Home Proză MIHAI COTEA: Apariția
MIHAI COTEA: Apariția PDF Print E-mail
User Rating: / 3
PoorBest 
Written by Ştefan Doru Dăncuş   
Thursday, 13 December 2018 10:16

 

 

Când ești mic, nimeni nu te ia în serios. Degeaba tot încerc să vorbesc cu ai mei despre problemele mele, când ei nu mă cred nici măcar când le zic o întâmplare adevărată. Azi, când am venit de la ore, Simina mi-a spus că tatăl ei a dus-o duminică să vadă parcul de distracții din pădure. Eu i-aș fi zăpăcit pe tata și mama dacă voiam neapărat să mă ducă și pe mine ca pe ea. Pe Simina o cred părinții. Dacă le-aș spune alor mei despre celelalte lucruri? Dar buni nu m-a crezut nici când aproape plângeam, insistând că azi a fost o tanti aici cu încă doi bărbați și au început să se plimbe prin casă arătând cu degetul spre mobilă, televizor ori colțurile pereților de pe care a căzut zugrăveala. Când îl aveam pe bunicu’, el mă credea. Of!

Mâine merg cu Simina în spatele școlii.

Deseori se întâmplă ca unele fapte, gesturi ori fragmente minuscule de viață să fie mai ușor observabile de către copii decât de ”oamenii mari”, atât de prinși în rolul lor cotidian, pe care și-l iau mult prea în serios. Toni este unul dintre multele cazuri de ”copii pierduți pe drum”. Părinții copilului nici măcar nu există în realitatea băiatului, nu în cea apropiată, cu siguranță. Plecați de peste un an, în alt colț de lume pentru mult râvnita ”viață mai bună”, au uitat de faptul că, în urma lor, au lăsat căminul cu susul în jos. Oricât de absurd ar părea, tot ce scrisese Toni în jurnal, așa cum s-a priceput el mai bine, la cei zece ani ai săi, în acea zi, era adevărat. De ce ar fi mințit? Era vorba de jurnalul personal, căruia îi destăinuia ceea ce urechile părinților n-aveau timp să audă, din cauza costurilor convorbirilor internaționale. Timpul trecea și copilul creștea, timpul trecea și problemele lui creșteau... și ale lor... împreună sau nu.

Ziua era pe sfârșite când Toni, sau Antoniu Stanca, după catalogul școlar, își închise caiețelul său maro cu rol de jurnal, dăruit de mama sa înainte de a învăța să scrie. Fusese o zi ideală de mai, una dintre acele zile în care vara pare foarte aproape. Despre luna mai se știe că este antecamera verii, o lună destul de înșelătoare pentru cei neavizați, pentru aventurierii care nu mai pot răbda până la vară. Căldura încinge leșurile, îmbărbătează bacteriile și încurajează insectele. Și se mai spune că, atunci când se întâmplă ca o primejdie să se apropie, animalele sunt primele care dau semnale de alarmă. Lângă casa lui Toni, furnicile au preluat acest rol. El le-a ajutat și mai tare, călcând în mușuroiul lor, după ghiontul primit de la grăbita ”tanti”, acompaniată de un cuplu de vârsta a doua. Toți erau prea ocupați cu estimarea locuinței ca să observe și altceva în jur. Ceea ce ar fi părut încă o joacă de copil, după spusele bunicii Viorica, avea să se adeverească abia mai târziu. Cel mic se forța să o convingă pe bătrână că într-adevăr fusese cineva în casă cât timp ea era plecată în vecini.

*

Dorina, sau ”tanti”, după descrierea sumară oferită de Toni, era musafira nepoftită din jurnalul copilului. Dorina venea din partea unei agenții imobiliare pentru a evalua o casă neexistentă în catalogul firmei. Ora la care s-au prezentat la casa Stanca fusese aleasă intenționat, astfel încât nimeni să nu fie acasă.

