cred. Dar pinguinii cresc acum, o perioadă; iar editura rămâne pe veci.

Însuflețirea deveni tot mai contagioasă și odată cu berile băute, planul căpătă contur solid. Adunarea croancelor se sfârșise de mult când cei doi se despărțiră. Urma ca a doua zi să înceapă să se ocupe de acte și să închirieze un spațiu pentru viitoarele cărți. Soția scriitorului rămase neconvinsă dar îi lăsă în doaga lor și le dădu suma necesară pentru început că avea de unde, avea afacere cu flori aduse din Olanda. România era din ce în ce mai fără viitor însă nimic nu-i putea convinge să vadă perspective roz peste tot, ca orice buni cetățeni duși de nas ori cu zăhărelul. Sau cu orice.

Câteva zile, Cinga fu principalul subiect de discuție, că-și cumpărase papagali. Un el și-o ea. Făcuse listă deja cu cine va primi pui de papagal, căci îi cumpărase să-i înmulțească. Nu-i vindea scump. Mult mai deșteaptă, Cuța se asocie cu un fost consătean și cumpără chinchila; se prefigurau câștiguri fabuloase. Cinga pierdea teren, afacerea cu papagali scăzu în popularitate iar centrul atenției deveni Cuța, care nu mai prididea cu detaliile. În fiecare zi repeta aceleași lucruri însă croancele nu se plictiseau, așa că veni vremea să aducă o chinchilă să o prezinte cârdului și altor gură-cască, cine știe de unde sărea vreun client! Țipetele de încântare se auziră multă vreme, asigurându-i Cuței o prestanță de care avea nevoie ca de aer, o multașteptată notorietate.

Apoi, în mai toate balcoanele apărură colivii cu papagali ale clienților ce se săturaseră să aștepte producția Cingăi. Aceasta era tot mai abătută și stătea tot mai puțin la „cenaclu”. Cu timpul, deveni apatică și nu mai ieși deloc la bănci. Întrebat, „bilborocul” a răspuns scurt: „E bolnavă”, lăsându-le pe croance nedumerite și confuze.

Într-o zi, Cuța aduse vestea că chinchilele începuseră să moară. În scurt timp rămase numai cu una, apoi cu niciuna. Cinga se înzdrăveni și-i asculta satisfăcută văicărelile:

- Bănișooooorii me-he-hei!...

- Ai pierdut mult? o întrebă.

- O grămadă...

- Eu mult mai puțin cu papagalii.

Croanca-șefă le privi cu luare-aminte pe amândouă.

- No, o mai crescut pinguinii? întrebă scriitorul, oprindu-se între băncile pline de croance.

- Îs năzdrăvani, cresc ca după ploaie, răspunse degajat pensionarul.

- Să veniți pe la mine că avem de vorbit.

- Mă duc să iau niște bere întâi, spuse aproape strigat nea Ghiță, să poată fi auzit de întregul cârd.

Croanca-șefă îl urmări până la apartament, când se întoarse:

- Zgrăbunciorule, nu-mi dai și mie un pinguin?

- Ce să-ți dau?

Apoi, dumirindu-se:

- Dar ce, tu crezi că cresc pe garduri?

Croanca-șefă se apropie de ușă:

- Pigu-pigu... Pigu-pigu-pigu... Nu se aude nimic, unde-i ții? În baie? îl chestionă contrariată.

- Mare-i grădina Domnului și mulți proști sunt în ea! se minună nea Ghiță.

- Și nu-mi dai? Plătesc.

- N-ai tu bani să cumperi. Și e vorba de bitcoini, nu de pinguini.

- Și bitcoinii au ciocul mai mare? De aia-s mai scumpi?

Pensionarul își mută punga cu berile în cealaltă mână:

- Intră la tine, să-ți spun cum stă treaba, că ne-aude careva pe hol. Mai ai vișinată?

- Sigur că mai am, spuse croanca-șefă intrând. Și ce le dai să mănânce?

- De aia am stat așa mult, că acum le trebuie pinguini, de parcă eu aș fi fermă! Trebuie să punem berile la frigider, că s-au încălzit.

- Și le faceți rost?

- Să scoată banii! Și să mă plătească dacă mai trebuie să merg odată la București! Deocamdată eu sunt în avantaj: cel puțin i-am băut vișinata.

- V-am chemat să vă spun că-s gata actele, putem să dăm drumul la editură.

- Păi nu stăm să mai crească pinguinii un pic? Că n-ajung decât pentru cartea dumneavoastră.

- Am și-o idee măreață.

Ochișorii pensionarului luciră curioși.

