Home Proză GRIGORIE M. CROITORU: L I N U Ț A
GRIGORIE M. CROITORU: L I N U Ț A PDF Print E-mail
User Rating: / 1
PoorBest 
Written by Ştefan Doru Dăncuş   
Friday, 14 December 2018 08:55

I. ÎNTÂLNIREA DE PE PUNTE

N-o văzusem pe Linuța de vreo doi-trei ani, dacă nu și de mai mult timp. Așa se nimerise. Eu eram la școală la Craiova, stăteam la internat și veneam acasă rar. Ea avea niște neamuri pe la Balș sau pe la Piatra-Olt, Slatina, nu știu precis pe unde, și-au luat-o neamurile să șadă la ele, că n-aveau copii, și nu va trebuie să plătească să stea la internat. Venea și ea rar acasă, iar când venea ea, nu veneam eu ori când veneam eu, nu venea ea. Și nu ne-am întâlnit, deși eram vecini, chiar apropiați. Casa lor era la drum, în fața casei noastre. Ne despărțea o curea* de dafini* lată cam de 10-15 metri, proprietatea lui Marin Bulacu. Era mai mică cu vreo doi ani decât mine. Mai avea un frate de-o seamă cu mine, Nicu, cu care am fost colegi în clasele I-IV, dar el nu s-a mai ținut de școală, a ales altă cale. Însă, în copilărie eram aproape nedespărțiți. De câteva ori pe zi venea pe la mine și eu mă duceam pe la el, să ne jucăm. De altfel, toți copiii din partea aceasta de sat, Aninoasa, eram prieteni. De la Dincă până la Coțofeanu eram o droaie de copii de vârste apropiate și nu era zi în care să nu să răsune Aninoasa de gălăgia pe care o făceam, dar asta este o altă poveste.

Prin urmare, n-o văzusem de ceva vreme pe vecina mea, Linuța. O chema Lina, ca pe mamă-sa, dar îi spuneam Linuța, fiind mică și drăgălașă.

Într-o zi, mă trimite Mama până la Mitra lui Știoi să-i râșnesc o traistă de boabe de porumb, că nu mai avea mălai deloc și vrea să facă mămăligă. Deși nu-mi convenea – râșnița* mergea tare greu, dacă lăsai piatra jos să facă mălaiul mărunt – n-am putut zice nu mă duc și am luat traista cu boabele și-am plecat pe coastă în jos.

Țața Mitra stătea peste Aninoasa de noi și trebuie să trec pârăul pe o punte. Puntea era așa de îngustă, încât nu puteau trece doi oameni unul pe lângă celălalt. Și de-o parte și de cealaltă erau balustrade, una mai înaltă pentru oameni, alta mai joasă pentru copii, să se țină cei cărora le era frică să treacă pe punte, mai ales când curgea apă pe albia pârâului.

Am ajuns la punte și-am pășit pe ea, fără să mă uit că din partea opusă făcuse același lucru o fată. Eu mă uitam în jos, să văd unde calc, fata făcea același lucru. Era gata-gata să ne ciocnim. Ne-am oprit la un pas unul de celălalt. Zâmbește veselă și zice:

- Ce facem acum, George? O iei tu înapoi ori o iau eu?

„Iaca, măi, că știe cum mă cheamă! Cine o fi fata asta?” mi-am zis și am schițat și eu un zâmbet mirat, că nu știam cine este, și am zis înciudat:

- Dar cine ești tu, fată, să mă dau eu la o parte din fața ta? Eu înapoi nu mă duc. Dacă poți trece pe lângă mine, treci, dacă nu poți, faci ce vrei, poți sări și în baltă, că, de înecat, nu te poți îneca și dacă ai vrea.

- Ei, ei, ei! Nu-mi vine să cred, George! Dacă cineva mi-ar fi spus că mă voi întâlni cu tine și-mi vei spune că nu mă recunoști, n-aș fi crezut în ruptul capului. Ba l-aș fi ocărât. Chiar nu mă recunoști, George?

- Nu, fată! Nu ești de la noi din sat. Ai fi din Curmătură și de-acolo nu cunosc toate fetele…

- Nu sunt din Curmătură, băiete, ci am venit de pe altă planetă, să te întâlnesc pe tine pe nenorocita asta de punte, că n-au putut s-o facă puțin mai lată… Dar nu mai zic nimic, o iau eu înapoi și o să trec prin apă. Îmi dau sandalele jos și trec pe unde trec oamenii cu carele și vitele. Nu înainte de a-ați mai pune o întrebare, poate că o să te deștepți și tu, adormitule! Te pomenești că nici nu vezi bine. De Urâta ai auzit?

Când dă drumul la întrebare, sloboade din niște ochi negri ca întunericul nopții două săgeți ucigașe, apoi se întoarce ca la comandă și-o ia la fugă pe punte înapoi. Ajungând dincolo, își scoate repede sandalele și le ia în mâna stângă, iar cu dreapta își prinde poala fustiței și-o saltă cu mai bine de o palmă de la genunchi în sus. Auzind de Urâta, m-am dumirit și eu, dar tot nu-mi venea să cred că este ea. Am întrebat când a ajuns pe malul stâng al pârâului, în timp ce își încălța sandalele:

- Tu ești Linuța? Vecina mea. Căreia îi spuneam eu Urâta?

Nu-mi mai răspunde. Își încalță sandalele, își aranjează fustița și, fără să se mai uite înspre mine, o rupe la fugă spre casă. Nu-mi venea să cred. Când o fi crescut așa, Doamne? Mi-a și venit în minte o zisă foarte dragă prietenului meu Gelu. Când vedea câte una care îi plăcea, îl auzeai: „Băi George, tu vezi, mă, ce văd eu?! Bă, în asta poți da cu căciula că nu pică jos!” Linuța, dacă era ea, n-ar fi picat jos!

Nu mă puteam urni din loc, parcă prinsesem rădăcini acolo. Deși fata dispăruse, imaginea ei nu-mi dispărea dinaintea ochilor. Fără să exagerez câtuși de puțin, fata asta mi-a atins coarda sensibilă a inimii și dintr-odată am început să am mustrări de conștiință. Mă purtasem cu frumoasa mea vecină, care parcă ieșise din poveste și mi se înfățișase mie, ca să mă uluiască, inexplicabil, urât, parcă nu auzisem niciodată cum trebuie să te comporți cu fetele.

Aflasem la liceu la Craiova destule despre femeile celebre din lumea antică prin intermediul literaturii din colecții interzise în acea vreme. Acestea au fost considerate frumoase și cu o putere sexuală incontestabilă asupra bărbaților. Am intrat fără să vreau în lumea acestora și cu greu am reușit să ies. Îi făcusem „un bine” – folosesc ghilimelele, fiindcă, astăzi, după 45 de ani de dăscălie, în care am dat note foarte mici pentru teme copiate, nu-l mai consider „bine” – îi dădusem să copieze tema la matematică, iar el, recunoscător, mi-a adus o carte despre Cleopatra, regina Egiptului. Să fiu sincer, cartea mi-a plăcut, tânăr fiind, aflam lucruri de care eram complet străin. Considerată pe vremea aceea literatură decadentă de care trebuie să se ferească tinerii pe mine m-a cucerit. Generos – nici cu acest atribut nu mai sunt de acord acum – colegul meu m-a aprovizionat permanent cu cărți interzise, pe care le citeam cu nesaț, dar care au avut un efect negativ asupra elevului ce eram, fiindcă am început să reduc lecturile care mi se cereau și-mi erau utile. Când am văzut că o iau razna, am pis piciorul în prag și-am spus un categoric GATA, ceea ce l-a mirat foarte pe colegul meu, Și m-am oprit din cititul cărților din colecția „Femei celebre”, „Aventurile submarinului Dox”, „Aventurile echipajului Dox”, acele interminabile doxuri, care, ca și adolescent, mă țineau, recunosc, cu sufletul la gură.

În acea perioadă, am aflat despre Nefertiti, cu bustul ei impresionant, cu gâtul ei de lebădă, cu bijuterii de bun gust. Și ea a fost regină a Egiptului și soția unui faraon; despre Phryne, o curtezană din Grecia Antică, celebră pentru frumusețea ei și a corpului ei, ce a servit ca model sculptorului Praxitele pentru statuia zeiței Afrodita; Elena din Troia, al cărei chip a trimis pe mare o mie de nave, mii de bărbați murind pentru ea. Când am dat, însă, de capodopera lui Homer „Iliada” a fost o adevărată sărbătoare. Doamne, de câte ori am citit-o și cu câtă ardoare am recitit-o! Am găsit-o, din întâmplare, la un anticariat. Am dat pe ea ultimii bani pe care îi aveam, deși știam că pentru o bună perioadă de vreme n-o să mai niciun bănuț și nu voi mai merge la teatru, la film, voi înghiți în sec privind prin geamul câte unei cofetării bunătățile ce-ți făceau cu ochiul.

Îmi mai amintesc despre seducătoarea Salomeea, despre Cornelia, mama celor doi frați Gracchi, un model al virtuții femeilor romane, despre Berenice din Cilicia, incestuoasa regină iudaică a Romei, și altele pe care nu le mai amintesc.

Frumusețea celebrităților antice era sporită și de vestimentație, de bijuterii, de peruci, de machiaj.

Vremea acestora a trecut de mult. Eu am avut în fața mea frumusețea pură, frumusețea naturală, frumusețea nemistificată și rămăsesem uluit, pe punte, nu mă puteam dezlipi de locul în care o întâlnisem. Când am mai și văzut-o pe Linuța când trecea prin apă cum își ridică rochița, lăsând la vedere, poate chiar intenționat, picioarele până aproape de fese, am rămas mut de uimire. Trupul ei mi s-a părut perfect. Poate un pic prea fraged, încă necopt, neîmplinit suficient, dar superb. Nu încetam a mă întreba: „Când o fi crescut așa, Doamne?! Căci ieri-alaltăieri ne bălăceam în bălțile Aninoasei, în gâldanele* pe care le săpau oamenii, să aibă apă pentru animale, pentru a uda zarzavaturile, în Olteț, în pielea goală fără să ne rușinăm unii de alții. S-ar mai dezbrăca fata asta acum, să-și expună trupul ei ce mi se părea perfect?”

Mult lăudata frumusețe antică, femeia ideală cu sânii de forma unei pere răsturnate, cu talie de viespe, umeri largi, șolduri mari și rotunjite, degete subțiri, gambe rotunjite și picioare mici se aflase în fața mea, mi se oferise privirilor pentru câteva clipe. Eu, în loc s-o prind în brațe, că n-o văzusem de atâta timp, s-o sărut ca pe-o prietenă din copilărie, să mă bucur că o văd, m-am purtat ca un bădăran. Bădăran, da, acesta este cuvântul potrivit pentru comportamentul meu. Fusese lângă mine, puteam întinde mâna s-o ating, s-o prind de mâini, s-o îmbrățișez. Acesta ar fi fost comportamentul potrivit, mai ales că ea mă recunoscuse și venea înspre mine cu zâmbetul pe buze și cu chipul luminat de bucuria întâlnirii.

Când citeam cărțile acelea despre frumusețile antice, în uluirea mea de moment, nu-mi puteam explica cum Paris a fost atât de nesocotit s-o răpească pe Elena, soția lui Menelaos, și să declanșeze războiul Troiei. Niște împărați ai Romei se lăsaseră seduși de Cleopatra, împărăteasa Egiptului, sau de Teodora, împărăteasa Bizanțului. Văzusem într-un album statuia Afroditei / Venus, considerată idealul de frumusețe feminină. Acestea, pentru mine, nu însemnau nimic. Fata asta, o apariție meteorică, în valea noastră într-o zi de vară, mă vrăjise, pur și simplu.

Am trecut pârâul și m-am uitat după ea, dar n-am mai văzut-o. Poate că intrase în grădina lor din dreptul fântânii și s-o fi ascuns să vadă ce fac eu. „Ei, ei, Linuțo! Ce ți-oi face, Urâto! Să te pună păcatul să te superi pe mine, fato, că te mănânc! Auzi? Te mănânc! Deseară sunt la tine, te aștept pe pat*, la poartă, și voi repara greșeala de astăzi. Sunt sigur c-o să-ți fie pe plac, Urâto!”

Așa mi-am zis în gând și-am plecat să râșnesc boabele de porumb, să aibă Mama cu ce face mămăliga. Numai pentru trebușoara asta aveam eu chef acum, dar a trebuit să mă duc. Am ajuns la țața Mitra lui Știoi, dar nu era acasă, era doar baba Vărzoaica. I-am spus pentru ce am venit și mi-a dat voie să merg la râșniță. Am râșnit în grabă și n-am făcut treabă bună. Am ajuns acasă și Mama m-a luat la ceartă pe bună dreptate.

- Mă grăbii, Mamă! Și este așa de greu să învârtești pietrele râșniței, ca să iasă mălaiul mărunt, cum vrei tu…

- Păi, eu cu ce fac demâncare, că mălaiul acesta nu este bun decât de dat la pui și de pus în lătura porcilor. Tu făcuși uroaie*, George, nu mălai. Du-te până la nașa Lina și spune-i că te trimisei eu să-ți dea in ciur de mălai împrumut, că i-l duci înapoi când vine tac-to de la moară…

- Nu mă duc, Mamă, nu mă duc nici dacă mă bați! Cum să mă duc eu să cer mălai împrumut? Pune-mă să fac orice, chiar să mă duc să mai râșnesc o dată uroaiele astea, dar acolo nu mă duc…

- Nu este nicio rușine, George, așa se împrumută oamenii. Și eu le-am dat lor de multe ori. Hai, du-te, că o întâlnești și pe Linuța. A venit aseară acasă pentru câteva zile și pleacă iar. A crescut, George, și s-a făcut așa de frumoasă… Hai, du-te!

- Nu mă duc, Mamă! Degeaba vrei tu să mă amăgești cu Linuța, că nu te cred. Cine știe pe unde o poartă pașii acum. De mult timp a uitat de Aninoasa noastră, nu mai dă pe-aici…

- Ia, acum plecă de la gard. Cred că tu erai pe la punte. Mă strigă la gard, întrebă unde ești tu și mă rugă să-ți spun să mergi la ei, să vă întâlniți, că îi este dor de tine, că nu v-ați văzut de atâta timp. Are atâtea să-ți spună, de nici nu-ți închipui. Păi, dar?

- Zise ea așa, Mamă?

- Chiar așa zise, că-i este dor de tine, de nu mai poate…

- Să-ți spun drept. Mamă, de ce nu mă duc. De rușine nu mă duc. O întâlnii pe Linuța pe punte și n-o recunoscui. Nu vrusei să mă dau înapoi de pe punte, ca să treacă ea, și se descălță și trecu prin apă. Și-acum să mă duc să cer mălai cu împrumut. Înțelege că nu mă pot duce…

- Aaa! Asta era buba? Stai, băiete, că treaba se rezolvă. Să vezi cât este de simplu…

Mama coboară din prispă și se duce la gard. Strigă:

- Nașă Lină! Linuță!! Linuță!!!

Apare în fugă în spatele casei lor, fata de pe punte, Linuța:

- Matale mă strigi, tanti Mărie?

- Eu, Linuțo, vrei să vii până la gard, aici?

- Acum vin. Trec în grădină la noi și apoi prin dafini. Așteaptă-mă câteva clipe numai.

Și vine într-un suflet.

- Uite că venii. Spune, tanti Mărie!

- O rog pe nașa Lina, mama ta, să-mi împrumute un ciur de mălai și când vine unchiașul meu de la moară, vin și vi-l aduc.

- Sigur, dacă are, vă dă. Vin eu și vi-l aduc numaidecât. Salut, George! Te-ai făcut băiat mare de când nu te-am văzut. Nu știi cât mă bucur că te văd!...

- Salut, Urâto! Și eu mă bucur că te văd. Și tu ai crescut, fato! Doamne cât ai crescut și… Dar, stai, că nu așa se reîntâlnesc doi care au copilărit împreună după atâta amar de vreme.

Am sărit gardul și m-am dus la ea cu brațele deschise larg. Am prins-o în brațe și am strâns-o cu putere. I-am zis:

- Așa trebuia să fac pe punte, Urâto. Și trebuia să mai fac ceva: să te pup. Uite așa…

Am pupat-o pe gură cu pasiunea cu care nu mai pupasem pe nimeni. Linuța nu s-a ferit, ci a așteptat și ea, și-a lăsat buzele moi, iar eu am profitat, lungind sărutul mult, mult. Zâmbindu-mi așa de frumos mi-a zis:

- Într-adevăr, așa trebuia să se întâmple pe punte. Ce frumos ar fi fost. Însă momentul acela a trecut, s-a dus pe apa Aninoasei, acum va fi înspre Olteț și până la urmă la Mărul Roșu, cum zic bătrânii. Uită și tu momentul, că eu l-am uitat deja, după cum îți dăduși și tu seama. Iar tu, cu gestul de acum, reparași greșeala de la punte. Ce va fi de acum înainte, dacă va fi ceva, depinde de noi, George. Tu trebuie să faci pasul următor, dacă simți ceva cu adevărat. Sărutarea asta n-a fost una de întâlnire, când doar se apropie ușor buzele de obraz, ci pentru mine a însemnat mult mai mult. Am simțit-o până în străfundul ființei mele și de aceea m-am lăsat în voia ta…

- Așa am simțit în momentul acela, Urâto, și nu-mi venea să mă dezlipesc de tine. Mă atrăgeai ca un magnet puternic și simțeam cum clocotește sângele în vene…

- Sssst!... Vine tanti Măria. Oare ne-o fi văzut?

- Nu cred. Stai liniștită. Și dacă ne-o fi văzut, ce? Ne interzice cineva să ne sărutăm?

- Cred că nu. Nici măcar ai noștri nu cred că ar avea ceva împotrivă.

- Deseară sunt la tine. Te aștept pe pat, la poartă și vom sta de vorbă…

Sosește Mama cu un vas în care să-i pună nașa Lina mălaiul:

- Uite, Linuță, să mi-l pună în vasul ăsta. Cum mi-l dă, așa i-l dau înapoi.

- Bine, tanti Mărie. Vine și George cu mine și-l aduce el. Hai, George!

N-am mai zis nimic, am plecat cu Linuța. Am tăiat-o drept prin dafinii lui Bulacu, apoi prin grădinuța lor. Mi-a pus nașa Lina mălaiul și am plecat. Linuța m-a petrecut. În grădinuță am pus vasul jos, m-am apropiat de Linuța și i-am zis:

- Urâto, vreau să repetăm sărutul, să vedem dacă mai reușim…

- Credeam că ai uitat, George!

- Cum să uit, fată, așa ceva. Nu oricine are ocazia să sărute o Urâtă ca tine! Păi?

Îmi zâmbește frumos și se lasă sărutată, trăind intens momentul…

- Celelalte, nenumărate, le primești deseară. Se te pregătești pentru o noapte lungă. Poate ne apucă zorile. Vezi cum rezolvi cu ai tăi, să nu ai probleme. Mai multe nu-ți spun. Doar că atâta te-oi pupa, Urâto, ca să nu mă uiți niciodată. Auzi? Ni-cio-da-tă!!

- Te asigur că nici tu nu mă vei uita pe mine NI-CIO-DA-TĂ, dragul meu vecin, George! Și protectorul meu în copilărie. Crezi că am uitat? N-am uitat, George, nimic n-am uitat. Eram o neastâmpărată și de multe ori eram acolo unde voi, băieții, nu vă așteptați, dorind să fiți numai voi. De multe ori a vrut să mă bată chiar Nicu, fratele meu, dar tu nu lăsai pe nimeni să se atingă de mine. Mă luai lângă tine și mă protejai. Parcă te aud și acum: „Stai cuminte, Nicule, nici nu te apropia de Linuța, că te bat!” Ce frumos îmi spuneai Linuța și ce bine mă simțeam când mă strângeai lângă tine!

- Să vezi cum te-oi strânge acum, Linuțo!

- Nu mai este mult până deseară. Hai, du-te acum, că va crede mama ta că acum venim de la moară…

Am mai sărutat-o o dată și am plecat cu mălaiul acasă. Am ieșit la drum și am urcat coasta la noi. Mama se ducea cu un braț de lemne în casă.

*

II. VREAU SĂ TRĂIESC CLIPA

În continuare, ziua a trecut cu greu. Parcă timpul se oprise în loc. Nu-mi venea să fac nimic, stăteam ca pe spini. Mă gândeam cum va fi întâlnirea cu Linuța. Fata asta parcă mi se lipise de suflet și nu-mi dispărea niciun moment din fața ochilor, cu chipul ei angelic, cu zâmbetul ei fermecător care îi lumina fața de o bucurie venită din interior. Când o sărutam, închidea ușor ochii și trăia momentul intens. Apoi, îi deschidea fericită și mă privea cu căldură.

Cum s-a înserat, am plecat, fără să spun alor mei. Am luat-o la fugă pe coastă în jos. M-am oprit la fântână, am scos o găleată de apă și am băut pe săturate. Am pornit încet și emoționat spre casa Linuței. Emoționat, fiindcă nu mai stătusem seara de vorbă cu o fată din sat. Cu Linuța începutul îl făcusem, o pupasem și acceptase fără nicio împotrivire. Auzisem și eu de la băieții mai mari că fetele nu se lasă sărutate, că reușești cu greu să le săruți și numai pe obraz. Până ajungi s-o săruți pe gură, ehei! trebuie să treacă timp și să dai adevărate lupte cu fata și te lăsa să-ți atingi ușor buzele de ale ei. Iar dacă nu se auzea sunetul acela plăcut, fata râdea de tine și te trimitea acasă, să mai crești. Gelu mi-a povestit că a pățit așa ceva cu o fată din Fulger. S-a dus într-o seară pe drum și a nimerit la o strânsură. S-a oprit și el la strânsură. I-a propus unei fete s-o conducă acasă și fata a fost de acord. Au povestit ei de una, de alta și a încercat să o sărute, dar fata nu s-a lăsat. Au ajuns la poartă la fată, a mai încercat s-o sărute și fata i-a întins obrazul. Este un început, își zice prietenul meu, și o sărută pe obraz, atingând-o ușor cu buzele. Fata îi spune franc: „Tu n-ai mai sărutat nicio fată până acum! Vrei să faci începutul cu mine? Du-te, băiete, și fă-ți ucenicia cu altele, eu nu am chef de așa ceva!” A închis poarta și a fugit în casă, lăsându-l cu buzele umflate.

Eu am sărutat-o direct pe buze, iar Linuța n-a schițat niciun gest prin care să-mi dea de înțeles că n-ar fi fost de acord. Dimpotrivă.

Am ajuns la poartă și m-am așezat pe pat, s-o aștept. N-a trecut mult și-a venit. Avea în mână o gentuță.

- Salut, George! Aștepți de mult?

- De câțiva ani, Urâto! De când erai o prichindică și te jucai cu mine în nisipul Aninoasei și nu te gândeai că va veni o vreme când vei crește și te vei face și mai urâtă, iar eu te voi întâlni și te voi săruta. Tu nu numai că vei accepta, ci iată-te la întâlnire cu mine.

- Parcă tu te gândeai atunci că va veni clipa asta?!

- Atunci nu mă gândeam, dar acum, iată-mă prezent și te aștept aici de-o veșnicie!!

- Stai să te pup pentru minciunica asta. Eu bătui drumul de la casa noastră până la poartă de o mulțime de ori de când începu să amurgească și tu nu erai pe pat. Te văzui când veniși, mă dusei să-mi iau gentuța asta, fiindcă la noapte dorm la prietena mea, Geta, că-i este urât singură acasă…

- Îmhî! Ba bine că nu! S-ar putea să nu închizi ochii în noaptea asta, Urâto!

- Așa știu ai mei.

- Dar parcă ziseși ceva sau nu auzii eu bine?

- Zisei și, uite, te pup.

Mă sărută, iar eu, bineînțeles, i l-am întors în stilul meu, lung și apăsat, cu o îmbrățișare de ni s-au lipit trupurile…

- Hmmm! Ce frumos miroși, Urâto!

- Îmi făcui baie, George, și…

- Dar ce puseși în apă?

- Ghici?

- În sân îți puseși busuioc, se simte mirosul lui puternic, dar pielea, părul are alt miros, tot plăcut. A, da, știu ce este, romaniță*, florile de romaniță uscate au mirosul acesta. Am dreptate?

- Ai, George. Obișnuiesc să pun în apa în care fac baie flori de romaniță, au și miros frumos și întrețin și pielea. Și mă gândii că pentru această seară trebuie să mă pregătesc special, fiindcă, sunt sigură că prima seară din viața noastră petrecută împreună trebuie să fie una specială…

- Dar, „pe-un fir de romaniță ai cercat…”

- De mă iubești? Știu poezia toată, dar îți recit doar două strofe:

„Acolo-n ochi de pădure,

Lângă balta cea senină

Și sub trestia cea lină

Vom ședea în foi de mure

Și mi-i spune-atunci povești

Și minciuni cu-a ta guriță,

Eu pe-un fir de romaniță

Voi cerca de mă iubești.”

( Mihai Eminescu, Floare albastră)

O minciunică deja mi-ai spus…

- Că te aștept de-o veșnicie? O nevinovată exagerare, Urâto, care nu face rău nimănui. Să trecem la ale noastre: îmi poți spune cam ce așteptări ai tu de la seara asta, Urâto?

- Să trăiesc clipa, George! Carpe diem! Parcă spunea marele Horațiu* într-una din Odele sale.

Da, trăiește clipa, nu te încrede în ziua de mâine, așa zicea. Și mare dreptate avea!

- Să nu uităm ce spunea și Maica Tereza*…

- Ce spunea?

- „Ziua de ieri a trecut. Ziua de mâine nu a sosit încă. N-avem la dispoziție decât ziua de azi. Hai să începem!”

- Hai! Mai întâi, trebuie să plecăm de-aici. Oriunde, dar să lăsăm locul liber, că aici nu stăm bine. Din clipă în clipă poate sosi unul dintre prietenii tăi apropiați…

- Gelu?

- El. Ne-am întâlnit când veneam de dincolo de Aninoasa. Când m-a văzut a venit glonț la mine și mi-a și făcut propunerea de a ne întâlni. Așa direct, nici nu mă salută, nu mă întreabă când am sosit, chestii de circumstanță, că nici cu el nu m-am întâlnit din copilărie. Să ies la poartă când l-oi auzi fluierând. Când va ajunge la fântână va trage un chiot și apoi va începe să fluiere până când ajunge la poartă. Ar fi bine să vin imediat, să nu mă aștepte, că nu-i place.

- Și tu?

- I-am spus că nu ies la băieți. Deocamdată, băieții nu mă interesează, n-am nicio experiență de felul acesta și încă n-a sosit timpul. Așa că să-și pună pofta în cui, să se ducă la altele. A spus că nu mă crede, că o fată așa de frumoasă ca mine a cedat de mult, ehei! de când era lupul cățel. ce-o fi crezut el că trebuie să cedez nu știu. M-a prins de amândouă mâinile și mi-a spus că din clipa aceea îi sunt așa de dragă, încât m-ar bea într-un cauc* cu apă și mă trage înspre el cu intenția de a mă săruta. Am strigat :„Stop, băiete! Încetează cu declarațiile tale deplasate, că ai întrecut orice măsură și nu admit să mi se vorbească în acest mod. Dacă vrei să mai stăm de vorbă ca doi consăteni care am copilărit împreună, schimbă-ți atitudinea și dă dovadă că trăiești și tu în lumea civilizată. Mi-am desprins mâinile din ale lui și-am plecat furioasă spre casă. L-am auzit strigând: „Deseară sunt la tine. Să ieși la poartă!”

- Al dracului! Lasă că te scap eu de el, numai să-l întâlnesc.

- Eu zic să nu te cerți tu pentru mine. Știu să mă apăr și, dacă i-oi spune lui Nicu, vor sări scântei…

- Nu mă cert, Urâto, îi spun doar că ești prietena mea și gata, nu mai cutează să se mai apropie de tine. Dacă ne va și vedea împreună, își va cere scuze, te asigur. Nu este el băiat rău, însă, uneori, sare peste cal, ca de data asta. Să-l lăsăm în pace, hai să mergem. Încotro o luăm? Tu ți-ai făcut un plan, ce propui?

- Eu mă las în seama ta, preia inițiativa și să facem pași.

- Atunci, eu zic să mergem pe Aninoasa la deal și găsim noi un loc al nostru. Ne oprim puțin la casa soră-mi să iau ceva de acolo și pornim mai departe.

- Zis și făcut, dar, mai întâi, îmbrățișează-mă și sărută-mă așa cum știi tu și plecăm.

Așa am făcut, apoi am luat-o de mână și am pornit înspre Aninoasa. Când am ajuns la fântână, am auzit chiotul lui Gelu, semnalul pe care i-l trimitea fetei, să se pregătească și să iasă la poartă până ajunge el.

- Ăsta este pentru tine, Urâto! Trebuie să recunoaștem că știe să dea chiot băiatul.

- Hai să ne grăbim un pic, să trecem de nea Dinică, să nu ne întâlnim cu el…

- Să nu ne întâlnim? De ce? Sau i-ai făgăduit că vei ieși la poartă?

- O, nu, George, nici vorbă. El a vorbit, el a auzit. Poate și-o fi făcut iluzii, dar sunt zadarnice. Mă tem să nu vă luați la harță, iar eu să fiu mărul discordiei. Doar mai sunteți prieteni, cred, și așa vreau să rămâneți.

- Am fost, suntem și vom rămâne, iar pe tine de lângă mine nu mi te va lua nimeni. Eu zic să nu ne grăbim, ci să așteptăm până dă cotul la nea Dinică și să ne vadă împreună. Vom schimba, sigur, câteva vorbe, că nu ne-am văzut de câteva zile și te scap eu de el.

