Home Proză ȘTEFAN DORU DĂNCUȘ, DORINA ȘIȘU: Jurnalul pacientului englez & pacienta dublineză (CARTEA ÎNTREAGĂ)
ȘTEFAN DORU DĂNCUȘ, DORINA ȘIȘU: Jurnalul pacientului englez & pacienta dublineză (CARTEA ÎNTREAGĂ) PDF Print E-mail
User Rating: / 1
PoorBest 
Written by Ştefan Doru Dăncuş   
Tuesday, 06 November 2018 11:22

 

Joi, 30 noiembrie, 2017, 15:21, Dublin

ok: vine o vreme când te gândești că niciodată nu te-ai gândit că o să pleci de acasă. în sensul ăla de a părăsi ceea ce erai obișnuit. vorbe pe care alții le-au spus, sună acum în capul tău ca ceva ce cunoști. dar uite că ai făcut și tu pasul de a trece peste un ocean. fără planuri. sau poate că au fost și planuri, dar le-ai uitat, sau nu le-ai uitat, dar ce rol mai are planul când deja te afli printre străini? aerul e la fel. oamenii sunt altfel. parcă nu-i ajungi și parcă tu ești mai mic față de cum erai când erai acolo, acasă. bine. și aici ești acasă. ești la început, îți zici. e firesc, îți repeți. în definitiv ce e viața decât o revărsare de imagini și locuri pe care le schimbi în ritm cu pasul tău? asta e. să o trăim și p-asta.

Vineri, 01 decembrie, 2017, 10:37, Telford, U.K.

Dacă trebuie să pleci, pleci și gata. Toate seamănă cu o exmatriculare, o izgonire. Țara e condusă de mafia politică și aia nu suportă scriitorii – are nevoie de pălmași care să dea impozite pe venit, nu de făcători de cărți. Ce, îți țin de foame? Ori pun benzină-n rezervorul mașinii? România nu putea întreține încă un lovit de accident vascular, deci alt asistat social – și nu-i parlamentar sau miliardar „de carton”! Așa că am luat avionul de Anglia, lăsând în spate un președinte decorativ de țară și niște „descurcăreți” ce-și spun români. Și țigani. Manele. Mizerie. Latini. Am ajuns noaptea, ca hoții. Era înstelat, se sfârșea luna noiembrie. Cum să fumezi pe frigul ăla? Până la urmă am reușit, căci la sora soției mele, unde aveam „cartierul general” nu se fuma în casă și a trebuit să mă adaptez, ca tot bipedul adaptabil. Șontâcăiam deseori până în spate, unde era un loc mai ferit de vânt. Soția mea a mers la lucru din prima zi – eu am rămas să fiu pacient, că altceva nu puteam face. Nu-i greu.

Vineri, 01 decembrie, 2017, 14:01, Dublin

Din România se pleacă mereu cu supărare. În țară au rămas esențele tari. De plecat au plecat cei cu suflete sensibile. Aud multe povești și multe definiții se dau pe seama ăstora plecați, dar iată că și eu sunt venită în Irlanda noaptea. Am învățat să fumez afară, am învățat să zâmbesc la oameni, am învățat dracului să spun, vă rog, mulțumesc și iertați, am învățat să nu fiu îngâmfată, fudulă, izmenită, falsă, vulgară, am învățat să fiu, așa cum nu prea mulți știu, simplă. Parcă vorbesc la fel ca Paler. Oare pe el ce l-a determinat să vorbească așa? O fi ajuns și el undeva plecat de altundeva, noaptea, pe frig, apoi o fi fumat afară? S-o fi întrebat și el ce și cum așa cum ne întrebăm noi acum? Nu-i greu să pleci. Nu-i greu nici să te orientezi cu fața spre înainte, e mai greu să pierzi năravul de-a te uita în spate. Apoi e iară greu să vezi că nu mai cazi cum erai obișnuit să cazi. Prin străini, străinii te ajută. Și vulpile-s prietenoase. Chiar și-așa, nu-i fain să tremuri cu țigara-n gură? Nu-i ăsta cel mai poetic moment? Nu-i greu.

Vineri, 01 decembrie, 2017, 16:10, Telford, U.K.

Am învățat că dacă pleci dintr-o țară în alta, urmările unui accident vascular nu dispar. „Mișcare!”, țipă doctorii. M-am apucat de urcat scările ce duc la etaj însă riscul dezechilibrării și posibilitatea de-a da jos tablourile mi-au potolit vitejia. Tot mai rezonabil pare umblatul sprijinindu-mă de pereți. Fă mișcare! N-am renunțat la ideea de-a prinde vulpea, doar am amânat-o un picuț.

Până una-alta, pe-afară se-aud păsări de toamnă; prin gard a pătruns o floare mică și roșie; tatăl soției mele a tuns iarba, miroase a fân cosit; niște păsări asemănătoare vrăbiilor poartă denumirea de „Robin Hood”; dincolo de gard paște o turmă de oi – mă văd dezblănind-o pe una. O fi interzis de normele U.E.? Dar stai că englezii nu mai sunt în U.E., că au avut Brexit!

Parcă-s un copil mic, așa mă zgâiesc la toate.

Am nevoie de o nuia să mă ajut în încercarea de-a ajunge în spatele curții – am văzut trecând pe-acolo o gașcă de fazani. Încet-încet voi despielița și vulpea; deocamdată aspir la băut bere sau altceva fără să mă prăbușesc. „Fă mișcare!”, nu?

Miercuri, 06 decembrie, 2017, 14:16, Dublin

Păi mișcare faci, dacă vrei sau dacă e musai, în orice țară, numai motivaționalul e altul. E interesant că și eu am învățat asta atunci când am venit în Irlanda. Și motivul era altul. Mereu există un alt motiv, dar important e că atunci când faci mișcare, gândești. La diverse. Păi cum, uite așa îți dau un exemplu pe propria piele. Merg spre job. Fac mișcare? Fac. Ce mai fac în afară de faptul că mă sprijin pe tot ce mișcă? Cum adică mă sprijin? Cu ochii. Zic: vine un om. E ca o paralelă. Omul merge pe partea lui. Merg și eu pe partea mea. Încerc să merg drept, dar nu știu de ce vreau să-i testez omului direcția și o iau mai înspre el. Și-mi zic: uite o paralelă. Dacă merg fix așa ne tangențiem. El, adică ea, paralela, va spune sorry. Eu, zâmbind, voi spune sorry. Nu am curajul și mă dau mai la dreapta. El se dă mai la stânga. Coleziunea nu a avut loc. Zâmbește. Zâmbesc. Mâine, la aceeași oră, fac pariu că paralela asta va trece prin drumul meu, la aceeași oră. Sprijin ochii pe mașini. O grămadă de mașini, de toate culorile și felurile, se duc încolo și încoace. Nu sunt enervați șoferii că trebuie să circule cu 30 km./oră. Calmi stau la semafor. Încerc să măresc pasul. Prind verdele. Îl prind. Nu-l prind. Trec ăștia din spate acum, dar nu-i nimic, unde mă grăbesc așa. Am zis că-mi iau căștile să ascult ceva muzică. Mă plictisesc să merg 12 minute fără să vorbesc sau fără să aud ceva. Uite un cățel simpatic. E ăla de ieri. Azi a ieșit mai repede la plimbare. Ieri ne-am văzut la colțul de la Institut. De ce o fi atâta lume în stație? M-am încălzit. Să-mi desfac geaca. E plăcut afară. Era mai bine dacă ploua. Oare ce face Dăncuș? Scrie la jurnal. Scrie. Mâine îi răspund. Să mă gândesc la Brexit? Cred că vulpea o să vină diseară. Fazani. Fazanii lui Dăncuș nu-s ca vulpile mele. Zice el să fac mișcare. Uite două paralele. Fug. Fuga e sănătoasă. În fiecare seară le văd. Ce-ar fi să mă tangențiesc cu ele? Ce-mi place cuvântul ăsta: tangențiez, tangențiesc, tangesțiază, tango...brrr, aici e curent. Mereu dau de curentul ăsta la colțul străzii.

Vineri, 08 decembrie, 2017, 12:31, Telford, U.K

Lumina roșie de pe dealul din apropiere a dispărut în ceață. E a unui pilon, cum am făcut și noi cândva, pe muntele Cozia. Cețurile Angliei pe care le-am văzut până acum numai în filme. Lumina aceea apare acum difuz, cam ca și focurile de pe dealurile din copilărie, făcute de oamenii care dormeau la locul unde făceau fânul. E o lumină binevoitoare – m-am obișnuit cu ea, stăm împreună când ies la fumat.

Îmi aduc aminte de poetul George Ioniță pe care l-am vizitat după ce-am primit cadou o mașină, de privirea sa intrigată ce exprima: „Cum adică să despielițezi mâțul?” – căci eu, glumind, îi spusesem ce-aș face dacă l-aș prinde. Stăteam în curtea plină de flori de tot soiul, nu puteam bea nimic, ce să fi făcut? Să prind mâțul. Nu știu cum și-a închipuit că aș fi putut alerga după el abia ținându-mă pe picioare, dar acum ce mai contează. Și oricum avea doi.

Vineri, 08 decembrie, 2017, 22:09, Dublin

O auzi pe regină cum vine noaptea cu ceața? Zic unii că cei din familia regală sunt șopârle. Însă noi nu avem grija asta. Nici cealaltă. Noi nu avem nicio grijă. Noi avem teamă. Noi avem frică. Noi avem iubire și milă. Noi avem ură și indiferență. Noi avem pe toți noii pe care alții îi caută de o mie de ani. Sau de două mii de ani. Fazanii tăi cântă? Vulpea a învățat, după atâta amar de timp, să scoată un zgomot. Atunci ies și-i dau mâncare. Tot năravul ăla îl are. Se uită lung și drept în ochii tăi. Tu nu vezi. Simți. Azi mi-am dat seama că paralelele au înghețat. Azi mi-am dat seama că în Dublin ningea de jos în sus și de la stânga la dreapta. Sau invers. De la dreapta la stânga. Fulgii circulau de jur împrejurul altor fulgi sau chiar de jur împrejurul lor. Cine să știe ce se află în mintea unui fulg de zăpadă? Paralele cu mănuși. Paralele înțepenite la bus stop. Alte paralele ședeau în mașinile lor și conduceau paralel cu alte paralele de mașini cu paralele de oameni așezați comozi în scaunele lor de piele. Sau din imitație de piele. Sau din plastic. Cândva doream un cal. Apoi nu-l mai doream. Acum doresc iar un cal, dar alb. Și eu să fiu tânără. Undeva pe vârful unui munte, eu și calul meu alb, să bem din apa rece a unui râu. Crezi că o să ai zăpadă mai mult de o săptămână? Ce fel de vise visezi de când ești în Anglia? Cum ți se pare berea? Dar gustul cărnii, cum e?

Luni, 11 decembrie, 2017, 13:08, Telford, U.K

 A nins o zi întreagă. În România ne rugam să avem zăpadă de Crăciun, de Anul Nou... dar acolo și anotimpurile au devenit rudimentare. Poate că și aici este ceva între miracol și accident - eu cred că provocare, căci am sfințit niște oi, le-am făcut membre ale Partidului Siamezilor de Sens Giratoriu și bineînțeles că am băut două beri, primele din acest teritoriu. De câte ori ieșeam să fumez, începea să ningă. Pentru unii - lucru deplorabil, pentru alții, ca mine, obișnuiți s-o ducă dintr-o sărbătoare în alta - ceva normal și necesar.

A trecut 1 Decembrie, zi așteptată de politicienii români pentru a se întâlni pe la diverse chiolhanuri și-a pune la punct viitoare afaceri mafiote, că așa se cuvine, „cu ocazia „Zilei Unirii”. Dar nici cu Polonia nu mi-e rușine! Ori cu alte state dezorientate. Popoarele sunt peste tot naive și ignorante, peste tot strigă împotriva conducătorilor și-apoi și-i aleg iar. Circul continuă.

Luni, 11 decembrie, 2017, 15:04, Dublin

ai sfințit oi? le-ai băgat și în partid? să nu fie ăsta vreun microb de la Dae și să spui că oaia bea bere și că a lăsat grijile pe umerii berbecilor. acum te întreb, în cazul nostru, adică al vostru de partid cu sens giratoriu, cine-i berbecu? auzi, și treaba asta cu 1 Decembrie, ai să observi și mătăluță pe parcurs, a devenit una de principiu; la o adică ți se face dor, chipurile, de gustul alimentelor, de năravul vecinilor, de obiceiul vânzătoarelor, șoferilor, cârâitorilor de la programele naționale, de criticii și comentatorii care au stat călare pe nervii tăi atâta timp cât ai fost acolo, nu că acum n-ar avea ochii cât cepele să vadă ce faci, ce nu faci, de ce faci ce faci ori nu faci ce nu faci, cum o duci, cum n-o duci, de ce pleci, de ce nu pleci, de ce o duci bine, de ce o duci prost și la o adică să zici cu mândrie „trăiască” ziua x și ziua y. cred că nu popoarele sunt naive și ignorante, ci cei mai de seamă ai lor conducători. păi ce, se compară cu partidu vostru, monșer? hai că mă stric la stomac de-atâta politică. nu mai bine revenim noi la oile, pardon, hulpile noastre?

Marți, 12 decembrie, 2017, 13:03, Telford, U.K

Azi am scris la „Croancele”, ceva despre care nu știu de va fi roman ori povestire. Poate roman, că-mi aduc aminte mereu de câte-o întâmplare și vreau să uit cât mai puțin, mai ales că acum, faptele mi se par pline de savoare. Nici nu știu cui folosește, că scriu în limba română și românii nu mai citesc, bibliotecile sunt întreținute artificial și în librării (câte au mai rămas) găsești orice înafară de cărți. Cultura se ia de la televizor și de pe internet, așa-i pe întreg mapamondul (un instalator e mai prețuit decât un poet), evident, o cultură lejeră, potrivită slabelor minți actuale. Dispunem de o societate ordonată pe criteriile bunăstării materiale, căci s-a ignorat sistematic cea spirituală.

            Dar te-ai născut artist, n-ai cum schimba asta. Peste o vreme, în virtutea obișnuinței, vei figura în manuale, vei fi înjurat de copiii care vor fi obligați să învețe și să țină bine minte ce mare personalitate ai fost. Instalatorii nu ajung în manuale. Ce-i interesează, că oricum mor! Și după ce mor nu-i interesează deloc! Așa a fost până acum.

            Însă unii artiști, ca mine, ca Viorel Ploeșteanu sau Emanuel Pope sunt nemuritori, totul este să-ți faci un Partid al Siamezilor de Sens Giratoriu și să dai o lege. Gloata nu știe, de aceea mor pe capete atâția indivizi (și individe) ce nu s-au făcut președinți de partid în timp util.