- Este cineva care vinde cartea „Cum să faceți bani rapid”. Manuscrisul, adică. Îl cumpărăm, tipărim noi cartea și o vindem repede. Nu cred că nu s-ar vinde. Și facem o grămadă de bani.

- Dacă-i așa, de ce n-a făcut el bani rapid? întrebă circumspect pensionarul.

- E o carte cu idei de afaceri, scrisă de unu Tudor Vădean. Tipu-i ceva ziarist; poate n-are bani să pornească o afacere ca alea despre care a scris. Și nici noi nu trebuie neapărat să pornim, trebuie doar să tipărim și să vindem cartea.

- Oare o costa mult?

- Nu știu, hai să dăm telefon, și-și aprinse o țigară.

Până la urmă prețul deveni acceptabil iar nea Ghiță fu delegat să meargă la Alba Iulia. Berile erau reci, patria - permisivă, pinguinii creșteau, moartea nu mai circula prin zonă - citea ziarul, zicea Mircea Dinescu.

Lucrurile se puseră în mișcare și în curând câteva sute de exemplare ale cărții erau gata pentru vânzare. Le-au depozitat într-o cameră la pensionar căci n-au mai închiriat sediu, spațiile comerciale erau scumpe iar deocamdată activitatea se putea desfășura și acasă; încă era și mai bine așa - nu se mai pierdea vremea cu umblatul până la sediu.

- Mă duc să distribui la gară, în trenuri, hotărî nea Ghiță.

- Luați vreo zece bucăți, spuse scriitorul.

- Numai zece?

- Cred că or fi de-ajuns pentru o zi.

Pensionarul se întoarse destul de repede, transpirat însă plin de voie bună:

- Le-am vândut pe toate, anunță triumfător.

- Toate zece? se miră scriitorul. Așa repede?

- Toate douăzeci, că am mai luat zece. Mi se păreau puține, chicoti. Mă duc să iau bere că trebuie să ne sfătuim.

Scriitorul auzi, foarte curând, de-afară:

- Izotoapă sențipară!

- Mijgozglaur bucălat!

Zâmbi. Nu se așteptase la astfel de vânzări și-n plus se părea că vor fi și mai mari.

- M-am întâlnit la gară cu un prieten care a lucrat cu mine la fabrică; e pensionar și el. N-ar putea să vândă cărți? Că mi s-a plâns că nu-i ajung banii, o să-i dau și lui ceva...

- Ba da, putem face o rețea de difuzori ambulanți, există lege pentru asta; și-i dăm comision 20%.

- Nu-i cam mult? se lungi fața lui nea Ghiță.

- Atunci 15%, că nu-i un procentaj fix. Dar o să-i covină?

- 12%, se tocmi pensionarul. O să-i convină, că primește și ciubuc. Și nu-i greu, trebuie numai să bată din gură.

- Croancele v-ar fi utile, se înveseli scriitorul.

- N-am nevoie de bătaie de cap, mai bine caut alți difuzori. N-aș putea da anunț?

- Bine gândit! Iar eu pot face publicitate prin internet. Pot vinde prin internet!

Imaginațiile se înflăcărară, scriitorul puse muzică. Pentru cei doi urmau vremuri bune și bere la discreție. Când soția scriitorului ajunse acasă îi găsi chercheliți și fericiți, gata să se-apuce de dansat.

- Zgrăbunciorule, dar unde mergi tu în fiecare zi?

- La serviciu, răspunse mândru pensionarul și dădu să treacă.

- La care serviciu? nu-l slăbi croanca-șefă. Nu ești pensionar?

Holul jerpelit dădea impresia de răcoare și aceasta se zgribuli.

- M-am privatizat, se umflă în pene „zgrăbunciorul”.

- Păi da, că tu ai minte, făcu o moacă nevoiașă baba. Nu vii pe la mine?

- Dai vișinată?

- Dau, că acum mi-a adus-o.

Cam după o oră, croanca-șefă era la curent cu toate noutățile și gândul la „difuzare ambulantă” îi acaparase toate simțurile. Seara, nea Ghiță îi aruncă, rânjind:

- 50.

Croanca-șefă îl urmă în holul blocului:

- Ai vândut 50 de cărți?

- Normal, fă calculul!

- Mă ia cu frig. Vii la o vișinată?

După ce se asigură că primește chiar din ziua următoare postul de „difuzoare ambulantă”, dădu glas marii ei frământări:

- Auzi, de ce mi-ai spus „izoțoapă”?

- Izotoapă, cu „t”.