- Sunt convinsă că știi ce faci, dar eu nu-ți dau drumul de mână și nici nu scot vreo vorbă.

- Așa să faci.

Am mers încet până la locul indicat. A ajuns și Gelu și a mai dat un chiot, de a răsunat valea Aninoasei până departe. Se întunecase destul de bine, iar luna nu trecuse încă dealul Peret. L-am aplaudat și l-am lăudat:

- Băi, te poți duce la un concurs de chiuitori, dacă se organizează pe undeva și astfel de concursuri. Ai grijă de corzile vocale. Să nu le paradești.

- Oooo! George, de când nu te-am văzut! Încotro pe Aninoasa în sus, în fapt de seară?

- Mă duc s-o plimb pe Urâta asta. Îmi spuse că ar vrea să se plimbe seara pe lună plină și să depănăm amintiri din copilărie. Și cum și eu sunt amator de plimbări nocturne, fusei de acord cu ea și chiar o răsplătii cu un sărutat, pe care, să fiu sincer, nu-l refuză. Dimpotrivă, dădu impresia că-i și plăcu, motiv pentru care îi mai dădui unul, și încă unul…

- Cine este, măi, urâta de care vorbești? Pot s-o văd și eu?

- Poți, dragul meu, de ce să nu poți? Dacă nu vrei să cobori malul, îți spun eu. Este vecina mea, Linuța, și să știi cât mă bucur că suntem împreună, chiar dacă este o urâtă…

- Linuța? Tu glumești?

Nu mai ocolește să coboare în matca pârâului pe la drum, ci sare de pe malul înalt.

- Tu mă trombonești, George! Și cum spui tu că Linuța este o urâtă? Fată frumoasă ca Linuța nu găsești nici peste 99 de hotare, cum se spune în basme… Uită-te, frate, că este chiar Linuța. De pe mal nu mi-am dat seama din cauza întunericului; jos este mai întuneric. Salut, Linuța!

- Salut, Gelu!

- Tu știi, prietene, de ce este așa de întuneric în valea asta a noastră?

- Păi, se-ntunecă, de aceea este întuneric…

- Nu numai de asta, Gelule, ci și de la ochii negri ai Urâtei ăsteia care mă ține strâns de mână, de frică să nu mă piardă…

- Tu cum îi permiți Linuțo, fată frumoasă, să-ți spună așa? Auzi, urâtă. mă ține de mână strâns să nu mă piardă! Și câte ți-o mai fi zicând! Eu nu i-aș permite, dacă aș fi în locul tău. L-aș pune la punct în doi timp și trei mișcări și i-aș întoarce spatele…

- O să te miri, Gelule, dar sunt fericită când îl aud că-mi spune așa. E o dulce mângâiere și mă simt în al nouălea cer. Eu înțeleg altcumva spusele lui, întărite prin modul în care mă îmbrățișează și mă sărută. E ceva de vis…

- Cum le înțelegi, fată frumoasă, dacă poți să spui și vrei, bineînțeles.

- Și pot, și vreau, ca să te dumirești și tu. Îți recit cea mai frumoasă poezie pe care am întâlnit-o eu despre ochii negri. Ascult-o și-ți vei da seama ușor de ce mă declar fericită:

„Frumoaso,

ți-s ochii așa de negri încât seara

când stau culcat cu capul în poala ta

îmi pare

că ochii tăi, adâncii, sunt izvorul

din care tainic curge noaptea peste văi

și peste munți și peste șesuri,

acoperind pământul

c-o mare de întuneric.

Așa-s de negri ochii tăi,

Lumina mea.”

(Lucian Blaga, Izvorul nopții)

- Grozav, Linuța! Va să zică Urâta tu o traduci prin Frumoasă, iar întunericul izvorât din ochii tăi adânci stârnesc lumină în sufletul lui de îndrăgostit. Măi, voi sunteți îndrăgostiți! Așa este?

- Dacă asta o fi însemnând dragoste, eu sunt! recunoaște Linuța.

- Vă fericesc pe amândoi și mă bucur pentru voi. Aveam de gând să vă propun să veniți și voi pe drum și să ne oprim la strânsură la Mitre, dar n-am nicio șansă. Vă întreb, însă, ce aveți de gând să faceți?

Aproape într-un glas am răspuns:

- Să fim împreună în noaptea asta. Numai noi doi și Luna.

- Ai curaj, Linuța, să te duci cu George noaptea cine știe pe unde? Dacă…

- Dacă, ce , Gelule?

- Dacă… Dar mai bine nu zic, să nu credeți că mă duc cu gândul prea departe…

- Ba spune, dacă te-ai pornit, nu ține în tine. Orice, că suntem între prieteni din copilăria mică.

- Dar nu te superi pe mine, Linuța? George nu se supără, că suntem prea apropiați, dar pe tine n-aș vrea să te supăr în ruptul capului. Așa că mai bine tac.

- Ba spune, hai spune!

- Bine, dacă tu zici. Cum mergeți așa unul lângă altul, întuneric fiind, s-ar putea să vă împiedicați și să cădeți…, George peste tine și să nu vrea să se mai dea jos. Ei, tu ce vei face, Linuțo?

- Grija asta o porți tu, Gelule? N-o purta, băiete! Știi cum se spune: „Eu sunt fată mare, / Merită încercare, / S-ar putea să-mi placă / Și să vreau…” Suntem liberi ca păsările cerului și nu dăm seamă nimănui. Vrem să fie noaptea noastră, o noapte unică și irepetabilă. Sunt de părere că trebuie să trăiești clipa, ca și când ar fi ultima din viața ta. Că nu știi ce va fi în clipa următoare. Și-acum, du-te și tu că te așteaptă, poate, Cuța din Fulger. Nu este bine s-o faci să aștepte prea mult…

- S-a terminat cu cea despre care zici, trebuie să-mi găsesc alta.

- Succes, Gelule! Hai, George, să mergem, că avem mult de colindat.

- Să-ți meargă bine, Gelule, și, vorba Urâtei, nu purta grija noastră.

Ne-am despărțit de Gelu. Cât timp am stat de vorbă, el n-a scăpat-o din priviri pe Linuța. O sorbea din ochi, nu altceva. De-ar fi fost singură, n-ar fi scăpat de el. Fata a reușit să-l uimească prin modul direct, fără echivoc prin care și-a exteriorizat sentimentele și prin faptul că nu s-a dezlipit deloc de mine. În felul acesta i-a dat de înțeles că n-are nicio șansă să ajungă la ea, să-și ia gândul, ea făcuse alegerea după pofta inimii ei. Am prins-o cu mâna dreaptă pe după cap și-am sărutat-o pe tâmplă. Ea mi-a zâmbit frumos și mi-a arătat gura ca cireșica de mai, și-a țuguiat buzele subțiri și-a așteptat sărutul și îmbrățișarea, ceea ce am făcut imediat.

Am ajuns în dreptul casei surorii mele și i-am zis:

- Eu intru în casă să iau ceva și vin imediat. Vii cu mine sau mă aștepți aici?

- Dragul meu, eu, în noaptea asta, nu mă despart nicio clipă de tine. Vin cu tine. Sau nu vrei?

- Ba vreau, Urâto! Tot ce vrei tu vreau și eu…

- Ține minte ce-ai zis acum, George, nu uita, ce vreau eu vrei și tu. Ține minte.

- Nu uit, Urâto, și-ți mai spun că nu știi tu ce bucurie îmi faci, fato! Nu-ți pot spune cu vorbe, că nu le găsesc acum, dar voi încerca să-ți dovedesc. Haide!

Am intrat în curte, am urcat în prispă și-am introdus cheia în broască să descui ușa. Se agață cu ambele mâini de gâtul meu, mă sărută și-mi zice:

- Auzi, iubitule? Intru și eu în casă, dar mă treci pragul în brațe, mă duci și mă așezi pe pat și…

- Linuța, draga mea dragă, așa se face – așa am auzit și eu – când se căsătoresc doi tineri. Mirele o ia în brațe pe mireasă, o duce la patul nupțial, o dezbracă și o face nevasta lui. Noi…

- George, în seara asta eu vreau să fiu nevasta ta. Nu spune nimic. Nevastă pentru o noapte, că, apoi, voi pleca și nu ne vom mai întâlni niciodată. Să știi că sunt fecioară, iar tu îmi vei lua fecioria, că așa vreau eu și fiindcă te iubesc. Mai am și un alt motiv pe care îl vei afla dimineață, când ne vom despărți. Aici, am cămașa de noapte, cusută de mama mea pe care trebuia s-o îmbrac în noaptea nunții, când mă voi culca cu bărbatul și pe care trebuia să apară semnele virginității, că, altfel, dacă n-aș fi fost virgină, m-ar fi pus pe grapa de spini, și după ce m-ar fi purtat prin tot satul, m-ar fi dus la Guică acasă. Tu vei fi bărbatul meu de o noapte și, poate, nimeni altul, dacă nu voi scăpa din ceea ce mi se pregătește. Nu ai nicio obligație față de mine, nu vei avea nicio răspundere. Și nu-ți va fi deloc greu să faci ceea ce trebuie, că simt că-ți sunt dragă…

- Dragă, Urâto? Nici nu-ți poți tu închipui cât îmi ești de dragă, dar…

- Lasă-l pe dar la o parte. În brațe nu-ți va fi greu să mă iei, m-ai purtat destul când eram mică și nu mă puteam ține după voi. M-ai dus și în cârcă, în pielea goală m-ai văzut, te-am văzut și eu și nu ne vom rușina când mă vei dezbrăca și te voi dezbrăca. Și te asigur că nu arăt deloc rău goală, te vei convinge. Hai, nu mai sta pe gânduri, sărută-mă și ia-mă în brațe. Fă-mă nevastă, iubitule. Nevastă pentru o noapte… Voi fi cuminte și ascultătoare, iar tu vei rămâne pentru mine singurul bărbat căruia mă dăruiesc din dragoste…

Eram uluit, inima îmi bătea să-mi spargă pieptul, simțeam cum sângele îmi pulsa în vine. Îmi pulsau tâmplele. Nu știam ce să fac. Fata asta nu glumea, era convingătoare și stăruitoare, iar pentru un tânăr de 20 de ani o ocazie neașteptată de se culca cu o fată ca Linuța. Îi spuneam eu Urâta, dar era de o frumusețe aproape ireală. Când mă gândeam că mă voi culca cu această fată ce era parcă turnată în forme perfecte și șlefuită apoi de un meșter genial, mă lua cu amețeli. Am început să acționez mecanic, împins de o forță interioară căreia nu-i puteam face față. Ca urmare, am îmbrățișat-o cu atâta putere, încât am crezut că o frâng de la mijloc și am sărutat-o ca și când aș fi vrut să-i sorb viața din ea. Am luat-o în brațe ca pe un fulg și-am dus-o în casă. Am așezat-o încet pe pat și am început să o dezbrac. Nu mi-a fost deloc greu, căci bluzița era prinsă în copci, care au sărit cu ușurință. Când i-am zărit sânișorii încă în creștere, am tăbărât pe ei cu sărutări lacome. Nu mai văzusem așa ceva până atunci. Fata începe să geamă și să se zvârcolească. Îmi scoate și ea cămașa de pe mine și-mi spune gâtuită de emoții:

- George, lasă preludiul, eu sunt pregătită să te primesc în trupul meu de când m-ai sărutat prima dată. Atunci m-ai răscolit până în adâncul sufletului. Iată-mă goală…

Zicând așa, își desface și fustița care alunecă pe podea, își scoate și chiloțeii și-i aruncă pe pat. Apoi, îmi spune.

- Aș fi vrut să faci tu pașii aceștia, dar… Lasă-mă pe mine să te dezbrac și să te aduc în postura în care sunt eu.

Am lăsat-o după ce am desfăcut cureaua. Așa am ajuns unul în fața celuilalt goi- goluți. Ne-am îmbrățișat și ne-am lăsat pe pat și-am penetrat-o ușor-ușor, după cum îmi dădea ea drumul. Astfel, și eu, și ea am simțit pentru prima oară plăcerea care nu se poate explica în cuvinte. Cum amândoi eram excitați la culme, am terminat repede, dar am rămas îmbrățișați mai mult timp și cu trupurile unite. Toată noaptea aceea a fost noaptea noastră de iubire lacomă, sălbatică, nebună, dezinhibată, totală…

*

III. LINUȚA SE DESTĂINUIE

Am adormit spre dimineață, doborâți de oboseală, epuizați, când începuse să se crape de ziuă și ne-am trezit către amiază. Eu, fiindcă Linuța se trezise mai înainte. Cum a dormit cu capul pe brațul meu stâng, am simțit cum se prelinge ceva cald pe braț. Erau lacrimile fierbinți ale fetei care plângea înfundat, cu suspine.

- Ce faci, Linuța mea dragă, plângi?

- Plâng, George! Plâng, plâng!

- Îți pare rău? Regreți ceea ce am făcut?

- O, nu, iubitule! Noaptea aceasta va rămâne cea mai frumoasă noapte din viața mea. Plâng pentru că trebuie să ne despărțim, plâng că fericirea mea a ținut doar o noapte, plâng gândindu-mă la ce mă așteaptă, plâng …

- Ce vrei să spui, Urâta mea?

- Ce n-aș da să fiu a ta toată viața, dar nu este posibil, din păcate. Tu trebuie să-ți urmezi drumul tău și eu pe-al mea. Nu suntem ursiți unul altuia, ci fiecare trebuie să ne ducem crucea. Nu știu care va fi norocul tău în viață, eu îți doresc să fie bun-bun, dar pe mine mă așteaptă o viață de coșmar, peste un an, după ce voi termina liceul. Nu știi tu cât sunt de nefericită, dragul meu… Și n-am cui îi spune, cu cine mă sfătui. Am venit la părinții mei naturali, încercând să mă jeluiesc lor, să-i fac să înțeleagă și să intervină, să desfacă ce-au făcut, dar nu este chip. Nici nu vor să audă, cum am deschis gura, imediat mi-au închis-o. Nicu, fratele meu și prietenul tău, este plecat prin Moldova, nu știu pe unde, că nu dă niciun semn de viață. Și el a plecat de-acasă supărat și nu mai ține legătura cu părinții. Și nici cu mine, așa că nu știu nimic despre el…

- Stai, fată, stai! Stai, fă-mă să înțeleg, că nu pricep nimic. Părinți naturali… Păi mai ai și alți părinți? Aceștia sunt părinții tăi și nu înțeleg că au datoria să fie alături de tine, să te ocrotească, să te îndrume, să te ajute să ieși la liman, dacă te-ai rătăcit pe drumul vieții, să…

- George, eu nu mai sunt fata lor. Pe mine mă cheamă Teleagă, nu Guică, cum știi tu. Eu am fost înfiată de neamurile noastre din Boghea, stabilite în Slatina. N-au avut copii și s-au pus cu binele pe lângă ai mei și cu daruri de tot felul și i-au lămurit să mă înfieze, să mă dea de suflet, cum se mai spune pe la noi. Cred că ai aflat, ai mei m-au dat inițial familiei Teleagă să stau la ei să pot merge la școală și să nu fac naveta la Bălcești sau Făurești, cum ați făcut-o voi, mai ales că eram singură. Eu am acceptat cu bucurie, că scăpam de navetă, de nămoalele de la noi, știi cum este primăvara și toamna, nămoale până la genunchi, și de alte necazuri. Am gândit că voi sta la oraș, mă voi putea ocupa de școală, de învățătură și voi deveni și eu cineva. Câtva timp, am dus-o nesperat de bine, s-au purtat cu mine ireproșabil: aveam camera mea, o țineam curată ca un pahar, mă retrăgeam acolo, îmi făceam lecțiile, citeam, mă jucam, primeam colege de-ale mele în vizită, mă duceam și eu pe la ele. Duceam o viață liniștită, ordonată, civilizată. Mă simțeam ca-n rai. De mâncare, ce să spun, nu avusesem la mine acasă așa belșug nici la marile sărbători, Crăciun și Paști. Stăteau bine financiar și mi se părea că fac risipă. Eram mulțumită cu asupra de măsură de situația în care mă aflam. Nu mă puneau să fac nimic, în afară de curățenie în camera mea. Pot spune că eram răsfățată și mă miram că se poate trăi și astfel. Eram veselă, plină de viață și mi se părea că înfloresc cu fiecare clipă ce trece. Și în culcare, și în sculare mă rugam lui Dumnezeu și-i mulțumeam pentru norocul pe care mi l-a dat.

Binele acesta a durat cam un an de zile. Într-o zi, m-am întors de la școală veselă, ca de obicei, am intrat fredonând un cântec vesel, ca de obicei, am intrat în bucătărie și-am sărutat-o pe mătușa, tot ca de obicei, mi-am dat jos uniforma și m-am dus la masă. Am mâncat, am mulțumit pentru masă și am vrut să mă duc în camera mea. Mătușa m-a prins în brațe, m-a strâns la piept cu afecțiune și mi-a zis:

- Linuța, nici nu-ți dai seama cât îmi ești de dragă. Ca și când ai fi fata mea, ca și când eu te-am născut…

- Oooo! mătușă, și eu vă iubesc pe dumneavoastră și pe unchiul pentru bunătatea dumneavoastră și pentru grija pe care mi-o purtați. Nu-mi lipsește nimic în casa aceasta, iar pe dumneavoastră vă consider ca pe părinții mei…

- Chiar vrem să-ți fim părinți, Linuța. Dorim foarte mult să te înfiem și să fii a noastră! La noi nu-ți va lipsi nimic, te vom da la școală mai departe, chiar la facultate, dacă vei dori, iar, după ce n-om mai fi noi, tu vei moșteni totul…

În naivitatea mea, am crezut tot ce mi-a spus. Am sărit la ea , am cuprins-o cu brațele și-am sărutat-o pe amândoi obrajii, după care i-am spus:

- Cât m-aș bucura să că spun MAMĂ și să fiu fiica dumneavoastră!

- Dacă vrei, vei fi, draga mea! La noi vei trăi ca o prințesă, Linuța!

- Când voi merge acasă, îi voi întreba și pe ai mei și…

- Am vorbit noi și sunt de acord. Am așteptat să vorbim cu tine și vom merge și la ai tăi. De acolo vom merge să facem actele și vei deveni fata noastră. Ne ești dragă și te iubim ca pe fata noastră adevărată, cred că ai observat.

- Așa este, mătușă. Când voi merge acasă, îi voi întreba și pe ai mei dacă sunt de acord.

- Am vorbit noi, Linuța, și sunt de acord. Am așteptat să vorbim cu tine și vom merge și la ai tăi. De acolo vom merge să facem actele și vei deveni fata noastră.

N-am realizat atunci, ci mai târziu, că scenariul fusese stabilit, urma doar să fie pus în scenă. Înțelegerea cu ai mei se făcuse, rămânând doar să-mi dau și eu acordul. Acum, sunt convinsă că și un eventual refuz din partea mea ar fi fost de prisos. Palma se bătuse, poate că i-au și plătit pe ai mei și cine știe ce le-au promis. Proasta de mine, l-am dat, neintuind atunci ce se va întâmpla. M-am simțit trădată de ai mei. M-au aruncat cum arunci o scamă de pe haină, s-au scuturat de mine cum te scuturi de praf.

La sfârșit de septembrie, am plecat la ai mei. Unchiul a venit la școală și m-a cerut de la diriginte ca să lipsesc de la școală luni. Dirigintele m-a învoit și-am plecat. Ai mei le-au făcut o primire cum nu mai văzusem eu, cu băuturi, cu mâncări felurite, pui fripți în frigare și dați prin mujdei. Deh! doar își înfiau fata! Totul a mers șnur. O discuție sumară între ei, aprobarea alor mei, fără să pună vreo condiție, să zică ceva. Ba da, a zis tata: „Ce să mai vorbim, doar am stabilit odată. Gata! Hai să mai luăm un păhărel și să fie într-un ceas bun!” Pe mine nu m-au mai întrebat. Ei s-au întins la chef. Eu am cerut voie să mă lase să mă duc până la fântână, să văd și Aninoasa, de care mi-e tare dor. Am primit aprobarea și am plecat. M-am oprit la fântână, am scos o găleată de apă să beau, că nu știam când voi mai bea. Când am slobozit găleata, mi-am amintit de tine cum te lăsai pe lumânare până pe fundul fântânii, te așezai cu picioarele pe piatra aceea mare și umpleai cu o cană găleata când seca fântâna din cauza secetei. Te rugau femeile, ca să nu se ducă până la fântâna Cocoșoaicăi după apă, fiindcă era prea departe. Mi-au țâșnit lacrimile din ochi și te-am certat: „Unde ești, George? De ce nu ești aici să-mi spui ce să fac? Mă tem că ăștia…” Nu mi-am dus gândul până la capăt că m-a înecat plânsul. Am mai spus: „Mi-e dor de tine, George! În clipa asta mă doare inima de dor!”

Am scos găleata, am băut apă rece și-am coborât în Aninoasa. Am alergat până la Râpa lui Costică al Dudii, unde vă adunați voi și depănați povești în seri cu lună. Pe mine nu m-ați acceptat, fiind prea mică, ziceați voi. Îți mai amintești? Într-o seară m-am ascuns în tufiș, să aud și eu ce faceți voi acolo. M-ați descoperit și voia să mă bată Nicu, fratele meu, iar tu ai sărit și m-ai luat în brațe și m-ai dus la masă voastră. Le-ai spus să nu se atingă vreunul de mine că-l ia mama dracului. Pe masă aveați o lubeniță mare tăiată, ai luat o felie și mi-ai dat-o s-o mănânc: „Ia, Linuțo, mănâncă, e felia mea. Dacă nu te saturi, mai tăiem o lubeniță, că are balta pește, să nu-ți faci griji. Tu ești mică și trebuie să crești mare…” Am fugit apoi până în Baur la via noastră. Îți mai amintești cum, având viile vecine și poteca printre ele, eu și Nicu mâncam struguri de pe rândul vostru, iar tu de pe al nostru. Și tu știai, și noi știam, dar n-am zis niciodată nimic. Amintirea asta m-a înveselit puțin. Am stat jos pe o buturugă și mi-am mai amintit cum vă duceați voi să luați struguri altoiți din via lui Matei Anculete, iar pe mine mă puneați să stau de pază în drum, în dreptul viei, și să vă dau de știre, dacă vine cineva. Când mergeam cu oile pe Valea Baurului, mă lăsați pe mine cu oile în poienița de la coada văii și vă duceați la Poieni, la bostănăria lui nea Costică și veneați fiecare cu câte o lubeniță. Prima felie tăiată mi-o dădeai mie și de fiecare dată îmi spuneai: „Ia, Linuță, mănâncă, fată, și te satură, să fii bună cât îi fi!”

- Astea sunt vorbele Mamei mele. Așa îmi spune de fiecare dată când îmi dă câte ceva: „Na, George, să fii bun cât îi fi!”

- Am urcat până în vârful Baurului, am privit spre fântâna Cocoșoaicăi, spre Fundul Câmpului și spre Valea cu Stoboru. Într-acolo m-am îndreptat tot în fugă. Am tăiat Pietrișul și-am coborât în vale la poienița ta din apropierea dafinilor lui Sidea. Așa ziceai: „asta este poienița mea, eu am găsit-o!” Era, primăvara, plină de tămâioare, florile tale preferate. M-ai dus și pe mine acolo și m-ai culcat pe plăpândele și înmiresmatele flori de primăvară. Am cules și am făcut fiecare câte o chită. A ta a fost mai mare și mi-i dat-o mie, s-o duc acasă și s-o pun într-un pahar sau cană cu apă și să nu uit că mi-ai dat-o tu. Eu ți-am dat tămâioarele culese de mine, le-ai mirosit, apoi le-ai scurtat cozile și o parte dintre ele mi le-ai băgat în sân și o parte mi le-ai pus în păr. Eu țin minte ce mi-ai spus atunci: „Linuțo, să ai grijă de astea pe care ți le-am pus în sân, că va veni o vreme când le voi căuta!” Acum îți spun ceva ca să râzi de mine. Până când s-au uscat și s-au sfărâmat le-am tot păstrat în sân, gândind că mă voi întâlni cu tine și mă vei căuta în sân.

- Uite că a venit vremea, Urâto, și le-am căutat toată noaptea. Pe ele nu le-am mai găsit, că a trecut atâta vreme, dar ți-au crescut așa de frumos sânii, iar pielea ta are o mireasmă ața de plăcută, că nu-ți vine să te mai dezlipești de ea. Și asta o păstrează și de la tămâioarele puse de mine, nu numai de la florile de mușețel pe care ți le-ai pus în apa în care te-ai îmbăiat. Bine că mi-ai adus aminte că trebuie să ți-i mai sărut, că ne luarăm cu vorba și uitai…

- Am ajuns acolo, am sta jos în mijlocul poieniței pe iarba deasă și-am plâns iar. Îți simțeam lipsa, George, aș fi vrut să fii lângă mine… Acasă am ajuns seara, ai mei m-au luat la ceartă și a trebuit să-i mint. Viitorii mei părinți plecaseră la rudeniile de la Boghea. Rămăseseră înțeleși ca luni dimineața să mergem la Bălcești să încheie actele de înfiere și de acolo să plecăm la Slatina, pentru a putea fi la școală marți. O scurtez, că m-am întins cam mult.

- Povesteșți frumos, Linuțo, poți continua, te ascult cu drag.

- Mulțumesc, George, ești drăguț, îngăduitor. Continui, dar mai pe scurt, că ne apucă și seara, dacă ți-aș dezvălui tot ce țin în mine.

Actele s-au încheiat repede, unchiul meu și viitorul tată adoptiv, Iorgu Teleagă, avea un prieten, o să vezi ce prieten ce lucra în domeniu și a pregătit totul. Am devenit din Guică, Teleagă Lina, fiica adoptivă a lui Iorgu și Lisandra Teleagă. Nu știu de ce, parcă nu m-am mai simțit întreagă când am văzut că mă cheamă Teleagă, poate pentru că teleaga are doar două roți, este o jumătate de car. M-am dus cu gândul la ce vor spune colegii mei când vor auzi cum mă cheamă. Noii părinți, cei adoptivi, s-au bucurat, m-au îmbrățișat, m-au sărutat și și-au reînnoit făgăduielile, cu glas tare, ca să audă și ai mei, că la ei, adică în noua familie, voi avea tot ce-mi poftește sufletul, că voi trăi ca-n sânul lu Avram, că voi fi fericită. Doar mama, lăcrimând, când m-a strâns la piept, mi-a șoptit: „Linuță, fata mea, te-am pierdut, să fii cuminte și ascultătoare, să nu ieși din voia lor. Poate asta a fost ursita ta. Dumnezeu să fie cu tine, să te rogi mereu să-ți călăuzească pașii și să te îndrume ce să faci, dacă vei da de greu!”

Și-am plecat la Slatina, unde urma să fie și casa pentru cât voi trăi, ducând cu mine, cuibărite în inima mea de copil, satul, oamenii, locurile, copiii, în frunte cu tine, care ai fost mereu ocrotitorul meu, jocurile copilărești, tot ce-am trăit frumos în Aninoasa noastră.

Binele a mai ținut puțin, până s-a mai învechit nițel sita, cum se spune pe la noi, și încet-încet, aplicând cu o drastică minuție regula pașilor mici, mama mea adoptivă m-a transformat într-o servitoare…

- Pe tine, Linuța? Am auzit bine? Servitoare, Linuța!

- Pe mine, George! Ai auzit bine, servitoare! Ai răbdare, ascultă cu atenție. Fata pe care și-o doriseră atât, fata care le lipsea, fata care urma să aibă grijă de bătrânețile lor, fata pe care vor să-și bucure privirile în fiecare zi, fata pentru care vor munci și vor strânge să-i lase moștenire după ce ei nu vor mai fi atât, încât să le rămână și urmașilor ei, căci ea va fi unica lor moștenitoare…

- Cum au putut face asta, fată?

- Cu grijă și cu atenție, din timp planificat, premeditat, calculat până în cele mai mici detalii, George. Iată: „Linuța, scumpa mea copilă, strânge tu masa în seara asta, că eu sunt cam obosită!”; „Linuța, spală tu vasele, că nu știu ce este cu mine, nu mă simt prea bine”; „Linuța, spală tu în baie, pe coridor, că pe mine mă dor șalele„; „Linuța, fugi tu până în piață și cumpără…”; „Linuța, fă și asta, și asta, și asta!” M-a pus să le spăl și rufele, chiar lenjeria intimă, să șterg geamurile, să fac totul în casă…

- Și nu te-ai revoltat? Și ea ce făcea, fată? Lecțiile când ți le mai pregăteai?

- Ai răbdare, George. Nu m-am revoltat. Lecțiile le mai învățam pe la școală, prin pauze, și seara, după ce terminam de strâns masa, de spălat vasele și ce îmi mai dădea de făcut, și mă duceam la culcare. Noroc că eram foarte atentă în clasă, îmi luam notițe bune și am și o memorie, dacă spun excelentă, nu greșesc deloc. Totuși, am început să nu mai dau randamentul așteptat la școală, mi-am schimbat radical și felul de a fi. Nu mai eram eu Linuța pe care o cunoșteau toți, colegi și profesori. Dirigintele a observat schimbarea mea în rău, că nu mai sunt eu cea pe care o știa, și m-a oprit în clasă după ora de dirigenție. După ce au ieșit colegii, s-a apropiat de mine, mi-a zâmbit, m-a mângâiat pe păr și m-a rugat să-l las să stea în bancă lângă mine. Mi-a vorbit cu o blândețe care m-a uimit, fiindcă de felul lui era destul de dur, dar drept, fapt pentru care era iubit de elevi, de toți elevii școlii:

„ - Linuța, ce se întâmplă cu tine? Nu mai ești cea pe care o știam nu doar eu, ci toți profesorii care predau la clasă și elevii, colegii tăi, ți-a dispărut vioiciune, chipul tău nu mai radiază bucuria cu care îi surprindeai în mod plăcut pe toți profesorii când intrau la oră, ai devenit apatică, fără nici un chef și nici învățătura nu mai merge ca înainte. Ești bolnavă? Ceva se întâmplă cu tine, asta este părerea mea și a celorlalți profesori care te cunosc. Te putem ajuta cu ceva? Vrem eu și colegii mei să te vedem ca înainte stăpână pe tine, dezinvoltă, dând la lecții răspunsuri pentru care te admiram toți. Hai, deschide-ți sufletul, te rog! Tot ce ce-mi mărturisești rămâne între noi…”

„ – Tovarășe diriginte, vă mulțumesc pentru că vă interesați de soarta mea. Îmi dau seama că o faceți cu bune intenții dar… Vă asigur că bolnavă nu sunt și din punctul acesta de vedere să nu fiți îngrijorat. Starea mea de acum are alte cauze pe care, deocamdată nu le pot dezvălui. Statutul meu s-a schimbat radical. Din păcate, în rău, și totul este împotriva mea. Când voi considera eu că este timpul să-mi deschid sufletul către cineva, dumneavoastră veți fi primul căruia îi voi cere ajutorul. Vă mulțumesc încă o dată pentru grija ce mi-o purtați.”

