Home Proză DOMINIC DIAMANT: MELANGERIA DE LUX
DOMINIC DIAMANT: MELANGERIA DE LUX PDF Print E-mail
User Rating: / 1
PoorBest 
Written by Ştefan Doru Dăncuş   
Thursday, 10 May 2018 08:31

                        

 

                                           -Însemnări-

În senectutea mea neliniştită când spiritu-mi vibrează şi se-agită  dacă bat câmpii nu e de mirare căci omeneşte este, ştim, erare. Aşa că, dă-i cu una, dă-i cu alta, mai cool ca cavalerii (sic!) de la Malta, mă-ntrec cu mine însumi, să se vadă cât e de faină trista mascaradă. Să-ncepem, îmi îngădui, cu sfârşitul  pe care, ca-nceput, am propăşitu-l.                                     Eternitatea din această clipă

                             În mintea mea instant se înfiripă

                             Aşa că, un seism de ne-ar străbate,

                             Trăiesc frenetic o eternitate

                              Deci nu-s motive să ne fie teamă

                              Cât un eveniment ne bagă-n seamă.

Şi, cum bibilica, nu-mi explic de ce, se află într-o stare euforică, îi fac pe voie, că n-oi muri eu din asta.

                                      De ce m-aş perpeli privind pe tuşe

                               Cât geme-ncărcătoru-mi de cartuşe

                               De ce pe ţeavă glonţul să-mi rămână

                               Cât puşca-i dilatată ca o mână

                               Nu-i mai benefic să-l descarc în ţintă

                               Să văd şi eu triumful    cum m-alintă ?

Muza-i pornită tot pe prostioare dar eu, pârlit, cu ce mă aleg, oare ? Cu râsu’ şi cu plânsu’ gratuite, n-am nicio şansă, te asigur, Mite.Şi nu-nţeleg această slăbiciune de-a trece din minune în minune. Eu cred că rezolvarea e tot patul, că laurul vestit zadarnic catu-l.

                                                          ***

Hărăzit cu abilitatea specială de a pătrunde în minţile oamenilor şi a le citi gândurile, iată ce am aflat de la stimabilul Donchi !                 

„Spectrul vinovăţiei nu mă părăseşte nicio clipă, nici ziua, nici noaptea, nici în culcare, nici în sculare. Mă simt atât de vinovat încât aş prefera să nu exist. Şi sunt vinovat pentru tot ceea ce fac şi pentru tot ceea ce nu fac.

Faptul că-mi irosesc timpul în toate modurile posibile este o circumstanţă agravantă, care mă copleşeşte şi mă deprimă. Am impresia că fug şi vreau să mă ascund de mine. Că nimic nu mi se potriveşte, că niciodată nu sunt acolo unde trebuie, că tot ce fac e de mântuială.

Cum aş putea să-mi motivez absenţa din sfera creaţiei, cu ce argumente, cu ce dovezi ? Faptul că mai scriu câte-o poezioară sau mai adaug câteva rânduri paginilor de însemnări mă scandalizează şi mă umple de ruşine. Totul e o eschivă şi-o fugă din calea responsabilităţii, o laşă dezerţiune care mă dezonorează şi acuză.

N-am fost creat pentru pierderea în anonimatul contingentului, pentru irosirea în derizoriu. Existenţa mea cenuşie şi monotonă e o nesfârşită şi ruşinoasă agonie. Tertipurile mele ieftine cu aşa-zisa creaţie nu mă pot salva, destinul pe care mi l-am creat  nu are nicio justificare.

Când stau să mă gândesc şi-mi revăd însemnările şi broşurile tipărite nu-mi vine să cred că acesta pot fi şi mă apucă nu numai o imensă ruşine dar şi o nesfârşită lehamite de sine.

Unde sunt culmile divine pe care am dorit să ajung, unde e universul de lumină în care am visat să mă pierd, unde e Dulcineea visurilor mele şi iubirea de care am făcut atâta caz în toate împrejurările ?    

Doamne, nu cred că am înnebunit, nu cred că am exagerat cu judecăţile reflecţiilor în oglindă !  E infinit de trist şi de adevărat durerosul şi tragicul meu adevăr.

Iartă-mă, Doamne !”

Crucindu-mă de cele văzute, nu m-am putut abţine să nu strig ca un disperat „Oameni buni, acest individ nu e sănătos ! Feriţi-vă de el, că nu se ştie ce-i mai poate tuna prin scăfârlie !”

                                                          ***         

Pe site-ul „Contributors.ro” scriitorul şi filosoful Gabriel Liiceanu publică articolul „Singurătatea unei doamne”, în care prezintă imaginea neobositei luptătoare a disidenţei, Doina Cornea, care a încetat din viaţă, într-o discreţie totală, lipsită de tamtamuri şi onoruri.

Simţind nevoia să-mi exprim sentimentele faţă de Marea Doamnă care a ţinut sus drapelul luptei antitotalitare, ca şi cealaltă eroină Maria Rizea, am comis poezia care urmează, pe care am prezentat-o la „Comentarii”

.