Marți, 12 decembrie, 2017, 14:45, Dublin

problema cu bibliotecile e veche. noi suntem cititorii propriilor capodopere. mai punem la socoteală și prietenii, apoi cine știe cum îi pică în mâna, respectiv în ochii, vreunui vecin ori prieten, văr nepot, de-al vecinilor/prietenilor noștri. zici tu că de la televizor se ia cultură? ce să spun monșer? artiștii din Partidul Siamezilor nu se pun la socoteală. cum ar fi ca eu, cel mai de seamă și aprig anti-simpatizant, să spun că voi sunteți nemuritori? președinții nu fac nimic. cei mai harnici și vizibili indivizi sunt ăia care observă că unul face ceva. vai de mama lui! 

dispunem de un gramaj superior de inferioritate. doza de tembelism e în creștere. vorbesc la modul general. aici societatea nu se divide. e un nucleu al paradigmei. starea de răutate are săgeata în vârful graficului. n-ai ce-i face. n-ai pe cine lămuri. ai rămas singurul supraviețuitor bolnav cu capul pe umeri. chiar și pe umerii partenerului, că atunci când nu mai poți, începi să plângi cu voce tare. și întrebi. și iar te minunezi, că parcă șacalii joacă sârba bucuriei în jurul tău, la nesfârșit. anestezie generală e soluția. vorbesc după perdea, dar dacă aș îndrăzni să fiu mai directă, crezi că șacalii și-ar juca sârba în altă parte? crezi că dacă ești pacient, ai să scapi de mușcătura lor veninoasă? Dăncușule, nu există timp util. există: timp, tu și fapta ta. sau vorba. chiar și gândul pe care-l așterni. nu o faci pentru nemuritori, o faci să ții întins firul vieții. aia e!

Miercuri, 13 decembrie, 2017, 13:19, Telford, U.K

Ne întorceam dintr-o localitate apropiată, de la o scriitoare; trecusem prin sate sărăcăcioase în care unii gospodari se îndreptau spre bufet (sau așa-mi plăcea mie să cred). Ne-am oprit într-o parcare, dincolo de noi – pădurea.  Era un excepțional apus de soare – o zi de toamnă de neuitat. Fumam și mă gândeam cât de mult o iubesc pe fata de la volan.

    Acum, aici, plouă iar șacalii sunt doar importanți, atât – nu-s de ținut minte, ca momentul din parcarea aceea.

   Fumez niște țigări pe care Gabriella le face cu un aparat comic, ies jumătăți de țigări; dar e bine pentru pacient, se afumă mai puțin. Lupul lui Creangă și-a subțiat vocea, mie mi se îngroașă limba: curajoasă alăturare.

   Nu mai iau medicamente pentru măsele, încep să trasez traiectorii spre două beri: ăsta da pacient, cine să-l creadă, care doctor? Am, totuși, partea stângă a corpului semiparalizată, nu prea pot face nimic fizic și umblatul problematic e cel mai enervant. Și mai trasez traiectorii spre bere!

    Nu se aud strigăte ca și-n cartierul Micro 11, nici nu se văd pe geam țiganii și gospodinele planturoase urmate de copii cărora le-am zis „crăcoieți”; n-am pe cine înjura că are mers normal, că-și poate folosi ambele mâini. Mă consolez: se poate bea și fuma și cu o singură mână.

Miercuri, 13 decembrie, 2017, 16:15, Dublin

Azi mi-am dat seama că am lăsat timpul să treacă fără să-l folosesc cum trebuie. Nu am știut ce înseamnă o spărtură în timp. Mi-am dat seama cât este de important să spui „te iubesc” și să faci fericite persoanele care sunt alături de tine. Mi-am dat seama că nu am dat tot. Că acel suficient nu există. Că lucrurile mărunte pentru care mi-am bătut capul nu au valoare. Important e momentul în care dăruiești și ce dăruiești. Azi mi-am dat seama că într-o clipă poți pierde totul, asta însemnând chiar și viața ta. O fracțiune de secundă și ...gol. Inevitabilul e valabil. Atâta gol încât nu încap regretele. Mi-am dat seama că nu am dăruit ce am, spațiu, timp, gânduri, gesturi și acest „te iubesc”, iubitului meu Viorel și copiilor mei. Nici mamei mele. Nici surorilor. Voi avea timp să recuperez. Conștientizarea asta m-a trezit, m-a speriat, m-a amețit într-o grabă în care nu fusesem niciodată. O frică egală cu disperarea. Repetări haotice de genul: ce fac, ce fac, ce fac, că viața nu e un caiet cu file în care scrii cu creionul. Dacă ai uitat ceva nu te poți întoarce o pagină, ori două-trei, să ștergi și să completezi o greșeală pe care o observi mai târziu. Amorțisem. Sau poate doar mergeam în haosul și graba vieții spre încolo unde toți mergem. Dumnezeu știe de ce naiba ne grăbim. Dumnezeu știe de ce uităm și de ce nu apreciem până la sânge copilul pe care l-ai născut, iubitul care te-a salvat, mama care ți-a dat viață, surorile care ți-au dus grija. Dumnezeu știe de ce suntem așa de proști. Recuperarea, Dăncușule, dar și dăruirea ta, tot aia e!

Joi, 14 decembrie, 2017, 11:54, Telford, U.K

După cum merg lucrurile, e clar că România nu se va însănătoși niciodată. A o deplânge este la fel de inutil cu a deplânge condiția umană din Somalia, de pildă. Actualmente, deviza românilor este: „Scapă cine poate”, o deviză care pustiește presupusele demografii și statistici oficiale. Este derutant: tocmai românii nu vor să le fie bine, le place să fie mințiți și furați pentru că unii, după ce scapă, se întorc înapoi, nu-și găsesc liniștea în alte țări.

     Ce-aș avea eu de cerut României, de fapt „statului” , care prin reprezentanții și instituțiile sale m-a spoliat o viață? Nu pot deranja din furat funcționărimea fanariotă pe care nici un cataclism n-o poate opri. Un scriitor cu accident vascular, ce-a făcut ăsta toată viața? Că nimănui nu-i trebuie cărți! Ce nevoie are societatea de scriitori? Piară! Asta se știe despre mine, nu că am avut o firmă și am dat „statului” impozite cu nemiluita, nu că am plătit din propriul buzunar evenimentele culturale care „au adus mândrie țării”.

     A ieșit soarele prin partea asta de lume, se topește zăpada și încrâncenarea, ar trebui să nu-mi pese de țara lor, că din țara mea am fotografii.  Și-acum sunt și prea bătrân să fac ceva iar guvernul nu-i vede cu ochi buni pe bătrâni.

Joi, 14 decembrie, 2017, 13:52, Dublin

Azi bate un frig foarte rece. După 5 minute de mers, am simțit că-mi cade nasul. Degetele au înghețat în mănușă. Copiii sunt așa de roșii în obraji de parcă sunt pictați cu roșu. În bus e cald. Mă ia somnul. Cunosc așa de bine traseul că pot ține ochii închiși. Dar nu o fac. E plăcut să privesc afară prin geamurile aburite, să văd lumea zgribulită și să mă gândesc când la una, când la alta. Îmi zboară gândul la România lui Dăncuș. Aș vrea să pot spune ceva mai de curaj, dar nu-mi vine. Simțurile s-au prins în piatra filosofală a lui Rowling. Când te depărtezi de ceva anume rămâi depărtat. Oamenii lăsați în urmă încep să te urască; adică un fel de: „dă-l dreacu că are o grămadă de bani. Ce atâta dor? Dă-l dreacu că dacă-i era dor, făcea ceva pentru țara lui”. Acum vin eu și te întreb (bag de seamă că fac politică cu tine); monșer, dar țara mea, mioriticii mei conducători aleși din depărtarea mea, după stat în frig ore în șir, ce-au știut face pentru mine? La întrebarea asta tu cunoști răspunsul. Eu nici nu-l mai vreau să-l știu. Depărtarea în care am zăbovit îmi zâmbește. E liniștită și docilă. Mă crede pe cuvânt și nu mă pune să întocmesc un dosar de 2,5 kg să înscriu copilul la școală, să-mi fac un card bancar, să mă angajez (și nu mă întreabă de vârstă ori dacă sunt măritată). Depărtarea mea mă acceptă așa cum sunt. Apoi, dacă vreau să ies nepieptănată, în papuci ori pijamale până în Square, apăi ies. Oamenii respectă fericirea ta. Ei nu judecă, ci te aprobă. No, trebuie să cobor la următoarea. Thank you! Șoferul îmi răspunde zâmbind, urându-mi o zi frumoasă. N-am să pup eu chestiile astea în patria mea, dar e țărâna din care mama m-a făcut, or spune unii și alții. Iartă-i, Dăncușule, că tu ești bun! De ieri, eu am iertat pe toată lumea. De ieri nu-mi pasă decât de iubirile mele. Să fim buni, Dăncușule! Universul are câte o palmă pentru fiecare eroare.

Vineri, 15 decembrie, 2017, 11:44, Telford, U.K

Acum, că am plecat, n-ar trebui să-mi mai pese de soarta României, dar cred că numai prin această prismă pot să meditez asupra divinității. Omenirea s-a scăldat în greutăți și necazuri dintotdeauna, n-ar trebui să fac atâta caz de „viața grea” a românilor însă nu pot să nu mă întreb ce-i cu discrepanța asta economică între popoare. Cred că unele fură de la altele – niciodată nu poate fi mulțumitor  per total.

Acumularea materială a înrăit specia și i-a redus cultura. Nu se știe cum de-a supraviețuit și arta, lumea actuală numai de ea nu are timp. Ne mișcăm într-un sistem care nu mai are unde merge, care a dat chix cu varianta materialului. Cât timp se mai poate miza pe inerție?

Privită din alt unghi, situația reclamă o neapărată intervenție divină dar și aceasta ce interes ar avea să salveze ceva neperformant? Vârfurile, artiștii, cei mai apropiați de noțiunea de frumusețe, au doar audiență cosmică și lucrează, mai nou, la edificarea propriei ființe, căci au devenit netrebuincioși societății.

Gata, mi-am spus „of”-ul (mai degrabă mi l-am reexplicat, așa cum fac în fiecare zi; o fi și asta o formă de rugăciune). E cazul să ies la fumat că a ieșit și soarele și-i sfârșit de an. M-aș putea gândi cum să beau ceva, nu să eman astfel de „of”-uri socio-filosofice care nu-s nicicum apanajul omului de pe stradă. Dar este o dovadă a înțelegerii. Tot e bine. Pentru mine și alți câțiva. 

Sâmbătă, 16 decembrie, 2017, 13:52, Dublin

De când am plecat am învățat să nu mai privesc în urmă. Poate o mai fac pe furiș, căutând în copilăria mea, imagini plăcute. Căutarea în copilărie nu e un păcat.

O bună și multă perioadă de timp am circulat cu busul 76. Mergeam la job. Coboram în Liffey Valley. 30 sau 45 de minute, iar în luna decembrie, din pricina apropierii Crăciunului, făceam și o oră pe drum. Niciodată nu m-am plictisit în bus. Poate o dată, atunci când mi-am uitat cartea acasă. Pe drum, citeam. Nu pe mulți am văzut citind. De fapt doar eu eram cu o carte în mână. Restul populației din busul 76 era pe telefon. Bătrânii, nu. Ei priveau liniștiți pe geam, ori dacă prindeau un vecin pe scaunul de lângă, intrau imediat în vorbă. Și cu mine a intrat o bătrână. Nu o dată. Nu aceeași bătrână și nu numai în bus. În stația de bus sau în magazine. Spuneau mai întâi ceva legat de vreme, ba că e frumos, ba că e frig, ba că ce tare plouă, na, depindea de situație. Apoi spuneau unde se duc. Mă întrebau ce fac de mâncare, dacă îmi place să gătesc ori dacă vara, toamna sau iarna or fi lungi. Sunt foarte de treabă bătrâneii irlandezi. Și nu numai, toți irlandezii sunt populari. Cel mai tare îmi plăcea atunci când trebuia să coboare persoana cu care mă conversam pentru că la sfârșit spunea „pe curând” și „ai grijă de tine”. De fapt și șoferii autobuzelor la fel spuneau atunci când coboram și le mulțumeam. Mamele cu cărucioare de bebeluși aveau locul lor. Persoanele bolnave, acelea în cărucioare, aveau același loc cu bebelușii. Acolo încăpeau două cărucioare, sau un cărucior cu bebe și un bolnav, iar dacă în stația următoare aștepta să urce o mămică cu bebe, șoferul îi spunea că nu e loc în spațiul ei și să aștepte următorul bus, care urma să sosească peste 5 minute, peste 30 de minute, oricum aștepta în ploaie sau soare. De zăpadă nu zic nimic că nu e cazul în Dublin. Șoferul își cerea scuze, iar mămica rămânea în stație, cuminte, docilă și înțelegătoare. Îți mai povestesc mâine faze amuzante din comunitatea busului meu.

Luni, 18 decembrie, 2017, 15:08, Telford, U.K

Doldora de intenții bune, am plecat să fumez și să mănânc, dar afară era un soare de primăvară; cântatul păsărilor acoperea vuietul autostrăzii din apropiere. Deci m-am apucat de berea primită de la cei doi Ploieșteni din Dublin – cum să ignor o vreme așa frumoasă? În orașul în care am stat în România nu auzeam păsări decât rareori, așa că n-am ezitat în a mă adânci într-o calmă leneveală balcanică. Nici o neliniște nu perturba zona, nici un dor de țară, nici o senzație de ireversibilitate. Doi fazani au trecut prin tabloul începutului de lume.

            Mai demult, exact în astfel de momente mă enerva discursul mincinos al vreunui politician ori suna telefonul. Chestie de percepție a decăderii. Nu mai caut motive pentru care trăiesc, am întârziat pe această planetă de gesturi. Am întârziat la o bere, am pierdut autobuzul, am dat cărțile pentru uitatul la mersul fazanilor, sunt bun de acuzat.

            Trebuie să scriu o recenzie la o carte însă nu am un termen precis – deocamdată am citit-o și am extras fragmentele cu care să-mi argumentez spusele; în fond, nici n-ar trebui s-o scriu, ar fi destul s-o gândesc. Mi-ar fi bună o secretară.

Luni, 18 decembrie, 2017, 16:25, Dublin

Îmi aduc aminte de primele luni petrecute în Irlanda. La început nu mi-am dat seama. Erau prea multe emoții, uimiri, comparații față de ceea ce lăsasem în spate. Lumea părea alta și chiar era alta. Cred că astea s-au întâmplat în primele 6 luni. De amorțire le-aș numi. Apoi, încet încet, am cunoscut câte un român stabilit aici de 10 ani, sau de 20 de ani, alții de mai puțini ani. Fiecare își spunea părerea, cum stă treaba cu acomodarea ori cu sistemul social. Sfaturi nu prea. Părerea românilor era diferită, evident. Fiecare cum se descurcase, dar toți spuneai cam aceeași idee la un moment dat și anume aia că te simți stabil abia după 3 sau 5 ani. Era fantastic ce auzeam și chiar mă întrebam în nemernicia mea, de ce ar dura atât o acomodare? Ce mare lucru? După ce dispare îngâmfarea cu care venim toți în țări străine, abia atunci înțelegi și accepți că trebuie să fii schimbat cu 100 de ani. În față, nu în urmă. După amorțire, plâns, chestiuni sentimentale, totul s-a schimbat. Schimbarea asta te trimite în graficul personal undeva la gradul tău de acceptare, în sus sau în jos.