„ – Am înțeles, Linuța, și-ți respect decizia. Îmi permit să-ți dau, totuși, un sfat. Dacă ești dispusă să-l asculți, iar de respectat, tot tu decizi.”

„ – Îl ascult, tovarășe diriginte!”

„ – Dacă problemele tale provin din familie – eu îl cunosc pe tatăl tău adoptiv și o parte din anturajul lui – la școală, fii copilă / elevă între colegi, joacă-te, fii veselă, zburdalnică, glumeață și râzi, râzi, râzi… Măcar în cele cinci-șase ore uită de toate de acasă. Toate astea îți vor face bine. Și să nu te ferești de mine, nu voi pregeta să te ajut, în măsura și în direcția în care voi putea. Te rog, Linuța.”

„ - Promit că voi ține seamă de ceea ce mi-ați spus. Vă mulțumesc!”

- Apreciez intervenția dirigintelui tău. Cred că ar trebui să-i ceri sprijinul. Și diriginții, și profesorii mei de la Bălcești și Craiova erau foarte interesați de noi. Veneau și la meditații și ne întrebau cum stăm cu temele, dacă avem neclarități și ne ajutau, ne aveau permanent în atenție și interveneau când vreunul o lua razna. De aceea i-am iubit și-i voi iubi mereu, iar eu, dacă voi deveni profesor, cum îmi doresc, de la fiecare voi lua câte ceva și-mi voi clădi personalitatea mea. Este revoltătoare, cumplit de revoltătoare atitudinea mătușii tale, devenită, în mod nesperat, și nemeritat, mama ta adoptivă. A procedat ca o hoață, ți-a furat încrederea, te-a lucrat pe la spate și când a văzut că ai picat în mreajă, a trecut la atac și te-a trecut în posesia ei și te-a transformat în servitoare. Îmi permit să spun ceva: vezi dacă nu te-a purtat ea în burtă nouă luni de zile și n-a suportat durerile facerii? Nu te-a alăptat, nu te-a scăldat, nu te-a înfășat, nu te-a șters, iartă-mă că-i spun pe nume, la cur. De-ar fi făcut toate astea, nu s-ar purta așa cu tine. Nu zic că nu trebuie să faci și treburi casnice, că va veni vremea să-ți întemeiezi și tu o familie și trebuie să știi să deretici prin casă, să gătești, să speli, să faci prunci și să-i crești, dar nu să le faci tu pe toate și ea să stea, știind că ești și elevă și ai multe treburi de făcut. Îngrozitor, Urâto, și te compătimesc…

- Stai, stai, George, că ceea ce este cu adevărat îngrozitor, n-ai auzit, dragul meu. Urmează, dacă ești dispus să mă asculți…

- Ce poți să-mi spui să mă îngrozească și mai mult?!

- Ehei, dragul meu! Ce nu poate concepe o minte omenească sănătoasă! Ce zici, dragule, dacă-ți spun că sunt deja vândută – acesta este cuvântul ce exprimă adevărul! - , făgăduită unui escroc – îl numesc așa, deși nu am argumente – de-o vârstă cu tatăl meu și care are și un băiat de-o seamă cu mine dintr-o căsătorie anterioară? Nu zice nimic, nu protesta, ai răbdare, te rog! Te asigur că sunt cu mintea întreagă, nu este plecată după ciuperci, nu aiurez. Asta se va întâmpla – adică ar urma să se întâmple – după ce voi termina liceul. Deci, peste un an. Aș deveni și majoră și n-ar mai fi nicio piedică!...

- Fugi, fată, de-acolo și dă-le foc. Aprinde-i! Aruncă-le vitriol în ochi!

- Și unde să mă duc, George, dacă fug?

- În lumea largă! Încotro vezi cu ochii. Vino la ai tăi, că nu se poate să te alunge. Spune-le, amenință-i, roagă-i, că nu se poate să te alunge, doar ești carne din carnea mamei tale, sânge din sângele ei. Luptă, nu te lăsa, că doar n-ai mai multe vieți, ci una singură și trebuie s-o trăiești cum meriți.

- Mă tem că și ai mei sunt în cârdășie cu ei, din moment ce nu vor să audă când le spun că o duc rău, că am devenit o servitoare în casa părinților adoptivi. Știi ce-mi spun? „Rabdă, fată, că după rău vine și binele. Îți va fi bine, ai să vezi, când o să ajungi stăpână pe averea lor!” Și tot așa o țin.

- Și cine este nemernicul, canalia, care ar vrea să te ia de nevastă? Cu forța? Să te cumpere ca pe-o marfă la piață?

- Un așa-zis prieten al familiei Teleagă, un nelipsit din casa lor, un avocat, zice-ce, de mare succes, putred de bogat, trecut bine de 40 de ani, cu o înfățișare oribilă… Îl mai ții minte pe nea Costică al Dudii, gras, rotofei, scund, mai mult lat decât înalt. Așa arată și acesta, cred că are pete 150 de kg. O huidumă de om. Când pășește, se cutremură pământul sub pașii lui. Te văd zâmbind, te asigur că nu glumesc și nici nu exagerez nici cât este negru sub unghie. Știu când intră în casă, că trepidează geamurile , parcă merge tancul pe coridor. Este chel, are niște ochi mici, un nas mic și lat, parcă i-a dat cineva cu ceva și i l-a turtit. Are niște fălci lăsate ca la porcul îngrășat de Crăciun, îi curg balele și nădușește mereu. Are la el două batiste mari: cu una se șterge de nădușeală pe față, pe gât și pe chelie, iar cu cealaltă se șterge la gură de bale. Fața îi este roșie ca sfecla, cu gura molfăie continuu, cu privirile te înțeapă și te spurcă. Am impresia când se uită la mine, fiindcă nu-și dezlipește privirile de pe mine, și le plimbă de la cap la picioare și am impresia cum își imaginează cum m-ar dezbrăca și m-ar călări. Iartă-mă că folosesc asemenea cuvânt, ce n-ar trebui să iasă din gura unei fete. Și gâfâie, gâfâie, gâfâie… Iar îmi cer scuze pentru ceea ce voi spune: cum aș putea suporta eu să-l aud gâfâind pe mine, încercând să facă amor. Să mă ia și în brațe, să mă mângâie, să mă sărute. Cred că mi-aș da duhul. Și mai spun o prostie, dar tu deja faci parte din mine și nu-mi mai este rușine de tine: nu cred că-și vede puța de burtă. Și cu ăsta să mă mărite pe mine, lângă ăsta să-mi petrec eu viața? Nu, nu, nu! Mi bine moartă, decât să-l las să pună mâna pe mine! Acest morman de carne este avocat, zice-se, renumit poartă numele de Titel Bostan.

- De unde știi tu ce gânduri are el în legătură cu tine? Nu te înșeli și-ți faci probleme, Linuța? Și păcate?

- Câtuși de puțin, George! I-am surprins vorbind și-am auzit cu urechile mele. Tipul îi are la mână cu ceva. Nu știu cu ce, dar l-am auzit pe el: „Ca să stingeți datoria, îmi dați fata, pe Linuța. Numai pe ea o vreau. Fata asta mă scoate din minți, vreau să fie a mea. Iar prețul este nesperat de bun, trebuie să recunoașteți. Eu aș lua-o acum, dar voi ziceți s-o las până termină liceul. Nu știu ce liceu îi trebuie, dacă devine nevasta mea. Nu mai are nevoie de școală!” „E și prea tânără, prea crudă, las-o să mai crească, să se mai împlinească, nu vezi că nici țâțele nu i-au crescut cât trebuie?” „Îi vor crește, Lisandro, așa îmi place, să-i pârâie oasele, s-o aud urlând când m-oi culca cu ea, și de durere, și de plăcere. Așa ar fi plăcerea mea deplină. Și ce vorbești că este prea tânără? Altele la 14 ani sunt măritate și au copii, ea are 17 ani!”

- Cum ai reușit tu să-i surprinzi?

- Era ziua în care, de obicei, veneam acasă târziu. Aveam două ore de sport și antrenament la gimnastică. S-a întâmplat ca în ziua aceea să-mi vină ciclul, cred că știi că fetele odată pe lună au ciclu, i-am spus profesoarei și m-a învoit de la ore și de la antrenament. Am plecat acasă. Am intrat încet în casă, aveam niște bănuieli și nu doream să cad ca musca în lapte și să-i prind în fapt. Dar despre asta, mai târziu. M-am dus direct în camera mea și am închis ușa pe dinăuntru. Din instinct. Începuse domnul avocat Bostan să intre în camera mea fără să bată la ușă și să aștepte încuviințare mea să intre. În camera mea stăteam și mai sumar îmbrăcată și mai neglijent întinsă pe pat și chiar pe jos, pe covor. Uneori repetam unele exerciții de gimnastică, în echipament sau fără echipament și, obosită, rămâneam întinsă pe covor sau în poziții puțin obișnuite, dar necesare pentru odihnire și relaxare. Era, pot spune, domeniul meu și nu putea nimeni să-mi violeze intimitatea, iar el trebuia să știe.

Au ieșit din dormitor și au continuat discuția în coridor în apropiere de camera mea și i-am ascultat. Au vorbit tare, fiind siguri că nu este nimeni acasă, și am auzit totul cu ușurință…

- Nemernicii! Atunci trebuia să ieși, să te duci la ei, să le spui că nu ești de vânzare, că te duci la Miliție, la partid, la protecția copilului și să-i interzici să mai vină în casa aceea…

- Nu m-am dus. M-am pus pe plâns și n-am ieșit din cameră până seara. Atunci am făcut eu niște legături și am ajuns la concluzia că lucrurile sunt mai complicate și neînchipuit de murdare. Cel care mă vrea pe mine, deh, ca prospătură, se ținea și cu mama adoptivă! Înțelegi sensul cuvântului se ținea, nu mă îndoiesc. Și, se pare, că unchiul știe și el, dar nu zice nimic, că-l apucă de datorie și n-are de unde să i-o dea. Nu știu despre ce este vorba. Așa am ajuns eu obiect de schimb!

- Îngrozitor! Și cum ai ajuns tu să-ți dai seama că între cei doi, mătușă-ta și nemernicul avocat ar exista o astfel de relație, că ea este rea de muscă, cum zice mama mea de cele care umblă cu alți bărbați?

- Hm! Nu vreau să mă laud, George, dar am un foarte ascuțit spirit de observație și nu prea mă înșel. Am observat azi un zâmbet, mâine o ocheadă, o șoaptă, niște gesturi mărunte făcute chiar de față cu mine, gândind, desigur, că asta este mică și proastă, venită de la țară. Ce știe asta? I-am surprins în situații inadmisibile, chiar dacă ei susțineau că sunt prieteni buni, prieteni de familie. Mie, așa mică cum eram, mi s-a părut anormal și, zic acum, imoral să se întâlnească cu nevasta prietenului acasă, în lipsa acestuia. Hai, că o dată se poate întâmpla, ai nevoie de ceva, te duci, bați la ușă, ceri obiectul pentru care ai venit și pleci, dar nu de multe ori și nu vă întâlniți în dormitor. Oricât de prieteni ați fi, nu-i pupi nevasta când pleci acasă pe gură, de față cu bărbatul, n-o îmbrățișezi de față cu mine, nu-i atingi sânii sau o pipăi pe fund, iar ea râde satisfăcută. Cum am mai spus, de mine nu se prea sfiau, că mă considerau mică și neștiutoare. Cum eram, de fapt. Totuși, mi-am propus să-i urmăresc.

Într-o zi, am auzit din camera mea: „Mâine te aștept la aceeași oră!” A urmat, ca de obicei, îmbrățișarea și sărutarea și el a plecat. Ea l-a condus până la ușă și când s-a înapoiat, am ieșit din cameră și i-am cerut voie să mă duc până la o colegă să ne facem împreună tema la matematică, fiindcă mi-a dat proful sarcină s-o ajut. Am mințit. Aveam o colegă în apropiere, dar era la fel de bună de învățătură ca mine, nu avea ea nevoie de ajutor. Am plecat, dar m-am dus în parc, la joacă, și-am venit acasă cam când trebuia să luăm cina. Am ajuns chiar bine, mătușa punea masa, era veselă, glumea și râdea cu unchiul. Înainte de a se așeza și la masă, îi urează poftă bună și-i zice:

„ - Stai, nu băga în gură, să te pup, bărbate. Mi-a fost dor de tine. Totdeauna mi-e dor, când lipsești de acasă…”

M-am uitat la ei și în sinea mea am gândit rău: „Doamne, cum îl prostește! Și el, uite cât de fericit pare!” Am zâmbit amar și am zis:

„ - Ce bine îmi pare când vă văd veseli. Înseamnă că aveți o căsnicie fericită!”

„ – Noi ne-am căsătorit din dragoste, Linuța. Ne-am adus aminte de când ne-am cunoscut. Eu l-am plăcut de la prima vedere, dar nu puteam să-i fac eu avansuri. Simțeam că nici eu nu-i sunt indiferentă, dar rn-avea curajul să facă pasul decisiv. Până la urmă l-a făcut și iată-ne împreună de atâția ani. Se spune că dragostea trece repede, la noi n-a trecut și eu sper să nu treacă până la sfârșitul zilelor. Și-am fi și mai fericiți dacă am avea un urmaș. Dar nu a vrut Dumnezeu să ni-l dea. Ar fi o soluție, o studiem și vom lua decizia la momentul potrivit.”

- Soluția erai tu!

- Așa cred acum, dar atunci nu m-am gândit că ar vrea să mă înfieze. În gândul meu am tras o înjurătură cumplită: „Trăsni-te-ar să te trăsnească drept în creștetul capului!” Cum ți-am spus, am hotărât să-i urmăresc. Știam cam când vine el, doar o auzisem pe ea spunând la aceeași oră. Prin urmare, aveau ora lor de întâlnire, când erau singuri-singurei în toată casa și se destrăbălau fără nicio teamă, bărbatul fiind la slujbă, iar eu la școală. În ziua respectivă, l-am rugat pe proful de istorie să-mi dea voie să mă duc până acasă, că mi-am uitat echipamentul de sport și vin repede înapoi. Stau aproape și nu voi întârzia, poate două-trei minute. „Du-te, fetițo, mi-a spus, și nu te grăbi, că nu trecem la lecție nouă, am eu niște clienți și vreau să trag puțin de ei.” Și-am alegat acasă, am deschis poarta încet, la fel și ușa de la intrare și am pășit pe coridor în vârful degetelor. Și i-am prins în fapt. Au fost așa de neglijenți, că n-au închis nici ușa de la dormitor bine, era dată în lături destul de mult. Să-ți spun cum i-am găsit?

- Cum crezi tu. Dacă poți…

- Mătușa era cu fundul gol la marginea patului, sprijinită pe coate și el o lucra pe la spate. Poate că numai așa poate el să facă ceva din cauza burții enorme. Ea gemea, poate de plăcere, el gâfâia. Mi s-a făcut scârbă și am ieșit repede din casă. Am fugit la școală. Proful intrase la oră, i-am mulțumit pentru învoire și-am trecut în bancă. Mărturisesc că nu știu ce s-a întâmplat în oră, n-au auzit nimic. M-am gândit la familia Teleagă. Doamne, câtă falsitate! Doamne, câtă prefăcătorie, câtă minciună! Cu cât meșteșug, cu cât talent își aburea soțul, iar el, credulul, credea în iubirea ei veșnică, în vorbele ei mieroase, într-o mângâiere, o îmbrățișare, o sărutare, o drăgălășenie. Poate că în timp ce-l mângâia pe el, îl îmbrățișa și-l săruta, își închipuia că este celălalt, huiduma de avocat, amantul ei. Ce-o fi văzut la el nu-mi pot explica, ea nu este urâtă, ba este chiar atrăgătoare. Dar cine știe ce argument are tipul de nu-l poate refuza…

- Păi erau prieteni de familie, de…

- Prieteni? Da, de unde! Păi acela este prieten care îți ia nevastă și împreună spurcă patul conjugal, unde, cu siguranță, și-au jurat să se iubească o viață întreagă. Mă întrebam și n-am găsit răspunsul, de ce nu se ducea ea la el, că erau singuri, nu-i putea surprinde nimeni, el locuind singur, de nevastă fiind despărțit, iar băiatul fiind la maică-sa…

- Lasă-i în supărare, Linuța, nu-mi mai povesti. Ai grijă de tine și vezi cum poți scăpa de acolo sau cum vei putea să-ți îmbunătățești situația, că nu poți îndura la nesfârșit jugul în care te-au băgat. Te-ai gândit la ceva?

- M-am gândit, George. Mi-am schițat o strategie, un plan de acțiune pe care îl voi pune în aplicare după ce va începe anul școlar, ultimul an de liceu, cu examen de maturitate, cu examene de admitere la facultate.

- Ei? La ce te-ai gândit?

- Am stabilit principalii pași ai planului, plan ce va fi îmbunătățit și schimbat în funcție de situațiile concrete cu care mă voi confrunta, cu reacția lor. Sunt hotărâtă să fac orice, inclusiv să recurg la șantaj. Ea este capul răutăților, el nu contează prea mult, el este jucat pe degete, manevrat în mod josnic și nu știu de ce.

- Care va fi primul pas?

- Să-i spun ferm ei că încep ultimul an de liceu, că am nevoie de mult timp și de liniște, ca să mă pregătesc pentru examenul de maturitate, fiindcă eu nu vreau să termin oricum liceul, ci ca premiantă, dacă nu voi putea fi șefă de promoție. De asemenea, am nevoie de timp suplimentar să mă pregătesc pentru facultate. Ei mi-au promis înainte de a mă înfia că mă vor da la facultate. Ori asta a fost momeală? Ca atare, am nevoie de timp de pregătire și nu mai pot face ceea ce am făcut până acum în casă. Și aș avea nevoie și de o pregătire suplimentară în particular, ca să lărgesc cercul de cunoștințe pentru facultate…

- La ce facultate vrei să dai examen?

- La Medicină sau Drept, urmează să mă hotărăsc până în 15 septembrie și tot de atunci să demarez pregătirea. Atunci voi vedea care va fi reacția lor. Voi prinde un moment de bună dispoziție,i-oi lăuda și eu, că nu mă doare gura, așa din vârful limbii, că sunt niște oameni grozavi, de o bunătate rar întâlnită și voi veni cu expunerea dorințelor și a intențiilor mele, amintind-le, bineînțeles, de promisiunile ferme făcute când mi-au cerut părerea și mi-au adresat rugămintea de a deveni fata lor dragă.

- Și dacă nu vor fi de acord? Parcă i-ai auzind spunând că nu ai nevoie nici măcar de liceu darămite de facultate. Și ce facultate! De aceea care ține, care durează ani mulți, șase ani, și trebuie să plătească pentru tine. Pretențiile vor crește, vei fi studentă, vor fi nevoi noi și sporite de la an la an!

- Urmează pasul doi: îl voi lua în brațe pe NU. Nu fac, nu am timp, nu renunț, nu, nu, nu… Orice îmi vor cere să fac eu voi zice nu, mă voi închide în camera mea și nu voi răspunde.

- Și crezi că va ceda Lisandra Teleagă, învățată deja să nu mai facă nimic, să lâncezească?

- Nu știu, dar voi încerca. De nu cedează, urmează pasul trei. Îi spun că știu despre legătura ei amoroasă cu avocatul și am dovezi pe care i le voi da încornoratului de bărbatu-său. Este șantaj, dar voi fi nevoită să recurg la acest mijloc murdar pentru a-mi atinge scopul.

- Vei atinge problema drept în miezul ei. Nu te gândești că s-ar putea să treacă ea la atac dur și să te ia la bătaie?

- Suport o bătaie, oricât de cumplită ar fi, dacă nu voi putea fugi, dar îi voi prinde pe toți trei la un loc și voi striga în gura mare tot ce știu.

- E riscant, Linuțo. Dacă tu crezi că avocatul îl are la mână cu ceva pe unchiul tău, s-ar putea să nu te creadă și să fie și el de partea lor. Vei fi singură împotriva lor și te vor strivi fără milă. Ei n-au sentimente părintești pentru tine. Părintele adevărat îți dă o palmă, două și simte durerea și el ca și tine, pe când pe ăștia nu-i doare nimic, că nu ești a lor, de fapt. Dacă spui că au făgăduit că te vor da de nevastă avocatului la terminarea liceului, unchiul tău nu te va crede pe tine, iar făgăduiala va rămâne în picioare.

- S-ar putea, nu neg, dar măcar voi declanșa furtuna și ceva tot se va schimba. Așa sper. Mai am două variante, dar va trebui să le studiez.

- Care?

- Să fug. Să dispar. Nu știu unde, însă. Mă voi interesa în ce condiții pot fi primită la Casa de Copii și am de gând să-l pun în mișcare pe diriginte. El poate afla și mă poate ajuta, mai ales după ce va afla care sunt necazurile cu care mă confrunt.

- Varianta asta mi se pare realizabilă. Și a doua?

- Poate vei râde, că este cam năstrușnică, dar voi încercă. Ca cel care este în pericol să se înece și se agață de un fir de iarbă. Îl voi căuta pe fiul lui, să-i spun situația în care mă aflu și să ne sfătuim împreună.

- Dacă se îndrăgostește de tine când te vede așa de urâtă?

- Ar fi bine, că îl va înlătura pe tatăl său, iar eu voi scăpa de o pacoste și-mi voi urma mersul înainte pe drumul vieții mele.

- Și dacă nu ține nici varianta asta? Prin încercările tale ai reușit să-i pornești pe toți împotriva ta. Avocatul îi va cerea datoria, unchiul tău n-are de unde să i-o dea, avocatul îi forțează mâna și-l obligă - știe el cum, că doar este avocat – să i te dea de nevastă imediat? Ce vei face?

- Ultimul pas: lațul de gât, dar eu așa ceva nu voi accepta!

- Cred că nu vorbești serios!

- Ba cât se poate de serios. Voi face tot ce pot să scap de năpasta care mă pândește, dar dacă nu voi reuși și voi fi obligată prin cine știe ce mijloace să fac ceea ce mi se pregătește, moartea este soluția izbăvitoare! Nu, nu spune nimic. Tu m-ai făcut să simt plăcerea actului sexual, frumusețea lui. Te-ai apropiat de mine cu atâta gingășie, cu delicatețe de trupul meu, l-ai mângâiat fin, l-ai sărutat aproape centimetru cu centimetru, de sus până jos și l-ai luat în stăpânire, iar eu ți l-am dat fără nicio ezitare. Repet ceea ce ți-am mai spus: sunt fericită că tu mi-ai luat fetia, m-ai făcut femeie și te-ai purtate cu mine ca bărbatul meu iubit toată noaptea. M-ai dezmierdat mereu, m-ai avut de câte ori ai vrut, m-ai făcut să simt că trăiesc din plin o noapte de dragoste din viața mea și poate ultima. Asta a fost dorința mea și mi-ai îndeplinit-o cum nici nu mi-aș fi închipuit, fapt pentru care îți mulțumesc și rămân recunoscătoare toată viața. Iarăși repet: nu ai nicio obligație față de mine…

- M-ai emoționat, Urâto! Ce trăiri am avut și eu când te-am văzut goală și dorind să mi te oferi, nu pot spune în cuvinte. Eventual să repetăm și la lumina zilei, acum, ceea ce am făcut la lumina lămpii cu gaz.

- Cine te oprește să preiei inițiativa, dragul meu? Eu abia aștept să te simt iar în mine. Și dacă ai și pune ceva acolo, o, Doamne, cât m-aș bucura!

- Și-așa cred că ți-am făcut rău, iar dacă aș și pune ceva acolo, dacă te gândești și tu la ce mă gândesc eu, te-aș nenoroci de tot!

- Lasă că discutăm pe urmă, după ce…

- După ce ? Nu în loc de…?

- Nicidecum în loc de! Cunosc gluma, nu-mi place. Mai ales acum, când am lângă mine bărbatul iubit și mă iubește cu atâta pasiune. Cum aș putea renunța la așa ceva?

- Așteptam răspunsul acesta. Cu ce începem, Urâto?

- Cu începutul. Întâi îmi stârnești simțirile, știi tu cum…

- Să-ncepem atunci cu ochișorii ăștia negri ca murele câmpului…

Păi ziceai că sunt ca întunericul nopții, nu mai sunt așa?!

- Cum ne spune cântecul ce mi-e drag ca sufletul, Urâto? „Pentru ochi ca murele, / Ocolii pădurile; / Pentru ochi ca mura neagră, Ocolii pădurea toată…”

- Mi-ar fi plăcut, să știi, să fi fost în pădure, tu să-mi fi cerut, eu să nu fi vrut – vorba vine că n-aș fi vrut - , că eu am vrut de când m-ai luat în brațe prima dată și m-ai sărutat lângă gardul vostru, când am venit chemată de mama ta să mă întrebe dacă avem mălai – eu să mă fac că fug, tu să mă prinzi, să mă mai săruți tot așa de apăsat, să-mi înfrângi rezistența, să mă pui jos pe iarbă sau pe frunze și să ne unim trupurile acolo. Nu ți se pare interesant?

- Putem încerca, nu este târziu, dar acum te iubesc aici. Așa. Să arunc eu cearșaful acesta de pe tine, să te văd goală și la lumina albă a zilei și să continuăm cu sărutările pe năsucul tău puțin cârn și cam obraznic…

- Parcă îi ziceai năsoi, îl augmentai voit, prilej pentru mine de a gândi: „dacă el zice că al meu este năsoi, nu și-l vede pe-al lui cât este de mare?! Ha-ha-ha-ha!”

- Două buzișoare…

- Le spuneai buzoaie… M-am și dus cu gândul la un personaj al lui Creangă din Arap Alb. Sau n-am auzit eu bine, dar mă simțeam plutind prin sfere înalte când mi le sărutai cu atâta sete și-mi spuneai că s-au lipit de-ale tale, apoi te sărutam eu să mai stea lipite. Sâc!

- Le spun așa acum, și le voi mai spune, fiindcă buzișoare rimează cu țâțișoare și la ele voi ajunge îndată…

- Ei, aici ai dreptate, mereu le-ai zis țâțișoare sau sânișori și mult le-ai pupat toată noaptea cu sete. Ai vrut chiar să sugi, să nu-ți faci probleme că nu aude nimeni, ai și încercat de câteva ori, dar n-a mers, că sfârcurile sunt prea mici. Mai trebuie să mai crească un pic și-apoi…

- Mi-am adus aminte că eu am supt de la Mama aproape cinci ani?

- Câți ani, George?!

- Cinci ani, Urâto! Nu te mira!

- Și nu ți-a fost rușine de ceilalți din casă?

- Nu. Și nu-mi este nici de tine să-ți mai prind sfârculețele astea între buze, că nu-ți displace. Am simțit eu cum mă strângeai lângă tine când te sărutam.

- Te stâng și-acum, uite, că întârzii prea mult pe drum și nu mai ajungi unde ești așteptat cu multă nerăbdare…

- Așa, deci? Atunci, doar le pup, uite așa, și-o luăm la fugă pe burtica plată, pe linia asta ce împarte abdomenul în două și ajungem la fructul atât de bine ascuns și păzit de fete și dorit de băieți…

- Pentru tine, fructul dorit nu mai este ascuns, te așteaptă să te primească în vizită…

Ne-am copilărit nițel și ne-am iubit pasional. Am rămas mult timp îmbrățișați, ne uitam unul la altul, încercând să ne exprimăm prin priviri sentimentele din acel moment. Pot spune că eram fascinați. În sinea mea gândeam. „Ce fată minunată este Linuța asta. Nu este doar frumoasă-frumoasă, ci are și un suflet ales. Mi s-a dăruit total, fără a avea vreo pretenție, necondiționat. Să mă iubească așa de mult?” Ea rupe tăcerea prima, cu o întrebare care îmi stătea și mie pe limbă să i-o adresez ei:

- La ce te gândești, George?

- La cine, Urâto, ai fi mai îndreptățită să mă întrebi.

- Bine, rectific: la cine te gândești, dragul meu George?

- La tine, Urâto. La noi amândoi și la ceea ce s-a întâmplat în noaptea trecută și până acum, când este trecut bine de amiază și suntem sleiți de puteri și flămânzi… Încă flămânzi unul de altul…

- Și la ce concluzii ai ajuns?