                               SLAVĂ EROILOR NEÎNFRICAŢI

                            Patriotarzi şireţi, cu gura mare,

                 Produc ravagii la înaintare

                 Şi aburind mulţimi de gură-cască

                  Punctează astfel că îi lasă mască

                             Prea mulţi ticăloşiţi produc urgia

                  Ce infestează toată România

                  De nu mai vede marile repere

                  Prea multe mituri calpe, efemere

                             Durerea mea e peste cât se poate

                  Când vâd crescând valorile trucate

                  În timp ce jertfa plină de grandoare

                  În ceaţa amneziilor dispare

                              E trist şi ruşinos din cale-afară

                  Ce se petrece cu această ţară

                  Îmbolnăvită grav şi cangrenată

                  De haita ticăloasă şi turbată

                              Creştini de mai suntem din Joi în Paşti

                  Doar Cel de Sus dezastrul îl cunoaşte

                  Şi nu mai ştiu la Marea Judecată

                   Cine-o să piardă, cine o să bată.

Există la acest neam, ca la puţini alţii, detestabilul obicei de a scoate din joc excelenţele reprezentative, fie suprimându-le, la propriu, fie marginalizându-le şi lăsându-le în uitare. N-am să înţeleg niciodată această răsucire a minţii care produce monştri asasini şi victime în rândul oamenilor noştri cei mai de seamă. Mi-e teamă că e un sindrom care ţine de gena noastră, altfel cum s-ar putea explica ?

                                                          ***    

Colegul meu de facultate Aurel Ivan (Brezeanu), aflat într-o stare de sănătate nu tocmai de invidiat, m-a rugat să particip la întâlnirea anuală a absolvenţilor facultăţii de filologie, seria 1959-1964, care se va ţine pe 26 mai 2018.

Nu i-am promis nimic precis, în schimb am comis o poezie, un mesaj de suflet, pentru cei ce vor participa la eveniment, să ştie că sunt alături de ei. Nu ştiu nici dacă mă voi duce, nici câţi vor mai fi prezenţi dintre cei tot mai puţini rămaşi în viaţă. Recunosc că nu e cel mai potrivit gest dar, mi-e greu să fac altfel. Am mai fost de vreo două ori şi nu m-am simţit în toate apele mele.

                                                          ***   

Abia astăzi, după vreo două-trei săptămâni, am isprăvit lectura romanului „Suspectul” de Michael Robotham, care m-a dat şi nu m-a dat pe spate.

Mai întâi pentru că am citit acest thriller psihologic pe capitole, cu întreruperi, ceea ce nu se face, pentru că se întrerupe firul narator şi se diluează substanţa romanului.

Apoi, pentru că prezentând întâmplările într-un mediu tipic englezesc, cu denumiri de personaje şi de locuri în limba respectivă, priza mea la lectură e întrucâtva diminuată, mai ales că acţiunea nu se desfăşoară linear şi apar pe parcurs noi surprize cu nedumeriri.

În fine, romanul atât de mult elogiat, este atât de psihologic, încât nici nu mai ştii până la urmă ce vrea să demonstreze autorul, cum rezolvă el problema suspiciunii.

Una peste alta, când am închis cartea împrumutată de la Cătălin, am răsuflat uşurat că am putut s-o parcurg  cap-coadă.

Dar ceea ce mă preocupă în special e întrebarea  presantă. Dacă nici eu, un nărăvit al lecturii, nu mă mai omor atât de mult cu ea şi-mi irosesc timpul cu alte mai prozaice preocupări, este pe deplin explicabil de ce tinerii ieşiţi de pe băncile şcolii, deveniţi captivi ai tehnologiilor, au renunţat aproape în întregime la farmecul şi seducţia lecturii. Fenomen deosebit de grav, cu consecinţe nefaste nebănuite.

Iar dacă nici Premiul Nobel pentru literatură nu se mai acordă, din pricina unui scandal sexual, vă puteţi da seama în ce ape ne scăldăm şi încotro se îndreaptă această lume degenerată. 

                                                          ***

Prin spaţiu rătăcind ca o rachetă, am mai comis o „Ardere completă” pe care-am prins-o-n „Versuri amărâte”, de-o place-o cineva, să mă sărute.

E indimenticabil câtă lavă evaporată se înalţă-n slavă şi luminează-n dansul ei eteric şi pur nemărginitul întuneric.

Atâta fericire nu încape în nici un organism purtat de ape, doar eu sunt copleşit de-o frenezie ce doar în poezie poa’ să fie.

Pe-acest tărâm de plânsete şi jale mi-e imposibil să-mi găsesc o cale şi, d-aia, rătăcind ca o rachetă, mă mântuiesc în arderea-mi completă.

 

Add comment


Security code
Refresh

Sondaj

Ce părere aveţi despre acest site ?
 

Cine este online

We have 406 guests online

Statistici Site

  • 3705 registered
  • 0 today
  • 0 this week
  • 235 this month
  • Last: GkadmirFlum
Ulti Clocks content

Reclama Dvs

Librarie Online. Zilnic ultimele carti noi, promotii si reduceri. Carti pentru fiecare cu livrare din stoc.

Site Gazduit De

armand-productions3

 


feed-image Feed Entries

Poemul din metrou