Marți, 19 decembrie, 2017, 12:43, Telford, U.K

Am citit de curând despre plagiatele lui Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Horia Roman Patapievici și Mircea Cărtărescu, dovedite cu facsimile. Nu fapta în sine mi-a atras atenția, nici exemplul pe care-l dau viitorilor literați ci neputința intelectuală de-a crea ceva personal, ca și cum „toate-au fost spuse”. Vizații o scaldă, desigur, apărându-se reciproc – și nu e vorba aici decât de bani și foloase, ca și în politică. Cel puțin maneliștii spun că da, cutare cântec este făcut după varianta originală turcă, indiană, grecească etc.

            Sterilitatea aceasta a produs și produce în toate ramurile artei o șleahtă de rebuturi care se pretinde „elită”. Puținii care vin cu ceva autentic sunt compromiși sau îndepărtați (nu sunt lăsați să publice prin reviste sau să deschidă expoziții, sunt respinși de edituri și minimalizați pe toate căile ș.a.m.d.). Însă numai până aici a ajuns societatea de azi, de ce m-aș mira? Telenovele și fotbal.

            M-am uitat pe internet după presă literară engleză dar mi-e foarte greu dacă nu vorbesc limba. Nici nu mă trage inima s-o învăț cum trebuie – bine că am una pe care o știu!

Marți, 19 decembrie, 2017, 13:09, Dublin

toți ăștia au plagiat? hm și iară hm...nici nu întreb ce i-a îndemnat pe terenul ăsta, că e clar: neputința. telenovele zici? ce-s alea? dar de manele n-ai auzit? telenovele nu pupi în Anglia, dar manele s-ar putea să-ți audă urechiușele. 

de ieri, păsăricile ciripesc cu elan. la tine nu-i tot așa? parcă și mirosul din aer seamănă cu cel de primăvară. nu-i nimic, Dăncușule, că vine primăvara și în Irlanda încep furtunile. nu știu dacă-n britania ta e ca aici, dar aici e cum îți zic. lasă că-i bine! ce, ne sperie pe noi un uragan? 

am în cap un text. îl scriu acolo. are dialog, are acțiune, are tot ce trebe, dar mi-e lene să-l scriu. mă pun la laptop și-mi zic să-l scriu, dar mă trezesc că scriu o poezie. din alea rele. adică nu de femei cochete, finuțe, gingașe, dulci, bla bla bla, poezie din viața reală, vericule, vorba unei ex-amice din București, poezie care-ți taie cheful la fericire și ți-l dă pe ăla de beție cruntă. aia e, avem și noi păcatele noastre, dar ce, oameni suntem și ni le ducem. cum ce? pietricelele. 

dă drumul la TV și uită-te la BBC că acolo-s știri.  

Miercuri, 20 decembrie, 2017, 12:01, Telford, U.K

  Aseară a fost seara tăierii unghiilor, dimineață mi-a fost greu să urc scările, „nu mă mai pot sprijini în ele”, am zâmbit în sine-mi.

            Am mai scris la „Croancele”. Scriitorul scrie. Zidarii, zidesc. M-am gândit cum s-ar putea să fie plătit scriitorul pentru a scrie, nu pentru a lucra altceva și a și scrie și n-am găsit nici o soluție. Sunt mulți autori de duzină care se supără dacă le spui că scrisul lor e pueril și deseori ridicol, că n-au citit decât cărți polițiste și habar n-au de gramatică. Din punctul meu de vedere – facă-și damblaua și editeze cărți în tiraje de scară de bloc, că doar e democrație. Și totuși, cum ar putea fi sepați de scriitorii-scriitori?

            Ce fac toată ziua? Cărți în limba română nu prea am aici, am, însă, internet. Cum nu pot umbla bine, mă mulțumesc cu aria vizuală pe care o pot avea când ies la fumat. Această inactivitate mă enervează, mă îngrașă, nu prea pot face nici mișcare, că mă dezechilibrez. Fă mișcare ca să slăbești. Nu face, că poți cădea. Nicicum nu-i bine. Beau un litru jumate de apă pe zi, cel puțin asta se poate. Și iau medicamente. Și.

            Nu poți scrie ca și cum ai merge la serviciu, așa că ies la țigară și cafea, așteptând miracolul.

Miercuri, 20 decembrie, 2017, 12:14, Dublin

păi nu poți scrie „ca și cum ai merge la serviciu”. ăsta-i răspunsul la dilema ta. dacă ar exista un job care să se numească „scriitor”, ar cuprinde ce există de fapt acum. adică cei de care amintești și tu „scriitorii de duzină”. o-ho, sunt o grămadă care scriu zilnic, zic de așa zișii poeți, nu una, ci două-trei poezii. și eu mă întreb cum or putea. dar zic așa, că dacă te uiți bine la ceea ce scriu ei, cred că poezia aia nu are consistență. adică îi ca un fel de zahăr fără zahăr sau ca un pui fără carne de pui. un fel de chinezărie. mai cred că scriitorul adevărat e ăla care nu poate să scrie nica atunci când i se spune ceva de genul: scrie acum o poezie cu tema „iarna”, sau „scrie o poezie pentru copii”. or exista, dar eu n-am încercat la faza asta. adică de unde să știu io dacă muza e dispusă? și-apoi omu' scrie când îi vine de supărare ori de bucurie. io la bucurie nu prea poci. mă-nțelegi? sigur că. 

îți vine să crezi că-s 12 grade afară? trilul păsărilor e la fel ca ieri. mașinile sunt mai multe ca ieri. irlandezii iau foarte în serios sărbătoarea Crăciunului. mai ales gătirea caselor. și-s mai fericiți ca niciodată. ei sunt oricum fericiți. mai ales vinerea. că-i vineri și că urmează un weekend, iar dacă mai pică și-un bankholiday, apăi să te ții de veselie, adică de băutură. și foarte bine fac. le urmez fidelă pașii. nu-s răi. de pași zic. pacea fie cu tine, Dăncușule! 

Joi, 21 decembrie, 2017, 10:52, Telford, U.K

Când am venit aici m-am simțit dator să zic ceva și-am zis:

            Am lăsat România

            Au și iară scheau

            Și-am plecat la Anglia

            Au și iară scheau

            „Au și iară scheau” poate primi orice conotații, în funcție de starea de spirit a fiecăruia.

            Recent, regele Olandei a dat glas temerilor pe care le așteptam de mult: „Adio pensii, concedii plătite, servicii medicale și venit disponibil” – spune titlul unui articol de pe internet. „...beneficii sociale precum ajutoarele de șomaj,

subsidiile pentru sănătate au fost tot mai mult reduse în ultimii zece ani. Vârsta de pensionare a fost ridicată la 67 de ani și se așteaptă ca pragul să crească.”,  „...servicii sociale precum îngrijirea bătrânilor, ajutoarele pentru șomeri și serviciile dedicate tineretului vor fi transferate în sarcina autorităţilor locale”, „Actualele generaţii aflate în activitate trebuie să înţeleagă că ieşirea la pensie va deveni o sintagmă iluzorie şi trebuie să-și asigure prin forţe proprii existenţa la vârsta când nu vor mai fi apte de muncă.” (am citat copios din articol).

            Au și iară scheau.

Joi, 21 decembrie, 2017, 16:11, Dublin

tu simți și crezi ceva. altu' simte și crede altceva. dar p-asta o știai și tu. chestia e că față de cuvântul tău, în care crezi, totul îi relativ. dar totul-totul. adică se poate dizolva o idee, dar se poate și dezvolta și se dezvoltă al naibii, pe diverse traiectorii, ia anumite forme, îi cresc gheare și colți și te trezești că pe ideea ta au năvălit niște namile, care ce fac? ia ghici! judecă, frate. judecă la sânge. te-ar băga-n spital numa' să zici altfel decât e.

bre, dar ce treabă are regele Olandei cu britania ta? m-ai băgat în ceață. nu că n-aș fi :)

bun, nu pot miza pe politică. politica asta nu e nici poezie și nici proză. tot cred că un scriitor scrie din sinceritate și cuvântul lui ascunde ceva. uneori nu ascunde, că le zice direct, și-apoi dacă le zice direct, pfff, viața devine fragilă. un punct ilizibil îți joacă sârba în fața ochilor. dai să mai zici ceva. nu știu, ceva acolo ca o scuză, explicație, dar namila vine și pac, pac, pac, și trop și buf...stai că am uitat ideea. creier spălat. amestecat din instinct cu realitatea. ce e mai frumos în afara faptului că o țigară merge cel mai bine cu o cafea? la președinți cu horincă? 

Miercuri, 27 decembrie, 2017, 9:56, Telford, U.K

Primesc diverse reviste de cultură, în multe apar și texte de-ale mele – și este firesc, pentru că am dat materiale spre publicare oriunde mi s-a cerut. Cât de greu era înainte să te vezi măcar într-un ziar!, o dată pentru că era Ceaușescu la putere și apoi pentru că erai necunoscut, toți făceau ce făceau și fugeau la București. Și Ion Zubașcu, și Ioan Es Pop... Și eu am dat fuga în capitală după ce-am terminat armata însă doar am fost arestat – eram necunoscut. Nu voiam decât să mă fac poet, dar comunismul avea nevoie de cărbune, de cărbune de la Motru.

            Deocamdată stau de strajă iernii britanice. Sau ea mă străjuiește pe mine? Poate ne străjuim reciproc, mai ales când ies să fumez. Aș sta la băut bere, că n-am chef de nimic, dar nu pot fuma în casă și-afară-i iarnă. Beau apă șezând la calculator, 1,5 litri/ zi, cum a zis doctorul. O să trăiesc mai mult. De câte ori merg la baie să umplu cana, îmi văd cearcănele, semn de intensă activitate intelectuală.

            Cu ce te ocupi? Nu pot să răspund nici măcar „cu scrisul”, ca înainte. Cu a fi pacient. Mă ocup sau mă confrunt? Nici „pacient” ca lumea nu-s, că nu stau la pat, mai mișc încă. E o liniște ca atunci când lumea era în așteptare, avea nevoie de o ocupație nouă - și-a apărut Isus. Ce ne-ar trebui ca să nu ne plictisim? O nouă apariție?

Miercuri, 27 decembrie, 2017, 12:48, Dublin

Cum o fi fost Crăciunul pentru tine? Îmi aduc aminte de primul meu Crăciun petrecut în Irlanda. A fost doar uimire. Una plăcută. A fost și o comparare cu ce lăsasem în țară. Asta facem la început: comparăm. După asta vin întrebările de genul: ăștia de ce pot face reduceri așa mari, iar la noi, în perioada sărbătorilor de iarnă, se fac scumpiri destul de mari? După un număr de ani te obișnuiești. Începi să uiți o dată cu acomodarea. 

Uneori vrei să ningă. Alteori vrei să fie mai cald. Vrei să ieși la o cafea, sau pur și simplu să te plimbi pe stradă. Vrei să vorbești cu un prieten. O faci până la urmă. Pui mâna pe telefon și suni. Revederile cu prietenii devin briliante. Atât de rare că le vezi schimbarea. Au păr alb, au riduri mai multe, sunt parcă mai slabi, sau mai grași, dar e așa de bine să-i ai aproape pentru măcar două zile. Și rămâi iarăși singur. Nu-i nimic, pui mâna pe telefon și-i  mai suni. 

Grea întrebare. Să nu ne plictisim ne-ar trebui puterea de-a nu ne gândi la ce ne-ar trebui o trebuință pentru cutare stare. Zic: o nouă apariție ar naște atâta larmă și haos că ne-am speria să mai adormim nopțile. Mai zic: ce-o fi o fi, numa să ne fie bine și mintea să nu ne părăsească.

Vineri, 29 decembrie, 2017, 10:38, Telford, U.K

Vreme ploioasă. Mai demult îmi dădeam zi liberă și mă apucam de băut – acum trăiesc un etern și plictisitor concediu. Crăciun... Paște... Sau alte sărbători înțesate de mese pline de mâncăruri, de parcă asta ar fi justificarea existențială a speciei. Mese festive... Nu mi-au plăcut niciodată. Am trăit din plin sărbătoarea fiecărei zile, chiar și în închisori, la ce mi-ar fi bune câteva zile în care ești obligat „să participi la masă” și să suporți o aglomerație stresantă?

            Nu-mi place să mai fiu „pacient” dar dacă n-aș fi ar trebui să muncesc, ceea ce iar nu-i bine; să scriu ca Sandra Brown sau ca aia cu Harry Potter nu pot, deci n-aș avea utilitate socială; numai dacă aș înșela societatea cu ceva pe măsura credulității ei mi-aș putea asigura un trai convenabil. Și aici intervine divinitatea, care-mi interzice asta. Nicicum nu pot imagina ceva potrivit pentru mine.

            În România, veverițele sunt maronii; aici, veverița orei 7.30 dimineața e alburie și mare cât un motan guvernamental.

Vineri, 29 decembrie, 2017, 14:09, Dublin

Rândurile tale de azi sunt foarte triste. Nici nu-mi pot imagina cum aș putea scrie ceva truli-luli. Nu știu ce-i aia truli-luli, dar așa a ieșit. Îți dai seama că e și mai obositor să gătești mesele astea bogate de care zici că te plictisești. Așa suntem noi: prea nesătui, prea lacomi și prea risipitori. Mă uit la irlandezi și-i văd că ei nu se stresează precum gospodina tipic românească. El cumpără un curcan, aruncă pe el ceva chestiuni, îl aruncă după aia la cuptor și gata, nene, masa de Crăciun sau de revelion. Dulciuri și torturi sunt pe toate drumurile. Bașca și ieftine. Bere să fie. Și whiskey. Și cidru. Oleacă de vin roșu n-ar strica. Nu știu de ce s-or osteni așa nația noastră. Să-ți zic un secret: mă chinuie talentul, de două ori pe an, să fac vestitul cozonac românesc. Vrei să știi dacă mi-a reușit vreodată? Nu. Never. E plăcut mirosul ăla al lui atunci când e în cuptor, dar când îl scot de-acolo, nu-i nicio diferență față de cum era înainte să-l bag. E mai ars. Aia e, nu-s astea de mine. Și-apoi în afară de sărmăluțe n-aș mai mânca nimic. Uite ce-am ajuns să vorbim! 

Aici veverițele sunt mici. Și ciorile. Pe ciori le-ai văzut și tu. Apropo, ale tale cum sunt?

Mi-a plăcut faza cu „aglomerație stresantă”. Serios și parol că-ți dau o bere pentru asta. 

Sâmbătă, 30 decembrie, 2017, 8:52, Telford, U.K

N-ar trebui să fac o tragedie din faptul că nu-s pe potriva lumii ăsteia, ar trebui să mă obișnuiesc s-o admit așa cum e, nu să-i tot găsesc cusururi. Alții au încercat s-o schimbe cu arma și-au dat chix, n-au reușit s-o facă asemănătoare lor, și-au făcut de râs imperiile.

            N-ar fi mai bine să născocesc un aparat pe care să-l atașez la piciorul bolnav ca să nu mă mai clatin și astfel să pot bea mai mult de două beri? Mi-ar fi bun un spațiu în care să pot și fuma. No, asta-mi lipsește din România. Aici toți fumează „iarbă”, mai ales tinerii; ei cred că e cool, eu cred că miroase a cimbru, nu a tutun. Păi ori fumezi, ori te fandosești!