Așezată pe canapeaua din micuțul living al apartamentului, din apropierea centrului orașului, Dorina, obosită, mai mult psihologic, sorbea, în porții mici, dintr-o cană cu ceai și asculta prima melodie pe care combina muzicală o alesese spre redare. ”Liebestraum” de Liszt. Era una dintre acele melodii ce îi confereau, uneori, atâta energie interioară, încât aproape că-și simțea obrajii arzând și se vedea în fața clapelor unui pian enorm, negru. Valsul prafului din încăperea obscură, unde își proiecta imaginea ei și a pianului și fervoarea cu care bătea pe clape, lacrimile ce îi șiroiau obrajii și extazul isteric al ultimelor note i-ar fi oferit ceea ce Antinevralgicul nu mai reușea noaptea. Sigur, soluția ar fi fost mai naturală, dar banii? Pianul ajunsese în ultimul timp un vis prea îndepărtat de realitatea cotidiană în care se scălda. Deja factorul bani intervenise prea mult în viața ei în ultimii doi ani pentru a mai putea îndrăzni să viseze măcar la ceva. Asta nu înseamnă că nu mai avea asemenea vise, în fapt, Dorina era o luptătoare. O victimă socială? Nu! Doar încă o persoană care trăiește raportat la nevoile vremii, ale schimbătoarei vremi, iar în viața ei era furtună cam de multișor. Cu siguranță ea se gândea mai puțin la asta, formația ei profesională n-a zăbovit prea mult pe aceste aspecte, deși, din exterior, ele deveneau din ce în ce mai interesante unui ochi format.

Horațiu, partenerul ei de viață, începuse să observe cum persoana de lângă el se schimbă, dar știința ne învață că totul e în schimbare, nu? Era asta ceva ciudat? Nu, gândea el. În fiecare clipă ne schimbăm în ceva sau cineva... Ajuns acasă, la scurt timp după ea, așezat pe fotoliul de lângă patul unde era întinsă Dorina, o scrută ușor cu privirea, să vadă dacă nu doarme. Întinzându-și picioarele pe un scaun, își începu obositoarea pledoarie ”post-serviciu”. Horațiu lucra ca și consilier al unui important om de afaceri din oraș. În fața Dorinei, grijile lui erau cu totul altele. Fascinația dusă până la obsesie față de personalitatea directorului din firma de construcții la care lucra, a rolului său de lider impozant și vertebral, se scurgea, obositoare și plictisitoare, de multe ori în discuțiile de cuplu în momente ca acestea. Fără a-l lăsa să mai înceapă încă o serie de apologii în cascadă, Dorina fu, astăzi, mai directă ca oricând. Oboseala ei, pe fond nervos, îi crea condițiile prielnice acestui fapt.

- Azi te-am sunat la servici și mi s-a spus că ești în ședință. Am revenit după un timp, o oră, două, nu mai știu, și încă erai în ședință, fapt pentru care a trebuit să pornesc la drum fără a avea o părere din partea unui specialist despre ce aveam să fac. Tu cunoști domeniul mai bine decât mine, dar, în rarele ocazii când îmi trebuie un sfat, trebuie să-mi fac programare.

Puțin contrariat, Horațiu bâjbâi un ”stai un pic”, pentru că trecerea bruscă din lumea lui în lumea ei îl lăsase dezorientat. Dorina reluă tirul întrebărilor:

- Auzi? Lili mai lucrează la voi? Zicea că-și ia liber, că poate își ia liber de tot, că șefii sunt așa și pe dincolo, în sfârșit. Da, da! Nu te uita așa la mine, că Marga mi-a spus. Tot secretara ei mi-a comunicat că erai prea ocupat pentru a răspunde la telefon când aveam nevoie de tine.

- Păi și eram, adaugă soțul furibundei, fâțâindu-se ușor pe fotoliu, semn că discuția era un pic incomodă. Eram la domnu’ Cozma, aveam de rezolvat niște situații restante de ieri și azi au răspuns ”englejii” la mail. Dar ce voiai să mă întrebi?

După un scurt moment de liniște, Dorina reluă discuția.