- Oricum o dai, tot iz de țoapă are. Uite, eu m-am gândit să-ți zic ceva mai muzical, de exemplu „renaisans”. În franceză ar fi „renaisons”, nazaliză croanca-șefă plină de nostalgie.

Pensionarul se foi pe scaun:

- Eu zic ce-mi vine-n minte pe moment. Dacă n-o să-mi vină dintr-astea muzicale?

- Pe moment? Eu mă gândesc la ce să zic, uneori și noaptea, le pritocesc.

- Păi dacă le gândesc dinainte, ce farmec mai are?

- Sună mai frumos.

- Nu ești întreagă la minte, spuse nea Ghiță, ridicându-se.

- Nu le zici mai muzical?

- Nu.

- Dar mă iei ca difuzoare?

- Da, și pe tine și pe celelalte.

- Și pe celelalte? Să le spun?

- Normal. Fac și ele un bănuț cinstit.

- Mai avem vreo 100 de cărți, trebuie să mai facem, zise scriitorul când auzi că s-a mărit numărul vânzătorilor. Avem bani să mai tipărim, nu?

- Avem destui. Merge mai iute decât cu pinguinii. Și-s și eu mare șef, le-am adus la ascultare pe croance. Le-am dat de lucru, nu-mi mai stau toată ziua în fața geamului!

- Da, că nu le-am văzut adunându-se la „cenaclu” în ultima vreme. Măcar vând ceva?

- Între șase și zece bucăți pe zi de fiecare. Croanca-șefă vinde cel mai puțin că stă pe bancă și de-acolo își agață clienții. Că nu prea poate umbla.

- Și le convine comisionul?

- Banii vin, nu se duc, de ce nu le-ar conveni?

Scriitorul își aprinse o țigară:

- Ați auzit ce vrea să facă Jenica?

Pensionarul sorbi din bere:

- N-am auzit, că toată ziua-s cu vânzarea...

- Vrea să ne pună pe toți să scoatem contoarele de apă pe hol. A vorbit cu nu știu ce firmă specializată să se ocupe de țevăraie și restul.

- Oare costă mult?

- Destul de mult.

- Dar de ce nu-i bine așa?

- Că nu toată lumea declară consumul real și compania de apă ne trece nouă pierderile pe factură. N-ați văzut? Eu acum am aflat că am plătit cam 2-3 metri cubi de apă în plus.

- N-am văzut, că-s mereu plecat cu bijnițu. Și ceilalți locatari plătesc scoaterea contoarelor?

- Nu toți.

- Jenica asta vrea neapărat să fie șefă, tartoră peste ceva, că toată viața a avut șefi la fabrică. Umblă cu liste pe la toate apartamentele?

- Da, și se ceartă și amenință că cei care nu vor, o să rămână fără apă. Zice că e nevoie de 50% plus unu ca să se apuce de lucrări.

- Împuțită treabă, mormăi nea Ghiță. Știam eu că o să găsească un motiv să-și dea aere de șefă. Că se pretinde șefă de scară, dar cine-a ales-o?

- Eu i-am spus că n-are nici o șansă, că n-o să fie toată lumea de acord dar ea o ține una și bună cu „50% plus unu”. Aia era valabil pe vremea lui Ceaușescu, acum s-a schimbat modificarea...

- Păi nici eu nu vreau să scot contorul. De ce să dau bani? Să facă ăia de la companie.

- Ăia nu vor face niciodată, că apartamentele-s cumpărate, de ce să bage banii în ceva ce nu-i al lor? Mai bine ne umflă nouă facturile.

- Au dreptul?

- N-au, ne fură pe față. Nu-i întreabă nimeni despre asta. Și plătim și „apa pluvială”, e trecută pe facturi. Cu voia cui ne obligă să plătim apa de ploaie? se înfurie scriitorul.

- Ar trebui să-i dăm la ziar, opină cu voce mică nea Ghiță.

- Ar trebui să facem noi un ziar! strigă scriitorul plin de avânt, apoi se opri, realizând ce tocmai spusese. Să facem noi un ziar? întrebă în gol, mai potolit.

Pensionarul îl privi cu dezorientare.

După ce a strâns o parte din bani, Jenica a trebuit să-i dea înapoi și să sisteze înțelegerea cu firma ce adusese deja țevi. Cu buzele strânse, a aflat că nu mai merge cu „50% plus unu”.

Până la urmă, ziarul a devenit revistă lunară și au apărut două numere.

Bitcoinii aveau un curs ascendent dar nea Ghiță deveni circumspect și-i transformă în bani pe care-i cunoștea. Visul cu „gipan” și „blondine” îl plictisi, deveni preocupat de vânzarea cărții „Cum să faceți bani rapid” - mai nou vindea pe trenurile de București și retur, banii veneau repede și tipăreau cam la zece zile o dată alte sute de exemplare.