- Că tu ești Urâtă rău! Dar așa de apetisantă, încât nu mă mai satur să mușc din tine! M-ai făcut să trăiesc o noapte unică, cum n-oi mai avea nici dacă m-aș însura cu Frumoasa Frumoaselor din Țara Minunilor. Dar nu pot să nu mă gândesc că ți-am făcut și un mare rău, pentru care s-at putea să ai mari necazuri în viață. Nu, nu zice nimic. Oricum, ceea ce am făcut, îndemnați amândoi de niște simțiri de inimi tinere, nu mai poate fi reparat. Și-ți mai spun cu toată sinceritatea că, dacă aș avea un rost în viață, o slujbă sigură și bine plătită, să am o profesie care să-mi dea dreptul la un salariu din care să putem trăi, nu 381 de lei cât am luat de la Primărie, nu te-aș lăsa să mai pleci. Te-aș opri lângă mine și-a mea ai fi până la sfârșitul zilelor și nu te-ar mai batjocori nimeni… Dar ce faci, iar plângi?

- Plâng, George, plâng dragul meu, că am auzit cea mai frumoasă declarație de dragoste și de devotament pentru Urâta ta. Mă consider Urâța ta pentru o noapte și mai mult de jumătate de zi.

- Gata, nu mai plânge! Te rog, uite îți șterg lacrimile și vreau să-ți văd iar zâmbetul pe buze. Așa. Când pleci, Urâto?

- Mâine trebuie să plec. Tu?

- Peste două zile.

- Unde te duci?

- Am primit răspuns din două locuri. Primul, din raionul Tulcea, al doilea din raionul Cehu Silvaniei, de care nici n-am auzit. Este pe undeva prin Ardealul de Nord, în regiunea Maramureș.

- Unde vei merge?

- Cred că spre Ardeal mă voi îndrepta. Am fost sfătuit de un fost coleg de la gimnaziu, din Ciocănari, să nu mă duc în raionul Tulcea, că mă repartizează, sigur, într-un sat din Deltă, unde viața este grea: natura este vitregă, satele sunt rare, nu există mijloace de transport decât pe apă, dar când dau înghețurile nu te mai poți mișca, bat vânturi, cad ploi, zăpezi abundente, revărsări de ape, inundații. În Maramureș, la Poienile de sub Munte, a făcut armata fratele meu cel mare și mi-a spus că este bine. Este însă așa de departe și Mama rămâne singură acasă, când ar avea nevoie de mine. M-a născut, m-a crescut, m-a salvat de la moarte, iar eu o las singură la vârsta ei.

- Și ce zice?

- Să mă duc, important este să-mi fac un viitor, că eu am viața înainte, ea se descurcă și singură. Și sunt ceilalți în preajmă, chiar dacă nu stau împreună cu ea. La o adică, îi vor veni în ajutor.

- Eu zic să te duci, chiar dacă voi suporta greu să nu te mai văd poate niciodată. Mă voi gândi permanent la tine, la momentele petrecute împreună și-mi va trece de dor. Sărută-mă și strânge-mă în brațe, că iar mă podidește plânsul!

IV. DESPĂRȚIREA

Ne-am despărțit atunci și-am plecat acasă. Întâi, a ieșit Linuța din casă, a coborât în Aninoasa și-a luat-o la fugă până în dreptul lui nea Dinică, unde a urcat pe drum și a mers încet. Eu am urmărit-o pe fereastră. A ajuns la punte și a trecut pe punte. A ajuns în locul unde ne-am întâlnit, s-a oprit puțin, a trecut pe malul celălalt, a urcat costița și a dat cotul la fântână și n-am mai văzut-o. Am oftat și m-a prins părerea de rău. M-a străfulgerat un gând și m-am întrebat: „Oare când o s-o mai văd?”

Și n-aveam s-o mai văd niciodată în carne și oase. Doar într-o poză pe o cruce de marmură albă în cimitirul din Dealul Peret.

Urma să plece a doua zi către amiază. Ne-am înțeles să ne mai vedem spre seară, să-mi spună ce-au hotărât ai ei în legătură cu ea. N-a mai venit la întâlnire. Eu am ieși pe drum și m-am oprit pe pat la ei. A trecut Gelu și-a vrut să mă ia cu el în Fulger, că acolo este strânsură, se strâng mulți tineri, băieți și fete, cântă din caval, din fluier, din muzicuță și se joacă nebunește, se spun glume, e distracție mare. Nu m-am dus, motivând că am întâlnire cu Linuța și nu las eu pe Urâta mea pentru toate strânsurile din lume. Și mai cu seamă că pleacă mâine.

– Tu nu vezi că este lampa stinsă la Linuța? S-a culcat fata, o fi obosită după cât ați cutreierat toată noaptea trecută. Pe unde ați fost?

– Lasă că-ți povestesc altă dată. O mai aștept puțin și mă duc să mă culc și eu. Hai, du-te și tu, că-ți povestesc mâine. Ne întâlnim mâine și povestim, că și eu voi pleca poimâine.

– Deci, te-ai decis?

– M-am, Gelule, că aici nu-mi găsesc locul. Și vezi și tu că se abat nori grei pe cerul țării. Vin vremuri grele, prietene. Începe acțiunea de înrobire a țăranilor, nu este suficient că au fost robi atâta amar de vreme, au născocit alt tip de înrobire. Începe acțiunea de colectivizare a agriculturii. Vor fi deposedați bieții lucrători ai pământului de tot ce au agonisit toată viața: de pământ, de animale, de utilaje pe cei care au. Sunt ademeniți cu un trai mai bun. Asta este ca și când ai vinde pielea ursului din pădure…

– Poate că nu vor reuși, George, că țăranii nu renunță așa de ușor la avutul lor…

– Ăști nu se lasă, prietene. Avem exemplu concret cu tarlaua din Fundul Câmpului. Degeaba s-au revoltat oamenii, au fost și bătuți zdravăn și li s-a luat și pământul. Vorba românului: „și bătut și futut și cu banii luați!” Cică le-au dat teren în schimb pe la Făurești, pe la Diculești și pe la Măciuca. Cine mama dracului se poate duce să muncească pământul acolo? Nimeni. Așa că au renunțat și s-au înscris în întovărășire și apoi în ceape. Vor mai duce un timp muncă de lămurire și-apoi vor decide ei peste capul țăranilor. Știi cum spun ei: „Nu știi, te învăț; nu poți, te ajut; nu vrei, te oblig!” Să fiu sincer nu vreau să fiu părtaș la o astfel de fărădelege. Să mă oblige pe mine, fiind funcționar la Sfat cu un salariu exorbitant de 381 de lei lunar s-o lămuresc pe Mama care mi-a dat viață să se înscrie în ceape. Va putea lucra la vârsta ei să obțină retribuție ca să poată trăi? Nu va putea. Așa că eu îmi iau potecuța și plec.

- Unde te duci?

- În Ardeal. Sper să-mi găsesc acolo locul meu sub soare, să-mi termin studiile, că vreau neapărat să devin profesor cu diplomă, un profesor bun ca și cei pe care i-am avut la Bălcești și la Craiova.

- Și mai vii înapoi?

- În vacanțe voi veni; în cea mare mai mult ca sigur. Definitiv, nu cred, ce să fac eu în Aninoasa noastră dragă? De voi avea parte de o localitate unde să-mi placă, acolo voi rămâne, mă voi stabili definitiv. Îmi voi găsi o fată și mă voi căsători. Înapoi, sigur nu voi veni, că nu am la ce și de ce.

- Și cu Linuța cum rămâne?

- Îngerul acesta de fată, cum o numești tu, este și frumoasă și are și un suflet de aur. Nu exagerez deloc dacă îți spun că o fată ca ea nu sunt multe în România, țara noastră fiind recunoscută că are cele mai frumoase femei. Noi ne-am spus ceea ce aveam de spus, am alergat o noapte întreagă pe toate coclaurile, ne-am sărutat, ne-am copilărit, ne-am simțit minunat. S-ar putea scrie un roman, dar fiecare ne vom urma drumul vieții. Legătura noastră de-o noapte nu are niciun viitor, va înceta definitiv odată cu întâlnirea din seara aceasta, care va fi scurtă, dar așa am stabilit să ne revedem.

- După cum am observat în puținul timp când am stat cu voi de vorbă, fata asta te place, tu o placi, de ce zici că nu puteți avea un viitor comun?

- Gelule, până eu mă voi însura - și nu voi face pasul acesta până nu voi avea o situație care să-mi dea siguranța că pot avea o familie – fata asta va avea copii mari. După ce va termina liceul și va mai crește un pic, va fi asaltată de băieți, atrași de frumusețea neobișnuită a ei. Îi zic eu Urâtă, dar ai auzit cu urechile tale, nu este de la mine scorneală, cum a tradus ea cuvântul. Ea se simțea măgulită că foloseam eu apelativul acesta. Am o rugăminte la tine, Gelule…

- Spune-o!

- Dacă tu simți atracție pentru fata asta, încearcă și intră-i în grații și ai grijă de ea, în măsura în care vei putea. Asta în ceea ce o privește pe Linuța. Mai află, dacă poți, adresa lui Nicu, fratele ei și prietenul nostru din copilărie. Cică s-ar fi certat cu ai lui și-ar fi plecat, pe undeva prin Moldova, și nu mai dă niciun semn de viață. Eu o să-ți scriu și mi-o trimiți, iar dacă și tu vei pleca până vei primi scrisoare de la mine, las-o la Mama.

- Bine, George prietene, așa voi face, iar noi vom ține legătura. Acum, îți urez drum bun în necunoscut și să ai noroc să ți se împlinească voile. Noi, prietenii tăi din Aninoasa noastră dragă, îți vom duce dorul. Tu ai fost liderul grupului nostru și te-am respectat tot timpul. Când vei pleca și tu, liderul, grupul se va destrăma cu siguranță, dar asta este viața. Vom rămâne cu amintiri plăcute. Nici eu nu cred că voi mai face mulți purici pe aici. De-mi iese pasiența cu armata, în care îmi pun mari speranțe, și eu plec. M-aș bucura dacă am ține legătura.

- Vom încerca, Nu văd de ce n-am putea, că ne leagă o mulțime de amintiri. Aproape 20 de ani, cei mai frumoși din viața noastră, am fost nedespărțiți. Hai, rămas bun, că m-am emoționat. Oricum, eu duc totul cu mine, nu voi uita nimic.

Ne-am îmbrățișat și ne-am despărțit. Gelu a plecat spre Fulger, unde avea loc o strânsură de tineri. Eu am așteptat-o pe Linuța până aproape de miezul nopții, dar n-a apărut. Mâhnit, am plecat acasă și m-am culcat, însă somnul nu s-a lipit de mine. M-am gândit la dulcea făptură cu care mi-am petrecut noaptea trecută și pe care s-ar putea să n-o mai văd niciodată. Oare de ce n-o fi venit la întâlnire? N-or fi lăsat-o ai ei să mai iasă din casă. Biata fată s-o fi chinuit și ea toată noaptea cu gândul la noi. Și-o fi plâns!

A doua zi, am umblat peste tot prin locurile dragi ale copilăriei, să le urez rămas bun și să le asigur că nu le voi uita. Voi pleca liniștit că le-am mai călcat cu picioarele înainte de plecare, Am ajuns acasă pe când se însera. Mi-am făcut valijoara, punând în ea obiecte de îmbrăcăminte, am cinat, am mai stau de vorbă cu Mama și m-am culcat. A doua zi, de dimineață, am plecat la Dobriceni, să prind căruțașul care transporta călători la Balș, la tren.

Drumul cu trenul până la destinație a fost cu adevărat un drum în necunoscut, făcut cu destulă teamă. Nu mai călătorisem cu trenul pe o rută așa de îndepărtată, străbătând țara de la sud la nord, cu schimbări de trenuri, cu așteptări prin gări și nu știam cum m-oi descurca. Cineva spunea că totul stă pe limbă. Metaforic, vorbind, desigur. Adică, trebuie să întrebi, că nu este rușine și vei găsi oameni care să te îndrume. Poți întâlni chiar călători care să meargă în aceeași direcție și te ții de ei. În stațiile mai mari, unde trebuie să schimbi trenul și să prinzi altă legătură, există birouri de informații și poți afla tot ce te interesează. În tren, am întrebat conductorii, care nu numai că mi-au dat informațiile de care aveam nevoie, ci m-au luat în vagonul lor și mi-au spus să stau fără nicio grijă, pot chiar dormi, că mă scoală ei când trebuie să cobor. La Dej, am avut un noroc și mai mare. Un conductor trebuia să coboare la Ulmeni și să urce pe trenul care mergea la Cehu Silvaniei. Când a auzit unde merg, m-a prins de mână și m-a dus într-un compartiment și mi-a zis:

- Stai aici, băiete, că te duc eu unde trebuie să ajungi. Până acolo mă duc și eu. De unde vii?

- Cu trenul vin de la Balș, dar sunt de mai departe, dintr-un sat de pe Olteț.

- Îmhî! De departe. Îi fi mort de oboseală. Ai mai închis ochii pe tren?

- Puțin de tot, nene, și-am dormit iepurește! Se zice că iepurele doarme cu ochii deschiși, cam așa am dormit și eu. Mi-a fost și frică, se zice că pe tren călătoresc și oameni răi și poți rămâne fără nimic.

- O fi dormind, băiete, iepurele cum spui, dar tu poți dormi două ceasuri fără să te temi de nimic, că te scol eu. Și dacă om avea noroc să găsesc eu la gară pe cineva, un prieten de-al meu, care duce călători cu trăsura de la gară în centru, te dau în primirea lui și te va rezolva el.

- Mulțumesc mult, nene!

- Pentru puțin, băiete. Așa este bine ca oamenii să se ajute între ei. Și cum tu n-ai fost niciodată prin părțile noastre, ai nevoie de ajutor. Pe la noi se spune că, dacă faci bine, bine găsești.

- Și pe la noi tot așa se spune, nene.

Am ajuns în Cehu Silvaniei pe la orele 18:00. L-am prins pe cel despre care îmi vorbise ceferistul și m-a dat în primirea lui, cerându-i să se ocupe de mine până când îmi găsește și loc de dormit că, dacă n-ar trebui să meargă în tură, m-ar lua la el acasă.

Vizitiul i-a promis că așa va face. Era un ungur între două vârste, cu mustăți mari, de care era tare mândru după cum am observat eu. S-a cunoscut după cum vorbește că nu este român. Și el mi-a spus că este maghiar și că în localitate sunt maghiari mulți, mai mulți decât români, dar se împacă bine. M-a întrebat de unde vin și cu ce treburi pe aici. I-am spus, iar el, bucuros îmi zice:

- Ei, băiat, am rezolvat cu tine cu dormitul. Merem la camera de oaspeți la secție, am eu prieten acolo.

Mi-a aranjat cu dormitul la camera de oaspeți, iar el nu mi-a luat nici un ban pentru că m-a adus cu trăsura de la gară. Am vrut să-i dau, dar a refuzat:

- Lasă, vii de departe, întâlnim odată și bem bere. Să ai noroc bun!

Am dormit la camera de oaspeți ca pruncul mic după scaldă. A doua zi, la ora 7:00, am fost la ușa șefului secției de învățământ. Nu venise încă. N-am așteptat mult, a venit, m-a primit și după ce am trecut cu bine testul cu Aurel Ivănescu, fost învățător în Boghea, unde am făcut și eu ciclul primar, dar și moșier desproprietărit, cu conacul luat de noua putere – eu am susținut una și bună: îl cunosc ca învățător și pe el, și pe doamna lui, și pe tatăl lui, Gheorghe Ivănescu, știu unde au stat, dar altceva nu știu - , a chemat secretara și mi-a făcut numirea într-o localitate, Aluniș, în apropierea centrului de raion, pe Someș, cu șosea pietruită, cu stație de cale ferată și legături cu principalele orașe din jur: Baia Mare, Satu Mare, Zalău, Dej, Cluj, să mai pot ieși că sunt tânăr.

Am aflat mai târziu de ce s-a bucurat șeful secției de învățământ auzind ceea ce am spus eu despre Aurel Ivănescu și familia sa. Acesta era nașul de cununie al șefului secției și ar fi contat la dosar în acele vremuri, în 1959, dacă s-ar fi aflat că nașul este un fost moșier.

Am luat hârtia, i-am mulțumit și am ieșit. M-a condus până în stradă și a continuat să laude școala la care mă duceam și colectivul de cadre didactice. Mi-a arătat unde să stau ca să prind o ocazie. Am prins o basculantă care mergea la Someș după balast . M-a dus până în Benesat, unde șoferul m-a dat în primire unei fete care aducea lapte din Aluniș la centrul de comună. Am ajuns la școală în Aluniș, spre amiază, veneau copiii din clasele V-VII la cursuri. Școala funcționa pe indice 2, clasele mici de dimineață, iar ciclul gimnazial după-amiază. Am intrat în coridor și am așteptat să vină vreun dascăl. Peste puțin timp a venit un coleg mai în vârstă, i-am spus cine sunt și de unde vin. M-a luat cu el, stătea în locuința școlii, mi-a dat să mănânc. N-a trecut mult timp și a venit și directoarea, o fată tânără, simpatică și, aveam să constat, energică și pricepută în probleme de conducere. La orele 13:00, începeau orele și m-a rugat, dacă nu sunt prea obosit de pe drum, să intru la ore. Am intrat și am făcut orele așa cum îi văzusem pe profesorii mei. După ore, colegul care m-a găsit pe coridor, a venit cu mine și mi-a găsit gazdă. Așa că, seara, am dormit la gazdă.

Când m-am culcat, am început să socotesc: ieri eram pe drum, temător să nu fac drumul în zadar și să mă întorc acasă, iar acum am și slujbă, și casă, și masă. Așa, da, noroc. Îți mulțumesc, Doamne!

M-am gândit și la Linuța. Cum o fi început Urâta mea școala? O fi declanșat lupta cu ai ei? „Te pup frumos, Urâto!” am zis și m-am așezat pe partea dreaptă ca să dorm. N-am putut adormi, că tot Linuța nu-mi da pace. Numai cu trei seri în urmă o țineam în brațe și-o strângeam lângă mine. Îi simțeam căldura trupului ei tânăr, capul pe mâna mea dreaptă, mâna stângă arcuită peste trupul ei și cu sânii în podul palmei, iar în nas se mai păstra mirosul de busuioc și mușețel. „Doamne, ce-am făcut cu fata asta! Ai grijă de ea, Doamne, că numai Tu o poți ajuta să iasă din situația în care se află. Ocrotește-o, scap-o de necazuri. Are dreptul la un altfel de viață!” Am adormit și m-am trezit dimineața și am plecat la școală.

Încet-încet, am intrat în ritmul noii munci cu care trebuia să mă pun la punct în cel mai scurt timp. Așa că m-am pus pe lucru cu elanul unui tânăr de 20 de ani, care făcuse cunoștință cu diferite tipuri de munci, însă niciuna nu mă mulțumise cât de cât. Ajunsesem să practic o meserie care îmi plăcea, dar eram conștient că nu sunt pregătit corespunzător pentru a o practica. Cunoștințe aveam, dar din punct de vedere metodic nu eram pregătit. M-am pus pe studiu. După ce veneam de la școală și mă pregăteam pentru orele de a doua zi, mă puneam pe citit. Intram în camera mea de la gazdă și citeam, citeam…

Am decis să mă pregătesc pentru admitere la Filologie și am reluat materia la literatură, gramatică și istorie. În cei doi ani de zile de când terminasem liceul, n-am citit aproape deloc. Stăteam bine cu gramatica, pe care o învățasem în gimnaziu și în liceu, dar stăteam prost cu istoria României, pe care o făcusem doar în gimnaziu; în liceu am studiat, un fel de a spune, fiindcă și profesorului îi era lehamite, istoria URSS și n-am învățat. S-a revenit la istoria României și trebuia s-o învăț bine dacă vreau să am șansă de reușită. Nu stăteam bine nici cu literatura și-a trebuit să revăd programa și să reiau lectura. Pot spune că trei ani de zile am citit fără întrerupere, zi de zi, până noaptea târziu. Spre cinstea lor, gazdele mele nu mi-au zis niciodată că ard prea mult gaz. Îmi mai zicea lelica, uneori: „Domnișor, cât crezi că reziști? O să te îmbolnăvești, ai grijă!” Nu m-am îmbolnăvit, iar lectura mi-a prins de minune.

Am intrat la facultate la fără frecvență și am terminat, devenind profesor calificat.

Am avut probleme cu oamenii partidului. Mereu tracasat, mereu ocupat până peste cap, aproape că am uitat de Linuța. De când ne-am despărțit după noaptea petrecută împreună nu mai știam nimic despre ea. Am cerut informații de la Mama, vecină cu părinții fetei, dar n-a fost chip să afle nimic precis, doar că Linuța este bine, merge la școală și învață bine. L-am întrebat și pe Gelu, dar de la el n-am primit nicio informație. Mi-am dat seama că nici el nu știa. El s-a angajat în armată, venea rar în sat, fusese plecat pe la Oradea la o școală de ofițeri. În vacanța de iarnă și eu am venit în sat, dar n-am aflat decât că se va mărita când va termina liceul. Am avut o discuție dură cu mamă-sa, aproape că ne-am certat, când am auzit-o spunând că i-au găsit ai ei pe cineva cu stare și se va mărita. Păi, dar?

- Linuța este fata căreia să-i caute cineva cu cine să se mărite?

- Ei, ce știu copiii! Părinții trebuie să se intereseze de ei și să le asigure viitorul. Păi, dar?

- Ai ei știu că fata vrea să facă facultate, să devină doctoriță sau juristă, ce n-a visat neamul lui Guică?

- La ce-i este bună? Să pună mâna pe ăla dacă este bogat și să lase facultatea! Păi, dar?

- Pe ea au întrebat-o dacă îi place cel pe care i l-au găsit? Ea este o fată frumoasă și deșteaptă, dacă ăla este urât și prost și râvnește la frumusețea și tinerețea ei? Și după ce se satură de ea îi dă un picior în spate și-i dă papucii că n-are nici avere, nici școală?

- Și pe tine ce te interesează Linuța, George? Vezi-ți tu de ale tale și nu purta grija Linuței!

- Mă interesează că am crescut aici împreună, toată copilăria am fost nedespărțiți și n-aș vrea să aud că a dat greș în viață. Ea își va putea găsi bărbat după plac și va avea o viață frumoasă, nu una trăită cu amar…

- Ba să se mărite. Păi, dar? Să se mărite, mai ales dacă este putred de bogat, să-i facă repede doi- trei copii, ca să-l lege de ea și să nu se mai despartă.

- Matale nu știi că se spune că „degeaba ai avere, dacă n-ai și mângâiere?” Să trăiască biata fată o viață întreagă cu urâtul lângă ea și să înghită tot cu noduri? Nu te gândești? Nu vă gândiți?

- S-o lăsăm pe Linuța, tu ce faci, cum o duci pe acolo, prin străini? Te-ai obișnuit?

- O duc bine. M-am obișnuit. Nicu pe unde este?

- Nu știm nimic de el. S-a supărat din senin și a plecat. De când a plecat, nu ne-a trimis un rând de scrisoare. Niciun rând, auzi? S-a întâlnit omul ăsta cu unul din Fulger și i-a spus că l-a văzut pe la Zagna Vădeni, lucra la o fermă legumicolă.

Tăvălugul vieții m-a luat la vale și-am uitat de tot de Linuța, Urâta, cum îi spuneam eu, pentru că-mi era dragă. Și ea a înțeles apelativul acesta ca pe un alint, ca pe o mângâiere venită din dragostea ce i-o port. Neavând nicio informație despre ea am fost convins că fata a reușit să scape de necazurile și de presiunile ce se exercitau asupra ei și merge pe drumul ei, nestingherită. Relația noastră a fost, chiar ea i-a fixat durata, de-o noapte de amor total, dezinhibat și dezinteresat. Iubire adolescentină năvalnică, tumultoasă, clocotitoare, care se împlinește, dar se și stinge repede, mai ales când survine despărțirea, iar între îndrăgostiți se interpune o distanță enormă și nemilosul timp. Nu degeaba se spun că ochii care nu se văd se uită. Tot așa s-a întâmplat și cu noi. Ea și-o fi găsit sufletul pereche, și-au unit interesele și trăiesc fericiți. Eu încă nu mă gândesc să fac pasul decisiv în această direcție. Va mai curge apă pe Someș până când mă voi căsători și eu.

Dacă ai reușit așa cum ți-ai dorit, să ai noroc în viață, Urâto, să-ți iubești bărbatul, să-i faci copii frumoși ca tine… Dacă va fi să ne mai întâlnim vreodată în viața asta, ceea ce nu este total exclus, să avem curaj să ne privim în ochi, Urâto, nevasta mea pentru o noapte…

*

V. JURNALUL LINUȚEI

Dragul meu jurnal,

Ție îți voi încredința, de astăzi încolo, unele momente din viața mea, atâta cât va mai fi, fiindcă presimt că nu va mai ține mult. Dacă nu voi putea scăpa din chingile în care sunt prinsă și strânsă nemilos, înainte de sfârșitul anului școlar care va începe foarte curând voi încheia socotelile cu viața. Poate că așa mi-a fost scris, ursitoarele mele n-au fost bune. Tu vei fi și legătura mea cu George, singura persoană pe care am iubit-o și-o voi iubi până la ultima suflare. Voi găsi eu o modalitate să ajungi la el după ce eu n-oi mai fi.

Vineri, 11 septembrie 1959

M-am despărțit de George după noaptea mea de iubire și mai mult de jumătate din ziua următoare. A fost ceva de basm.

Am ajuns acasă la părinții mei naturali și-am avut o surpriză neplăcută: ceilalți ai mei mă așteptau încrâncenați, mai ales mama adoptivă. Veniseră și ei. Cum am pus piciorul în casă, cum m-au luat la zor: unde am fost, de ce n-am venit mai repede, li se pare că sunt obosită, că mi-s ochii încercănați, că buzele mi-s vineții… Nu cumva am petrecut noaptea cu vreun bărbat?! Apoi:

- Hai, grăbește-te, că plecăm. Mergem la Boghea, că avem niște treburi cu cei de acolo. Rămânem peste noapte la ei, ne sculăm de dimineață și mergem la Bălcești de unde luăm rata spre Balș, să prindem trenul spre Slatina. Și ține minte: de acum încolo nu te mai lăsăm singură niciunde!

Ai mei, cei adevărați, nu scot un cuvințel în apărarea mea, nici măcar că am plecat să dorm cu prietena mea cu aprobarea lor. Talc mâc. Ce-or fi discutat ei înainte nu voi afla niciodată. Prima dată mi-am încrețit fruntea, mi-am ridicat amenințător privirile și mi-am scos puțin gheruțele?

- Uitați că eu m-am născut aici? Că aici mi-am petrecut anii frumoși ai copilăriei? Că aici am prieteni și locuri dragi? Vă rog nu mă judecați! Vă rog mult! Da, sunt obosită, fiindcă n-am închis ochii toată noaptea, am stat și-am povestit cu prietenele mele din copilărie. Nu credeți că mergeți prea departe cu presupunerile și bănuielile deplasate și mă jigniți?

- Hai, hai, nu te burzului, că am zis doar, n-am dat în tine!

- Uneori, vorbele dor mai rău ca palmele!...

- Gata, ia-ți ce ai de luat și mergem!

Până la rudele din Boghea n-am schimbat o vorbă, am mers ca niște străini. Cum, de altfel, eram!...

Sâmbătă, 12 septembrie 1959

Noaptea, am dormit profund. Dimineața am plecat la Bălcești când nu se luminase de ziuă. Am ajuns la timp, am prins rata și-am pornit spre Balș. Am ajuns și aici la timp și am prins trenul personal spre Slatina. Am ajuns acasă cu bine și imediat mi-am reluat atribuțiile: am fost pusă să fac curățenie, că ziua următoare era duminică. Așa că am trebăluit până târziu, seara.

Duminică, 13 septembrie 1959

Fiind duminică am gândit că voi putea lenevi nițel în pat și voi da frâu liber gândurilor. Am vrut, dar n-a fost chip, căci a venit mama adoptivă și m-a sculat să mă trimită la piață, să fac niște cumpărături, că avem invitați la masă. Nu mă pot abține și întreb:

- Invitați sau invitat?

- Ei, invitat!

- Același? Considerați-l de-al casei, nu-l mai socotiți invitat! Îl puteți suporta?

- Ce vorbe sunt astea, Linuța? Este prieten de familie, un apropiat și va fi și mai apropiat. Trebuie să te obișnuiești și tu cu el și să-i dai mai multă atenție. Bine?

- Voi încerca, dar mă tem că n-oi putea. Am plecat!

Marți, 15 septembrie 1959

Prima zi de școală a ultimului an de liceu. Trebuia să fie cu mare bucurie, dar n-a fost, jurnalul meu drag. M-am dus la întâlnirea cu colegii, cu profesorii, cu noul an școlar marcată profund de problemele mele personale. Reîntâlnirea așteptată de mine n-a mai avut farmecul din anii anteriori, pentru că eu nu mai eram cea care am fost.

Ceremonia a avut loc în careu și s-a desfășurat după tipicul cunoscut. Clasele cu diriginții s-au așezat în careu. Au participat și oficialități: de la comitetul raional de partid, de la secția raională de învățământ, de la U.T.C., de la comitetul de părinți. Fiecare și-a ținut cuvântarea, ne-a dat sfaturi și ne-a transmis urări. Apoi, am intrat în clase cu diriginții, pentru prima oră de dirigenție, cu specificul ei, probleme organizatorice. Dirigintele nostru n-a scăpat din vedere să ne atenționeze că suntem clasă terminală și eforturile noastre în acest an școlar trebuie să fie înzecite. Ne așteaptă pe toți examenul de maturitate, care nu este ușor, are exigențe mari, iar pentru mulți dintre noi examenele de admitere la unele facultăți, fiindcă societatea noastră are nevoie de cât mai mulți oameni cu studii superioare, bine pregătiți profesional. Conducerea liceului a luat măsuri menite să ne ajute. Profesorii noștri acordă consultații, fac ore suplimentare după program stabilit de conducere atât pentru pregătirea examenului de maturitate, cât și pentru facultate.