- De ce ai plecat tu de la imobiliare? De la firma noastră, vreau să zic. Firma aia am reușit să o pun pe picioare cu chiu, cu vai, ca să fie a noastră, să ne întreținem din ea. Tu n-ai avut răbdare… Singură m-am descurcat, singură sunt mai mereu, că de sfaturi și idei din partea ta nici nu se mai pune problema. Parcă ai uitat complet perioada aceea. N-o fi fost ea dintre cele mai roze, dar de aici până la a-ți asculta cântările de glorie aduse lui dom’ Cozma… Tu nu vezi, mă, că de la partener ai ajuns consilier la ăsta? Până una, alta, o va pune azi, mâine, pe Lilișor pe scaunul directorial.

Situația încordată plana în mintea Dorinei de mult timp și ea nu dăduse deloc drumul acelei supape de evacuare a gândurilor sale, cum obișnuia adeseori. Știa câtă nevoie are de această descărcare. Aștepta momentul final, al exploziei, momentul saturației, când prima reacție care ți-e la îndemână nu constituie tocmai un model pacifist. Săptămâni la rând,doar propriile gânduri și le-au urmat amândoi, iar grijile unuia rămâneau doar ale lui, niciodată împărtășite și celuilalt, din lipsă de timp, încredere ori din vreo grijă excesivă față de partener. În orice caz, lucrurile nespuse creaseră un tort murdar și ascuns, deasupra căruia cireașa tocmai fusese pusă acum de Dorina.

- Eu, continuă Dorina, acum mai calmă, am fost azi la Andrei. M-a sfătuit cu banii ăia pe care trebuie să-i dau statului ... Adică cum să fac rost de ei, înțelegi?

- Păi și ce ți-a spus?

În vocea lui Horațiu se simțea ușor iritarea. Nu-i plăcea deloc felul cum discuția aluneca în continuare. Andrei era deja binecunoscut de el din discuțiile Dorinei despre trecutul ei, în care Andrei a avut un anumit rol, mereu altul. Ba era înger, ba era drac, nu te puteai plictisi de el. Deși nici Horațiu nu era, la rându-i, un model de moralitate, acest Andrei îi stătea, uneori, ca un ghimpe în inimă, ori de câte ori îi auzea numele. Asocierea numelui său se făcea automat cu un eveniment neplăcut ce avea să vină. Reacția era instantanee, aproape incontrolabilă, semn că în mintea sa, Horațiu l-a așezat într-un loc al lui, pe lista neagră. Dorina-l trezi din reverie:

- Îl știi pe Andrei... la el totul se rezolvă…

Femeia vru să-și aprindă o țigară ca să se liniștească, cum spunea ea, dar nu reuși să dea de brichetă... din nou. Soțul își dovedi utilitatea și îi dădu un foc.

- Mi-a zis că și el are nevoie de bani și că îi cam sună-n cap de câteva zile cum să facă rost de ei. Cică are o idee pe țeavă.

Fumul înecăcios al țigării începu să-și facă simțită prezența, în schimb fumul conversației lor începu încet-încet să se disipeze pe măsură ce Dorina vorbea. Curios și nerăbdător, după pauza din discuția femeii, Horațiu aruncă în ring un ”ei și?”. Femeia nu se lăsă:

- Mă, ideea e că ce are ăsta-n cap se poate face. Dar îmi trebuia sfatul tău, că ești mai vechi în imobiliare.

- Păi și ce, n-ai încredere-n tine?

Replica soțului era cum nu se poate mai nepotrivită pentru că ghicise problema de fond, neconfesată de Dorina. Acest fapt o scoase din calmul ei aparent.

- Nu, Horațiu, nu-i vorba de încredere aici, ci de ajutor, atât.

Aruncând țigara neterminată în scrumieră, Dorina avea acum nervii încărcați și era în poziții de atac. Uitându-se fix în ochii lui Horațiu, reluă fraza, ca să-l lămurească și mai bine.