- Gugușfliuc multicolor!

Luat pe nepregătite, pensionarul răspunse cu o jumătate de gură:

- Abrâhî abrâha. Mâțu-mercea! Șcâț! exclamă, observând-o pe Mița.

- Unde mergea? întrebă croanca-șefă molatec.

- Cine să meargă?

- Mâțul.

- Nu știu, pe după copacul ăla, spuse plictisit nea Ghiță.

- Și ce-i ăla „abrâhî”? Și „abrâha”?

- Ai insolație, te-a pălit soarele, se auzi un mormăit condescendent.

Celelalte croance așteptau cu interes deznodământul.

- Da săptămâna asta nu ne ne mai dai banii? Că-i sâmbătă, strigă croanca șefă în urma lui.

- Am spus sâmbătă, dar n-am spus ora.

- Spune-o acum, că-i important.

- Ora șesesprezece.

- Adică șaișpe, patru după masă.

- Nu, șesesprezece.

- Și nu-i același lucru?

- Nu-i. E ca și cum ai zice „ele vine”.

- Dar cum se zice? Că prea le știi pe toate.

- Le știu, că-s poet. Se spune „ele vin”.

- Tu, poet? Scriitoru-i poet, da tu... Când ai învățat să fii poet? Că tot la șaibă și la fiare...

- Acuma-s pensionar, am vreme. O să scot și-o carte, se îngâmfă pensionarul.

- Tu, mă? Și ce-o să scrii în ea, „abrâhî-abrâha”?

Croanca șefă își scoase bluza cu care-și acoperea capul de razele fierbinți și se ridică de pe bancă, speriindu-l că-l lovește; galopul sonor al lui nea Ghiță o binedispuse; și pe ea și pe celelalte șapte croance existente acolo în acel moment.

- Corect, spuse cel mai gras, golind paharul. Eu zic să faceți cât de multe puteți și noi mai venim peste șase luni, poate o să fie mai plin.

Și râse baritonal, arătând spre plicul gol ce zăcea la mijlocul mesei.

Cei doi, unul slab și unul gras, erau de la Garda Financiară și veniseră să controleze editura. Chemat de la „serviciu”, pensionarul apăruse cu plicul și patru beri, fără teamă.

- Ce-i cu asta? întrebă cel mai slab apucând plicul din care se rostogoliră câteva monede.

- Am completat suma și n-am avut altfel, îndrăzni cu sfiiciune nea Ghiță. Dar să bem câte-o bere că se încălzește, zise mai hotărât, văzând că după un schimb scurt de priviri, cel slab îi întinse o parte din bani celuilalt și-și reține partea lui; lângă plicul gol au rămas stinghere monedele.

- Să nu se mai întâmple, se încruntă cel gras, privindu-le.

- Nu, bineînțeles că nu, răspunse fuguța pensionarul, o să am pregătite numai bancnote.

- Bă, ce căldură, ce căldură, oftă grasul golind sticla.

- Aici, în apartament, e mai răcoare, completă cel slab, golind și el sticla.

- Am niște țuică din Maramureș, acolo i se spune „horincă”, nu doriți? întrebă timorat scriitorul.

- O-ho-ho, și-acuma spui? Scoate-o! îl îndemnă grasul, împingând dosarele cu acte într-un colț al banchetei. Dar ce se-aude-afară?

- Croancele su-hu-hunt, behăi pensionarul.

- Croancele? Ce-s alea?

- Pensionarele de-aici din scară și de pe străduțele alăturate, se-adună aici și urlă de dimineața până seara; urlă ca să se audă una pe alta, că-s cam surde, se auzi vocea scriitorului din spatele ușii frigiderului.

- Mda. Se poate fuma? întrebă cel mai slab și-și scoase pachetul de țigări fără a aștepta vreun răspuns.

- Sigur, sigur, ignoră scriitorul obrăznicia celor doi, și puse pe masă două sticle, una cu horincă și una cu apă minerală.

Goli scrumiera și-și aprinse și el o țigară, după care umplu paharele.

- Dar de ce umbli așa, ești bolnav? se interesă grijuliu fumătorul.

Scriitorului nu-i plăcu „per tu”-ul acela agresiv dar răspunse binevoitor:

- Da, am făcut un atac cerebral. Dar acum n-am probleme așa mari ca la început.

- Și croancele vin aici în fiecare zi? Nu creează deranj? reluă cel gras.