Cam atâtea am auzit eu și am reținut. M-am uitat la diriginte, dar eram cu gândul în altă parte. Îmi țârâiau în cap ca niște greieri întrebări și mă iritau cumplit: voi ajunge să termin liceul? Voi apuca să trec și eu pragul unei facultăți? George intră și el, astăzi, pentru prima dată în viața lui în clasă, oare cum se va simți când o mulțime de ochi vor sta ațintiți asupra lui? Va avea emoții? La mine te gândești, iubitule, sau m-ai uitat? Cât îmi este de dor de tine, nici nu îți poți închipui! De-aș putea, aș striga să mă auzi!! Parcă intrasem în transă, pierdusem contactul cu realitatea…

Dirigintele a observat că eu sunt prezentă doar fizic la ora de dirigenție, căci mintea îmi alergă cine știe pe unde, iar eu dau lupte aprige cu forțe care parcă sunt gata să mă răpună. La sfârșitul orei am auzit și eu soneria și am tresări, am oftat adânc și-am revenit la realitate. Am putut să-l aud pe diriginte:

„ - Linuța, rămâi, te rog, câteva minute. Îți dau ceva să scrii, că tu scrii frumos. Nu durează mult!”

Am rămas, dar încă nu-mi revenisem complet. După ce-au ieșit toți elevii, a venit lângă mine și mi-a spus:

„ – Fată cuminte, ce-i cu tine, că tu nu trăiești în prezent? Tu fizic ai fost prezentă la oră, dar n-ai auzit mare lucru din ceea ce s-a discutat!”

„ – Așa este, tovarășe diriginte, și-mi pare nespus de rău că tocmai la ora dumneavoastră am fost absentă, deși fizic prezentă. Vă rog să mă iertați.”

„ – Nu te-am oprit să te cert, ci să discutăm deschis și sincer. Ai probleme?”

„ – Am, tovarășe diriginte, și grave! Dar încă nu vă cer sprijin. Vreau să epuizez eu toate posibilitățile prin care cred că-mi pot rezolva singură situația în familie…”

„ - Și nu va fi târziu? Românul nostru zice că degeaba intervii după ce îi sar omului ochii!”

„ – În zilele astea trebuie să prind taurul de coarne, cum spune o zicală populară.”

„ – Eu trebuie să vizitez la domiciliu toți elevii, să stau de vorbă cu ei în prezența părinților, fiindcă trebuie să planific consultațiile și să le prezint direcțiunii. Voi veni și la voi. Tu să-ți spui intențiile pe care le ai în legătură cu școală și vom vedea ce discuții se pot isca. Ești liberă!”

„ – Mă bucur, tovarășe diriginte, și vă voi aștepta. Vă mulțumesc!”

Am ajuns acasă și, spre dezamăgirea mea, nimeni nu m-a întrebat nimic despre școală, cum mi se părea normal. La masa de seară, le-am spus eu cât de încărcat va fi acest an școlar, ultimul de liceu, iar eu nu voi mai dispune de timp liber, ca să mai pot face atâtea acasă. Va trebui să particip la consultații pentru maturitate, la consultații pentru facultate, va trebui să învăț mult și voi avea nevoie de timp…

Mama mea adoptivă îmi ia vorba din gură și-mi spune fără niciun menajament:

„ - Și dacă nu-ți vei lua maturitatea, ce? Ai fi singura? Și ce facultate îți trebuie? Câți nu trăiesc fără facultate și o duc bine! O să te măriți și o s-o duci bine, că ești fată frumoasă și o să ai căutare…”

„ – Să înțeleg că mi-ați hotărât soarta? Aveți vreo obligație față cineva, vreo datorie și vreți s-o stingeți cu mine?”

„ – Nu fi obraznică! Să nu schimb foaie că nu-ți va fi moale! Uită-te la ea, mă, că prinde glas, face gât! Să nu te mai aud cu mofturi de astea, că fac urât!”

„ – Nu mai zic, tac, dar vă rog și eu ceva. Acum, sunt fata dumneavoastră, m-ați înfiat, vă port numele cu cinste, vă respect și vă iubesc. Doar pe dumneavoastră vă am, părinții mei naturali sunt departe, fratele rătăcește cine știe pe unde. Vă rog și eu și o fac din tot sufletul, când hotărâți ceva în legătură cu mine, cereți-mi și mie părerea. Și mai cu seamă când este vorba de măritat. Eu nu mă voi mărita decât cu cel pe care îl voi iubi. Mi-l voi alege singură și asta se va întâmpla peste vreo șase-șapte ani, când voi termina Medicina. Dacă mă veți obliga să mă mărit mai înainte și cu cine eu nu vreau, mă veți pierde. Asta am vrut să vă spun și vă rog, repet, din tot sufletul să nu uitați!”

„ – Ei, na, vom vedea, fată. Însă, știi și tu că ursul nu joacă de voie, ci joacă de nevoie! Așa că ar fi bine, pentru tine, să-ți revizuiești părerile.”

„ – În această direcție, n-am ce revizui, hotărârea este luată! Îmi dați voie să mă duc în camera mea!”

M-am ridicat de la masă plângând și-am venit la tine, jurnalul meu drag, și consemnez prima zi de școală. N-a început deloc bine. Oare se va sfârși după gândurile mele? Se zice că ceea ce începe rău se termină bine. Așa să fie? Mi-aș dori, dar unii mai spun că ceea ce începe prost se termină și mai prost. Fugi, gândule rău, și du-te pe pustii, nu vreau să aud asemenea prăpăstii!

Iată că îți udai fila cu lacrimi. Nu le șterg. Le las să se usuce, chiar dacă vor lăsa urme pe albul tău imaculat.

Miercuri,16 septembrie 1959

M-am sculat și m-am pregătit să mă duc la școală. În casă n-am simțit nicio mișcare. „Nu s-o fi sculat”, mi-am zis și am intrat în baie, apoi în bucătărie. Aici, am găsit pe masă cana cu lapte călduț și o felie de pâine unsă cu marmeladă plus gustarea din pauza mare împachetată frumos. M-am mirat, fiindcă de mult timp nu se mai întâmplase așa ceva. Luam ceva în gură dimineața, dar îmi pregăteam singură. Să fie oare urmarea discuției de aseară? „Dă-i, Doamne, gândul cel bun”, mi-am zis, am băut laptele, mi-am băgat pachețelul în buzunarul de la servietă și-am plecat la școală cu un tonus bun.

A fost o zi normală, s-au ținut orele conform orarului și la orele 13:00 am plecat acasă. Eram curioasă ce voi găsi și ce atitudine va avea mama față de mine, când ne vom afla față în față, după înfruntarea avută aseară. Am fost plăcut surprinsă că am fost așteptată cu masa pusă și mâncarea aburind. Cum am intrat în coridor, a ieșit în ușa bucătăriei și mi-a zis zâmbind, cu un glas pe care de mult nu i-l mai auzisem:

- Linuța, schimbă-te repede și vino la masă. Am pus deja în farfurii, dar până vii tu se mai răcește ciorba.

- Sărut mâna, mamă! Îndată îmi dau jos uniforma, îmi spăl mâinile și vin. Mulțumesc!

În sinea mea, m-am întrebat: „Să fie acesta efectul schimbului de vorbe sin seara trecută? Vom vedea…”

Am mâncat în liniște, iar la sfârșit nu mi-a mai cerut să spăl farfuriile, ci să mă ocup de treburile mele legate de școală. Nu-mi venea să cred, se învârtise cu 180 de grade, fapt care m-a bucurat.

Tu ce zici, jurnalule, va dura mult sau este liniștea dinaintea furtunii?

Sâmbătă, 26 septembrie 1959

E sâmbătă. N-am scris nimic de câteva zile, fiindcă n-am avut ce. Toate au decurs ca în vremurile bune: acasă – la școală; la școală – acasă. Doar treburi legate de școală. Fiind sâmbătă, am făcut curățenie în casă amândouă. Am făcut casa lună. Sunt mulțumită că mă înțelege și-mi acordă libertatea de a mă dedica activității școlare, luându-mi preocupările casnice pe care mi le pusese în cârcă. S-or fi socotit și ei că nu fac bine dacă mă obligă să fac ceea ce nu vreau.

*

Luni, 5 octombrie 1959

Astăzi, a venit în vizită la domiciliu dirigintele, pentru problemele lui, nu pentru ale mele, despre care încă nu-i vorbisem și nu-i cerusem sprijinul. A sta de vorbă cu mama, în prezența mea. I-a spus mamei ce urmărește și apoi m-a întrebat și pe mine:

- Linuța, nu mă îndoiesc că ați discutat și în familie cu privire la viitorul tău și că v-ați fixat prioritățile în acest an atât de important pentru tine și atât de complicat, spune-mi și mie, de față cu mama ta, care este calea pe care vrei s-o urmezi?

- Cum v-am spus și la ora de dirigenție și am scris și în chestionarul pe care ni l-ați dat, vreau să termin cu rezultate bune liceul, să-mi iau examenul de maturitate - și nu oricum - și să reușesc la facultate.

- Nu se pune problema că nu-ți vei lua maturitatea…

- Poate, dar nu oricum, fiindcă am un prestigiu de apărat… Vă rog să nu considerați o laudă această afirmație, dar așa consider eu.

- Te cunosc prea bine, fată, și știu, adică știu toți profesorii că ești una dintre cele mai bune eleve ale liceului și te felicit și aici în fața mamei tale. Și cu facultatea nu ți-ai schimbat planul, tot la Medicină vei merge?

- Nu, nu mi l-am schimbat. Mi-am procurat materialul necesar și mă voi apuca de învățat serios și planificat.

- Bine, fată. Mi-am notat. Doamnă, ați auzit ce dorește fata dumneavoastră. Ce ziceți?

- Cunoaștem dorințele fetei și noi suntem de acord și-i vom crea condiții să se pregătească.

- Mă bucur să aud că o înțelegeți și o sprijiniți. Ar fi mare păcat să n-o faceți. La școală se vor organiza consultații pregătitoare atât pentru maturitate, cât și pentru admitere la diferite facultăți, în funcție de necesități. Conducerea școlii vrea să cunoască situația și să facă planificarea acestor activități. Elevii trebuie să le acorde atenția cuvenită, să participe, să facă ceea ce le cer profesorii, să lucreze, cu siguranță, și în plus. Acestea cu atât mai mult cât profesorii le fac din timpul lor liber și fără să fie plătiți și nu le convine ca elevii să nu se prezinte sau să facă doar act de prezență.

- Total de acord, tovarășe diriginte, îi voi spune și soțului când va veni acasă, dar sunt sigură că nici el nu va avea nimic împotrivă. De va fi nevoie, vom plăti și un profesor pentru a o pregăti pentru facultate. Numai pe ea o avem, cum să nu-i vrem binele? Linuța, pune tu și fă o cafea bună, eu mă duc în pivniță să aduc o dulceață de nuci verzi pentru tovarășul diriginte.

- Vă mulțumesc, doamnă, dar am mai băut o cafea astăzi și nu beau mai multe, iar dulceață nu mănânc din cauza dinților. Vă mulțumesc, considerați că am băut și cafea și am mâncat și delicioasa dulceață de nuci verzi. La revedere!

Oare să fie adevărat, jurnalule? M-a lăsat fără cuvinte mama mea adoptivă. Încă nu-mi vine să cred că s-a schimbat într-atât într-un timp atât de scurt!

*

Sâmbătă, 10 octombrie 1959

Astăzi, venind de la școală cu prietena mea Laura, a avut loc un incident, despre care vreau să-ți vorbesc. Am ieși cu Laura pe poarta școlii ca de obicei de braț. Un coleg a intrat între noi și ne-a prins pe fiecare de câte un braț. I-am permis, fiind coleg de-al nostru, un coleg bun, drăguț, glumeț, un ghiduș pot spune. Erau și fete care se dădeau în vânt după el, însă printre acestea nu ne număram și noi. Ne privește pe amândouă, ne zâmbește și zice:

- Fetelor, avem astăzi același drum, vă rog să mă suportați lângă voi. Mă suportați? Sigur că mă suportați, fiindcă sunt un băiat șic, iar voi mă cam furați din priviri, am observat eu. Și eu vă iubesc pe voi, dar încă nu m-am hotărât căreia dintre voi să-i declar dragostea nestăvilită…

Desigur, colegul nostru glumea și noi am făcut haz de glumele lui. Am răspuns, într-un glas.

- Și noi te iubim pe tine, dar nu ne-am decis care dintre noi să-ți facem cu ochiul!

- Sunt încântat și abia aștept să vă decideți. Mă gândesc că ar fi bine să acceptați să faceți cu schimbul: când cu una, când cu alta, alternativ, până la adânci bătrâneți!

Tot glumind, am ajuns în dreptul unei florării. Colegul nostru ne oprește și ne spune:

- Dragele mele, vă rog să aveți un pic de răbdare și să nu vă mișcați din loc.

Intră în florărie și iese cu doi trandafiri roșii superbi, cu unul într-o mână și cu altul în cealaltă.

- Dragele mele, pentru că ne-am mărturisit reciproc dragostea, vă rog să primiți din partea mea câte un trandafir roșu…

Amândouă am întins câte o mână să primim trandafirul:

- Nu, nu… Fiecare primește o îmbrățișare și un pupic de la mine, iar voi îmi dați și voi un pupic. Chestie de reciprocitate!

O îmbrățișează pe colega mea și o pupă pe amândoi obrajii, apoi procedează cu mine la fel. În acest moment, apare ca din pământ avocatul, omul cu gabarit cu mult depășit și nesemnalizat, cu burtoiul lui enorm, cu fața roșie, asudat și gâfâind. Se dă la colegul meu:

- Hei, hei, tinere! Lasă tu fata asta în pace! Să nu te mai apropii de ea că ai de-a face cu mine!

Cum nu prea este dus la biserică, colegul meu îi spune de la obraz, fără să țină seamă de vârstă:

- Ce vrei, tataie, ești sisi? Nu poți merge pe drum? N-am voie, de ziua mea, să ofer câte o floare unor colege dragi și să le dau câte o sărutare pentru că-mi urară La mulți ani? Și dacă fata asta frumoasă mi-ar fi iubită, ți-aș cere ție voie? Uite o mai pup o dată, iar tu vezi-ți de drum, să nu te mân eu dinapoi, că mă tem să nu te împiedici, să cazi și să te spargi. Hai, fă pași! Îl cunoști, Linuța?

- Îl cunosc, dar atât. Zice că este prieten cu ai mei, cică prieten de familie, dar eu nu cred…

- Ce vorbești, Linuța, cum nu crezi, că mă vezi în casa voastră aproape zilnic? Cum nu crezi?

- Uite-așa, nu cred! Și copiii mai observă câte ceva! Acolo, la mijloc, sunt alte interese, nene, urmărite de ambele părți!

- I-auzi! Nu mă așteptam de la tine, Linuța, oi vedea ce vor zice ai tăi. Pe tine, obraznicule, te pun eu la punct. Aflu cine ești, la ce școală înveți și te aranjez eu. Păi, te pui tu cu mine? Ai să vezi cine sunt eu! Și tu, Linuța, nu te înhăita cu vagabonzi de ăștia!

- Sunt colegii mei, nu sunt vagabonzi. Sunt cei mai buni elevi ai liceului nostru, premianți an de an. Vă rog să nu vă pronunțați, dacă nu știți. Îi jigniți și mă jigniți și pe mine și nu admit. Dacă aveți un pic de bun-simț, cereți-le scuze, apoi mergeți și lăsați-ne în pace.

- Eu? Să-mi cer scuze eu? Mă confunzi, fată! Te spun eu la mă-ta și la tac-to Și le cer să-și respecte promisiunea, că vă las pe drumuri!!

Se răsucește pe călcâie și face cale-ntoarsă.

- Du-te învârtindu-te și să te văd când oi vedea pe moșul! – zice Radu și ne prinde din nou pe amândouă de brațe.

Ne-am continuat drumul și ne-am oprit la o cofetărie. Am intrat și băiatul ne-a dat câte o savarină. A fost delicioasă și-am mâncat-o cu mare plăcere. A observat și Radu că ne-a nimerit gusturile și, bucuros, ne-a zis:

- Așa, frumoaselor, să vă îndulciți și mai mult. De vreți, vă mai dau câte una…

- Mulțumim, Radu! Eu aș vrea un pahar cu apă, dacă nu te superi?

- Să mă supăr? Nu știți cât de bine mă simt eu că sunt cu voi! Acum vine și apa.

Se ridică de la masă și se duce după apă. Vine cu două pahare de sifon rece. Am băut, ne-am ridicat de la masă și am ieșit din cofetărie. Prietena mea îl întreabă cum de s-a gândit la noi să ne facă o așa de plăcută surpriză? Și companie plăcută, și trandafiri, și savarine?

- Acesta este secretul meu, fetelor și, ca orice secret, trebuie păzit cu sfințenie! Voi, însă, m-ați acceptat între voi fără să faceți mofturi, sunteți două colege minunate din toate punctele de vedere. Am avut și eu câțiva lei în buzunar să-i cheltuiesc de ziua mea și-am ales să-i cheltuiesc cu voi. Mulțumite? Mai multe nu vă spun. Cu altă ocazie și-atunci doar uneia îi voi spune că-mi este dragă…

Și s-a uitat la mine, jurnalule, cu niște ochi așa de calzi, cu niște priviri ce m-au pătruns până în inimă. L-am privit și eu, dar între noi s-a interpus chipul lui George și-am lăsat privirile în jos. Am zis:

- Să mergem, că am stat cam mult.

Am ieșit și am plecat acasă.

Gestul frumos al lui Radu mi-a creat o stare sufletească minunată și o poftă de lucru deosebită. Mi-am terminat treburile pentru școală în timp record, am lucrat și suplimentar. Am întrebat-o și pe mama dacă îmi dă ceva de lucru, fiindcă dispun de puțin timp liber. A zis că nu are și m-a întrebat cum a trecut ziua la școală. I-am răspuns, dar nu i-am spus nimic despre incidentul cu avocatul. Din felul în care mi-a vorbit și mi-a zâmbit forțat, mi-am dat seama că știe. Înseamnă că a vizitat-o avocatul. Oare ce-or fi mai pus la cale?

*

Luni, 26 octombrie 1959

Jurnalule, sunt veselă. Să fiu sinceră, sunt veselă, dar nu cum ar trebui. Astăzi, mi-a spus Radu, în felul lui, desigur, că îi sunt dragă și să fiu de acord să mi-o dovedească, în timp. Observasem eu niște manifestări ale lui care m-au pus ușor pe gânduri, dar am crezut că așa este Radu: glumeț, băncuros, zeflemist, uneori sarcastic, acid. Ne obișnuiserăm cu el toate fetele și-l suportam așa cum este. În fapt, are un suflet bun, gata oricând să ajute pe oricine. Dar astăzi, a comis-o și în modul cel mai serios mi-a mărturisit. Și cât de emoționat a fost, nu-mi venea să cred că se poate emoționa. Să vezi cum a fost:

Prietena mea, Laura, a zis că așteaptă pe cineva din altă clasă, având o problemă de rezolvat și s-ar putea să meargă acasă mai târziu și pe altă cale. Ne-am luat la revedere și-am plecat spre ieșire cu ceilalți. La poartă, mă ajunge din urmă Radu, mă prinde ușor de braț și-mi zice:

- Cum de ești singură, Linuța? Colega?

- Are o treabă de rezolvat și a plecat în altă direcție.

- Norocul meu! Acolo, sus, cineva mă iubește, Linuța, și potrivi situația cum nu se poate mai bine. Mulțumesc, Doamne!

- Ce vrei să spui, Radule? Deveniși dintr-odată, atât de serios, că mă uimești. Nu sunt obișnuită să te văd așa. Și îmi pari chiar emoționat, tu, cel atât de stăpân pe tine!. Vrei să-mi spui ceva? Dă-i drumul, Radule, reintră în pielea ta de zi cu zi și grăiește…

- Asta e, Linuța, că dacă sunt cel obișnuit, nu mă crezi, iar eu vreau să mă crezi, de aceea luai poza asta de om serios.

- Ce nu cred, Radule?

- Că-mi ești dragă, Linuța! Că te iubesc, Linuța! Nu zice nimic, ascultă-mă până a capăt. Te rog să mă crezi că spun adevărul curat. Te rog, de asemenea, să te gândești și dacă și tu simți ceva pentru mine,. lasă-mă, fată dragă să-ți fiu aproape, să fim prieteni, să vorbim, să povestim, să râdem, să glumim, să te conduc acasă, poate chiar să te iau de acasă și să facem împreună drumul spre școală, să învățăm împreună, să mergem la film, la câte un spectacol, să ne plimbăm, să te țin de mână, adică să ne ținem și din când în când să te strâng în brațe și să te sărut. Așa cum te sărut, să nu râzi de mine, ceasuri întregi seara când mă culc și noaptea când nu dorm… Asta am vrut să-ți spun și te rog să nu mă refuzi. Te rog!

- O, Radule, Radule! Nu te resping, dar nu știi tu cât de complicată este viața mea. Va trebui să-mi dai răgaz, poate apele, acum învolburate și tulburi se vor limpezi și calea spre mine este liberă. Tu ești un băiat simpatic, cu multe calități și-am putea fi prieteni apropiați.

- Pot să te întreb de ce este complicată viața ta?

- Desigur, însă eu nu-ți pot spune de ce. Deocamdată.

- Îți mulțumesc, Linuța, m-ai făcut fericit. Ești o fată minunată. Așa te-aș lua în brațe și-aș fugi cu tine până la umbra teiului de-acolo și…

- De ce să fugi, Radule, mergem încet și ne ținem de mână, e destul.

- Da, dar acolo te-aș pupa pe buzele astea ca cireșele de mai…

- Dacă vrei neapărat să mă pupi, mă pupi, Radule!

Și m-a pupat, jurnalule, și m-a îmbrățișat. Așa îi bătea inima ca într-un pui de găină când este mic și-l iei în mână!

Să nu mă judeci, jurnalule, că pe George nu-l voi uita niciodată! Niciodată…

*

Joi, 5 noiembrie 1959

Veneam de la școală cu Radu, ținându-ne de mână. Ne-am obișnuit împreună și ne simțim bine. Nu departe de școală, pe trotuarul opus era avocatul Bostan L-a observat Radu:

- Linuța, ăla nu este avocatul Titel Bostan?

- Unde îl vezi, Radule?

- Uite, lângă colț, pe partea cealaltă. El este, că nu pot fi doi ca el. Pe unul ca ăsta nu-l poți confunda cu nimeni.

- Ai dreptate, el este. Oare pe noi ne urmărește?

- Dar pe cine crezi? Când ajungem mai aproape de el, să știi că te sărut, să nu te ferești. Măcar să vadă ceva și să-și dea seama că-mi ești dragă…

- Nu numai că n-o să mă feresc, ci o să te sărut și eu.

Când am ajuns noi la colț, el nu mai era, dispăruse. A venit, a văzut, a plecat, ca să parafrazez celebrele cuvinte ale lui Cezar – veni, vidi, vici – după victoria de la Zela asupra lui Farnace, regele Pontului. Poate o fi mai făcut astfel de spionări, dar n-am observat. Noi nu ne-am ferit de nimeni, fiindcă nu aveam ce ascunde. Era dreptul nostru, fiind la vârsta potrivită să ne iubim, iar Radu știa să se facă plăcut și mă simțeam minunat în compania lui. Colegii știau și ne respectau. Ne-au și îndemnat să stăm în aceeași bancă, dar eu n-am fost de acord.

Oare l-or fi pus ai mei să mă urmărească sau a fost decizia lui?

*

Vineri, 6 noiembrie 1959

- Linuța, băiatul care vine cu tine, zilnic, până la poartă este colegul tău sau iubitul tău.

- Coleg, mamă, și prieten. Iubit încă nu-mi este, nici nu-mi doresc să am iubit, în sensul adevărat al cuvântului, fiindcă sunt încă prea tânără să am iubit. Și n-am nici timp să-mi țin un iubit. Dar nu exclud posibilitatea să devenim iubiți și chiar să ne căsătorim dacă vom reuși amândoi la facultate, chiar din timpul facultății. Este un coleg minunat, stă puțin mai departe și având același drum nu deranjăm pe nimeni dacă venim de la școală povestind. O să vină să mă invite și la câte un film bun, la câte un spectacol, la câte o plimbare în parc, dar o să vă spun și o să vă cer voie, să știți unde mă duc și cu cine.

- Dar ți-e drag, Linuța?

- Urât nu-mi este și mă simt bine în compania lui. Este glumeț, știe o sumedenie de povestioare vesele și povestește așa de frumos.

- Înțeleg. Dar vă și sărutați?

- Ne sărutăm, doar suntem la vârsta aceea când un sărut și o îmbrățișare tandră te fac să simți altcumva viața, că trăiești cu adevărat și să privești lumea altfel. Doar ați fost ca mine și știți. Dar de ce mă întrebi, mamă? Ți-a spus cineva ceva despre mine? Te asigur că n-am făcut nimic rău și nici n-am de gând. N-o să aveți rușine după mine. Băiatul acesta este primul în viața mea și suntem prieteni de puțin timp.

- Întreb și eu așa, că am observat că veniți împreună și-am vrut să știu.

- Doar atât?

- Deocamdată. Când vom avea timp, va trebui să stăm amândouă de vorbă, Linuța, despre ceea ce tu nu știi și va trebui să afli, căci ești vizată direct.

- Când dorești, mamă, vă stau la dispoziție. Îmi fac timp și stăm de vorbă să lămurim lucrurile.

- Nu acum, prindem o sâmbătă după-amiază sau o duminică și rezolvăm treaba. Bine?

- Bine, mamă, când vrei matale!

- Și de băiatul acesta ar trebui să te desparți! Spre binele tău, Linuța?

- Să mă despart? Nu pot, mamă, să mă despart. Băiatul mi-e drag și nu mă despart de el. Prietenia cu el îmi face bine, îmi dă poftă de viață, mă simt altă ființă, învăț și mai bine… Doar dacă, la terminarea liceului drumurile ni se vor despărți, eu fiind într-un capăt de țară, eu în alt capăt de țară, ne vom despărți. Dar nu sunt sigură că se va întâmpla.

- Lasă, s-o să discutăm și când vei afla, îți vei schimba părerile. Du-te și te schimbă și hai la masă!

*

Luni, 10 noiembrie 1959

S-a apropiat griva de iepure, jurnalule! Nu va trece mult și va veni ziua socotelilor!

Am venit de la școală, am intrat în camera mea și mă schimbam. Am auzit în dormitorul alor mei glasul răstit al avocatului: „Gata, Nora! Puneți piciorul în prag! Nu mai aștept, că voi mă purtați cu vorba, tot amânați, amânați! Până când? Mi-am pierdut răbdarea. A dat de gustul băieților și o pierd! Dacă se întâmplă așa, vă las pe drumuri!”

Iese trântind ușa și se îndreaptă spre ieșire. Am apărut și eu în ușa camerei mele. Mă vede, face o plecăciune și mă salută:

- Bună ziua, domnișoară! Am avut o discuție mai aprinsă cu mama ta. distinsa doamnă Lisandra Teleagă!

- Când? Înainte? După? Sau în loc de?

- Ce vrei să spui, Linuța? Pui întrebări cu tâlc?

- Zisei și eu așa. Ne jucăm noi la școală un joc și conține aceste întrebări. Îmi scăpară…

- Nu prea cred, dar n-are rost să despicăm firul. Tot cu băiatul acela veniși acasă?

- Nu acasă, ci până la poartă. Este colegul meu, avem același drum și venim împreună. Vă interesează?

- Nu el, tu mă interesezi! La revedere!

- La revedere, nene!

Iar în gândul meu: „să ne vedem cât de des, de se poate defel! Să ne vedem când mi-oi vedea ceafa fără oglindă!”

Mama a auzit din dormitor discuția mea cu avocatul. Când a închis el ușa pe dinafară, a apărut în cadrul ușii, răvășită și plânsă. M-am apropiat de ea și-am întrebat-o:

- Mamă, ce-ai pățit? Ce mai vrea nemernicul ăsta? Știi că mă urmărește și pe mine pe stradă? L-am văzut de câteva ori pândindși dispărând când dam cu ochii de el. Nu știu ce prieten este acesta când vine în casă și strigă la matale ca un apucat și te amenință. Eu nu l-aș suporta, i-aș închide ușa în nas și n-ar mai intra aici nici să stea în cap. De ce n-o faceți?

- Ei, nu putem, Linuța. Ne are la mână și ne joacă cum vrea. Nu-ți pot spune deocamdată, voi discuta cu tac-to și vom vedea ce vom face. Apoi, vom discuta cu tine.

- Pe el îl interesez eu?

- Nu mai scot o vorbă! Și așa am vorbit prea mult. În zilele astea vei afla totul.

Ce zici, jurnalule, se apropie sfârșitul? Și n-am cu cine mă sfătui, sunt singură și gura lupului e mare-mare, și lupul este flămând-flămând. Ar vrea carne tânără, jurnalule! Unde ești, George? Tu ai reușit? Măcar tu să reușești, că eu nu am șanse. Tocmai când credea că lucrurile au intrat pe făgașul normal.

*

Joi, 13 noiembrie 1959

Astăzi, Radu m-a ajuns pe drumul spre școală. Trecusem de parc. M-a ajuns alergând:

- Salut. Linuța!

- Salut, Radu! Așa îți faci mai nou înviorarea de dimineață? Nu te-am mai așteptat, că ai întârziat și am gândit că nu mai vii.

- Era gata să nu vin deloc. Ai mei au plecat, iar eu am rămas în pat. I-am auzit, dar am zis să mai stau nițel în pat. Tocmai te prinsesem pe tine în brațe și te sărutam cu nesaț. Tu nu prea mă lăsai. Acum îmi dai voie cred…

L-am lăsat să mă sărute, dar nu s-a-ntâmplat ca de obicei. Din cauza mea, că nu eram în apele mele.