- E vorba de ajutor aici, ok? Am găsit în baza de date niște clienți disperați să-și caute o casă, m-am întâlnit cu ei și ne-am dus să vedem o casă ipotecată, cu probleme la banca lui Andrei. Ăsta mi-a zis cum să fac să ajung cu clienții în casa oamenilor ălora, ca să le-o arăt când nu e nimeni acolo, doar că de copil am uitat, așa că...

Horațiu o întrerupse din povestire, scurt:

- Știi ceva, Dorina? Nu mă interesează să aflu lucrurile astea și nici nu le aprob!

Se ridică și merse spre dormitor, moment în care femeia pur și simplu explodă. Începu să turuie că nu-l interesează nimic, de luni bune, din ce se întâmplă în familie, că singurul subiect de discuție de care e interesat este serviciul lui, etc. Horațiu, așezându-se în pat, porni televizorul și tăcu chitic, impasibil la vorbele Dorinei. După ce-și vărsă toți nervii, Dorina plecă din cameră trântind ușa. Își luă haina și poșeta și ieși, furibundă, din casă.

În cazul în care problemele de cuplu dintre cei doi nu erau evidente, acum avură ocazia să iasă la lumină în toată splendoarea lor, și nu singure, ci împreună cu alte „prietene” noi. Horațiu era angajat de ceva timp la firma unui important personaj, domnul Anghel Cozma. Acest domn Cozma reușise să facă, pentru Horațiu, ceea ce nimeni, în calitatea de angajator, nu-i oferise până atunci. Cozma îi dăduse prilejul de a lucra cu vechi colegi de facultate într-un domeniu promițător, în construcții. Horațiu și-a întâlnit viitorul patron prin intermediul lui Lili, prima sa iubire de pe vremea studenției. Ideea pe care s-a bazat colaborarea a fost construirea mai multor cămine sociale cu finanțare din partea unui mănunchi de firme care sponsorizau costul construcțiilor. Nea Cozma părea un Seneca local în ochii tuturor, nu și într-ai lui Horațiu. Pentru Horațiu, nea Cozma era întruchiparea binelui și a generozității. Aceste două concepte erau pentru el un adevărat crez. Grație acestui fapt își înconjurase șeful cu o aură atât de strălucitoare, încât ar fi orbit pe oricine. Lili lucra, deja, acolo pe post de consilieră. Timpul prea lent în care se desfășurau lucrările era pus pe seama crizei economice. Horațiu încă mai credea în oameni și în a doua șansă. Dorina cunoștea bine aceste lucruri la soțul ei și o puneau deseori pe gânduri.

*

Cine ar fi zis că această zi, ce se anunța atât de promițătoare, va ajunge să se termine atât de prost? La primele ore ale dimineții, Toni își primi pachețelul făcut cu grijă de bunică și plecă la școală. În drum spre școală copilul îi analiza, ca de obicei, pe cei din jurul său și nu se putea abține să nu simtă o invidie pentru majoritatea persoanelor mai în vârstă decât el. Se visa ca ei, liber!

- Ce mi-ar plăcea să merg și eu la servici și să mă port ca ei, să nu mai am nimic de învățat și să nu mă asculte nimeni...

Așa îi vedea Toni pe cei din jurul lui, liberi, căci școala, în mintea sa, era asociată cu un loc îngrădit și aspru, în care e predispus mereu majorității lucrurilor rele ce i se pot întâmpla într-o zi. Drumul până la școală era o corvoadă, chit că nu era atât de lung precum părea. Mergea alene și simțea o teamă, o emoție puternică în suflet, care devenea o strângere de inimă odată ce pășea în curtea școlii. Se simțea vizat, se simțea o țintă a celorlalți, dar, mai ales, se vedea vulnerabil. Pentru faptul că avea puțini prieteni, iar părinții erau departe, se uita, cu jind, uneori, când un părinte își aducea copilul la școală și-l săruta de despărțire. Însăși actul ascultării din lecția de zi era perceput drept un act de agresiune.

- De ce mă ascultă pe mine? Nu sunt suficient de pregătit ca să răspund. Ce vor zice ceilalți despre mine? Iar le voi da ocazia celor din gașca ”Băieților Răi” să râdă de mine.