- Ei, nu. Mie, că stau la parter, îmi bubuie creierii. Dar de la o vreme le-am dat de lucru, nu stau aici toată ziua. Le-am trimis să vândă cărți și le dăm un comision.

- Așa, faceți cât de multe și nu le treceți pe acte, că nu vă mai controlează nimeni. Noi suntem controlul și nu mai venim decât peste șase luni.

Nea Ghiță istorisi toată povestea, neuitând de revistă.

- A voastră era revista aia? Ce-am mai râs! De ce n-o mai faceți?

- Că au zis cei de la apă că ne dau în judecată, că i-am porcăit. Ne-au trimis o hârtie oficială.

- Hoți mari, ăia de la apă.

- Păi, da...

Vacarmul din fața scării se înteți. Cu toții tăceau, ascultându-l cu atenție, de parcă de aceea se aflau acolo.

- Hai să mergem că nu le mai pot suporta, spuse într-un târziu cel slab. Mai venim peste șase luni.

Horinca îi moleșise; după holul răcoros, vipia de-afară îi năuci.

- Cri-croancelor! pufni cu ciudă cel gras, lăsând-o pe croanca șefă cu gura căscată.

După momentul de uluială, se ridică de pe bancă scoțându-și bluza de pe cap și făcându-i pe cei doi să mărească pasul. Înțelegând că nu-i poate ajunge, se opri la capătul gardului viu:

- Veniți să ne tăiați apa? Ori gazul? V-arăt eu numai costume și diplomate! Că niciodată nu vă ajung banii, vă dați la pensioarele nostre! N-aveți rușine! Să vă văd când veți ajunge ca noi!

- Ăștia o să aibă pensii mari, îndrăzni o mamaie dintre cele patru care se ridicaseră de pe bănci și o secondau.

- N-o să aibă că se schimbă banii până-atunci, fulgeră croanca șefă.

Zbieretele o aduseră pe Cinga.

- Ce-i? Dau telefon la poliție, interveni ea cu glas ascuțit, agitând telefonul mobil.

Clătinându-se pe picioarele butucănoase, apăru și Jenica. Un public pestriț răsări și la geamurile blocurilor învecinate. Atrasă de zgomot, patrula de poliție se apucă să facă proces verbal.

- Ce să scriu de ăia doi? se interesă unul din polițiști.

- Că au tăiat gazul sau apa cuiva, ici-șa, în bloc.

- Oauălioooooooooooooo!

- Iiiiiiiiiiiiiiiiiiii!

- Ău! încheie sec Cinga.

În următoarele săptămâni, locatarii zonei se încuiară în apartamente, uitându-se pe geamuri după indivizi în costum, cu genți diplomat.

Indicația celui de la Garda Financiară dădu roade și cei doi strânseră bani buni din vânzarea cărții, căci pensionarul mărise echipa de vânzători ambulanți, dar după cartea aceea nu mai editară nimic și intrară voit în faliment. Idee strălucită, căci statul se făcea tot mai hrăpăreț și opresiv. Numărul impozitelor crescu, viața era tot mai grea și nesigură.

Toamna se instală pe nesimțite. Adunările croancelor deveniră tot mai anemice, era vremea pusului de murături, a vinetelor coapte, a verzei. Varza era ieftină; cel puțin aia să dea speranțe românilor că vor apuca și anul viitor.

Brusc, se făcu frig și ninse. Urmară geruri și alte scumpiri. Nici vorbă de ieșit la bătut din flenci!

Iarna veni și se duse că așa-s iernile, trecătoare.

Într-o zi de primăvară, croanca-șefă se opri în vârful scărilor și întrebă autoritară:

- Da’ Hapciuța unde-i?

- Hapciuța go oan, cotcodăci plângăreț o croancă slăbănoagă.

- Ce go oan?

- A murit săptămâna trecută.

- Și Cerceveaua?

- Și ea.

- Oare câte-am mai rămas? croncăni ea visătoare, cu ochii la cerul orbitor de albastru.

Și dintr-o dată, parcă se făcu mai frig în România.

 

Add comment


Security code
Refresh

Sondaj

Ce părere aveţi despre acest site ?
 

Cine este online

We have 404 guests online

Statistici Site

  • 3705 registered
  • 0 today
  • 0 this week
  • 235 this month
  • Last: GkadmirFlum
Ulti Clocks content

Reclama Dvs

Librarie Online. Zilnic ultimele carti noi, promotii si reduceri. Carti pentru fiecare cu livrare din stoc.

Site Gazduit De

armand-productions3

 


feed-image Feed Entries

Poemul din metrou