            I-am scris doctorului Pîrăianu:

            ALERTĂ: Recent, într-o zi am fumat numai 9 țigări. Oare mă îmbolnăvesc?

             Răspuns:

            de iubire Doru

de iubire de viață

om frumos

      Da, el e doctor, știe mai bine. Aceste trageri de coadă a mâței nu-mi sunt de nici un folos dar pot fi privite indulgent, ca o compensare a neputinței. Ca niște punctulețe de reper.

PS: Ciorile-s mari și grase.

Joi, 04 ianuarie, 2018, 6:16, Dublin

Nu cunosc pasul care s-a depărtat de mine și care părea că-i al meu până acum. Am atins cu degetele ridurile de pe masa realității și m-am fript. Am simțit nevoia sa ies din mine și m-am trezit rătăcind. De ce ar vrea cineva să iasă din el? Nu i-ar ajunge libertatea proprie?

Credeam că oamenii clasifică oameni. Credeam că cerul privește și judecă. Știam că timpul e o fiară și că iarba are un singur miros. Cât de mult m-am înșelat! Totul se multiplică. Doar ochii au rămas în urma lucrurilor și se întreabă îngroziți de ce mor oamenii fără să afle un răspuns. Un singur răspuns la o întrebare care i-a bântuit o viață întreagă.

Sunt drumuri care ne caută iar noi cercetăm marginile să ieșim din strâmtoarea vieții care se rupe de muguri prin vise. 

Ce este mai grațios? Viața sau omul? Răspunsuri comune într-un singur cerc. Fericirea vine din spate. Scena rămâne mereu acolo unde o știm. Dar noi? Pe unde să ne odihnim?

Miercuri, 03 ianuarie, 2018, 11:37, Telford, U.K

Am crezut că o bere îmi va schimba starea de spirit. N-a fost așa, sentimentul de inutilitate persistă, devine armată de ocupație a Angliei. Cred că și faptul că am o limită mărginită a tabloului vizibil e de vină: un pic de cer, niscaiva pământ, masa la care fumez, ceva flori, episodice ființe vii ce devin de-o importanță cosmică...

            Mi s-ar putea spune că sunt mereu nemulțumit dar ce este mulțumitor într-o viață? Moartea?

            Suntem în anul următor. Nimic n-a devenit demn de atenție.

            Mă tot gândesc cum aș putea să-mi fac un cazan de horincă. Lui Brâncuși i-a reușit la Paris, dar Anglia nu-i Franța și ce-i drept și el își făcea băutura în atelier, nu în grădină, cum vreau eu. Ar chema englezocii poliția dacă aș face foc, s-ar plânge că-i afum, cine știe ce-ar crede că fac. Chestie de specific național – unul se tratează cu horincă, altul nu.

            Dar: suntem în anul următor. Nimic n-a devenit demn de atenție.

Joi, 04 ianuarie, 2018, 15:58, Dublin

am învățat că mereu învăț ceva apoi uit. că orice faci bun pentru cineva se întoarce împotriva ta. am învățat că nu există prieteni adevărați, nici păcate și nici blesteme. am învățat că fericirile sunt întotdeauna strivite de alții și că plânsul tău rămâne mereu un secret. am învățat creativ și periculos, dar am uitat să țin minte lovitura cea mai de seamă, așa că uite-mă: un pasiv inocent pe un drum care presimte. presimt rănile și vicleniile. nu mă apăr. tac. le tac. le întorc cu fața spre lumină și spun că sunt frumoase. cumințenia, cred cu ardoare, cumințenia în fața vicleniilor, este cea mai corectă armă. energia ta devine un calibru personal, al iubirii sau al acelui ceva pe care îl vei uita a doua zi, pentru că abia l-ai învățat azi.

niciodată n-am avut destulă putere încât să-mi imaginez o lume bună. lumea e lume. nu o pot ierta pentru că nu mi-a greșit cu nimic mie, ci lui Dumnezeu. nu o pot ierta, dar o pot iubi. cum poți iubi pe cel care te urăște? fără un răspuns la această întrebare: așa pur și simplu și așa degeaba. e de ajuns să te numești om, restul vine de la sine, din păcate și uitarea, iar asta nu e o calitate.

am învățat că mereu urmează ceva ce doar providența contează. haotic, nu?

Vineri, 05 ianuarie, 2018, 9:30, Telford, U.K

Dimineață ploioasă. O simt la nivel primitiv. Oare dacă m-aș duce la primărie și-aș solicita o aprobare să fac foc pentru cazanul de horincă mi-ar da-o? Doar o cer o dată pe an, toamna. E plin de reminiscențe tribale pe-aici! Și încă n-am băut nimic, să pot fi scuzat oarecum! Dar de unde fac rost de lemne?

            E dezolant să vezi cât de bine-o duc unii, și alții... Să știi că nu poți face nimic pentru o bunăstare comună. Am aflat de tot felul de invenții care ar fi putut rezolva multe dintre problemele umanității dar goana după bani a fost mai tare; mai bine să se găurească pământul în continuare pentru petrol și minereuri și să fie ignorată topirea calotelor polare; mie să-mi fie bine!

            Soluție de urgență: cazanul de făcut horincă. Poate că așa este cel mai ușor să scap de astfel de gânduri.

            Ora 11.00 - îmi petrec timpul așteptând-o pe Gabriella, nu cu ochii pe sticlele pline, pe paginile scrise eventual. Mă uit la niște poze mai vechi, făcute la voi pe balcon, punând cu E.P. bazele Partidului Siamezilor de Sens Giratoriu, constituit numai din președinți (că nu-i nevoie și de membri) și-mi aduc aminte de cea mai recentă lege dată: „Toți președinții sunt obligați să fie nemuritori, adică veșnici”. E clar că se cere imperativ prezența unui cazan de făcut horincă!

Vineri, 05 ianuarie, 2018, 11:11, Dublin

cum e să simți „la nivel primitiv” o dimineață ploioasă? e o idee bună. nu zic de cazan, zic de a simți primitiv, dar suntem atât de dificili încât mi-e teamă că nu vom simți mai mult decât frigul cum pătrunde în oase. voi ați pus bazele unui partid într-o joacă, o joacă naivă care vă descătușează și vă face liberi. cred că dacă ai face cazanul ăla de horincă pe tarlaua reginei, ai deveni primul pacient horincar-engleziastic demn de cel mai mare trofeu căzăncesc. problema e cu materia primă. adică pruna sau din ce faci horincă? n-am văzut pruni pe aici. doar meri. și ăia cam rahitici. va trebui să aduci tot din România. partidul vostru are mulți președinți, așa că nu vă duc eu grija. vorbesc de grija aia de pe umerii voștri.

Miracolul e necesar. În viața fiecăruia, măcar o dată, a avut loc un miracol. Treaba e că unii nu-l prind. Holbează ochii și-i zic minune. Sau altfel. Oricum, treaba e că poți avea un miracol dacă vrei sau crezi în el.

Irlandezii nu judecă. Am învățat lecția de la ei. E una frumoasă. A sprijini cu un zâmbet o durere, este un miracol. Adică să poți face asta, îți trebuie curaj. Nu putere. Puteri avem toți. Curaj, doar unii. Irlandezii nu judecă. Așa am înțeles că joaca se face cu oameni fericiți, că durerile și tristețile altora nu sunt pentru paletele de tenis și nici pentru adidașii cu crampoane. Dacă vrei să renunți la ceva, e ok. Asta te face fericit? E ok și pentru mine. De ce m-aș opune renunțării tale?

Bag de seamă că am început anul într-o manifestare de recunoașteri. Nu-i bai. Totul e bine dacă vine și săptămâna asta o furtună. Știai că furtunile aduc fericiri? Nu? Îți explic altă dată, doar atât îți mai zic azi: important e să mergi în mijlocul furtunii cu inima deschisă și te vei mira fericit de zâmbetul tău larg de pe buze.

Luni, 08 ianuarie, 2018, 15:25, Telford, U.K

Mă gândeam la strămoșii noștri din peșteri, or fi suferit mulți de frig ca să pot eu scrie că simt dimineața la „nivel primitiv”. Oare pe vulpile de pe-aici nu le incomodează răceala? Îmi place să cred că în spate, în păduricea prin care trece autostrada, locuiește cea mai personală vulpe; am ajuns să mă uit ades într-acolo, s-o văd cum mă privește, s-o invit la niște ciori mari și grase. Așa de mult o pomenesc încât are deja mai multe denumiri: „hulpe”, „hulpoi”, hulpone”, „hulponator” etc. căci nu m-ar mira să se fi întrupat cumva, în ciuda bolboroselii oamenilor de știință.

            Mai demult, în România, am mers până la o profesoară pensionată ce se retrăsese la țară, pe un deal destul de împădurit. Făcând haz de nenorocitul ăsta de accident vascular din cauza căruia abia umblam, nu ratam nici un moment să reamintesc celor ce se nimereau prin preajmă că mai am puțin și pot fugi după vulpe. Și-ntr-o zi mi-a spus Gabriella să nu mai pomenesc atâta vulpile, că una s-a aruncat pe găinile și curcile fostei profesoare. Așa că de ce să fie exclusă oarece întrupare?

Marți, 09 ianuarie, 2018, 06:22, Dublin

E mai mult chestie de așteptare. Da, aștepți ceva. Să vină ori să se întâmple. Denumirea vulpii, mărimea ei, venirea, plecarea chiar și strigătul ei e curios să-l auzi. Aștepți toate astea să se întâmple. Chiar și cazanul parcă-l vezi acolo. Fructele vin și ele singure și se așază în ordinea pe care o aștepți. 

Mă gândeam într-un timp de ce școlile din Irlanda arată ca niște hale. Sunt mici de înălțime, lungi, ferestre mari să intre lumina și fără scări. Cred că s-au gândit la protecția copiilor. Nu sunt înalte, asta e să le păstreze căldura. Mesele lor sunt rotunde. Ai impresia că ești într-un desen animat. E plăcut. Nu e un aer oficial, rece, ci dimpotrivă. În jurul acestor școli este mult spațiu verde iar terenul de sport este și el la fel de verde. La școlile primare este paza la poartă. Fiecare copil așteaptă cuminte, la poartă, până la ora 8:45 când li se permite să intre, unul câte unul. La majoritatea școlilor primare, directorul îi primește pe fiecare cu câte o vorbă după ce spune „good morning”. La ora 10:00, li se dă o gustare: lapte și un coș cu fructe, fiecare își ia din coș fructul pe care-l preferă. Copiii strâng gunoaiele. Am mai remarcat atenția pe care o acordă celor noi veniți, adică un profesor special pentru engleză plus că la fiecare sfârșit de săptămână le dă câte un premiu constând într-o medalie sau diplomă cu mențiunea „good job” sau „congratulation” și încă ceva, nu-mi mai amintesc. Copiii nu așteaptă să se întâmple. Ei fac întâmplările și de aceea timpul petrecut alături de ei trece așa de repede. Apoi ne pomenim că sunt mari, iar noi puțin mai în vârstă, să nu zic bătrâni. Așteptări, așteptări, sau stări în care ne dorim să putem aștepta ceva fără să ne doară sufletul sau materia asta din care suntem făcuți. A fi vrut poate să fim mai buni, mai altfel, mai buni poate ori mai înalți să putem vedea mai bine strada cu amintiri.

Marți, 09 ianuarie, 2018, 14:55, Telford, U.K

Am băut două beri iarăși. Nu mai vreau să-l dezblănesc pe hulpone că abia s-a întrupat. Sorin Comoroșan, un mare prozator român, s-a mutat undeva în America de Sud – el vorbea că ar putea fi visul altcuiva. Poate și hulponariul ăsta visează pe altul, întrupează. Despre Comoroșan nu mai știu nimic, voi căuta pe google, poate aflu ceva; ori poate a murit cel care-l visa și în acest caz și el a dispărut. Cum să maltratez  astfel hulponele meu? Iată posesivitatea de tip uman - hulponele meu; poate pornește un război de independență și devine ca românul, sfâșiat de al lui căci „fie pâinea bună, rea/ tot mai bine-n țara mea”. 

Așa că stau în așteptare, o aștept pe Gabriella. Ocupația mea? Așteptător.

Miercuri, 10 ianuarie, 2018, 14:41, Dublin

așteptători suntem toți. unii fără voia lor. alții cu voia altora, iar ceilalți doar din dorința de-a aștepta toată viața ceva, care de fapt le vine, dar sunt prea chiori să și vadă. poate că după ce moare așteptătorul, lumea înconjurătoare va remarca absența lui și va vorbi îndelung și apăsat despre asta. 

și apăsarea este egală cu revolta. adică dacă ești prea apăsător, înseamnă că ești destul de iritat. dacă ești mai moale, înseamnă că ești ardelean. ha, ha, ha, ce glumă! 

iată un nou concept: posesivitatea și războiul de independență al românului față de animalul insulei. merge? ca nuca-n zidul chinezesc. 

astea-s probleme de gradul zero barat. dacă nu există, ar fi bine să se inventeze. 

mă gândeam, într-o singură noapte, cum ar fi dacă omul ar avea puterea să se împăieze cu propriile amintiri. de ce zic asta? simplu; nu există zi dată de Dumnezeu să nu ne gândim la ceva de ieri sau de-acum 20-30 de ani. e mai comod așa, zic. dacă ar fi să te gândești în avans, adică să-ți faci ziua de mâine de azi, nu-ți iese. asta-i garantat că am încercat-o. monșer, parol, am scris pe hârtie: fac asta, asta, asta și asta, ei bine, a doua zi am făcut: aia, ailaltă și cealaltă. nimic, dar absolut nimic din ce-am gândit ieri, nu am făcut. că așa o fi vrut providența. poți îndrepta lucrurile? care? că atunci când niciun lucru nu a scos capul pe mal, ce să îndrepți? lucrul ăla ivit din senin? 

hai, că-n loc să-ți povestesc despre ce-i pe-aici, am dat-o-n socoteli profesorale. om vedea mâine ce-o fi.

Joi, 11 ianuarie, 2018, 15:28, Dublin

am auzit azi o chestie: fiecare dăruiește ceea ce are în suflet. sună frumos, dar monșer, n-am văzut persoană să facă asta și ce e ciudat e că mereu citesc asemenea definiții grele la persoane care știu cel mai bine să se prefacă în buni samariteni. genul ăla că dacă-ți face un bine sau îți dă un lucru îți scoate ochii o mie de ani și dincolo de moarte. eliberarea unor confesiuni spuse de alții într-un scop anume, sau fără scop, nu are nicio legătură cu ăla care-o repetă ca un papagal, iar pe mine oamenii falși mă dezgustă. la fel și oamenii care mint. toate aceste abureli tind să transmită ceva, iar eu observ că, mai ales în dreptul oamenilor inculți, se încarcă cu o aură de deșteptăciune de te dă pe spate. și tu ce faci, monșer? bine crescut și educat, taci. nu apuci să-i dai dreptate, nu apuci nici să spui vreo două idei personale care taman s-au încolțit în mintea ta, că persoana cu aura intelectuală cât insula mare a Brăilei, o ține pe-a ei. avea dreptate cine-a zis că prostul mereu câștigă din cauză că are mintea odihnită și nu se gândește decât la un lucru. nu ca tine, monșer, dă-i și fă aia și ailaltă, scrie și re-scrie, citește și re-citește, documentări, tratări, dialoguri, nu nene, prostu' face zilnic ceva. acel ceva care te dărâmă psihic. no, găsește tu, ca președinte cu cazan la cap, găsește o altă explicație logică sau i-logică, analogică sau anti-logică, care să mulțumească spiritul răvășit al învinsului.

vulpile au început să meargă cu autobuzul. am văzut o poză cu una vulpe plouată, pe ultimul rând de scaune, privind pe geam. era o fotografie făcută de o colegă a Dariei. ea circulă zilnic și așa ceva nu mai văzuse. de fapt nici eu. 