Ziua și întrebarea. Adevărul e că cei din gașca ”Băieților Răi” nu iertau nimic și, de câte ori unul din mieii de sacrificiu ai clasei era ascultat, aceștia făceau o liniște mormântală și-și uneau toate privirile către colegul-țintă. Toni nu se integra în grupul băieților din clasă, nu juca fotbal cu ei și își dezvăluia vulnerabilitatea exact în cele mai nepotrivite momente. Zeflemeaua unora dintre copii trecea uneori granițele respectului față de profesori, si-i atingea, nemilos, chiar și pe aceștia. Lucrul cu copiii devenea tot mai greu...

*

În aceeași dimineață avusese loc și prima întrevedere dintre Dorina și cuplul dornic să-și găsească o locuință. Dorinei i-ar fi plăcut tare mult să rezolve, în favoarea ei, tranzacția. În gând, se îmbărbăta continuu:

- Îmi par oameni prea puțin deciși la detalii, însă hotărâți, în adevăratul sens al cuvântului, privind urgența tranzacției. În sfârșit, sunt grăbiți. În condițiile astea voi putea urma indicațiile lui Andrei. Doamne, fă să scap odată din datorii!

Deși cererea divină era oarecum obraznică și nelalocul ei, obișnuința o făcea să asocieze rugăciunile către Dumnezeu cu un automatism. Trecând pe nesimțite de ”etica rugăciunii”, Dorina vedea la bază doar problema ei fundamentală, datoriile. În fapt, cererea se adresa cu un alt scop. Datoriile erau doar scuza recunoscută față de cei din jur. Scopul scuză mijloacele. De-am ști câte automatisme asemănătoare facem zilnic...

*

Ajuns acasă de la școală, Toni mâncă și se întreținu cu episodul dintr-un desen animat ce-i plăcea. Bunica Vica îl lăsase singur pentru a se duce-n vecini să aibă grijă de micuța Sara, fata unor vecini care o plăteau pentru a avea grijă de fetiță timp de trei ore pe zi. Casa lui Toni se afla într-un cartier periferic al orașului. Cu toate acestea, cartierul devenea prețios prin zvonuri: că se vor construi tot felul de fabrici străine, că se va face o autostradă în apropiere, etc. Dintr-o dată, potențialul de angajare pe care-l oferea rezidenților creștea.

Câteva bătăi sănătoase în ușă îl sculară de pe canapea pe copil, care ațipise iar în fața televizorului. Fără să întrebe cine e, Toni dădu cu ea de perete.

Fața doamnei blonde și înalte din prag nu-i spunea nimic.

- E cineva acasă, copile?

Naiv, copilul îngână că nu e nimeni acasă. În acel moment fu tras din prag și nevoit să-și înfigă un picior în mușuroiul de furnici de la baza treptelor pragului. Ale naibii furnici, își făcuseră cartierul general în locul unde mai mereu pica ceva de mâncare, după scuturarea feței de masă, ori la aruncarea în grabă a unor bucăți de mâncare direct pe ușă de către bunica Vica, prea leneșă ca să caute coșul de gunoi.

- Hei! Cine sunteți dumneavoastră?

Curiozitatea indignată a copilului trecu ca un glonț pe lângă urechea Dorinei. Adresându-se cuplului ce pășea în casă, începu prezentarea imobilului, ignorându-l pe Toni.

- Casa este construită în anii ’30 si renovată prin 1962.

Observând nedumerirea clienților față de scena de mai înainte, Dorina schiță un zâmbet vădit fals:

- Nu v-am zis de copilaș că o să ne aștepte acasă pentru a putea intra. E o situație mai specială...

Având privirea contrariată a copilului ațintită asupra sa, simți nevoia să se scuze și față de el:

- Sunt Dorina, copiluț. Buni m-a trimis. Ea știe despre ce-i vorba.