- Ce-i cu tine, fată? Sunt eu, Radu, tu nu mai ești Linuța, fata pe care o iubesc? Parcă sărutai un sloi de gheață!

- Iartă-mă, Radule, dar nu sunt în apele mele. Nu mă simt bine deloc!

- Știi ce, Linuța? Hai să nu mergem la școală. Chiulim și noi o dată în viața noastră de elevi. Vii cu mine la noi acasă, că nu este nimeni și-mi povestești totul. Jur pe viața mea că n-am niciun gând ascuns. Nu m-ating de tine, cu toată că te-aș ține numai în brațe. Decât să-și fac ție rău, mai bine mi-aș scoate ochii. Îmi spui necazurile tale și vedem ce putem face să scapi de ele. Dragă fată, nu vreau să te pierd așa cum nu vreau să mor, înțelegi?

- Mulțumesc, Radu, ești un băiat minunat, sunt convinsă că vrei să mă ajuți, dar mai trebuie să am o explicație cu ai mei, cu părinții mei adoptivi…

- Părinți adoptivi zici? Tu nu ești fata lor naturală?

- Nu, sunt înfiată. Eu sunt fată de la țară, dintr-un sătuc de pe Olteț. Hai să ne grăbim, să nu întârziem la prima oră.

- Să fiu al naibii, Linuțo, dacă te las până nu-mi spui totul despre tine. Pe drumul de întoarcere. Hai să fugim până la școală, ca să ajungem la timp.

Timpul a trecut greu. Radu s-a străduit să mă aducă cu picioarele pe pământ, a stat numai în preajma mea, dar n-a reușit. Ba s-a ales și cu mustrări din partea a doi profesori care l-au surprins că nu scrie, nu este atent, nu-și ia privirile de la mine și aruncă cu biluțe de hârtie în direcția mea. Cel de mate l-a amenințat că-l dă afară de la oră, dacă nu se astâmpără.

La plecarea acasă, m-a prins de mână și m-a strâns așa de tare, încât am crezut că trec degetele unul prin altul. Am țipat de durere!

- Iartă-mă! Iartă-mă, auzi? Dar nu vreau să te mai văd așa, ca și când acum cade cerul pe tine! O luăm puțin pe ocolite.

M-am lăsat în voia lui. Am ocolit parcul și am ajuns în fața unei case. Ne oprim la poartă și-mi zice, prinzându-mă de umeri și uitându-se în ochii mei:

- Uite, în casa asta stau eu cu părinții mei. Pe mine mă știi cum sunt, cam aiurit, dar la tine țin ca la ochii din cap. Ai mei sunt buni ca pâinea cea caldă, cum zice românul nostru. Când te vor copleși necazurile, te rog să intri fără nicio reținere, că vei auzi o vorbă bună, vei primi un sfat bun și mă vei găsi pe mine. Acum, du-te și nu uita ce ți-am spus…

- Radule, de ce ții fata la poartă și n-o inviți în casă? Așa băiat am eu? Ei, ce ți-oi face, Radule!

Era mama lui Radu, care ne-a văzut din casă, a deschis ușa și a venit repede la poartă. Mă vede de-aproape și zice:

-Aaaa! Tu ești colega lui Radu. Te știu. Țin minte că la o serbare, anul trecut, ai recitat „Dușmancele”, de George Coșbuc și-ai cântat doina Iancu Jianu așa de frumos, că ai ridicat sala în picioare. Vino tu cu mine și lasă-l pe Radu, că o să-l cert, de o să mă țină minte toată viața. Se poate să uite el de bunele maniere?!

- Vă rog să nu-l certați, că nu este vinovat. El m-a invitata, dar eu am zis că nu se cade să intru, dacă nu sunt părinții acasă. Despre asta discutam. El este un băiat foarte atent, semn că a fost bine educat acasă. Vă rog să mă credeți.

- Te cred. Hai. Îmi spui cum te cheamă?

- Lina mă cheamă, dar toți îmi zic Linuța. Mă alintă.

- Nu mă mir că te alintă, Linuța, că ești o fată așa de fină, de suavă. De-aș fi băiat. pe loc m-aș îndrăgosti de tine. Dacă Radu …, mă înțelegi ce zic, a făcut o alegere excelentă și-l felicit pentru alegere.

- Suntem colegi, mamă, colegi de clasă și…

- Și între colegi de clasă sunt interzise idilele? Acelea vin, băiatul meu, și nu te întreabă. Te întrebi tu de ce n-ai stare, de ce te emoționezi când te apropii, de ce îți bate inima mai repede, de ce cauți să fii mereu în preajma ei. Mie îmi spui? Eu am fost ca tine…

M-a luat de braț și-am intrat în casă. Îmi ia geanta și mi-o pune pe cuier și-i spune lui Radu:

- Radu, mergeți și vă spălați pe mâini și veniți în sufragerie, că vă pun să mâncați voi. Eu îl aștept pe taică-tău. Hai că mă duc să vă pun în farfurii.

Am mâncat ciorba și felul doi. Mama îi spune din nou lui Radu:

- Radu, avem un oaspete deosebit, pe colega ta, Linuța. Desertul îl las pe seama ta, nu-i dau din cel pregătit pentru noi.

- Chiar voiam să-ți spun, mamă, că vreau s-o servesc cu ceva dulce-dulce.

- Dulce-dulce, Radule, că de-aceea te trimit pe tine, că voi vă pricepeți să luați. Ia ce-ți trebuie și du-te.

Se duce Radu și vine cu două bucăți de fagure cu miere. Mi-a lăsat gura apă cum am văzut. Așa ceva nu mai mâncasem. Nici nu știam cum se mănâncă, dar nu-mi făceam probleme, că acolo era Radu. Era în stare să-mi bage și în gură, cum, de altfel s-a și întâmplat. Să vezi cum a fost:

Mama lui Radu s-a dus la fântână să aducă apă proaspătă. Cum a ieșit în coridor, l-am întrebat pe Radu cum se mănâncă:

- Cu gura, Linuța. Uite-așa, mușcă din el cât crezi tu că-ți intră în gură…

Vine lângă mine, am luat bucata de fagure și-am dus-o la gură. Radu mi-a apăsat mâna cu fagurele, mi-a umplut gura și mi-a năclăit buzele cu miere. Asta a și vrut. S-a pornit pe râs și mi-a spus:

- Mănâncă din gură, Linuța mea, că buzele sunt ale mele.

Și mă sărută, și-mi suge buzele până n-a mai rămas nimic pe ele. Mă privește apoi în ochi și-mi zice:

- Puteam pierde asemenea ocazie, Linuța: Acesta este momentul de bucurie pe ziua de astăzi.

- Și al meu, Radu. I-auzi, vine mama ta, du-te la locul tău și să stai cuminte. Te rog.

Vine mama lui Radu cu o cană de apă rece de la fântână și ne pune câte un pahar:

- Un pahar de apă rece merge cu miere. Poftă bună! Dar nu prea ați mâncat? Nu-ți place Linuța?

- Îmi place, doamnă, dar am discutat ceva cu Radu. Vă mulțumesc mult. Mă răsfățați…

- Nu știi, Linuța, cât mi-am dorit și o fată, dar n-a vrut Dumnezeu să-mi dea și fată, ci doar pe ștrengarul acesta de Radu și ne bucurăm că-l avem.

- Peste câțiva ani, o să vă duc eu fata, mamă, și-o să aveți și fată…

- Vorba vine, Radule, că ne-o aduci nouă. Fata aceea va fi a ta și numai a ta. Cât ești tu de posesiv, o vei ține numai lângă tine. Mai ales dacă vei da de un îngeraș cu Linuța. Și cine știe unde vă veți stabili, iar la noi veți veni la sărbători, de două ori pe an, la Crăciun și la Paști. Atunci, nu vom avea nici băiat, nici fată. Asta nu înseamnă că nu va fi bine primită și-o vom iubi ca și pe tine.

Am mulțumit pentru masă, pentru modul în care am fost tratată și m-am ridicat să plec.

- Hai să-ți arăt camera mea, Linuța, să vezi și tu unde îmi petrec o bună parte din viață și cu ce.

Am intrat în camera lui. Are o cameră frumoasă și, spre surprinderea mea, am văzut o curățenie exemplară. El a vrut, însă, să fim doar noi și să mă mai sărute și să mă strângă în brațe, ceea ce a făcut cum am trecut pragul și-a închis ușa. Recunosc că și mie mi-a plăcut. După un timp, îmi spune:

- Linuța, întinde-te, te rog, pe patul meu, ca să-mi închipui, când mă voi culca, că ești lângă mine și te țin în brațe.

I-am făcut pe plac și-am plecat acasă. M-a condus până la poartă și m-a rugat să nu uit…

*

Vineri, 14 noiembrie 1959

Ciocnire cu scântei. Ca și amnarul și cremenea, jurnalule! Ascultă:

Am venit de la școală însoțită de Radu, ca de obicei, și ținându-ne de mână. Ne-am despărțit la poartă. Am stat până a ajuns el la cot, i-am făcut cu mâna și-am intrat în curte. Iese din casă valvârtej, trântind ușa și înjurând ca un birjar, avocatul. „L-o fi refuzat mama, de este așa de pornit. S-o fi săturat, biata femeie, și-o fi vrut să isprăvească!”- am gândit și-am înaintat încet. Cum dă cu ochii de mine, mă abordează într-un mod grosolan:

- Auzi, fată, băgă-ți mințile în cap și nu mai face mofturi! Că nu ești în postura de a face mofturi! În loc să te bucuri, tu faci fițe? Ești doar o sărăntoacă de la țară, ai dat aici de bine și te ții bățoasă. Nu te întrebi, însă, de unde vine binele ăsta? Ascultă ce-ți spun ai tăi și te conformează imediat, că nu știi ce te așteaptă, dacă îmi pierd răbdarea!

- Ascultă, nene! Până acum te-am respectat, crezând că ești prieten cu ai mei. Din clipa asta a dispărut tot respectul. Nu valorezi mai mult decât un păduche pe care îl strivesc cu unghia, fără milă. Știu ce vrei și-i chinuiești și pe prăpădiții ăștia de părinți adoptivi și pui presiune pe ei, ca ei să mă oblige pe mine. Pe mine mă vrei tu, v-am auzit vorbind în sufragerie, te-am văzut călărind-o pe mama în dormitor și-acum mă vrei pe mine? Nu-ți este rușine, nemernicule ce ești, om fără scrupule? Nu te gândești că-ți pot fi fiică? Ai un fiu de-o seamă cu mine, ești de-o vârstă cu tatăl meu. Ca om al legii nu știi că nu poți face mariaj cu o minoră? Ai trecut direct la hărțuire, vrei să-mi profanezi trupul? Să mi-l spurci tu? Să-ți lași balele pe mine? N-o să ai ocazia. Din această clipă, de mai treci dincoace de poartă, ai de-a face cu mine. Dacă ei n-au curaj să-ți interzică, o fac eu. Mâine mă duc la Miliție și spun tot. Mă urmărești prin oraș, ești mereu pe urmele mele. De câteva ori, niște colegi au vrut să-ți aplice o corecție zdravănă, dar nu i-am lăsat eu. Acum, nu cred că-i mai opresc. Hai, dă-i drumul, nerușinatule. Să te văd când oi vedea pe moșul din groapă. Spui că sunt o sărăntoacă de la țară? Sunt mai bogată decât tine, chiar dacă ai purcoaie de bani și nu dormi nopțile să-i întorci cu furcoiul, să nu mucezească! Eu sunt tânără, am doar 17 ani, sunt frumoasă, am și destulă minte în capul acesta, am viața înainte. Tu ce mai ai în afara banilor? Tu nu te uiți la tine? Ești un morman de carne, o sperietoare de pus la vie să alunge ciorile! Hai, dă-i drumul și pe-aici să nu mai calci!

- A mea o să fii și te voi vedea ce mai zici atunci, când te vei culca cu mormanul acesta de carne! Dacă nu, pe drumuri vă las și în pielea goală! Tot ce este aici este al meu și nici nu va putea să-și stingă toate datoriile pe care le are!

- Du-te, că pun mâna pe par și te altoiesc. N-o să nimerești poarta. Eu nu sunt de vânzare!

- Vedem noi. Mielușea o să devii, încă o să mă rogi tu să te iau!

- Da? Ia stai nițeluș, să-ți crăp capul cu asta, nesimțitule!

M-am aplecat să iau de jos un pietroi, dar a lat-o la picior și a ieșit pe poartă ca din pușcă.

- Du-te învârtindu-te!

Am intrat în casă furioasă. Am auzit-o pe mama plângând în hohote în dormitor. Mi-am lăsat servieta pe cuier și m-am dus la ea. Cum mă vede, vine la mine cu brațele deschise și mă cuprinde cu ele. Văietându-se, îmi zice:

- Of, of, of, Linuță! Linuță mamă, suntem pierduți! Pierduți, auzi? Am vrut să te ținem departe de necazurile noastre, dar nu se mai poate. Nici nu știu cum să-ți spun eu ție în ce situație suntem noi. Doamne, Doamne ce-am putut face! Ce-am putut face, Doamne!

- Știu totul, mamă, nu trebuie să-mi spui. Când va veni tata acasă, vom sta de vorbă…

- Zici tu că știi, dar nu știi nimic, Linuță!

- Și încă de mai multă vreme. V-am auzit vorbind. Aveți datorii mari, astea nu știu cum le-ați făcut, că nimic din ce este aici nu vă aparține. Vă spunea că pentru a stinge datoriile va trebui să-i dați ce vă va cere. Bani nu aveți, dar aveți altceva în schimb, care face cât datoria voastră…

- Așa este, dar ai auzit și ce vrea?

- Am auzit: pe mine mă vrea! Să mă dați lui și mă va face nevasta lui, casa de aici o va trece pe numele meu, fiind darul de nuntă pe care mi-l face. Și v-am mai surprins în dormitor pe amândoi, făcând sex. Mai trebuie să știu și altceva, mamă?

- Așa este, Linuța, și mi-e rușine, dar n-am avut ce face, că m-a amenințat că ne dă afară din casă, dacă nu mă culc cu el. Când avea poftă, venea și trebuia să i-o satisfac, deși îmi era silă. Când a văzut, însă, cum ai crescut tu ți cât de frumoasă te-ai făcut, și-a schimbat planul și te vrea pe tine. Ce ne facem, Linuță?

- Mamă, liniștește-te! Nu mai plânge, că plânsul nu rezolvă situația. Așteptăm să vină tata și discutăm. Trebuie să fie o cale să ieșiți din impas.

- O, nu cred, Linuța! Acesta este un om neiertător, nu se lasă până nu obține ce vrea.

- Eu i-am spus ce am avut de spus mai înainte, în curte. Am vrut să-i dau cu un pietroi în cap, dar a apucat să iasă pe poartă. I-am interzis să mai intre aici. Ar trebui să nu-l mai primiți când eu sunt la școală. Încuiați poarta și ușa și stați în casă. Eu pot scăpa ușor de el, dar aș vrea să scăpăm împreună…

- Cum crezi că poți tu scăpa?

- Să nu mai fiu fata voastră și să plec de-aici!

- Ai face așa ceva?

- Dacă nu vom găsi altă cale. Dar eu cred că vom găsi. Discutăm și cu tata când va veni.

*

Sâmbătă, 15 noiembrie

- Radule, suporți o întrebare care cere un răspuns dificil?

- Tu pui întrebarea?

- Eu.

- Și răspunsul îl dau eu?

- Tu.

- Întrebarea ta și răspunsul meu au legătură cu noi?

- Au.

- Să aud, Linuța!

- Tu ții la mine cu adevărat?

- Nu te-am convins până acum? Dacă n-am reușit, o să mă străduiesc mai mult.

- Că-ți plac mi-ai dovedit cu vârf și îndesat, dar să păstrezi un secret poți, dragul meu Radu?

- Pot să păstrez orice ține de taina pe care mi-o încredințezi tu, dacă nu vizează o crimă, o incendiere, deraierea unui tren încărcat cu oameni, spargeri și orice altă acțiune în afara legilor, chiar de m-ar arde pe rug ca pe Giordano Bruno, căci ar face să te pierd și nu vreau, ți-am mai spus, cum nu vreau să mor. Ei?

- Mulțumesc, Radu, pentru tot ce mi-ai spus. Pot avea încredere în tine. Când ne întoarcem de la școală, ne oprim în parc, găsim un loc mai liniștit și-ți încredințez o taină legată de mine și de familia mea.

*

La întoarcerea de la școală, ne-am oprit în parc pe o bancă.

- Mai bine am merge la mine acasă, zice Radu. Acum, sigur, nu este nimeni acasă. Găsim și ceva de mâncare… Măcar o bucată de fagure…

- Hm, hoțule, să mai faci ca ieri?

- Lasă că ți-a plăcut și ție!

- Mi-a plăcut, recunosc. A fost ceva inedit. Astăzi, nu merg, că întârzii prea mult și am ceva de făcut acasă. Mă așteaptă și mama. Ca să-ți fac pe plac, îți spun că aș merge.

I-am povestit totul despre mine și situația în care am ajuns în familia părinților adoptivi. M-a ascultat fără să scoată o vorbă. După ce am terminat, mi-a spus, reținându-și cu greu lacrimile:

- Of, Linuța, Linuța! Ce m-ai întristat, draga mea! Îmi iau un răgaz să mă gândesc și mâine îți dau un răspuns. Te asigur, însă, să din acest moment nu mai ești singură, suntem doi și vom lupta împreună să răpunem răul. Ai încredere în mine.

Am plecat acasă. Radu a venit cu mine până la poartă, unde ne-am despărțit lovindu-ne ușor pumnii. Niciodată nu ne-am sărutat în fața porții, nici la venirea de la școală, nici la întâlnirea dimineața, că să nu ne vadă ai mei sau chiar avocatul.

*

Luni, 17 noiembrie1959

Azi-dimineață, m-a așteptat la poartă, sosise înaintea mea:

- Bună dimineața, Linuța! Cum ai dormit?

- Nu prea am dormit, Radule, dar zic că nu este rău, o să rezist. Tu?

- Vreo trei ceasuri, dar e în regulă. Am mai avut eu nopți albe, nu este prima dată. Cred că am găsit rezolvarea pentru tine…

- Chiar?

- Așa gândesc, dacă și tu vei fi de acord.

- Îmi spui?

- Când ne întoarcem, îți expun planul în cele mici detalii. L-am schițat, l-am dezvoltat, l-am analizat, l-am întors pe toate fețele și sunt convins că ține. Din punctul meu de vedere, dar cea care trebuie să-l aprobe ești tu. Am zis, altceva nu-ți mai spun, că întârziem de la școală și avem oră cu directorul.

Am întins pasul și-am ajuns la timp. La întoarcere, ne-am oprit tot în parc. Eram așa de nerăbdătoare să aflu la ce se gândise Radu, băiatul care pătrunsese în viața mea și-mi devenise atât de necesar. Nu-mi pot explica cum ar fi o zi în care să nu-l văd, să nu povestim, să nu ne sărutăm, să nu ne îmbrățișăm. Când ne despărțeam, după puțin timp, simțeam că-mi lipsește.

- Hai, Radu, dă-i drumul!

- Urmărește-mă cu atenție! Dragă Linuța, prima variantă ar fi cea mai convenabilă. Să stai de vorbă cu ai tăi, să-i lămurești, ca la rândul lor să-l lămurească pe avocat să aștepte să termini tu liceul și să dai examen de admitere – te rog, nu spune nimic - și să reușești, apoi ești salvată așa cum te văd și mă vezi. Și de la facultate, fiind majoră, te poți căsători fără nicio opreliște. Asta ar fi momeala…

- Dar el mă vrea acum, Radule, s-o las dracului de școală, că n-o să-mi folosească la nimic, că el tot nu mă va lăsa să lucrez, orice facultate aș termina. Și în planul tău aș ajunge tot la căsătorie, aș mai întârzia puțin momentul. Știi cum se spune: ori cu capul de gard, ori cu gardul de cap! Tot un drac…

- Nu, draga mea, ascultă totul. Mai pot adăuga ai tăi că tu ești creștină și nu te măriți până nu împlinești vârsta de 18 ani, să fii în regulă în fața lui Dumnezeu și în fața legii. Nu discuți tu cu el, ci ai tăi, căci tu ai intrat în conflict deschis cu el. În timpul acesta ei te vor lămuri să accepți căsătoria…

- Și dacă acceptă, ce fac apoi?

- Te doare în cot de el. După ce termini liceul și intri la facultate – și chiar dacă nu intri - , ești a mea. Auzi? A mea. Bineînțeles, dacă vei vrea și tu, și să te mai ia cineva de la mine…

- Ar fi bine, dar după cearta cu mine, nu va accepta să mai amâne. El mă vrea acum. Când m-am aplecat eu să iau pietroiul, l-am auzit scrâșnind: „Vei fi a mea foarte curând!” Foarte curând poate însemna și zile, cel mult săptămâni!

- M-am gândit și la această posibilitate și am găsit soluția…

- Care?

- Să pleci de la ei tăi, cu voia sau fără voia lor. Chiar să renunți la înfiere.

- Și unde să mă duc, Radule? Și cu ce să trăiesc, dragul meu, că nici la părinții mei naturali nu mă pot duce, că nici nu vor să audă. Și cu ce trăiesc. Să zicem că s-ar întâmpla, totuși, adio școală, adio vise, adio, adio…

- Cu ce vei trăi? Cu ce voi trăi și eu. Nu departe de unde stau eu. am o mătușă, este singură și se va bucura să aibă în gazdă o fată ca tine. Și de plată să nu duci grijă, că nu te va costa nimic.

- Și dacă nu se va putea?

- Vom pleca amândoi. Țara asta este mare, găsim undeva de lucru,lucrăm orice și trăim. Poate reușim să terminăm și liceul. Doar sunt cursuri serale. Lucrăm ziua pe șantier și seara mergem la cursuri. Și tu, și eu avem ceva materie cenușie în cap și vom reuși. Vom da și la facultate. Ca tineri căsătoriți și muncitori căpătăm și locuință. Singurii care vor ști de noi vor fi ai mei. După un timp. Și ne vor mai și ajuta, dacă vom avea nevoie. Tata lucrează la spațiul locativ și poate face ceva și pentru ai tăi…

- Doamne, Radule, plâng! Lasă-mă să plâng! Ești tu în stare să te sacrifici pentru mine? Nu-mi închipuiam că poate fi cineva să facă asemenea gest! Să renunți la o viață liniștită și îndestulată, la niște părinți care doar pe tine te au, te iubesc, să renunți la școală, la facultate, la o carieră care poate fi strălucită după câtă minte ai, pentru mine? Pentru o fată de la țară? Care nu are nimic? Nici părinți? Doar dorința de învăța și a deveni cineva prin propriile-mi puteri?

- Ăsta sunt eu, Linuța. Pe cine iubesc, îl iubesc din tot sufletul și fac totul pentru el. Iar pe tine te iubesc. Nu prea ți-am spus-o, am încercat să-ți dovedesc. Acum îți spun și-ți voi și dovedi prin fapte, voi fi mereu lângă tine și nu voi permite nimănui să-ți facă rău. Și-ai să vezi că vom răzbi. Vom trece peste toate piedicile și vom ajunge unde dorim. Întăresc ce ți-am spus ieri: suntem doi, nu vei mai fi singură. De vom avea o coajă de pâine, o vom împărți în două și vom trăi. Suntem tineri, suntem puternici, ambițioși și avem un atu imbatabil: ne iubim, draga mea Linuța. Gata cu plânsul, gata cu lacrimile. De acum, frumoșii tăi ochi să nu mai verse nicio lacrimă. Stăm în așteptare un timp și, de vom vedea că nu va fi cum vrem noi, ne vom lua soarta în propriile mâini și nu ne va putea nimeni opri. Curaj, Lința mea!

- E drept ce aud, Radule? Parcă visez! Te voi urma oriunde, iar de muncă nu mă sperii, că doar vin de la țară și acolo n-am stat la umbră!

- Acesta este planul pe care l-am gândit azi-noapte și-l consider realizabil, Sigur, poate fi îmbunătățit și adaptat în funcție de mișcările știi tu cui. Trebuie să pregătim punerea lui în practică. Stai de vorbă cu ai tăi – cum vei găsi tu modalități, că ești fată deșteaptă - și le spui franc că tu nu faci niciun pas, chiar dacă te vor pune cu tălpile pe jar, chiar dacă te vor pune la stâlpul infamiei ca în evul mediu și te vor bate cu biciul pe pielea goală, chiar dacă îți vor smulge unghiile de la mâini și de la picioare cu cleștele etc. dacă vei fi obligată să te măriți înainte de terminarea liceului, de trecerea examenului de maturitate – atunci vei împlini 18 ani - și a celui de admitere la facultate. Atunci veți putea discuta despre căsătorie. Cu cine? Nu spui nimic. Bine, Linuța?

- Bine, Radule!

- Hai să te duc acasă!

*

Marți, 18 noiembrie 1959

Seara am luat masa numai cu mama. Tata a rămas să facă de serviciu la telefon pe timp de noapte. La anumite intervale de timp, fiecăruia îi venea rândul să facă de serviciu la telefon și să răspundă dacă se ivește vreo problemă.

I-am spus mamei ce gânduri am și-am rugat-o să mă ajute, să fie de partea mea și să stea de vorbă și cu tata. Până atunci nici nu vreau să aud de măritat. Dacă mă obligă în vreun fel, îmi pun capăt zilelor. Vor vedea că nu mai vin acasă și se vor uita lung după mine.

- Discută întâi matale cu tata și apoi îi spun și eu, să audă din gura mea. Eu cu acela nu discut până nu se afișează rezultatele la admitere la facultate și văd scris admisă în dreptul numelui meu. Nici nu vreau să-l văd pe-aici. Îi arăt eu cine este sărăntoaca asta de la țară!

- Vrei să-ți spun ceva, Linuța? Chiar dacă nu recunoști, asta este convingerea mea.

- Vreau, mamă.

- Tu nici atunci, fata mea, nu te vei mărita cu el, așa este? Ți-ai făcut alte planuri!

- Așa este, mamă, dar mai multe nu-ți spun. Atunci pot scăpa de el și vă scap și de voi. Sper să mă ajute Dumnezeu.

- Să ți se împlinească voile, Linuța! Și noi vom fi de partea ta, deși suntem cu sabia deasupra capului. Dar, de n-om avea încotro și ne va da în judecată, îi vom da casa și ce avem aici în contul datoriilor și ne vom trage la țară. Mai avem câte ceva pe acolo și ne vom descurca. Pe tine am vrea să te știm la adăpost.

- Mulțumesc, mamă! Lasă-mă să te îmbrățișez, cum făceam odată. Îți mai aduci aminte? Ce fericită eram! Și-am așteptat să mă înfiați!

Am îmbrățișat-o și-am sărutat-o. Mama a plâns, semn că am reușit să vibrez ceva în ea, coarda sensibilă. Sper să-și țină făgăduielile.

*

Miercuri, 19 noiembrie 1959

În seara următoare, am stat de vorbă în trei. Am aflat cum au ajuns să intre în datorii înrobitoare la avocat. Când au construit casa, au vrut să termine mai repede și s-au împrumutat de bani în mai multe rânduri la avocat și a pretins dobânzi mari, pe care crede că le-a mai și umflat. Actele le făcea avocatul, iar tata doar a semnat, fără să mai citească integral actul. Doar semna. Așa s-au strâns sume mari și nu le-a mai putut returna. Întârzierile erau taxate cu sume inimaginabile. Când i-a spus că nu mai poate plăti, i-a cerut să garanteze cu casa, că așa se face. A girat și acum îl amenință că-i ia casă si-i lasă pe drumuri. Și nici cu casa nu acoperă datoria.

- În vară, când te-a văzut pe tine că ai crescut și te-ai făcut o superbă domnișoară, și-a schimbat planul. A venit la noi și mi-a spus că te vrea pe tine în contul datoriei…

- Păi cum să-ți dau fata?

- Așa bine. Mi-o dai de nevastă! O vreau ca nevastă și-ți șterg datoria. Rămâi cu casa. E simplu, nu?

- Cum să-ți dau fata, măi omule? Crezi că ea o să vrea să te ia de bărbat pe rine?

- Păi, o faci să vrea, o obligi! Ce știe ea? Ce știe țăranul ce-i șofranul?

- Nu te temi că te bate Dumnezeu că râvnești la o copilă ca ea?

- Nu mă tem. Dumnezeu cu treburile lui, eu cu ale mele! Ce copilă? La țară sunt gete de 14 ani care se mărită și fac copii. Asta are 17 ani, cum este mai bună de pat.

- Iartă-mă că-ți vorbesc așa, Linuța! N-ar trebui să-ți audă urechile astfel de vorbe ieșite din gura mea. Eu nu cred că se va și ține de cuvânt, că este un bandit, care nici nu cred că știe să-și facă cruce și să spună o rugăciune către Atotputernicul. Te batjocorește și pe tine, după un timp îți dă papucii, iar datoria se înmulțește. Așa că tu ești liberă să-ți hotărăști singura soarta. Așteptăm să vedem ce mișcare va face el după cearta voastră. Dacă vine și stăruie, atunci te dezlegăm, te desfiem, și-ți vei relua vechiul nume și dispari împreună cu prietenul tău. Noi nu mai avem fată, el nu mai poate avea nicio pretenție. Ajutor vă dăm și noi. Nu știu cum va fi cu școala, dacă nu veți putea-o termina aici. Asta este, Linuța, și greșelile se plătesc. Eu am greșit, eu voi plăti, însă îmi pare rău să se răsfrânge și asupra altora. Și de va fi să fac închisoare, voi face și voi ieși și de acolo. Soția se va duce la țară. Vom supraviețui. Să aveți grijă de voi, Linuța. Aș vrea să-l cunosc și eu pe băiatul tău. Vino cu el pe la noi să-l cunoaștem și să schimb și eu două vorbe cu el.