într-o seară, când mă întorceam de la job, pe la orele 20:35, mergeam în același rând cu un șoricel. prima oară am crezut că e o frunză și chiar mă miram, dar fără să privesc în jos, convinsă fiind că-i frunză, ce mult se rostogolește ea alături de mine, și când privesc în jos, șoricelul lipa-lipa cu mine. hm! 

Vineri, 12 ianuarie, 2018, 09:09, Telford, U.K

Mi se termină amintirile și încă n-am scris suficient pentru o carte despre croance. Tastez numai cu mâna dreaptă, e prima carte scrisă după accidentul vascular. Plecarea din România m-a privat de întâmplările cu babele cartierului iar ăștia n-au pe-aici, nu se-aude nimic, parcă dorm și ziua și noaptea.

            Aș sta și-aș bea bere. Și-aș fuma. Nici măcar n-aș scrie. 

Vineri, 12 ianuarie, 2018, 14:04, Dublin

ei, nici n-ai mai scrie, ba ai scrie și-ncă cum! să nu aud de-astea. păi tu ști câtă voință are un om? are multă că nici nu știu dacă e bine să-ți zic câtă. și-apoi, vorbește cu mâna dreaptă și dă-i ordin „scrie” și vezi ce-o să scrie! o-ho! pe pariu! 

cică s-au terminat amintirile...bre, vrei bătaie? ți-o iei, vezi! acum, cică, io-s ăla de-ți ridică moralul, și-altă cale nu știu decât asta. știu că dă roade.

care-i masculinul de la croance? cronci? pe-asta ți-o amintești: 3 președinți pe balcon stau de vorbă. vorbesc despre Maiakovski și Johanis. Johanis e peste gard. tolănit. aruncă ochii pe balconul vostru sperând la un os. voi râdeți de el. el nu râde de voi. Pope dă zor cu Maiakovski. care era treaba cu el? nu de aici a pornit și partidul vostru? auzi lozincă: lăsați, doamnă!

Sâmbătă, 13 ianuarie, 2018, 11:25, Telford, U.K

Chiar așa, lăsați doamnă, că nu de ridicat moralul am nevoie, ci de pus în funcțiune cazanul.

            Tatăl Gabriellei are abonament TV făcut la o firmă din România, prinde nu știu câte posturi românești, îmi dă vești alarmante despre „starea națiunii”. Alarmante au fost mereu dar pe cine-ar interesa convulsiile sociale ale altora? În plus, românii se dezmeticesc greu sau nu se dezmeticesc deloc din orice eveniment istoric, în țara aia e voie.

            Am văzut un film rusesc în care, involuntar, era prezentată fauna adunată pe băncile de lângă blocuri, mentalități comuniste (un țap bătrân îi spunea unui scriitor că dacă ar fi fost mai tânăr, ar fi scos untu’ din el) și suficiență consfințită de „directive de partid”. O matroașcă pleznind de îngâmfare proletară voia să îi ceară scuze un câine care a lătrat-o. Și croanca-șefă din România l-a pus pe un șmecher local să-și ceară scuze, deși acesta nu-i făcuse nimic; erau și doi polițai acolo, de aia a avut curaj, deși inclusiv cei doi s-au crucit când au înțeles ce vrea baba.

            Astfel de caractere sunt stâlpii societății Europei de Est și nu te poți descotorosi de ei decât părăsindu-i în atmosfera în care le e bine; unde pot să ceară câinilor să se scuze. Sunt incurabili.

            Brâncuși spunea cam așa: „Când am plecat, v-am lăsat proști și necăjiți, când am venit, v-am găsit și mai proști, și mai necăjiți”. Sau mai aproape de noi, Petre Țuțea: „Am stat 13 ani în temniţă pentru un popor de idioţi”. Poate că numai cei doi au devenit mai deștepți, poporul a rămas neschimbat, iar de la înălțimea unei mai mari deșteptăciuni – prostia pare mai accentuată.

Luni, 15 ianuarie, 2018, 13:01, Dublin

Mare caracter, mare om, Brâncuși, dar și Țuțea. Cum au știut ei să vadă și cum au putut ei să spună fix așa cum era. Și acum e, bașca la pătrat.

Cel mai important lucru în vigoare și în primă audiție, e cazanul vostru de țuică, pe care eu îl văd ca pe o fată Morgana, fără supărare monșerule, dar eu dacă văd anul ăsta cazan în curtea ta din britania, jur că mă tund cheală.

S-au pus furtunile pe noi în Irlanda. Încep să le iubesc. De câte ori trec de o migrenă, iubesc furtuna. E un mic copil pe lângă afurisenia asta de durere, din acest motiv azi nici nu scriu mult.

ne auzim pe mâine, monșer!

Sâmbătă, 20 ianuarie, 2018, 14:21, Telford, U.K

România e un aparat represiv. Cei care înțeleg asta o părăsesc definitiv, cei care nu, muncesc în străinătate și se întorc să fie spoliați financiar și chinuiți până la sfârșitul vieții.

            Ca să trăiești oarecum mai bine, trebuie să-ți faci rost de-o funcție, oricât de mică și oriunde, dar „la stat”: SRI, poliție, gardă financiară, justiție, finanțe publice, etc. Nu se exclud sistemul de sănătate, preoția sau altele. Opresiunea începută de comunism a fost dusă mai departe de nemernicii post-89. „Aleșii” ăia nu s-au priceput la nimic. Poate era mai bine să fie alese vedete porno ca Cicciolina, într-o țară, sau actori de succes ca Arnold Schwartzeneger în alta – decât să se ocupe locurile de conducere cu indivizi nepricepuți în orice.

            Nu mai puteam face nimic acolo, accidentul vascular m-a tras pe linie moartă. Până și poezia a devenit un teritoriu plin de imprecații și expresii vulgare. Mi s-a luat țara, mi-a rămas doar limba română, din curajul de odinioară nu mai păstrez nimic, sunt bătrân și bolnav, unde e cel care-a plecat să-l împuște pe Iliescu? îmi vine să strig. Nu-mi fac iluzii că scrierile mele vor face furori curând. Istoria se scrie de învingători, nu de bătrâni și bolnavi ca mine. De Nicolae Manolescu, de Alex Ștefănescu și alții – cel puțin cea literară.

            Ninge cu fulgi mari, ceața e tot mai aproape. Am stat afară și, cu o pătură pe picioare, am băut două beri; deasupra mea – o umbrelă. Cu șapca asta seamăn tot mai mult cu Petre Țuțea. În România se anunță ger de minus 90 de grade și gazul iar a fost scumpit.

Duminică, 21 ianuarie, 2018, 12:51, Telford, U.K

 Am primit un banc pe care nu pot să nu-l pomenesc aici:

            Măria şi Ildiko, la examen.

            - Mărie, cum se scrie corect, piept sau pept?

            - Nu ştiu, Ildi, scrie şi tu ţâţe.

            Scrie Ildiko, se uită nedumerită la foaie, se uită la Măria.

            - Mărie, zici tu că e corect aşa: în ţâţele mele bate o inimă de român?

            Oare pot fi acuzat de șovinism? Pe vremea lui Ceaușescu nu mi-aș fi făcut griji, că atunci eram „pretini” cu „națiunile conlocuitoare” dar azi s-a cam stricat treaba.

            E o lapoviță și-un vânt ce mi-a tăiat elanul de-a fuma, pot fi doctorii fericiți; și-așa am fumat puțin în ultimele zile și-am completat un formular în care am scris că beau patru beri pe săptămână. O să trăiesc mai mult.

Luni, 22 ianuarie, 2018, 06:34, Dublin

benefic banc! râd. cine să nu râdă la așa banc? după o săptămână de furtuni, azi e pace. se anunță o zi cu nori și soare. irlandezii sunt adormiți lunea, dar tot fericiți. lunea e ca vinerea, zi scurtă. mi se pare normal.

niciodată nu am ținut minte bancuri. 

mă tot gândesc la „Adam și Eva” a lui Rebreanu. am citit cartea de două ori. am căutat o scăpare a autorului, nu știu de ce fel de gen, dar mi-a plăcut să încerc a înțelege de unde i-a venit ideea să scrie cartea. cred că ar mai fi scris. eu așa aș fi făcut. cred că puțini sunt mulțumiți după lecturarea unei cărți. vrem un alt final, ba acțiunea am face-o mai strânsă, mai șocantă ori mai liniștită. suntem corespondenții modificărilor genetice.

Vineri, 26 ianuarie, 2018, 13:44, Telford, U.K

De ce au mai murit tinerii în România lui 89, ca să vină părinții lor iar și să propună ori să accepte pumnul în gură? Căci iată:

            „Stimați colaboratori și cititori ai Revistei ZEIT,

            Datorită noilor modificări aduse la Codul Fiscal, dar și a celor cu privire la informația electronică, fără să se facă diferența între societățile comerciale și cele cu profil cultural, sunt nevoit să-i pun punct Revistei ZEIT în actuala formă.”

            Șleahta care conduce trebuie întreținută, așa că toată lumea trebuie să scoată banii. Credeam că internetul e gratis; este, dar dacă îl folosești, trebuie să dai mafiei dreptul. La polul opus, basarabenii vor să facă parte iar din România:

            „Acum am putea spune despre Basarabia așa cum spunea Gorbaciov: „Protzess poshol (Procesul a demarat)”.

În Anul Centenarului Unirii în Basarabia a demarat parada Re-unirilor. Primii au dat tonul cei din Nordul Basarabiei (considerat de regulă roșu) - bravii, adevărați români din c. Parcova (s. Parcova și Fântâna Albă). Pe 23 ianuarie 2018 printr-o declarație semnată de primar și consilieri, autoritățile de aici, în frunte cu primarul Marcel Snegur, decid să se unească cu Țara-Mamă, România. La o zi, pe 24 ianuarie 2018, chiar în ziua micii Uniri de la 1859, i-a urmat sudul Basarabiei - consilierii locali din s. Feștelita, r-nul Ștefan Vodă, condusă de primarul Nicolae Tudoreanu. Bravo lor!!! Tot pe 24 ianuarie 2018 și centrul Basarabiei s-a alăturat fluxului Unirii. Bravii consilieri din s. Bardar, r-nul Ialoveni, au votat și ei Re-unirea cu Țara mamă.

            Este simptomatic faptul că același proces a avut loc cu 100 de ani în urmă în mai multe sate din Basarabia, inclusiv în Bardar-Costești. ”

            Așa se face? Se schimbă zbirul care ia dările? Aș vrea să văd moacele hoților dacă această revenire chiar se va petrece. 

Sâmbătă, 27 ianuarie, 2018, 09:28, Dublin

mi-a venit în cap o chestie ca o amintire: am auzit cândva vorba asta: dacă aveam atunci mintea de acum. adică ce făceai tu ca om, dacă aveai mintea de acum, atunci? uite la politică, că asta macină pe toți și asta din pricină că e cum e, adică aiurea. adică tu făceai lucruri mai bune atunci, dacă aveai mintea de acum? păi la ce-ți trebuiește minte dacă n-ai putere? apoi îți trebuie și posibilitate, niște bani, influență. apoi dacă ai toate aste îți mai trebuie și minte. asta cu mintea nu merge la actuala putere politică din România. proștii, fiind odihniți și mulți, au ajuns la putere. au avut posibilitate, bani, sprijin. restul poporului privește și vorbește. ajută asta la ceva? văd că nu. mascarada merge înainte. circul își extinde corturile pe spinările intelectualilor. e culmea: un intelectual învins de prostie. probabil că trebuie ceva mai mult pentru a tăia tentacule murdare. sânge rece? mintea de dinainte, în urma deciziilor pe care le-ai luat cândva, ar fi rezolvat ciuma de acum? cred că lucrurile, când se întâmplă, au un motiv de încercare a răbdărilor. cred că totuși miza e prea mare.

Sâmbătă, 03 februarie, 2018, 07:21, Telford, U.K

Fiica noastră și-a luat un aparat care vorbește. E mic și rotund și „piscuiește”  în engleză. I-a pus nume Alexa. De câte ori dau de el, nu uit să-i spun să scoată horinca. La început a zis că nu înțelege, dar învață. Apoi nu mi-a mai răspuns. Dar se poate pune cineva cu insistența românului? Acum zice, invariabil, că nu știe ce-i horinca. L-am întrebat odată: „You drink horinca?” și mi-a răspuns că nu poate, că n-are cu ce. În sfârșit un răspuns logic la întrebările mele în română. Într-o zi i-am spus „Alexa, play țâgăneișăn music” și a pus „Lacul lebedelor”, căci țiganii noștri și lebedele din Viena au o istorie comună. „Lasă femeia-n pace”, spune Mădălina. Dacă și aparatul ăla e femeie... Bine că aprinde și stinge becul la comandă vocală.

            Citesc:

            „La Capşa, Eminescu este abordat de Grigore Ventura. Aici, conform declaraţiilor lui Ventura, Eminescu ar fi început să ţină un discurs „politico-socialo-naţional” înfierbântat, ar fi scos un pistol, ar fi ameninţat-o pe soţia patronului şi ar fi strigat „la toate aceste nu-i decât un leac. Să îl împuşc pe rege!”. Semne clare de nebunie!”

            Mai cunosc pe cineva care a vrut să-l împuște pe Ion Iliescu.

Luni, 05 februarie, 2018, 09:34, Dublin

Nebunia e o formă a lucidității atunci când ceilalți sunt amorțiți. Nu de frig, nici de la vreo operație estetică, nici de oboseală, ci de la lipsa bunului simț. Cei care au vrut să împuște ceva sau pe cineva sunt, în felul lor, trecuți dincolo de barieră. Au dat de ea și-au vrut să o ridice. De barieră zic. Noi, ăștia de nu am avut această tentație, înseamnă că n-am avut unealta. Pistolul. Mitraliera. Tunul. Cu ce să tragi? Cu praștia? 