Toni nu era nicidecum dumirit de situație, dar, prea timid pentru a face ceva, rămase stană de piatră în fața peisajului. Abia avu curajul să intre-n propria-i casă, ce acum părea, brusc, atât de străină pentru el.

Continuând turul din hol, Dorina îi duse pe potențialii cumpărători în bucătărie.

- După cum puteți vedea, casa se află într-o stare destul de bună. Zugrăveala e puțin coșcovită, dar pereții sunt sănătoși încă.

Arătând cu degetul spre diverse obiecte de mobilier, Dorina continuă pledoaria.

- Camerele sunt încăpătoare. Intră un pat matrimonial, liniștit, ba chiar vă mai puteți aduce și alt mobilier dacă doriți. Vedeți, în acest caz, proprietarii au loc și de fotolii, canapea… Foarte important, gazul și curentul sunt contorizate. Din informațiile furnizate de domnul Andrei, de la bancă, am înțeles că familia e la zi cu facturile. Măcar atât, dacă sunt cum sunt cu celelalte dări, săracii.

- Da, e mare păcat, să știți.

Vocea ieșită din anonimat era cea a doamnei din formula „doamnă plus domn egal cuplu disperat căutător de locuință”.

- Așa e... Haideți să purcedem și-nspre exterior. Casa are o mică grădină, să vedeți și fundația.

După nici zece minute totul se terminase, ca o tornadă care luase cu ea tot ceea ce copilul știa la locul lui până mai înainte. Vorbele auzite erau gravate în mintea lui. Închizând ușa după plecarea vizitatorilor inoportuni, rămase trăsnit, uitându-se pe geam. Nu-și putea opri gândurile, treceau cu o viteză astronomică în mintea lui.

Nici pentru Dorina experimentul nu fusese unul ușor, dovadă că, la urcarea în mașină după despărțirea de cuplul de însurăței, se găsea incapabilă să o pornească. Picioarele-i începură un quickstep nebun, incontrolabil. Își aprinse o țigară și se mai liniști. Placebo?

Este inutil să vorbim de deontologie într-o situație precum cea a Dorinei Lascu. Faptul că a fost recomandată de Andrei, ”întâmplător”, consilier financiar al familiei Stanca, părinții lui Toni, cu vânzarea locuinței ipotecate a acestora, era îndeajuns pentru ea. Datoriile erau deja stringente, atât pentru Dorina, cât și pentru Mirabela și Mircea Stanca.

”Într-o societate în care capitalismul sălbatic domină piața, în condiții de criză, selecția naturală își spune cuvântul în orice domeniu”. Motto-ul Dorinei era clar și concis, asemeni termenilor contractuali.

Când unul dintre acele ”prilejuri unice” ni se înfățișează la orizont, asemeni unui tren ce ai impresia că, dacă-l pierzi, va fi pentru totdeauna, contează întotdeauna și furnizorul pontului. Rolul acestuia fusese preluat de Andrei, un vechi ”tovarăș de drum” al femeii dintr-o perioadă înnegurată din trecutul amândurora. Nu atât cârdășiile pentru o bucată de salam în plus și dezumanizarea aferentă acestora au contat decisiv, cât situația actuală. Căci, ceea ce cântărește mai mult atunci când trăiești exclusiv în prezent, e nivelul de trai.

*

După-masă, târziu, când bunica Vica abia intră în casă, Toni, alergând într-un suflet la ea, o întâmpină cu ceea ce bunica a catalogat drept o copilărie:

- Buni, a venit o tanti cu doi oameni la noi și ziceau că ne mutăm. E adevărat?

 

Add comment


Security code
Refresh

Sondaj

Ce părere aveţi despre acest site ?
 

Cine este online

We have 231 guests online

Statistici Site

  • 3705 registered
  • 0 today
  • 0 this week
  • 463 this month
  • Last: GkadmirFlum
Ulti Clocks content

Reclama Dvs

Librarie Online. Zilnic ultimele carti noi, promotii si reduceri. Carti pentru fiecare cu livrare din stoc.

Site Gazduit De

armand-productions3

 


feed-image Feed Entries

Poemul din metrou