- Îl voi aduce, tată. Nu este însă băiatul meu, suntem doar colegi și prieteni. Însă el înțelege prietenia așa cum se spune că prietenul la nevoie se cunoaște, iar eu am nevoie de ajutor. Că va fi ceva între noi nu exclud, însă în niciun caz acum, ci când vom fi amândoi studenți. Atunci, putem să ne căsătorim legal, ca tineri însurăței vom primi o garsonieră. Neavând avere și având rezultate bune la învățătură, vom avea burse și lucrurile se simplifică. În vacanțe vom lucra amândoi, oriunde și orice, chiar pe șantiere și ne vom face niște bani. Nu este rușine să lucrezi.

Discuția cu ai mei m-a mulțumit.

*

Joi, 18 decembrie 1959

Jurnalule, n-am scris în tine de o lună de zile, fiindcă n-au fost evenimente notabile. Au fost luni de liniște, de pace și de armonie în viața mea. În familie, relațiile se normalizaseră, eram din nou tratată ca fiica lor dorită. Ambii părinți se întreceau în a-mi face voile, să nu-mi lipsească nimic, să am condiții de învățat. Mă răsfățau pur și simplu. Însă și eu îmi făceam timp să mai fac câte ceva prin casă, mă mai duceam la piață sau după alte cumpărături, motivând că am nevoie de mișcare, să mai fac și pauză în pregătirea pentru școală. Doar atunci se lăsa mama înduplecată și mă lăsa să ies la cumpărături.

Școala mergea strună, învățam din plăcere. Aveam rezultate excelente, profesorii mă iubeau, colegii la fel, aveam în clasă o poziție privilegiată și pentru că eram prietenă cu Radu, și el un elevi excelent și prieten cu toți din clasă. Dragul de Radu, după ce-mi mărturisise în modul cel mai categoric că este gata să se sacrifice pentru mine, mă cucerise total. Îmi era devotat și se străduia să-mi dovedească cât mai convingător că mă iubește. Și eu îl iubesc, jurnalule, iar el știe. Dar nu știe totul, că poate ar dori mai mult de la mine nu doar îmbrățișări și sărutări, de care, să fiu sinceră, nu sunt încă ghiftuită. Uneori, în glumă, mă provoacă, vrând să afle mai multe de la mine:

- Linuța, tu mă iubești?

- Știu sigur că-mi ești drag, Radu, că mi-ai pătruns în suflet și în viață, că-mi ești indispensabil, că-ți simt lipsa, că… Asta înseamnă iubire?

- Eu cred că înseamnă, tu nu?

- Dacă tu zici, atunci așa să fie, Radule.

Și mă ia în brațe, și mă sărută, mă privește în ochi și zice:

- Ce m-aș face fără tine, Linuța? Uite, aici ești și nimeni nu mi te va scoate de acolo…

La învățătură are și el rezultate excelente. N-o spunem niciunul, dar între noi este o stare de emulație, nemărturisită. Amândoi dorim să fim acolo sus, sus și, deocamdată, reușim. De o vreme , am decis să plecăm mai repede la școală, iar pe drum să repetăm lecțiile din ziua respectivă. Am constatat că ne prinde bine la amândoi. Și unul, și altul introduceam elemente noi, culese din alte surse, iar profesorii sunt încântați și ne apreciază eforturile.

Este minunat, jurnalule, este minunat și pentru că avocatul parcă a intrat în pământ. Pe la noi n-a mai călcat, nici nu mă mai urmărește în oraș. Și-o fi dat și el seama că n-are nicio șansă și a renunțat.

Să-i dea Dumnezeu gândul cel bun.

*

Vineri, 19 decembrie 1959

Se apropie vacanța de iarnă. Aș dori așa de mult să merg în satul meu să petrec Crăciunul, Anul Nou și Boboteaza, marile sărbători creștinești ale sfârșitului și începutului de an, să primesc colindătorii cu steaua, cu sorcova, cu plugușorul, cu căprița, să pun punte de busuioc în gard, să fac calendarul de cepe și să-mi pun niște dorințe care să se îndeplinească. Aș dori să fiu acasă și la tăiatul porcului, să mușc dintr-o ureche, să mănânc codiță și șorici și s-o ajut pe mama să facă trandafirii. Să-mi aduc aminte de când eram mică. Poate că vine și George. Cât aș vrea să-l întâlnesc! „ Și i-ai cădea iar în brațe? Și-ați face iar dragoste? Și i-ai mai fi nevastă pentru încă o noapte?” – încep întrebările să-mi bâzâie prin cap. Să fiu sinceră, nu. Am terminat-o cu George atunci, după noaptea aceea de vis, el a pornit pe drumul lui, eu pe-al meu. De fapt, dacă stau bine și mă gândesc românul zice că este mai aproape cămașa de piele decât haina. Cel mai aproape, cămașa, este acum Radu. De-ar ști, dragul de el, să fie puțin mai insistent, mai mult ca sigur că m-ar avea. El n-a depășit limita decenței niciodată. Mă confesez ție, jurnalule, că tu nu mă spui nimănui. Radu îmi admiră trupul, dar mâna a pus-o doar pe sâni, în alte părți nici din greșeală. Îți relatez o întâmplare hazlie. Eram într-o zi cu Radu. Mă îmbrăcasem cu o rochiță subțire și cam lărguță. Cum era cald, nu mi-am mai luat și jupon. Ca din senin, se pornește să sufle vântul și-mi ridică rochița, lăsându-mi picioarele goale la vedere. Radu și-a pus mâna la ochi și s-a întors într-o parte. Mi-a venit să râd, dar m-am abținut.

Mă opresc aici cu destăinuirile. Timpul le va rezolva pe toate.

*

Sâmbătă, 20 decembrie 1959

Prăpăd, jurnalule, prăpăd! Ziua asta a fost nebună! Pe Radu l-au trimis ai lui la țară să ajute la tăierea uni porc de Crăciun și să-l aducă acasă împreună cu tatăl său. Deci, m-am dus singură la școală. La întoarcere, am venit tot singură spre casă. Am luat-o pe drumul pe care veneam cu Radu. La intrarea în parc, mi-a ieșit dracul în cale. Mă gândeam la ceva, că nu l-am văzut din timp. L-am auzit:

- Ascultă, domnișoară, nu ți-au ieșit gărgăunii din cap? Vezi că după sărbători ești a mea, degeaba fugi că nu scapi. Vin Câșlegile și facem nunta!

Mărturisesc că mi-a fost teamă, nu era nimeni prin apropiere, și-am luat-o la fugă, iar el nu s-a putut ține după mine. Nu m-am oprit până acasă și i-am relatat mamei incidentul. Am plâns și nici n-am putut mânca. M-am dus în camera mea și am continuat să plâng un timp. Dintr-odată, am simțit o comandă ca la armată: „Taci, fată!” Am tăcut și am început să gândesc limpede ce am de făcut, că plânsul nu rezolvă nimic. Și-am stabilit următoarele:

- stau de vorbă cu Radu, cel mai apropiat de sufletul meu, gata să mă ajute;

- stau de vorbă cu dirigintele, căci vom avea nevoie și de ajutorul lui, dacă vom dispărea;

- voi cere desfierea, cu acordul părinților adoptivi, ca să meargă mai repede;

- de va dura sau nu se va putea desface înfierea, va trebui să dispar de pe scenă. Cum? Planul mi l-am făcut, dar nu-l destăinui, încă.

Cu ce am greșit, jurnalule, de se țin necazurile lanț după mine?

*

Luni, 22 decembrie 1959

L-am așteptat pe Radu la poartă, plângând.

- Linuța mea, ce-ai pățit, fată dragă?

- A înviat balaurul, Radule! Era gata să pună gheara pe mine și să mă înghită. Am scăpat cu fuga. Ce mă fac, Radule? Am gândit că a renunțat și m-a lăsat în pace. M-a amenințat. Sunt în postura fetei de împărat din poveste care așteaptă lângă fântână, resemnată, să iasă balaurul cu șapte capete și s-o mănânce…

- Draga mea, sper că n-ai uitat cum s-a întâmplat în basm. A venit Făt-Frumos, a aflat povestea fetei, a așteptat balaurul și l-a făcut mormane de carne. El duce fata teafără la împărat și împăratul i-o dă de nevastă. Fac o nuntă împărătească, care a ținut trei zile și trei nopți și poate că trăiesc și astăzi, dacă n-au murit. Fata a fost atât de frumoasă mireasă, că și soarele a sta în loc fascinat de frumusețea fetei. Dar eu îți spun convins că mai frumoasă ca tine nu putea fi…

Morala, draga mea: eu sunt Făt-Frumos al tău șivoi tăia capul balaurului…

- Doamne ferește, Radule, să nu te împingă păcatul să-i faci ceva, că nu vreau să intri și tu în bucluc. E destul că sunt eu!

- Nu-i tai capul, Linuța, îi înmoi nițel oasele și-l las. Mai bine te-aș fi luat cu mine și nu s-ar fi întâmplat nimic. Vom sta de vorbă și vom chibzui pe-ndelete. Până atunci, ți-am adus un capăt de codiță, niște șorici, ureche, că n-ai mâncat de când ai fost la maică-ta acasă. Și alte bunătăți ți-am adus, dar ți le du mai târziu.

- Mulțumesc, Radu. Până după sărbători, s-ar putea să mai am răgaz, însă până atunci va trebui să rezolv desfierea, dacă se va putea așa de repede, că va trebui să se obțină o hotărâre judecătorească. Părinții mei adoptivi sunt de acord. În acest caz, nu voi mai fi fata lor și nu-i mai poate presa să mă dea lui. Dar mai vorbim.

*

Marți, 23 decembrie 1959

Cu portăreii la poartă!

Astăzi, ne-am pomenit că apare avocatul Bostan la poartă cu doi oameni, amândoi cu niște genți mari în mâini. Strigă la poartă și iese tata. Vorbește unul dintre cei doi:

- Bună ziua! Dumneavoastră sunteți tovarășu Iorgu Teleagă?

- Eu sunt. Vă pot fi de folos cu ceva?

- Avem o misiune de îndeplinit și trebuie să intrăm înăuntru.

- Îmi spuneți ce anume vă interesează?

- Lasă-ne să intrăm, omule, nu ne ține la poartă! se rățoiește celălalt.

O fi gândit că tata se va speria și se va grăbi să-i lase. Dar n-a fost așa. Am ieșit și eu afară și am auzit discuția:

- Stai, să isprăvim, că văd că nu înțelegeți. Pe voi v-a adus el. Omul acesta are interdicție de a intra aici.

- Interdicție? De la cine?

- De la mine! am strigat. Să nu cuteze să intre în bătătură, că-l papă gaia.

- Cine este fata asta?.

- Fata asta este fiica mea, iar insul acesta vrea să-și bată joc de ea. A jignit-o cumplit și mai cutează să mai vină aici?

- Asta n-am știut!

- Acum știți și vă spun să faceți calea întoarsă!

- Zice că aveți datorii mari la el și…

- Și vrea să ne ia casa și să ne lase pe drumuri! Dacă nu-i dăm fata. Să vă mai spun ceva.: datoriile sunt mari, că le-a umflat el, dar la judecată o să ne lămurim. Aveți vreo hotărâre judecătorească? N-aveți. Mă mir de ce ați bătut drumul degeaba. Prin urmare, aici nu puteți intra. Faceți calea întoarsă!.

*

Vineri, 9 ianuarie 1960

Sărbătorile au trecu și nu m-am bucurat cum aș fi vrut de ele. Am stat tot cu frica în sân, că va veni din nou balaurul și ni le va strica. O singură dată a încercat, dar a găsit ușa închisă. Mama nu i-a mai permis să intre în casă. A renunțat și ea la el.

Radu a venit în ziua de Crăciun cu doi colegi să-mi ureze sărbători fericite, iar în ziua de Anul Nou să mă sorcovească, în glumă. Tot în glumă le-am dat și eu câte un ban, să-l păstreze cât or fi, ca să le poarte noroc. Mama a vrut să-i servească cu mâncare, dar au refuzat, politicos, fiindcă este pregătită o masă de Crăciun la unul dintre ei și-i roagă pe-ai mei să mă lase și pe mine să merg cu ei.. De la mine au început și mai mergem la câteva colege să le sorcovim și pe ele. Ne strângem la masă, mâncăm și să fie siguri că nu facem rele. Suntem toți copii serioși

Bineînțeles că m-au lăsat și-am petrecut minunat atât ziua de Crăciun, cât și pe cea de Anul Nou. M-am simțit bine-bine, fiindcă am fost împreună cu colegi, iar Radu a fost mereu lângă mine. Au început să-l tachineze, prietenește:

- Radule, voi parcă sunteți frați siamezi. Nu vă puteți dezlipi unul de altul…

- Ei, ce știți voi, Ovidiu și Cornel, dar când ai lângă tine o fată ca Linuța, nu te poți dezlipi de ea! Eu de ea și ea de mine. Mi-a spus mie mama că, la nașterea mea, una dintre ursitoare ar fi zis: „Suratelor, să avem grijă de pruncul ăsta că, într-un sat îndepărtat s-a născut o fată. O cheamă Linuța, are ochii negri ca murele coapte și va avea un trup de zeiță. Să-i întâlnim că se vor iubi”. Și iată-ne, băieți. Mai puteți spune ceva? Ne-am fost ursiți și vom respecta ce-au decis cele care asistă la nașterea oricăruia dintre noi. Necazul este că pe colega noastră o pândește un mare pericol. Să nu mă întrebați că nu pot să vă spun.

- Noi putem să-i fim de folos? Ne poți spune? Sau tu, Linuța!

- Nu, categoric, nu. Nu sunt sigur că va accepta ajutor și de la mine. Și dacă nu va accepta, eu singură n-o las, oricât m-ar costa. Gata! Punct! V-am spus cam mult, dar vă rog să uitați. Nu știți nimic, n-ați văzut, n-ați auzit. Tăcuți ca mormântul!...

*

Sâmbătă, 10 ianuarie 1960

Se strânge lațul în jurul meu, jurnalule!

Astăzi, l-a vizitat pe tata balaurul la slujbă. S-a pomenit cu el acolo, nici nu l-a salutat:

- Bă, când îmi dai fata? Răbdarea mea a ajuns la limită. Nu mai aștept! Mi-o dai sau dacă nu…

- N-am fată!

- Cum n-ai fată? Ești nebun? Linuța nu este fata ta? Ce te fofilezi, când știi că ești cu lațul la gât? Numai trebuie să-ți trag scaunul de sub picioare…

- Nu mai este fata mea. A cerut să desfacă înfierea și noi am fost de acord. Urmează să-și reia numele părinților naturali și gata. Datorită ție am rămas fără fată!

- Nu te cred. La ce instanță ați depus actele?

- Asta este treaba noastră. Vrei să mai tragi sforile și acolo? Nu ești mulțumit că m-ai băgat pe mine în căcat, de nu mai pot ieși? Dar Dumnezeu este sus și te vede și-o să te prindă damblaua …

- Păi, este tot la voi! Mă minți…

- Nu mă împiedică nimeni s-o țin în gazdă. Stă în gazdă la noi și se va înregistra la spațiul locativ, să fie totul în regulă, legal. Părinții ei i-au și plătit pentru câteva luni, înainte. Așa că linge-te pe bot, ia-ți gândul. Nerușinarea ta n-are limite. Cum ai gândit tu, bă, că un bobocel de floare ca Linuța va lua de bărbat un babalâc ca tine? Și mai urât ca Scaraoțchi din fundul bălții. Și-acum, du-te! Du-te unde a nins și nu s-a prins. Valea! Să nu te mai prind pe lângă casa mea. că te curăț!

*

N-a ținut seamă de avertismente. Umbla ca un apucat pe urmele mele. L-am văzut de câteva ori pe stradă, urmărindu-mă, dar fiind cu Radu, n-a avut curaj să-mi iasă în cale. L-a văzut și Radu și mi-a zis:

- Lasă-mă, Linuța, să-i dau un șut. Jur că numai un șut îi dau și-l termin!

- În ruptul capului, Radule! Dai într-un ceas rău și ți-ai mâncat libertatea pe viață1 În loc să te duci la facultate, vei merge la Canal, unde, se spune, viața nu mai este viață, moartea te pândește la orice pas. Te rog, dragul meu, ca pe Dumnezeu. Cred că aș muri și eu. Mergem acasă, nu-ți dau drumul de braț. Și dacă mă târăști după tine, tot nu te las. Hai cu mine!

- Vin și te ascult, fiindcă grăiești cu dreptate.

 *

Luni, 12 ianuarie 1960

S-a trecut la acțiuni de forță. Astăzi, a vrut să mă răpească, să mă ducă cu forța acasă la el. Să vezi cum a fost. Ne întorceam, ca de obicei, de la școală. Eram bine dispuși și ne împingeam ușor într-o parte și în cealaltă și râdeam. La intrarea în parc ne-au așteptat doi găligani cu niște mutre care te speriau. S-au îndreptat înspre noi, vorbind în șoaptă și gesticulând. Radu i-a observat și și-a dat seama că pe noi ne vizează și ce-ar trebui să urmeze. Îmi șoptește:

- Linuța, ăștia la noi vin. Când îți sun eu, să-mi iei geanta și te retragi mai încolo. Acum nu admit comentarii!

Am dat din cap că am priceput și așa voi face. Când se apropie suficient, Radu le strigă:

- Stați pe loc! Vreți ceva de la mine? Vă stau la dispoziție, dar să nu vă atingeți de fata asta, că fac urât de tot. Vă tăbăcesc pielea!

- Păi cu tine ce să facem? Ne dai și nouă puicuța asta, o ducem acolo în tufiș și vedem ce știe să facă!

- Fata asta este cu mine și nu este puicuță. Eu înțeleg sensul cuvântului în limbajul golanilor. Fata asta este colega și prietena mea și după cum vedeți ne întoarcem de la școală. Voi și dacă v-ați spăla un ceas cu săpun boturile voastre murdare nu v-ar da voie s-o pupați nici în dos!

- Serios? I-auzi, bă, ce zice acesta! Ce mai stăm de povești cu el?

Radu îmi plasează geanta și m-am retras câțiva pași mai încolo. Cei doi scandalagii, după un scenariu pus la punct dinainte s-au despărțit și au vrut să-l ia unul din spate și altul din față. Atunci l-am văzut pe Radu cum își suflecă ușor mânecile, își ia un elan și-i aplică celui care venea din față o lovitură de picior în plex și-l face grămadă. Se-ntoarce spre celălalt să-l lovească și pe acesta, dar nu mai avea pe cine. O luase la fugă și fugea de-i sfârâiau călcâiele. A intrat în tufiș. Atunci am observat că din tufiș pândea avocatul. Au luat-o la picior amândoi și s-au pus la adăpost. Radu se duce la cel de jos care se zvârcolea de durere, îl ajută să se ridice și-l duce până la o bancă. Se uita cu spaimă la Radu:

- Nu te mai lovesc. Ajunge, dar îmi spui care era misiunea voastră? Cine era în tufiș și pândea știm. Deci el v-a adus. Îmi spui cu ce scop și te iert.

- Să te batem pe tine, dacă te opui, și s-o luăm pe domnișoara…

- Aha! Acum este domnișoară, nu puicuță?! Continuă.

- Să te batem pe tine rău, s-o luăm pe domnișoara și să i-o ducem lui.

- Ce urma să facă cu domnișoara?

- S-o ducă acasă la el. Altceva nu ne-a mai spus, că nu ne mai interesează pe noi. Ne luam și restul de mălai și știi cum se spune în astfel de situații: nu te-am văzut, nu m-ai văzut; nu te cunosc, nu mă cunoști…

- V-a plătit?

- Ne-a plătit împărătește. Aici este o parte din bani, cealaltă urma s-o primim acasă, dacă acțiunea era reușită. Acum cred că ni-i va lua și pe aceștia, că n-am reușit. Bă, da cumplit lovești!

- Când trebuie să-ți aperi o prietenă, dai la rupere! Sper că nu ne mai întâlnim cu gânduri de astea de maidanezi!

- Și dacă îmi dă greutatea mea în aur! Îmi caut de lucru și mă las de meseria asta.

- Bine faci. Te poți scula?

- Mă pot.

S-a ridicat de pe bancă și a luat-o încet pe aleea ce ducea spre centrul parcului.

- Hai, draga mea, să mergem. Cu ăștia nu te mai întâlnești; adică nu ne mai întâlnim, că singură nu te mai las o clipă. Spune-i mamei tale să nu te mai lase singură în oraș la cumpărături, că ești în pericol.

*

Miercuri, 14 ianuarie 1960

Astăzi, m-am decis, jurnalule! Plec. Mă duc încotro oi vedea cu ochii. Aici nu mai sunt în siguranță nici eu, nici cei apropiați mie. Avocatul nu se lasă, e în stare de orice, chiar de crimă, ca să ajungă să mă aibă. Ieri a plătit o ceată de haidamaci și l-au bătut măr pe Radu, i-au rupt o mână, i-au spart capul. l-au desfigurat la față, l-au bumbăcit. Aș putea spune că au încercat să-l omoare.

Când l-am văzut azi-dimineață, m-am îngrozit cumplit. Radu al meu cel falnic ca un brad era de nerecunoscut:

- Ce-ai pățit, Radule? Ce ți-au făcut?

- Am căzut și mi-am rupt mâna, Linuța!

- Și capul tot din căzătură ți s-a spart? Și fața tot din căzătură ți s-a mutilat? Te-au bătut, Radule, haidamacii plătiți de avocat!

- M-au bătut, după cum vezi, rău. Cinci au fost și m-au lovit cumplit din toate părțile, nu m-am putut apăra, mai ales după ce mi-au rupt mâna. Am avut noroc că a apărut un milițian și a intervenit, că astăzi poate n-am mai fi stat de vorbă. Tot el m-a dus la spital, unde m-au cusut, m-au bandajat, mi-au pus mâna în ghips, m-au controlat amănunțit să vadă dacă n-am ceva leziuni interne. Au făcut ce trebuie, zic eu, și m-au pus pe picioare…

- Pentru mine, Radule! Gata, dragul meu, am plecat. Încotro oi vedea cu ochii, dar aici nu mai stau o clipă. Nici la ore nu mai vin astăzi. Vin până la liceu să stau de vorbă cu dirigintele, să-l rog ceva, și-am întins-o. Nu știi ce rău îmi pare că ai pățit-o din cauza mea. Puteau să te omoare. Ăștia n-au nici un Dumnezeu! Pentru bani te omoară fără să clipească. Așa, dacă voi dispărea eu, pe tine te vor lăsa în pace și-ți vei putea vedea în liniște de școală, de facultate, de drumul tău…

- Linuța, tu îți dai seama cui îi spui toate astea? Credeam că ne-am înțeles. Fără mine nu pleci, auzi? Pleci tu, plec și eu! Dacă vei fugi, te găsesc și în gaură de șarpe.

- Sacrificiul este prea mare, Radule, și n-am nici un drept să ți-l accept.

- Ai, n-ai, asta este problema ta. Eu o știu pe-a mea. Uite-așa mergem la diriginte, de mână. Să nu plângi. Trebuie să fim tari, că vom păși în necunoscut și va trebuie să trăim și să ne găsim rostul.

Ne-am dus amândoi la diriginte. L-am găsit în sala profesorală. N-avea prima oră și a acceptat să stea de vorbă cu noi. Ne-a dus în laboratorul de biologie. I-am prezentat amănunțit situația mea, ce necazuri mă pasc și ce pericole mă pândesc,

- Alaltăieri, au vrut să mă răpească pe mine, dar m-a apărat Radu, ieri au vrut să-l omoare pe el. Vă rugăm să ne ajutați.

- Cu ce te pot ajuta eu, Linuța?

- Pe amândoi, tovarășe diriginte, că eu n-o las singură. Amândoi plecăm! Vă rog să nu vă gândiți la altceva, fata asta îmi este prietenă, iar prietenul la nevoie se cunoaște. Nu vă spun mai multe…

- Ei, bine, pe amândoi, cu ce vă pot ajuta?

- Să ne dați o adeverință, un document din care să rezulte că am terminat trimestrul I și să fie consemnate mediile trimestriale. Și, dacă se poate, câte o copie de pe foaia matricolă, fiindcă nu vrem să renunțăm la școală. Vom căuta de lucru într-un oraș și vom urma liceul la seral sau la fără frecvență. Vom da și examenul de maturitate și poate și examen de admitere la facultate. Vă rugăm să păstrați taina, să nu încerce nimeni să ne caute. Dacă se poate, dacă nu se poate, plecăm și fără ele și vor fi cerute oficial, dar este riscant. Vă rugăm din suflet.

- Ai voștri știu?

- Nu știu și nici nu vor ști!

- Mâine-dimineață le veți avea. Îmi pare rău că pierdem niște elevi ca voi, dar dacă ați decis așa, mă voi ruga ca Domnul să fie cu voi și să vă ocrotească. Oare ne vom mai întâlni vreodată?

Amândoi am ridicat din umeri.

*

Vineri, 16 ianuarie 1960

Jurnalule, a sosit timpul să ne despărțim. Aceasta este ultima consemnare; de mâine încolo nu voi mai scrie nimic.

Și pe aceasta mi-o imaginez. Așa aș vrea să se întâmple și să afle cât mai mulți, mai cu seamă cei din cauza cărora am recurs la acest gest. Ziarele să preia știrea senzațională cum că, pe malul Oltului, un trecător a găsit hainele a doi tineri, ale unei fete și ale unui băiat, care și-au pus capăt zilelor în apele aproape înghețate ale bătrânului Alutus.

Într-un buzunar al hainei băiatului s-a găsit un bilețel pe care scria: „Am recurs la acest gest din cauza unor oameni răi. Cerem iertare celor pe care îi îndurerăm: părinți, prieteni, colegi, profesori. Linuța și Radu”.

*

VI. DUPĂ 25 DE ANI

La 25 de ani de la plecarea mea din sat și despărțirea de Linuța, a murit Mama, în ziua de Bunavestire. Am venit de la slujbă acasă și am găsit telegrama prin care mă anunța o soră de-a mea. Momentul m-a durut, gândindu-mă că nici în momentul despărțirii de lume n-am fost lângă ea. Oare cum s-o fi simțit în clipele acelea? Am avut totuși un strop de mulțumire că primisem o telegramă pe la începutul lunii martie să mă duc repede că mama este pe moarte. Am alergat atunci și am prins-o în viață, era lucidă, am stat de vorbă mult timp, i-am povestit despre noi, despre nevastă, despre cei trei copii care erau mari, despre faptul că ne-am terminat casa și ne-am mutat în ea. Ne-am făcut o casă frumoasă și ne bucurăm mult. Se va face bine, se va încălzi vremea și voi veni și o voi duce la noi. În cele din urmă zice, cu ochii în lacrimi:

- Ei, muică, muică! Eu m-oi duce, dar la casa mea, acolo, la Peret, lângă unchiaș! Dar nu mor încă. Te poți duce înapoi, că-ți dă soru-ta telegramă când oi închide ochii. Să ai grijă de nevastă, că ai o nevastă bună, amândoi să aveți grijă de copii…

Și-am plecat în Ardeal. Am mai trăit cam două săptămâni și a închis definitiv ochii.

Am venit în sat și am condus-o pe ultimul drum. Am venit singur. După înmormântare, am mai rămas câteva zile să mai rezolv unele treburi care se impuneau. Înainte de a pleca în Ardeal, am mai urcat dealul la Peret, să mă mai reculeg la mormântul părinților și să mai aprind câte o lumânare, că cine știe când voi mai veni. Cât timp a trăit Mama, am revenit în sat în fiecare an în vacanța mare, de câteva ori și în cea de iarnă. Am venit și cu nevasta și cu copiii, iar Mama se bucura și nu știa ce să mai facă să ne simțim bine.

Cu inima încărcată de durere, am ajuns la poarta bisericii – la noi, cimitirul este în curtea bisericii - și m-am oprit. Instinctiv, am privit spre Olteț, râul de care mă legau atâtea amintiri. Apoi, când să intru pe poartă, mi-a atras atenția cruce de marmură albă, nu deosebit de mare, dar frumoasă. Crucea era în afara gardului. Crucile puse în afara gardului, auzisem eu de la bătrâni – erau ale celor care și-au pus capăt zilelor și erau confecționate de obicei din lemn. După ce putrezea lemnul, crucea cădea la pământ, dar nimeni nu mai punea alta la loc. Cel care pusese crucea de marmură, am gândit, a vrut să nu mai putrezească, ci să reziste o veșnicie. Mi-am adus aminte că și în apropiere fântânii de la noi, lângă gardul Catrinei lui Mititelu, erau vreo patru-cinci asemenea cruci.

„Oare cine să fie?” m-am întrebat și m-am dus să văd, fiindcă mi s-a părut că pe cruce este și o poză. Am ajuns și am rămas fără grai, când am văzut poza și am citit ce scrie pe cruce: GUICĂ LINA: 1943 -1960, iar din poză mă privea Linuța!!! Cea pe care o știam, cu părul împletit în cozi, iar acestea lăsate pe piept, cu atât de bine cunoscutul zâmbet adolescentin.

Deci, era drept, fata își pusese capăt zilelor. Nu putuse scăpa de necazuri și alesese calea aceasta.