Salutări Alexei! Văd că ai o prietenă. E bine că o înveți chestiuni mioritice, că poate intră informația în sistem și auzi prin Anglia poeziile tale legate de horincă și alte cele :)

Monșer, am o teorie nouă în ceea ce privește evoluția omului. Stai să-ți zic: de vreo săptămână, dacă nu chiar două, am o poftă, sete și curiozitate, de a vedea, revedea, viziona, citi, filme foarte, foarte vechi. Și am văzut. Am constatat că, de fapt, omenirea nu a evaluat, ci a continuat cu aceleași năravuri încă din vremea Babilonului. Ura, bunătatea, credința într-un zeu sau mai mulți, crima, hoția, suspiciunea, complotul, au fost încă din î.Ch. Cum zice lumea că a evoluat? A, că au făcut medicamente, arme nucleare, că au creat bazaconii genetice să ne prostească și mai mult? E adevărat, dar nu i-aș zice dezvoltare, că io p-asta o văd ca pe ceva mult și bun, ci i-aș zice regres. Ce, lumea a evoluat că a învățat să-și bage silicoane peste tot? Că se fac operații de schimbare de sex? Că se încalță cu șoșoni pe care scrie un nume și-i zice „de firmă”? Că-și construiesc viloaie și după aia dacă nu mor intră-n pușcărie, sau dacă nu-i nici una din astea două înseamnă că suferă-n tăcere de singurătate și de boală? Asta e, monșer, evoluția e un mare sictir. O minciună gogonată. Ce a fost creat a devenit nemurire. 

Marți, 20 februarie, 2018, 11:56, Telford, U.K

Zile cu ploaie și vânt, uneori cu zăpadă.  Am rezistat eroic, n-am lăsat berea, cafeaua și țigările și-apoi țup! la Manchester la doctor.

            Fiul nostru a plecat în România să-și repare nu știu ce la dinți și-a venit de-acolo cu mireasă. Numai să nu se plictisească: ea are 18 ani, el - 21. Iar în Anglia nu prea ai ce face, ți se dau de toate, numai să stai cuminte pe locul tău - un climat ideal pentru plictiseală.

            I-am spus aparatului Alexa „Fuck off”, cum ai zis, și s-a oprit de tot. Mădălina a zis că așa reacționează la înjurături, dar de unde să știu că-i înjurătură? N-am înjurat niciodată așa, nici nu sună bine.

            Am făcut un drum lung cu mașina, Gabriella s-a obișnuit să conducă invers, deci pot fuma și bea cafea o dată pe săptămână și-n mașină, în ciuda tatălui ei care mereu are de comentat împotriva țigărilor. Poate-i facem poftă.

            Guvernul român a mai pus un bir, acum pentru cei ce lucrează în străinătate. De aia te-au luat finanțele naționale la purecat dacă ai aur și pământ, ca să ți le poată naționaliza mai ușor, că poate asta au de gând. Și-apoi închid granițele și gata. Mai lipsește Ceaușescu.

            Mă tot laud că-s scriitor dar nici măcar la jurnalul ăsta n-am scris de două-trei săptămâni; trebuie remarcat, totuși, că mai am vreo 10 pagini și-am terminat „Croancele” - roman. Că poezie... Corectez cărți pentru editură dar obosesc repede, pe la orele 12.00-13.00 simt epuizarea. Mă consolez: așa-i cu pacienții, pacienții pacientează.

Miercuri, 21 februarie, 2018, 12:12, Dublin

se face că te uiți înapoi și-ți dai seama că și tu ai făcut ce nu se făcea. adică puteai să fii mai puternic, puteai să ridici tonul, puteai să dai replici dure, puteai să iei atitudine și nu puteai să gândești la faptul că într-o zi vei pleca din țară, că vei pleca trist, dar justificat. nu te gândeai că ajungi să spui că pe un alt pământ, în altă țară o să fii mai liniștit decât în plaiul tău mioritic, plai care te-a dezamăgit, rănit, lovit, care nu a auzit atunci când i-ai vorbit, care te-a certat atunci când ai spus ce te doare, care și-a întors spatele atunci când ai căzut bolnav. nimeni nu a venit la tine nechemat să te întrebe de ce plângi sau de ce ești acolo jos. au trecut mai departe, au trecut în fuga lor spre hoție și minciună împingându-te cu piciorul lor grăbit în cel mai apropiat șanț. și acum dacă ai plecat, stai și cugeți la liniștea care te înconjoară. cei de-acasă nu te-au uitat. nu. te caută și te scormonește cu întrebări; dacă ai carduri și câți bani ai strâns, dacă ai case, pământuri, aur, averi secrete ascunse-n bănci din Elveția. de ce să stai liniștit? de ce să nu fii hărțuit, tras de mânecă, la o adică ei își spun în barba lor unsuroasă: să plătească dacă vor să rămână români, să plătească că au plecat din calea măciucilor noastre. lasă că-i jupuim de vii, mama lor de diasporeni, de trădători de țară, că au bani. au. dar ei muncesc și plătesc taxe și impozite în țara care le oferă loc de muncă, fără să-i întrebe ce vârstă au sau câți copii au acasă.

se face că-ți vine să te lași în genunchi și să-l întrebi pe Dumnezeu „de ce nu se termină chinul ăsta”? dar nu-l întrebi pentru că preferi să te faci una cu liniștea neimpozabilă în care ai ales să fii. să fii un om simplu și concret, un om care nu este judecat că există sau că a venit să trăiască printre ei. 

se face că ceea ce ai făcut se numește alegere. este una sigură și nederanjantă.   

p.s. m-a certat Daria că te-am învățat să zici „fuck off” :) și eu care voiam să te mai învăț una, dar sunt cuminte azi și tac.

Luni, 12 martie, 2018, 11:49, Telford, U.K

Cele mai de notat evenimente din ultima vreme: întâi, un drum lung cu mașina; un soare uriaș, nefiresc, în oglinzi. Apoi sărbătorirea a două zile de naștere - prilej de-a mă trata cu bere, că de aia-s pacient!

            Și-apoi a căzut zăpada, s-a instalat frigul, într-o zi am fumat, ca niciodată, numai 8 țigări! O tipă din România a scris ceva antologic: „Noaptea când mi-adormi pe mână/ Nu mă mișc, sunt ca o stână (...)”. Un alt versificator nu se lasă: „Acoperișul ne e cerul de la daci,/ Sub soare cu răsărit, la Nistru,/ Pe-altar de credință, perpetuu,/ Și raze vânate de vârcolaci.” Vreme friguroasă, ce mai!

            I-am spus aparatului Alexa: „I like you” și a zis că-i foarte bine. I-am spus că-s un foarte mare scriitor și-a zis că nu-i sigură.

            Perioada înfrigurării s-a încheiat, după o vreme. Am trecut în luna martie, am putut iar să stau afară la bere și țigări. Acuma plouă și Gabriella nu-i acasă, să monteze „cușca” (adică să sprijinească o umbrelă mare de masă astfel încât să pot fuma în condiții optime).

            Zicea Caragiale: „Emblema societății va fi un român verde zdrobind falnic cu călcâiul său șearpele străinismului, care scrâșnește și țipă.” Mai nou, în România a apărut Partidul Neamul Românesc, fixat pe zdrobirea „șearpelui”, așa că ai grijă dacă-ți vine să mai mergi la români.

            Aici, ploaia asta te face să te lași de fumat. Și de bere. Îmi amintesc: pentru a participa la Zilele Revistei „Tribuna”, șeful acesteia mi-a cumpărat 24 de cutii de bere „Timișoreana” - numai așa m-a putut ademeni la Cluj. Ce- chestia asta - să te lupți cu glicemia, tensiunea, colesterolul? Unii preferă mesele pline cu sticle de băutură, nu alea umplute până la refuz de mâncăruri alese! Mă revolt! Mă duc să fumez!

Luni, 12 martie, 2018, 12:34, Dublin

revoltă-te, dar cu măsură, monșer! cu ploaia e o șmecherie: n-o băga în seamă, că oricum vine și-și face treaba. te înveți cu ea și-ajungi să nu o mai observi. ploile din Irlanda sunt insistente și pentru asta s-au apucat irlandezii de cântat, jucat, băut și alte cele. nu-i cuprinde tristețea și nici nu-i vezi surprinși, că dacă tot vine ceva ce nu-i nici bun, dar nici rău, se ia ca atare, se ignoră și se vede de viață mai cu multă poftă și considerație. asta am înțeles io acilea.

când a fost „bestia din est” cu furtuna Emma în Irlanda, societatea a căzut, la datorie, în fața șemineului. care a avut, cine nu a dispus de șemineu, a stat și-a privit din casă, balconul cum se umple de zăpadă, mușcatele rămase, din păcate afară, acoperite aproape pe de-a-ntregul. trei zile de ninsoare. trei zile de privit lung la omătul viscolit și la liniștea care părea anormală, liniște albă și rece. am pus în geam tot felul de haine. se mișca perdeaua de un curent care pătrundea în dormitor de parcă jumate de geam era spart. de obicei noi nu dăm drumul la calorifer toată iarna. astea trei zile, am mers caloriferul și ziua. degeaba. bestia parcă pătrunsese în dormitor.

în ziua de vineri, când încă-i mai trăgea la măsele Emma cu bestia, unii, plictisiți de șemineu, au ieșit cu schiurile. toate magazinele au fost închise. acum nu mai știu dacă 3 zile, dar două cu siguranță. rămăseseră goale oricum. irlandezii s-au alimentat cu produsele alimentare încă de luni, deși bestia se anunțase că vine de miercuri. miercuri se vindea doar 3 pâini de persoană. cine voia mai mult adică, nouă ne ajungeau și 2 pâini, mai trăgeam o mămăligă, ori o turtă, lipie, pâine. după priceperea gospodinei, că deh, românii-s pricepuți, răbdători și învățați cu năpastele iernilor grele din România. apăi nu ne speriasem noi de așa ceva. după ce credeam că viața a revenit la normalitate, adică după vreo 5 zile de la începerea activităților, deschiderea magazinelor și a serviciilor, am mers să cumpăr o pâine. abia am găsit una. rafturile de legume și fructe erau încă goale. hm, asta e! luăm ce găsim, ce atâta văicăreală. musai tre să-i învețe cineva reguli de supraviețuire, că nu se poate să dărâmi un Lidl și să spargi un Centra, fără nicio jenă, pe motiv că-ți trebuia urjent ceva de băut ori de halit. așa au făcut. a trecut și asta. toate trec. munții de zăpadă s-au dus, adică nu chiar toți, că iată după 2 sau 3 săptămâni, am uitat chiar exact când a fost Emma, încă mai sunt, semeți și mândri, dar negri de la noroiul pasat de mașini. 

stai să nu uit să-ți spun cum fumam pe balcon în timpul furtunii ăsteia: deci, trăgeam geaca pe mine, gluga-n cap, mânuși, cizmele lui Viorel (asta ptr că îmi încăpeau picioarele cu șosete groase), pentru că pe balcon era zăpadă mare și, accesoriu important, fărașul. da, da, fărașul. asta este o bună metodă de fumat pe timp de furtună mare, că pân să ajung eu la această metodă, apăi nu apucam să trag din țigară decât două fumuri și rămâneam fără, așa de tare le trăgea Emma, frate. ei bine, am luat fărașul pe care-l țineam strategic în dreptul țigării (adică un fel de palmare) și-l duceam la gură o dată cu țigara. no, așa am izbutit. greu, monșer, greu.

Marți, 13 martie, 2018, 12:17, Telford, U.K

Războiul continuă: nimic sărat, nimic dulce, nimic prăjit. Atunci, bere. Și 1,5 litri/ zi. Azi e însorit, dar trebuie mers iar la doctor - abia apoi distracția.

            Urc scările și le cobor mai ușor dar mersul tot dezlânat a rămas. Bine că se face primăvară, că Gabriella vrea să mergem zilnic până-n capătul străzii.

            Ideea-i așa: doi ani de zile am scos sufletul din mine făcând exerciții fizice și ajunsesem să umblu chiar bine și pe distanțe mari (cu Pope am fost până la un spațiu verde mare din apropierea casei lui, aproape de neconceput în împrejurimile Londrei) dar apoi am ajuns iar la spital. No, ia totul de la-nceput! Poate alții asta ar face, că n-au altă ocupație, însă eu nu mai am chef de scos sufletul din mine; mai bine aflu de pe internet de câte boli mă salvează ce-mi este interzis. Azi am aflat noutăți despre cafea: Cunoşti vreun leac care poate reduce riscul îmbolnăvirii de diabet, Parkinson sau cancer de colon? Care îţi poate îmbunătăţi starea de spirit şi, în acelaşi timp îţi poate trata durerile de cap? Care să-ţi protejeze dinţii şi să te ajute să slăbeşti? Ce-ai zice de o cană de cafea? Pun pariu că nu te-ai gândit niciodată la cafea ca la un elixir de sănătate. Ba, mai mult, pariez că de nenumărate ori ţi-a trecut prin minte să te laşi de acest „viciu” (...). Ultimele cercetări arată că băutura noastră favorită ne protejează de o mulţime de boli (dintre care vreo 10 letale)”.

Marți, 13 martie, 2018, 13:39, Dublin

aaa, cafeaua-i bună, Dăncușule! cine ți-o zis să nu bei cafea? ăla-i dușmanul tău. 

da de ce ți-o perit cheful de scos sufletul din tine? dacă nu-l pui tu la antrenament cin să-l pună? io zic să-l antrenezi singur, că dacă află Dragnea mi-e că bagă o lege de scos suflete cu ranga, nu că n-ar avea și astfel de legi, dar îs mai cu perdea. 

auzi, dar de ce atâtea nimicuri? și-apoi ce-a mai rămas de mâncat dacă nu-i voie nica? aer? a, am înțeles, o rămas berea. trăiască berea! 

Miercuri, 14 martie, 2018, 13:10, Telford, U.K

Bate un vânt rece, neprielnic fumatului și asta acum, când am descoperit că: „Fumatul scade riscul de apariţie a obezităţii, reduce riscul intervenţiilor la genunchi, reduce riscul apariţiei bolii Parkinson, reduce riscul de moarte după câteva atacuri de cord, măreşte eficienţa medicamentelor destinate cardiacilor, îi ajută pe cei cu tulburări circulatorii”.  

            Aseară am băut trei beri, după ce am fost să mă înscriu la medic în Telford. Azi am citit:„(…) spirtoasele, dacă sunt consumate moderat (21 de paharele pe lună la bărbați și 14 pe lună la femei) pot duce la reducerea riscului de afecțiuni coronariene.

Alte studii arată că alcoolul ajută și în alte afecțiuni, precum demența sau demineralizarea osoasă”.

            De la o anumită vârstă numai de interdicții ai parte: mai bine ar fi ca omul să moară la momentul potrivit, fără a se încăpățâna să repare ceva ce oricum se degradează constant. Dar poate că anotimpurile merită privite și cu ochi mai maturi.

            Îmi aduc aminte că mă întorceam cu Gabriella de undeva și ne-am oprit la un restaurant cu specific pescăresc să mănânce (condusese patru sau șase ore). Restaurantul era lângă un lac străjuit de un deal împădurit. Parcă era un tablou totul, căci era toamnă și copacii erau multicolori. Mi-am luat o bere și m-am așezat pe o bancă. Se auzea sfârâitul peștelui, preparat pe un grătar din apropiere. Liniștitor, după atâta zbucium. Ce-aș fi vrut mai mult? Astfel de desfătări ale ochiului nu trebuie să dureze mult, că devin toxice.

Miercuri, 14 martie, 2018, 13:28, Dublin

după cum le zici tu, Dăncușule, pare că tot ce-i interzis face bine. nu-s de acord cu băutul de spirtoase, adică vezi tu de ce bărbații să bea mai multe păhărele decât femeile? asta-i teorie comunistă, care nu-i valabilă prin Anglia ta și nici atât prin Irlanda. sunt sigură că femeile bat la pahare pe siri. 

de la o anumită vârstă, așa cum zici și tu, numa ochii ți se fac cât cepele la câte trebe să renunți. am observat că eu, ca fumătoare, nu răcesc așa cum răcesc nefumătorii. iată că merge și invers, zic. aia cu demența, nu-i bai, că-s destui demenți fără să studieze fenomenul interdicției și prin urmare sunt sănătoși din punct de vedere alimentar, cred medicii, dar sunt aiurea la cap. și pe urmă ce să mai repari când însăși teoria e bolnavă? 

dacă ne-am retrage așa ușor către o zonă nepopulată, unde să trăiești acolo singurel, cu două-trei găini, două-trei răți, o capră, o vacă, o pisică și un câine, ai duce-o pașnic fără boli și grija doctorilor. asta vreau io. și Viorelu tot asta vrea. apăi nu-i musai să avem și curent, nici atâta telefoane sau laptopuri, că om face focul cu lemne, iar mâncarea o să fie și mai gustoasă dacă e gătită pe o sobică mică cu plită. așa făcea mamaia mea și tare bună mai era. și ea nu știa de tensiune, nici de tembelism sau îngroșarea sângelui. îi trăgea câte un păhărel de țuică înainte de masă, făcea cu ochiul, nu că ar fi vrut neapărat, dar era un tic al ei pe care-l descoperisem că-l are după păhărelul ăla cu țuică. și mamaia a trăit destul de mult. a murit de bătrânețe. nu a fost niciodată la spital. dacă o durea ceva făcea niscaiva ierburi și le dădea pe la locul pricinos. îmi aduc aminte că mă durea urechea și ea a făcut un con dintr-un ziar și a băgat vârful conului în urechea mea, i-a dat foc și ardea ușor ieșind fum din ureche de parcă eram tren. auzeam sfârâitul ziarului și mamaia zicea că e curentul care iese din cap. așa o fi fost că după aia îmi trecea urechea. apoi, dacă mă durea o măsea, rupea din aloiul pe care-l avea în geam și mi-l băga la măseaua care mă durea. trecea. făcea ea multe doftoriceli numa că le-am cam uitat. păcat. erau bune acum. ce, astea-s vremuri de doctori? nu vezi ce-i afară?

Joi, 15 martie, 2018, 12:28, Telford, U.K

Plouă. După ce s-a pensionat, românului i s-a „produs declicul” și scrie:

            „Mai marii fac totul pe tăcut,

Ne mint frumos, la început,

Țeapă luăm neîntrerupt,

Ce-am făcut?

Ce-am făcut,

Nația, n-are cât vrea avut,

Alții, însă, joacă barbut,

Unii, doar cântă la flaut!

Ce-am făcut?

Ce-am făcut,

Cu banii noștri ce-au avut?

Vorbe zboară pân’ la Prut,

Atât au putut, atât s-au priceput.”

Păsările nu mai cântă, nici un pescăruș nu mai apare, nici o cioară. Numai hulpoiului meu i se văd ochii dintre copaci. Sora Gabriellei mi-a montat umbrela, că a trebuit să fumez, să depășesc cumva senzația de nostalgie. Românul s-a născut poet!

Joi, 15 martie, 2018, 13:04, Dublin

în Dublin nu plouă acum, dar peste 5 minute s-ar putea să toarne. știai că aici există zile cu toate anotimpurile desfășurate chiar și-n 5-6 ore? oh, da, ziua aia-mi place fantastic de mult. cum nu, să vezi că ai vară cam 10 minute, hai 30 minute, apoi îți vine cu toamnă și plouă, nori, vijelie, apoi dă cu ploaie de vară: plouă cu bulbuci, cu soare, fără vânt, după asta urmează primăvara și toamna, că aici îi cam la fel 3 anotimpuri, de-altfel nu poți numi vară - adică 3 luni, serios? - o zi în care ai cam 18 grade și nici alea nu rezistă mai mult de 5 ore, deodată se întunecă, vine un aer rece și bum, îi trage cu ninsoare. uneori cu lapoviță. apoi iar cu ninsoare. ei bine, ziua asta e super ok.

despre autorii tăi, după cum observ în poezia amintită mai sus de tine, ce pot să spun? numa te întreb, tre să și spun ceva? nu prea am cuvinte pentru genul ăsta de...scrieri, că numa poezie nu-i. oh, știu, mi-l voi face dușman pe viață, dar ce, spun adevărul, o, știu, nu se mai poartă fesul ăsta, adică spusul de adevăr. nu știu de ce, Dăncușule, se supără lumea așa de teribil atunci când le spui verde-n față, adevărul. io cred că s-au învățat cu minciunele roz. cum vor să devină mai buni, sau măcar acolo pe o linie demnă, dacă aștepți numa laude și nu e dispus să asculte un sfat, că imediat îți zice „știu” sau „așa vreau eu” sau....gata că e prea mare gălăgia pentru, de fapt, nimic. 

Vineri, 16 martie, 2018, 08:20, Telford, U.K

Iar plouă, dealurile din apropiere au dispărut în ceață. În astfel de zile ar trebui să stau la băut, nu să am de furcă cu medicina, dar vine poetul român și zice:

„Terra, gătită de invazii planetare,

Și de războaie de lungă durată,

Mai are genii și minți creatoare,

Să apere hotare, drept răsplată.”

Sau:

„Vremuri între gratii mizere,

La stuf, împușcate în durere,

Între ziduri ridicate cu știință,

Au nimicit inși în neputință.”

            Cheful de băut îmi piere, încep să-l înțeleg pe Alex Ștefănescu, noua mea viață e fără satisfacții, nu pot fi mulțumit că din punct de vedere material toate-s bune. Sunt obișnuit să lupt pentru fiecare bucată de pâine, arealul static de-acum nu-mi e pe potrivă.

Dar plouă, ce să facă?

Vineri, 16 martie, 2018, 16:17, Dublin

​bag de seamă că te-ai axat pe „genii”. putea să fie și mai rău, dar nu înțeleg de ce îi înțelegi. eu nu. 

ploaia aduce muză la scriitori. zic să o chemi din ceața aia, că sigur se ascunde.

asta cu „noua mea viață” că e cum e, și-o face tot omul cu mânuța lui. fă-te propriul vrăjitor și toarnă-ți o viață așa cum vrei, și sunt sigură că la ce suflet bun și mare ai tu, viața asta a ta nu poate să fie decât super de treabă.

mai ies la o țigară că-i trecut de ora 4 și imediat trebuie să ies în lume. vii?​

Luni, 26 martie, 2018, 13:16, Telford, U.K

Ieri a fost prima zi de când am venit aici în care mi-am dat jos șapca a la Petre Țuțea și geaca cea neagră. N-am mai scris de mai bine de-o săptămână, s-ar putea crede că am murit, de n-ar fi facebook-ul. Am terminat romanul „Croancele”, m-am și sărbătorit, am aflat și că peste 2000 de români au cerut azil politic în Canada. „Croancele” e prima expresie închegată, după accidentul vascular.

            Într-o zi văzduhul s-a limpezit și-a început să ningă. Ger, nori, frig, ploaie. Am băut bere pe ploaie, îmi plăcea sunetul stropilor pe acoperișul „cuștii”, adică pe umbrelă. Acum e cald, mă holbez dimineața la tufa de camelie care înflorește (prima dată două flori, apoi trei și azi cinci) și aștept păsările care nu se tem să se apropie, robinhuzii.

            Englezii lucrează toată săptămâna iar sâmbăta și duminica merg la market-uri sau la cluburi (nu știu de ce le zic așa, în România li se spun baruri). Alea-s zile de stricat banii pe care-i câștigă. Și le merge bine. Unde lucrează englezi - e liniște și conștiinciozitate; unde lucrează români, e plin de înjurături. Negrii sunt civilizați, arabii - obraznici, de parcă totul li s-ar cuveni și-și învață și progeniturile să fie așa.

            Am reușit să merg până-n capătul grădinii și înapoi, vreo 40 de metri dus-întors. Mi se pare o mare izbândă căci nu m-am sprijinit de nimeni.

            Am făcut poze pentru cartea asta: sticle de bere, după ideea ta. „Stela Artois” e periculoasă pentru glicemie, Gabriella o să ia de-acum „Beck’s”.

            Să spun că mi-e dor de România? Nu m-am simțit niciodată aparținând unei patrii, așa s-a nimerit, „și dăi și luptă” până de curând, dar mi-a atras atenția un articol recent: „Dragnea anunţă intenţia de înfiinţare a unei comisii pentru legile privind securitatea naţională”; Dragnea ăsta, pe care-l urăște tot omul cu cap, chiar vrea să închidă granițele - să-ți ia aurul și pământul și să te oblige să plătești taxa de roman; să aibă fonduri „pentru propășirea neamului românesc”. Iar basarabenii vor înapoi!

Marți, 27 martie, 2018, 09:44, Telford, U.K

S-au pornit o ploaie și-un vânt rece încât dintr-o tufă oarecum mai protectoare, hulpele meu doar m-a salutat, și numai din ochi. Tema evoluționism-creaționism discutată ieri m-a făcut să spun că oamenii de știință n-au prins hulpoiul. Nici Dumnezeu. În fond, la ce le-ar trebui? Că numai mie-mi prinde bine.

            Vecinul englez s-a apucat de construit. Cred că-și face buncăr, să-și ascundă aurul, că așa s-au învățat oamenii.

            Mă așteaptă o altă înfățișare la doctor, alt doctor pentru altă boală.mă simt ruinat. Păstrează-ți tonusul! Cu bere sau fără? aș întreba. Și-n sălile de așteptare sunt mulți, parcă toți oamenii-s bolnavi.

            „România a decis EXPULZAREA unui diplomat  rus/ Alte 13 state membre UE obligă oficiali ai Rusiei să părăsească ţara. Reacţii în lanţ după atacul neurotoxic din Marea Britanie”, zice Mediafax. Ce atac neurotoxic? Nu știu nimic. Încă-s viu și imediat o să-ți scriu un mesaj referitor la mersul la fumat că se face ora 10.00. Lumea se zguduie zilnic și e tot mai rău pentru om și nouă ne arde de fumat; dar cel puțin nu ne pieptănăm, ca proverbiala babă.

Miercuri, 28 martie, 2018, 13:33, Telford, U.K

E neobișnuit ca robinhuzii, păsările acestea mici asemănătoare vrăbiilor să se apropie atât de mult. Vulpea nu se apropie.

            Ieri am aflat că am diabet, chestie ce nu mă afectează, nu mi-e nici mai bine, nici mai rău: pacient până la moarte!

            Corectez cartea unui tip de peste 80 de ani. Nu-i convine că n-a putut face mai mult în viață, că securitatea, comunismul... N-ar trebui să uităm, dar o facem. Cineva m-a întrebat dacă era mai bine înainte, pe vremea lui Ceaușescu; am răspuns „Nu”, dar acela a rămas neîncrezător. Dacă nu pătimești tu, nu-l crezi pe altul.

            Citesc: „Banii i-au luat minţile unui bărbat din New Delhi. Acesta a recurs la o miză extremă pentru a-şi satisface dependenţa de jocurile de noroc, iar poliţia nu a mişcat un deget. Moshin, un cunoscut împătimit al jocurilor de noroc, şi-a pus la bătaie propria familie, în timpul unei partide contra unui bărbat pe nume Imran. După ce a pierdut, Imran a venit să îşi ridice premiul - soţia lui Moshin şi cei doi copii ai acestuia. Disperată, femeia a apelat la panchayat, un consiliu local, care a decis într-un final că Imran poate lua un singur copil. După ce a divorţat de Moshin, ea a apelat la poliţie pentru a-şi recupera copilul, însă aceştia au refuzat să înceapă o anchetă. Timp de doi ani, aceasta nu a obţinut niciun răspuns, şi abia de curând, după ce a completat o petiţie, autorităţile au pornit o investigaţie împotriva bărbatului, care momentan e dat dispărut”.

            Să mai zici ceva! Cu ce se ocupă alții în timp ce eu sunt bolnav!

Miercuri, 04 aprilie, 2018, 22:39, Dublin

nu am mai scris de multă vreme, iar acum mă faci să râd și mă îndemni la scris. cum vine aia „pacient până la moarte”? așa lozincă numai un președinte din clanul siamezilor din sensul giratoriu, sau cum e, că ați pus și voi o denumire la partid de ți se-ncurcă neuronii până-l pronunți pe tot titlul.

deja devenim legende, noi ăștia care am trăit comunismul, l-am avut pe Ceaușescu, apoi l-am împușcat și-am tot ales până s-a ales praful de tot și toate, până ce alții au fugit în străinătățuri. și când te gândești că până și eu gândeam că n-am să plec niciodată din țara mea. și-i judecam pe oamenii plecați, că na așa-i românu', și-i catalogam fără să știu și nici măcar să cercetez înainte de toate, economia sau politica europei. acum, întreb și eu așa degeaba, acum ce rost mai are să depănăm ce vrem să uităm, ori să ne gândim cum nu gândeam să plecăm din plaiul mioritic. iată că am plecat. iată că alta e situația noastră în poziția de „trădători de țară”, iată că motivele numa tu le cunoști și nu stai să ți le explici de parcă ai fi vinovat că n-ai mai avut loc de alții, că te-au mătrășit, că te-au huiduit atunci când ai ripostat, atunci când ai avut curajul să spui „nu e corect așa” ori „am greșit că am muncit prea mult”, atunci când ți s-a tăiat din salariu frecvent pe motiv că învățământul se află în groapă financiară și atunci facultatea, consiliul facultății a decis „să se taie salariul de merit” și ăla s-a tăiat. anul următor iar era facultatea în groapă financiară și cică tot din pricina mea. eu, eu eram aia care muncea și nopțile, dar vezi, nu era bine. facultatea era cu săgeata-n jos. iar groapa o făcusem eu. se mai tăia ceva. au tot tăiat, eu am tot muncit degeaba, că nimeni nu-ți zicea, cum se zice pe aici „good job”, că te luau toate bolile știute și neștiute. no, și-atunci te saturi. și zici ajunge. îți faci bagajul și pleci. ce crezi că ar vorbi cineva de bine pe la spatele tău? știu că nu. știu că sunt vise, aiureli.

iar tu te-ntrebi ce fac alții în timp ce tu ești pacient? of, ce n-aș da să nu aflu niciodată, pentru că știu: nimic n-ar face ceva bun spre binele tău. 

Vineri, 06 aprilie, 2018, 12:29, Telford, U.K

A fost rapid, am fost chemat cu patru minute înainte de ora fixată să dau sânge pentru analize. Acum, că știu ce am, la ce le-o fi trebuind atâtea analize? Răspuns: deh, Anglia...

            Întors acasă, am tras repede două beri sub un soare anemic, în rafale reci de vânt, cu țigări multe și fără păsări prin preajmă. Doar am dat sânge, nu? Ce glicemie, ce tensiune! Român verde cu două beri la bord! Pe vremea asta nici „goții” nu umblă la furat!, și-mi aduc aminte de „domnu’ Goția” de la Arhivele Statului din Sibiu, unde lucram, care a ținut o comunicare științifică la chiar sediul instituției și m-a rugat să trimit pe cineva de la ziarul la care colaboram să remarce evenimentul. A venit o fătucă, prietena redactorului șef adjunct și a doua zi, „domnu’ Goția” m-a întrebat, cu o moacă revoltată: „Ați văzut ce-a scris?”. Nu văzusem. Mi-a arătat ziarul: „Covrigeii de la Arhive” era titlul articolului, foarte scurt, de altfel - mai mult o știre. El se aștepta la un material istoric amplu, ca pe vremea împușcatului, dar ziarul era ceva gen „Evenimentul zilei” al lui Cristoiu, mai de senzații pentru prostime.

            România are alte ocupații, diferite de ale mele:  „Pachetul legislativ  "Pactul pentru Carte", semnat de toate partidele politice parlamentare. " Doar 2,8% dintre români citesc o carte pe lună" / Cele 10 măsuri propuse în proiect” - spune Mediafax și ceva ce mă bucură: „Academicianul Ioan-Aurel Pop este noul preşedinte al Academiei Române”. Excelent, l-am cunoscut. Oare o să-l primească pe Nicolae Manolescu în academie? Eugen Simion nu l-a primit și a fost dat afară din Uniunea Scriitorilor pe motiv de „neplată a cotizației”.

Joi, 10 mai, 2018, 12:08, Dublin

România are mereu ocupații diferite de ale vreunui creștin român. cifra aia de 2,8% nu o cred. nu m ai cred nicio statistică. 

ești român verde, zici? berile tale sunt verzi? dar ideile? dar urmele pașilor tăi? nopțile sunt verzi? tu crezi că există copaci gemeni? 

am început să nu mai suport cuvântul eveniment. sunt într-o oboseală cronică. sunt jos și vreau să dorm acel somn al neștiutului de unde până unde sau de ce și pentru cine. pur și simplu să stai să privești la apusul unui apus dintre doi sori. și să nu stai să gândești la efect, la cauză. să nu stai pe ghimpi. să nu.

Sâmbătă, 07 aprilie, 2018, 11:48, Telford, U.K

Citesc: „Românii au un mare talent să se uite în altă parte, prefăcându-se că nu văd ce e de văzut.” (Dumitru Țepeneag, în corespondența cu Livius Ciocârlie). Așa e, altfel s-ar fi mobilizat până acum și ar fi dat de pământ cu toți conducătorii de după 1989. Se poate spune, oricând, cu sfidare, că este vorba de votul democratic, de aia jigodiile stau liniștite, oricâte manifestări se fac împotrivă-le, dar eu nu cred, sunt de-acord cu Țepeneag.

            În altă ordine de idei, englezii sărbătoresc Paștele cu o săptămână înainte de români, așa că eu și Gabriella am fost cam singuri pe autostradă. Fiind sfârșit de săptămână, o să trec la bere deși plouă, deși scriitorul Liviu Antonesei îmi spune că și el are și i s-a recomandat să n-o mai bea. Informațiile pe care le iau prin Google se bat cap în cap, asfel că cel mai important cuvânt rămâne cel al doctorului. Personal, nu mi-a fst interzisă, dar s-ar putea, dacă aș spune.

            Viorel Ploeșteanu, de la volanul dubiței ce ne ducea la aroport, după ce înființasem partidul: „S-ar putea să facă Emanuel Pope pagină a partidului pe Facebook?”

            Eu, gânditor și preocupat: „S-ar putea”.

            Nici n-a ajuns avionul în România și pagina era făcută.

            Așa că mai bine nu dezvălui nimic că „s-ar putea”.

Sâmbătă, 07 aprilie, 2018, 13:29, Dublin

englezoii și irlandezii nu pun mare accent pe sărbătorile Paștelui, ci pe cele ale Crăciunului. nu știu cum e la tine, dar pe aici pregătirile de Crăciun încep de prin iulie, mai sigur din august. asta-i tot cu „s-ar putea” face orice numa să vrei.

aici e frumos azi. nu e vânt. nu e ploaie, dar nici soare. e călduț. e sâmbăta de dinaintea duminicii de Paști. îl aștept oarecum într-o oarecare stare pe care nu o pot defini. pregătiri am făcut ca orice român cuminte. nu mâncare de miel. de fapt nimic de mâncare. ne planificasem cu sete o evadare în sud, la un muzeu de mașini apoi într-o peninsulă. mâine urma să mergem la o prietenă în vizită, apoi spre seară să ne întoarcem în Dublin. așteptam cu sufletul la gură ieșirea asta, dar... de dimineață, când era ora trezirii, Daria a început să plângă. se simțea rău. de ieri dădea semne de boală. amețeli, stări de leșin, tuse, friguri. azi, mai rău. i-am spus lui Viorel să meargă cu Mihai. era păcat să rateze și ei. și au plecat. când pleacă Viorel, pentru o zi sau două, pentru o săptămână ori o lună, sunt atât de fără aripi. 

„s-ar putea” să depindă și de mentalitatea doctorului, ori „s-ar putea” ca berea din România să fie mai altfel decât berea englezească.

Miercuri, 18 aprilie, 2018, 13:20, Telford, U.K

A plouat mărunt o săptămână, n-a fost chip să mă ating de bere. După accidentul vascular viața mi s-a modificat drastic, tot ce-mi era în obicei fiind înlocuit cu deprinderi de „pacient”. Numai singurătatea n-a putut fi nicicum substituită, ba chiar s-a accentuat; îmi dau seama că n-am subiecte de discuție cu nimeni și tac, mă uit la filme și corectez texte literare de doi bani, că tot românu’ scrie cu sârg, mai ales pensionarii care, dacă nu scriu, își pierd vremea pe Facebook. Acolo, mârlănia politică a devenit mod de viață. Dar asta-i „acolo”, „la ei”. Îmi este tot mai incomod, totul devine deranjant, actuala stare de lucruri de pe Pământ mă plictisește. Comportamentul oamenilor mi se pare prea sec. Insignifiant. Banul dictează. Poți avea mintea oricât de mobilată intelectual, că nimeni nu pune preț pe tine.

            Și gata pentru azi. Ies la o țigară.

Joi, 19 aprilie, 2018, 10:36, Dublin

Mă mir că spui „  n-am subiecte de discuție cu nimeni și tac”. Jurnalul ăsta nu-i o idee? Nu-i el o formă de exprimare, chiar dacă a unui pacient, dar e. Te înțeleg când spui și chestia aia cu singurătatea accentuată. E condiția în care ajungi atunci când te stabilești în altă țară și asta ți-o poate confirma oricine, dar dacă ești conștient că o s-o ai, o poți stabiliza sau măcar o poți contra. cu accent pe a. 

pe mine m-a lovit migrena și de-aia nu am scris la jurnal. am supraviețuit și de data asta, apoi, ca după fiecare migrenă, sunt o altă fire. iubesc tot ce mișcă, chiar și ploaia aia măruntă de care zici. numa că azi e soare și cald. prima mea zi de după migrenă. ce pot să cer mai mult decât să spun „mulțumesc Doamne”?

vorbești de mârlănie? asta-i peste tot, iar comportamentul oamenilor a devenit instinct primar, de supraviețuire. 

mintea, monșer, o poți mobila clasic sau în pas cu moda. cred că noi suntem mai clasici așa, că ne zăbovim în loc de metafore și termeni de comparație, că noi la viteză amețim...ciudată lume, monșer.

mi-am făcut o cafea, iată după trei zile, și-s pornită să ies la tutun. no, vii?

Sâmbătă, 21 aprilie, 2018, 11:02, Telford, U.K

E o dimineaţă în care toate mi se par nişte poveşti de adormit copiii, inclusiv existenţa mea, formidabila mea prestaţie planetară.

Să punem mâna pe aproapele nostru, să-i furăm averea, femeia şi bogăţia sufletească, să-l hăituim, să-l prindem şi să terminăm cu el cât de repede se poate!, aceasta e filosofia pe care oamenii au fost învăţaţi să o pună în aplicare.

Mare păcat că oamenii dau Cezarului mai mult decât au. Violenţă, numai violenţă, cu asta s-a „civilizat” lumea. Aşa că „Nu-i corect!” încep să cârtească cei „tari în credinţă”, cei care deunăzi îşi expuneau cu mândrie zdrenţele de Iov. Unitatea de măsură a creştinului ar trebui să fie micimea sentimentelor, nu măreţia faptelor sale.

Să ne străduim să nu ne pierdem minţile, deci.

Joi, 10 mai, 2018, 12:02, Dublin

revin abia azi la jurnalul nostru. revin puțin obosită. puțin dezamăgită. de ce la acest mesaj? pentru că aici spui de „formidabila mea prestație planetară”. asta nu că mi-a dat de gândit la ceva anume, ci m-a atras, mai degrabă, existența cuiva într-un haos desăvârșit. în toată gălăgia asta lumească, fuga devine un preț. preț pe ceva, pe cineva. motivaționalul prețului fără preț marchează o mândrie națională. prestația ta este pentru tine importantă, este pentru alții plictisitoare, pentru alții de pe lângă alții este interesantă cam 5 minute, iar pentru unii e de-a dreptul fără valoare.

să nu ne pierdem mințile, zic. să nu ne pierdem haina de „tari în credință” și nici să lăsăm timpul răsucit în bucla unui vis străin, că mai presus de orice contează visul tău, maestre. mai presus de teorie contează să știi să pui în aplicare virtutea vieții. ce e aia? o îndemânare. aia de-a te include în existența ta. ai dreptate, să facem un efort să nu ne pierdem mințile, deci.

Luni, 23 aprilie, 2018, 10:48, Telford, U.K

„Bună ziua, dragi indivizi.

            Permiteți-mi să vă contactez în această zi.

            Căutați fonduri de sprijin? un împrumut pentru a începe proiectul? gata să plătească facturile?” – etc, etc. „Dragi indivizi”… N-am mai auzit niciodată o astfel de formulare.

            Pensionarul român scrie:

„La Interne e, e şi la Armată,

Ne mândrim cu ea, că e MILITARĂ,

POLIŢIA noastră la fel, devotată,

Ordinea veghează şi-i utilitară!”

            Și-acum altă năzbâtie pe care-am aflat-o de la Mediafax: „La o lună de la Congresul PSD în care Liviu Dragnea şi-a prezentat planurile pentru douăzeci de ani de acum încolo, Secretariatul General al Guvernului a iniţiat un proiect de lege prin care se înfiinţează o comisie condusă de şeful PSD, care să elaboreze într-un an Strategia „România 2040”. Odată adoptată, aceasta ar urma să fie introdusă obligatoriu în programul de guvernare al oricărui guvern ce va urma de acum încolo.” Liberalii din România spun că „Practic, cetăţenii nu vor mai avea niciun cuvânt de spus, în alegeri, în privinţa direcţiei pe care o urmează România, întrucât tot ceea ce va stabili „Comitetul lui Dragnea” devine obligatoriu pentru orice guvernare va veni ulterior”. Uite-așa se rămâne în istorie!

                N-au fost decât trei zile însorite și ceva pomi de la liziera  păduricii apropiate au înflorit, e totul alb în zona de unde hulpele mă studiază zilnic. Dimineața și seara păsările sunt impresionante, îmi aduc aminte de „Păsările piuie/ Mâțele se miuie”, versuri cu multiple conotații, cu încărcătură lirică de neignorat aplicată pe osatura unui sens cosmic etc, etc. Fac mișto de mine.

                Am văzut o emisiune TV în care scriitorul Liviu Antonesei a vorbit foarte entuziast de prezența mea în literatura română. Mă bucur că n-am fost uitat.

Joi, 10 mai, 2018, 12:17, Dublin

uite că se poate să atingi entuziasmul din depărtare. da, sunt și oameni. printre oameni. tiptil strategia proștilor dă roade. intelectualul privește cum se ung roțile. osul e mare. carul e mic. mai fură niște care de la norod și basta. orice guvernare are cetățenii ei. ai României sunt neschimbați. nivel, evoluție = nivel, evoluție (se deschide o liberă paranteză europeană cu dobândă de 99% ), piei de om, coate de pensionari, alegeri și gata. nebunie. paradox. ce lirism? guvernare să fie.

Luni, 28 aprilie, 2018, 11:16, Telford, U.K

M-am apucat, în România, de ordonat notele și notițele din niște caiete, sub forma unei cărți: „Dincoace de geam”. Grijulie, Gabriella a adus caietele acelea aici, așa că sunt silit să continui. Merge greu, că tastez numai cu mâna dreaptă, însă o parte era în calculator.

            Și-i enervant, că afară e rece și plouă mărunt nu pot fuma sau bea bere. Printre atâtea cazne generate de tot felul de restricții medicale, iată și ceva optimist: am slăbit de la 110 kg la 97. Cum să nu faci chef sâmbăta? Mă voi împiedica de frig și ploaie? Sărbătoresc noua mașină cumpărată, că cea veche s-a stricat! Asta-i albastră. Cu ea o să mergem după bere imediat, că trei căni mari de apă am băut.

Joi, 10 mai, 2018, 15:24, Dublin

lasă că acum s-a mai încălzit afară și-i poți da drumul scrisului, berii și nervilor. nu lăsa apa să-ți oprească mersul. e o vorbă. e?

monșer, io n-am văzut român mai nemulțumit ca românul nostru. el e născut nemulțumit. veșnic trist. veșnicul ăla care vrea să rămână veșnic acolo unde e. nu contează să vezi tu unde e el, contează că se vede el mai presus de ce vezi tu și-atunci el lovește. dă. dă al dracului de tare, că ai zice că nu poate. ce știe el să poată dacă n-a învățat să poată mai mult decât a putut? adică nimic. ei, e aberant. absurd. culmea halucinației constă în arta judecății sale. judecată care nu e judecată. e un fel de pedeapsa prostiei. să fii prost nu-ți trebe carte și nici experiență. ești ori nu ești. ca la scriitori: ești scriitor că așa ți-e-n sânge, nu-ți trebe școală de scriitor.

constat cu amărăciune în suflet că experiențele pe care ți le aduce viața sunt 99% triste. adică, după o experiență din asta tristă, nu-ți rămâne un + în povestea vieții tale, cu o inimă grea ca un bolovan. și-atunci? de ce-i mai zici experiență? 

 

Add comment


Security code
Refresh

Sondaj

Ce părere aveţi despre acest site ?
 

Cine este online

We have 262 guests online

Statistici Site

  • 3705 registered
  • 0 today
  • 0 this week
  • 463 this month
  • Last: GkadmirFlum
Ulti Clocks content

Reclama Dvs

Librarie Online. Zilnic ultimele carti noi, promotii si reduceri. Carti pentru fiecare cu livrare din stoc.

Site Gazduit De

armand-productions3

 


feed-image Feed Entries

Poemul din metrou