„Nemernico, de ce ai făcut-o?!”, mi-a scăpat acest gând și ochii mi s-au umezit de lacrimi. Aflasem din jurnalul ei, care îmi parvenise la scurt timp după ce ea recursese la acest gest. Ea și băiatul acela, Radu parcă îl chema. Nici acela n-a avut nicio minte. Să-i fi dat două palme, să-i scoată prostiile din cap sau să fi luat-o să plece cu ea în lumea largă. Amândoi au fost niște lași, cei care o termină cu viața astfel sunt lași! „Nu judeca pe alții, până nu te judeci pe tine!” mă pune la punct gândul meu justițiar. „Tu ce-ai făcut? De ce n-ați fugit amândoi în lumea largă, că tu ai aflat primul că-și va lega lațul de gât, dacă nu va putea scăpa. Mai bine taci!” Am tăcut.

Jurnalul ei ajunsese la mine prin intermediul Mamei. I-l trimisese ea cu mențiunea pe plic „Pentru George”. Mama n-a desfăcut plicul, s-a dus cu el la Poștă, l-a introdus în alt plic și mi l-a trimis mie. L-am citit și mi-am făcut un car de nervi. Enervat la culme că a fost așa de slabă, am încetat să mă mai gândesc la ea. Acum, poza de pe crucea de marmură albă mi-o prezenta așa cum era: tânără, proaspătă, strălucitor de frumoasă. Mi se părea că este vie și-mi zâmbește de pe cruce. Ba, în uluiala mea, mi se părea că-mi șoptește: „Vezi că ne-am întâlnit, iubitule? Bărbatul meu de-o noapte și o jumătate de zi?” Am dat să plec, dar în mână aveam niște lumânări și m-am gândit să aprind și pentru ea o lumânare și să mă rog lui Dumnezeu pentru păcatul de neiertat de a-și lua viața. Am îngenuncheat, am aprins lumânarea și-am înfipt-o în pământ în fața crucii. Mi-am aprins și eu o țigară și-am rămas tot în genunchi în fața crucii, uitându-mă la poza de pe cruce. La un moment dat, când mă pregăteam să-mi aprind altă țigară, am auzit din apropiere un glas de femeie:

- Bună ziua!

- O fi bună, dar nu pentru toată lumea! am răspuns fără să mă uit în direcția din care venise salutul.

- N-am vrut să vă supăr, dar știam că la sat oamenii se salută cu Bună ziua. Vă rog să mă iertați, dacă v-am deranjat.

Nu m-am uitat cine este, am auzit câteva șoapte și mă pomenesc cu femeia la spatele meu:

- Aaaa! Ați pierdut pe cineva drag, se vede treaba! Vă era soră?

- Nu!

- V-a fost iubită?

- Mai lasă-mă, femeie, în pace, ce mă descoși? Nu poți trece pe drum și să-ți vezi de treburile tale?

Atunci m-am ridicat în picioare și-am văzut lângă mine o doamnă elegantă, cum foarte rar văzusem, coafată frumos, cu niște ochelari mari fumurii la ochi. În marginea drumului, se aflau un bărbat la fel de elegant și o tânără, lângă o mașină. Cufundat în gânduri, nici n-am auzit când a oprit mașina și când cei trei au coborât din ea. Doamna continuă:

- Poate că mă interesează și pe mine cea care nu este acolo și…

- Cum nu este, doamnă, dacă i-au pus cruce?

- Ar fi, dacă ar fi crucea dincolo, în cimitir, și ar avea și un mormânt lângă ea. Dar așa…, nu cred că ar trebui să aprindeți lumânare la o cruce unde mort nu există! Te rog să-mi dai voie s-o sting, dacă n-o stingi tu.

A renunțat la pluralul politeții și mi-a vorbit la pertu. Așa i-am vorbit și eu:

- Nu te las și n-o sting nici eu. Stau aici până arde toată. Du-te în drumul tău și nu mă mai necăji, că sunt eu destul de necăjit…

- Ba, uite c-o sting!

- Dacă vei putea trece peste mine!

- Iar nu te dai la o parte de pe punte, George!

- Despre ce vorbești, doamnă? Ce punte? Ce George? Ce…?

- Nu știu de unde ești tu, dar în sătucul ăsta – dacă o iei pe-aici în jos, pe cărare, ajungi într-un cătun așezat pe malul unui pârâu. Peste pârâu era o punte – nu știu dacă mai este și acum. Cu foarte mulți ani în urmă, eram o adolescentă frumușică, m-am întâlnit pe punte cu un prieten din copilăria mică. Nu ne văzuserăm de câțiva ani, el nu m-a recunoscut și n-a vrut să se dea la o parte ca să trec. Știi ce-am făcut? Am trecut prin apă. Pe acel băiat îl chema George. Și mi se pare că întâmplarea de acum seamănă, adică este identică cu cea de-atunci: iar George îmi stă în cale!

- Eu sunt George! Tu?

- Eu sunt adolescenta de atunci! Urâta îmi ziceai, sunt sigură!!

- Doamne! Doamne!! Ține-ă să nu-mi pierd mințile!

- Nu ți le pierzi, George, că aici este Urâta! Uită-te bine la mine. Este a doua oară în viață când nu mă recunoști, George! Îmi dai voie să sting lumânarea?

- Stinge-o, Urâto! Ei cine sunt? El este Radu?

- Deci ai primit jurnalul meu!

- L-am primit!

- El este Radu, iar ea este fiica noastră, Amelie. Singura pe care o avem și ne este dragă ca lumina ochilor. Avem grijă de ea, să nu treacă și ea prin ce am trecut noi.

- Ce minune s-a întâmplat cu voi?

- Minune și nu prea. Noi am gândit totul, mai bine zis am înscenat totul. Era iarnă, gerul acela cumplit din iarna anului 1959 – 1960, Oltul înghețat, nu ne pot căuta, iar la primăvară nici atât. Râul mare, cu sloiuri de gheață ne-ar fi strivit trupurile și-am fi devenit hrană peștilor, nu mai găseau nici fărâme din noi. Dar, hai să mergem de-aici, să stăm undeva să povestim.

- Mergem, dar mă duc să aprind aceste lumânări și la Mama, pe care am înmormântat-o alaltăieri, și la Tata. Pentru ei am venit și-am dat de crucea ta!

- A murit și tanti Măria! Doamne, ce femeia a fost! Pentru mine a fost ca a doua mamă! Să-i fie țărâna ușoară!

A parcat mașina la o casă din apropierea bisericii, ne-am dus toți până la cimitir la mormântul Mamei, am aprins lumânările și am sta până când au ars de tot. Am părăsit cimitirul și-am luat-o spre sat prin Vâlcea. Ne-am oprit într-un loc unde am dat peste un copac doborât de vânt, ne-am oprit acolo și-am aflat povestea incredibilă a celor doi temerari, Linuța/Urâta și Radu, care au dovedit că prietenia adevărată, împinsă până la sacrificiu, există, că dragostea asociată și cu puțin noroc face minuni. Nu degeaba se spune că „de ai zile și noroc, treci prin apă și prin foc”. Ei trecuseră și prin apă, și prin foc și ieșiseră la liman.

Dar să le ascultăm povestea:

*

- Eu continui din momentul în care am dispărut din peisaj, ca să folosesc o expresie care nu-mi este dragă. Mai întâi, îți spun, ca să nu te simți stingher, că Radu, soțul meu, aici de față, știe totul despre noi. I-am spus când m-a cerut de nevastă totul, socotind că pe un om ca el nu-l pot minți. El și-a lăsat lumea lui și m-a însoțit pe mine să mă protejeze.

Așadar, ne-am înscenat moartea și-am plecat în Valea Jiului, nădăjduind că vom găsi ceva de lucru la vreo mină, fiindcă iarna șantierele sunt, de obicei, închise cele mai multe. altele lucrează cu personal redus și, sigur, angajări nu se fac. Doar la mină, în subteran poate, poate… Ceva bani aveam și eu, și Radu, dar nu pentru mult timp. Am dus-o greu, extrem de greu… Când mă gândesc mă trec fiori reci pe șira spinării. Au fost zile în care am împărțit un corn amândoi, am dormit prin gară… Eram așa de deprimată, încât chiar eram în stare să-mi pun capăt zilelor. I-am și spus lui Radu, plângând în hohote, să se ducă înapoi, să nu se chinuiască pentru mine, dar n-a vrut nici să audă. Mi-a astupat gura cu palma, m-a strâns lângă el și mi-a spus: „ – Lasă, draga mea, că apare el soarele și pe strada noastră!”

Ne-am înscris la școală, un liceu cu profil minier aflat chiar în centrul orașului. Ne-am dus amândoi cu actele la direcțiune, așa cum ni le dăduse dirigintele și cu cererea de a fi înscriși în clasa a XI-a. S-a uitat pe acte și nu-i venea să creadă. S-a uitat de câteva ori la ștampilă, la semnături, totul era în regulă. Totuși întreabă:

- Voi ați obținut pe drept notele astea? Liceul vostru este un liceu serios?

- Foarte serios, tovarășe director. O să vă convingem și pe dumneavoastră că și noi suntem serioși!, zice Radu. Înscrieți-ne în clasa în care aveți elevii cei mai buni, că numai așa putem dovedi ce putem, că suntem, dacă nu mai buni decât ei, cel puțin egalii lor.

N-a mai spus nimic directorul, ne-a trimis la secretariat cu actele și a doua zi să ne prezentăm la cursuri: Nu ce căutăm în Petroșani, nu de unde venim , ai cui suntem, unde stăm, cu ce se ocupă părinții. Nouă ne-a convenit, fiindcă n-a trebuit să dăm răspunsuri cu situații inventate.

Așa am făcut. Era un mic succes, dar n-aveam nici unde sta, nici ce lucra. Norocul ne surâde pentru prima dată, cu adevărat. El a venit din partea unui coleg, Ilie Răgălie. Acesta a plecat împreună cu noi de la școală după terminarea orelor. Nouă nu ne-a părut bine, temându-ne că ne va întreba unde stăm, ce ne sunt părinții, unde lucrează și orice îi mai trecea prin cap. Nu puteam să-i spunem că n-avem de niciunele, suntem copiii nimănui, mâncăm, nu mâncăm, dormim în gară…. Nitam-nisam s-a agățat de noi:

- Voi încotro o luați?

- Pe-aici încolo! zice Radu. De ce ne întrebi?

- Eu stau pe o stradă mai încolo și, dacă vreți, veniți pe la mine. Suntem colegi, voi ați venit acum în oraș, nu cunoașteți pe nimeni. Eu zic să acceptați Nu cred că ai voștri or să vă certe că v-ați oprit puțin la un coleg. Ce ziceți?

Îmi venea să-i sar de gât și să-l pup. Un străin, un necunoscut îți întinde o mână de ajutor, fără să i-l ceri măcar. Îl aud pe Radu:

- Păi, zic că n-avem de ce să te refuzăm. Îți mulțumim pentru invitație. Dar n-o să deranjăm? Ce-o să zică ai tăi, n-o să te certe că venim și noi cu tine?

- Ai mei? O să-i cunoașteți! Am niște părinți cum puțini sunt pe lumea asta, pita lui Dumnezeu, buni de puși la rană. Tata lucrează la mină, în subteran. Astăzi este în tura a doua, pleacă până când ajungem noi. Mama este bucătăreasă la o cantină muncitorească. Sunt singur acasă. De obicei mama ne aduce mâncare de la cantină și vă invit și la masă. Dacă n-o fi adus, ori fug eu până acolo, nu este departe, ori găsim ceva prin casă și ne potolim foamea până când vine acasă..

- Bine, colega, îți mulțumim!

- Voi unde stați, dacă îmi permiteți să întreb?

- Noi stăm la periferie, destul de departe. O să vii și tu pe la noi, într-o zi…

- Voi nu sunteți frați, așa-i? Că pe unul îl cheamă într-un fel, pe altul în alt fel!

- Suntem frați vitregi, dar tot frați se cheamă că suntem. Însă o să mai povestim despre noi. Spune-ne ceva despre școala voastră.

- Este un liceu al Ministerului Minelor, este finanțat de Minister, acordă și burse elevilor merituoși, trimite și elevi la studii în străinătate în fiecare an câte doi-trei. Are profesori buni, se face carte, dar am observat că voi sunteți tobă de carte. Ați fost premianți la școala voastră?

- Am fost. Ea era mai bună nițeluș decât mine. Tu cum stai cu învățătura?

- Povestim în casă, că am ajuns. Uite, aici stăm noi. Să deschid poarta. Noi închidem și poarta cu cheia, și ușa. Așa. Veniți după mine!

Îți închipui, George, ce-am simți eu când am auzit ce ne-a spus Răgălie despre școala la care deveniserăm elevi? L-am strâns pe Radu de braț, de l-am învinețit. N-a spus nimic, s-a întors înspre mine și mi-a zâmbit și el satisfăcut.

A luat-o Răgălie înainte pe cărarea făcută prin zăpadă, noi după el și am ajuns în casă.

Momentul când colegul nostru, pe nume Ilie Răgălie – îți amintești cum ne agățam de răgăliile* plutelor* de pe malurile Aninoasei, când venea apa mare - , care s-a agățat de noi, ei, momentul acela, zic, a fost binecuvântat de Dumnezeu, adevărată pronie cerească. Intrând în casa lor am respirat din nou aerul dintr-o casă de oameni. Nu mai credeam! Și ce fel de oameni! Aveam să ne convingem. Nici eu, nici Radu nu credeam că există asemenea suflete de oameni. De pus la rană!

- Dragi colegi, este o casă de muncitori, modestă, dar primitoare. Mă iertați dacă eu nu m-oi pricepe să vă primesc cum se cuvine. Puneți-vă gențile aici, lângă perete, dați-vă jos hainele groase și veniți aici în bucătărioara noastră. Să văd eu dacă a adus mama ceva, dacă nu, alerg eu repede și revin în zece minute. Aaa! Uite sufertașul acesta etajat de pe sobă este cu mâncare. Zeama este călduță, o mai încălzesc, dar trebuie să așteptăm până când fac focul. Mai durează, ce ziceți?

- Pune, Ilie, că e bună și rece, dar dacă zici că e călduță, este și mai bună! am zis eu, că-mi scăpărau ochii de foame, mă temeam să nu leșin.

O scurtez, că nu mai terminăm nici până mâine, dacă povestesc așa de amănunțit. Ne-a pus în farfurii de tablă, asemănătoare cu niște castronașe, ciorba. Cât s-a mai învârtit el prin casă, a fost și la toaletă, noi am sorbit tot din castronașe și aproape că am terminat și pâinea din coșulețul de pe masă. Ne-a mai pus și restul de ciorbă din sufertaș și-am mâncar-o. Am mâncat și felul doi, fasole scăzură cu o bucățică de salam friptă. La sfârșit, a întrebat cu un glas scăzut:

- N-ați mâncat dimineață nimic?

- Nici ieri n-am mâncat! răspunde Radu cu un zâmbet forțat.

- Cum? Nici ieri?

- Nici, Ilie! Nu putem spune că am mâncat, dacă am împărțit un corn în două!

- Să fiu al naibii! Ce este cu voi, fraților? Eu auzii ceva, dar nu-mi veni să cred. Ea îți șopti în clasă, când se așeză în banca ta: „Radule, sunt leșuită*, mă mir cum mai stau pe picioare. Cred că în stomac nu mai am nici atom din jumătatea de corn pe care am mâncat-o ieri. Am tot băut apă, dar nu mai ajută!” M-am gândit să intru puțin în viața voastră, că poate pot să vă fiu de folos. Aveți încredere în min, vă rog.

Mulțumim, Ilie, dar dacă ți-am spune adevărul despre noi, nu ne-ai crede. Mai bine nu. Mulțumim pentru ce-ai făcut pentru noi și-am plecat.

- De ce zici că n-aș crede, Radule?

- Dacă ți-aș spune că noi nu existăm, ai crede?

- Cum să nu existați, dacă stați de vorbă cu mine, vă văd, pot să vă ating, sunteți vii…

- Aici este baiul, Ilie, noi nu suntem vii1…

Se uită la noi, își face cruce de câteva ori, pune mâna pe fiecare, se închină iar, din nou mai pune mâna pe noi, ne cere să-l strângem de mână…

- Oare îmi pierd mințile? Spuneți-mi, fraților, că nu visez, nu sunt nebun, nu…

- Nu ești, Ilie, nebun și nici nu visezi. Ia loc și ascultă povestea noastră incredibilă!

Și i-am povestit totul, de-a fir a păr. Ne-a ascultat fără să scoată o vorbă.

- Înțelegi acum de ce nu existăm? Pentru cei din mijlocul cărora am plecat, ne aflăm pe fundul

Oltului, hrană la pești. Suntem ai nimănui, n-avem nimic, Am venit încoace gândind că vom găso de lucru, dar ne-am înșelat. Acum , îți mai facem și ție probleme…

- Nu-mi faceți probleme, stați liniștiți. Am însă o rugăminte la voi: spuneți-i totul și tatălui meu când vine acasă. El vă poate ajuta…

- Mai stăm noi până vine tatăl tău?

- Unde vreți să mergeți? Să mai dormiți prin gară? Să mai mâncați câte o jumătate de corn într-o zi? Așa nu se va mai întâmpla, Radule și Linuța. Vă las puțin singuri, fug până la mama și mai aduc mâncare. Apoi, când vin, fac focul în camera în care veți dormi voi.

- Ilie,noi nu dormim împreună, noi suntem doar prieteni, nu și… mă înțelegi ce vreau să spun.

- Găsim o soluție pentru noaptea asta, că mâine o rezolvăm într-alt mod. Am plecat!

Iese glonț din casă și se duce. Am rămas doar noi. Ne uitam unul la altul și nu ne venea să credem.

Când a venit tatăl lui Ilie, acesta ne-a prezentat și i-a spus:

- Tată, ei sunt colegii mei de câteva zile, te rog să le asculți povestea și să-i ajuți. Te rog, tată!

- Îi ascult, fiule, crezi că aș avea vreun motiv să nu-i ascult? Vă ascult, tinerilor!

I-am povestit și tovarășului Răgălie senior totul. Poate tu nu agreezi ceea ce auzi, dar este purul adevăr. Tovarășul Răgălie senior era secretarul comitetului de partid pe întreprindere și membru al comitetului raional. Deci, om cu greutate pe linie de partid și, desigur, pe linie profesională. Ne-a ascultat și la sfârșit a zis:

- Mâine voi vorbi unde trebuie pentru voi și voi vedea ce se poate face pentru voi. Chiar avem ședință și mai mult ca sigur vom găsi o soluție. Trebuie să găsim, că sunteți doi tineri de care țara are nevoie. Îmi puteți spune ce aveți de gând. Ce vreți să faceți în continuare?

- Să terminăm liceul, să luăm examenul de maturitate și să intrăm la facultate, dacă vom avea condiții de pregătire.

- Unde ați vrea să dați examene?

- Ea la Medicină, eu la Drept.

- Ușor ar fi dacă ați da admitere La facultate cu profil minier. Față de aceștia avem obligații să-i ajurăm cu burse, cu locuri în cămine, cu garsoniere pentru cei care se căsătoresc în timpul facultății. Sunt avantaje deloc de neglijat..

- Putem să ne reorientăm. N-am apucat să aflăm prea multe despre industria minieră, despre specificul muncii, dar vom afla.

- Nu, nu renunțați la țelurile voastre. Sunt sigur că ați mers, în paralel, și cu pregătirea pentru facultate. Și în industria minieră și în profesiile pentru care deja ați optat este nevoie de cadre bine pregătite. Așa că , nu renunțați, continuați pregătirea. Până când rezolvăm situația voastră, că sunt alții mai mari decât noi, considerați-vă ca făcând parte din familia noastră. Nu suntem bogați, dar vom putea trăi. Liceul la care învățați este liceul ministerului nostru, deci al nostru și trebuie să ne îngrijim de elevii noștri.

Și-au avut grijă de noi. N-am aflat niciodată cum, dar în câteva zile am avut și casă, și masă. Scăpând de griji, ne-am pus pe învățat. Ne întreceam între noi. Îmi pare rău că trebuie s-o spun, în clasa noastră nu aveam colegi cu care să ne întrecem. Am devenit repede cunoscuți în tot liceul și respectați de toți, elevi și profesori.

Poate te plictisesc, dar un ultim moment îl mai redau amănunțit, fiindcă ce a urmat a mers ca pe bandă rulantă. A curs ca un șuvoi, ca un torent, fără oprire până când ne-am văzut cu pita în mână, cum zice românul nostru. Și eram și amândoi, iar ea, draga noastră Amelie, era pe drum, o simțeam cum mă lovea cu piciorușele în pântece.

- Spre sfârșitul anului școlar, am fost chemați la direcțiune amândoi. Eu am intrat în panică, dar Radu mă cotește și-mi șoptește: „Hei, fată, suntem amândoi, gata cu dârdâitul. Vezi să nu-ți strici vreun dinte, că mai ai nevoie de el!” Mi-a zâmbit și mi-am revenit până la direcțiune.

- La ce te-ai gândit atunci?

- Am crezut c-or fi aflat care nu trebuie că dispariția noastră a fost o păcăleală crasă și au venit după noi. M-am liniștit repede, nu doar pentru că era Radu lângă mine, ci l-am văzut pe diriginte vesel de parcă își văzuse îngerul păzitor, stare inexplicabilă pentru noi, pe moment. Când am ajuns lângă el, nici nu ne-a mai răspuns la salut, ne-a spus, apucându-ne pe fiecare de câte o mână: „ – V-a pus Dumnezeu mâna în cap, Radule și Linuța!”

N-am zis nimic nici eu, nici Radu, l-am urmat pe diriginte. Am ajuns la direcțiune, a bătut el în ușă și ne-a împins pe noi înăuntru:

„ – I-am adus, tovarășe director!”

A vrut să iasă, dar l-a reținut directorul:

„ – Nu pleca, tovarășe diriginte, rămâi, că este nevoie de dumneata. Doar sunt elevii dumitale…”

În biroul directorului erau doi tovarăși, trecuți de 40 de ani după aprecierea noastră. Se uitau la noi și ne măsurau din cap până în picioare. Unul dintre ei a schițat un zâmbet și s-a uitat la celălalt. Directorul ne-a spus:

„ – Luați loc, elevi, pe scaunele acelea. Așa. Tovarășii sunt de la București, umblă prin licee renumite și caută elevi frumoși ca voi!”

Eu m-am uitat la Radu, el la mine și ne-am luminat la față. Știam noi de ce, dar lor și s-a părut că suntem neîncrezători. Radu chiar a zis: „ – Despre ea s-ar mai putea spune că are un dram de frumusețe, dar despre mine…”

„ - Nu la frumusețea fizică mă refeream eu - și în privința asta ești prea modest, chiar nedrept cu colega ta - , ci la faptul că sunteți cei mai buni elevi la învățătură din liceul nostru. Ei, acești elevi îi interesează pe tovarășii ce vă privesc acum cu interes.”

„ – Așa este! – intervine unul dintre tovarăși. V-am văzut situația la învățătură, v-am luat datele personale și vă spunem că ne interesați sub acest aspect.. Vă rugăm să ne spuneți sincer ce aveți de gând să faceți mai departe. Anul școlar este pe sfârșite, vine examenul de maturitate și mai departe?”

„ – Să încheiem cu bine anul școlar, să trecem peste examenul de maturitate și ne concentrăm pe pregătirea pentru admitere…”

„ – Nu v-ați schimbat opțiunile? Medicină, domnișoara, Drept, tu?”

„ – Nu ni le-am schimbat…”

„ – Ați fi de acord să veniți la noi la București și …”

„ – Am veni, desigur, dar posibilitățile noastre materiale sunt nule. Noi trăim aici…”

„ - Știm, dacă veți veni, n-o să vă coste nimic și vă asigurăm că veți avea condiții bune…”

Lui Radu i-a venit o idee grozavă, așa o consider și astăzi și, instinctiv, mă prinde de mână și le spune:

„ – Ar trebui să ne lăsați să terminăm liceul aici, susținem examenul de maturitate și venim apoi. Vom da examene de admitere la facultăți din București și ai dumneavoastră vom fi.”

Și au fost de acord. Am completat niște formulare, le-am semnat și-am ieșit împreună cu dirigintele. Cum am ajuns în coridor, dirigintele ne-a spus:

„ – Vă felicit, dragii mei, veți avea viitorul asigurat, iar eu mă bucur pentru voi. Și se va mai bucura cineva în curând!”

„ – Altcineva? Nimeni nu știe despre noi! Cei in mijlocul cărora am plecat or aștepta să ne găsească în apele Oltului…”

„ – Credeți voi!”

„ – Ce vreți să spuneți?”

„ – Ca să glumesc, am făcut niște săpături pe cont propriu, am stat de vorbă câteva ceasuri cu Ciucă, fostul vostru diriginte de la Slatina. Strașnic bărbat! Când a aflat despre voi s-a bucurat ca un copil, a și plâns. A lăsat totul la o parte și ne-am dus la un vin și mi-a spus totul despre voi. Știrea că voi v-ați înecat în Olt a apărut și s-a răspândit ca vântul. Liceul a intrat în doliu, s-a arborat steag negru, colegii voștri v-au plâns și-au ținut doliu conform obiceiului. Dirigintele vostru n-a crezut niciun moment că voi v-ați pus capăt zilelor.

L-am întrebat dacă i-ați spus voi ceva despre înscenarea morții și mi-a răspuns fără să stea pe gânduri: „ – Nu mi-au spus nimic în afară de faptul că vor dispărea. Linuța trebuie neapărat să se pună la adăpost, iar Radu n-o lasă singură. Concluzia am tras-o singur. Copiii aceștia se iubesc. El a decis să plece cu fata pentru a o proteja, nicidecum pentru a-și pune capăt zilelor alături de ea. Fata îi va deveni cândva nevastă și nu, nu, nu… Aberații, eu nu cred nici dacă m-ar pune cu tălpile pe jar. Amândoi iubesc viața. Radu ar fi fost în stare s-o scoată din ghearele morții numai s-o aibă lângă el. A salvat-o când avocatul a plătit oameni s-o răpească și să i-o aducă acasă, a mâncat bătaie soră cu moartea – de fapt, au vrut să-l omoare, dar a avut noroc - și nu s-a despărțit de fată. Oare de ce? Să se ducă apoi să se înece în Olt? Să creadă care o vrea, dar eu nu cred. Mai devreme sau mai târziu îmi va parveni vestea că ei trăiesc, că se țin de școală și iată-te! Mi te-a trimis Dumnezeu pe tine. Spune-le că-i iubesc ca pe copiii mei și mă rog și în culcare și în sculare să-i aibă Atotputernicul în grija lui. Poate că ce vi se întâmplă acum să fie și urmarea rugii dirigintelui vostru.

- Și noi l-am iubit și-l iubim, dar, din păcate, n-avem cum să-i transmitem vești despre noi.

- Îi voi transmite eu, nicio problemă.

- Lui i-am spus că vom dispărea, pe el l-am rugat să ne dea actele pe baza cărora ne-am înscris la liceul acesta. Puteau fi cerute oficial, dar era pericolul de a se afla de existența noastră. Acum ne dăm seama că pentru dirigintele nostru și acesta a fost un argument că nu ne-am pus capăt zilelor. Nu ne-ar fi primit moartea dacă nu aveam situația școlară și copii de foile matricole? Dar i-am spus că țara asta este mare și ne putem pierde urma!

- Și l-a anunțat. Cum? Nu l-am întrebat, dar ne-a căutat și după ce am plecat din Petroșani și ne-a mai adus câte ceva de la familia Răgălie, dar și de la ei, cei doi diriginți ai noștri. Prin dirigintele de la Slatina i-am ținut la curent și pe ai noștri cu vești de la noi. N-am vrut să le scriem, ca să nu ne ia urma.

Ei, dar te-am plictisit suficient. Îți admir răbdarea, George…

- Să mă plictisesc, Linuța. Nu vei ști tu niciodată prin ce-am trecut eu când ți-am citit jurnalul. Nici dușmanii mei n-aș vrea să treacă. Viața v-a obligat să treceți prin furcile caudine și iată-vă, astăzi, întregi și nevătămați și, cu siguranță, realizați așa cum v-ați dorit. Mă bucur pentru voi. Vă ascult să-mi spuneți ce-ați făcut mai departe. Și voi fi la fel de răbdător.

- Îl las pe Radu să spună mai departe.

- Mai departe, George, a fost simplu. Scăpând de teama de a fi descoperiți, fiind adoptați, putem spune, de familia de mineri, având aproape tot ce ne trebuie, ne-am pus cu burta pe carte, profitând la maximum de fiecare clipă liberă. Am terminat liceul, am promovat examenul de capacitate cu note maxime și ne-am dus la București, conform înțelegerii anterioare. Separat ne-am pregătit pentru admitere. Am avut și profesori care ne-au testat și ne-au orientat pregătirea. Am dat examene și am reușit amândoi. Am trăit mare bucurie, porneam pe un nou drum, ne împlineam visele. Sigur, trebuia să tragem, dar nu de asta ne temeam noi.

Mare bucurie ne-au făcut cei de la Petroșani. Ne-au chemat să petrecem vacanța la ei. Ne-am dus și ne-au primit cum nici nu visam. Ilie, colegul nostru intrase și el la Facultatea de Mine. Surpriza cea mare a fost prezența celor doi diriginți și a părinților noștri. La gară ne-a așteptat Ilie. După ce ne-am îmbrățișat și ne-am sărutat ca prieteni, a început să ne pregătească pentru ceea ce urma:

„ - Voi cum stați cu busolele/”

„ - Ce busole, Ilie?”

„ - Inimile, dragă Linuța. Așa le mai spunem noi, busole!”

„ - Păi, bat, ce treabă au, dar încă nu s-au unit, dacă asta vrei să știi!”

„- Nu la asta m-am referit eu, se vor uni ele când va veni vremea și veți fi voi pregătiți să faceți pasul, ci dacă vor fi ele rezistente să facă față surprizelor care vă așteaptă. Vor rezista? Să nu se întâmple ceva, Doamne ferește, să cedeze vreuna, că medic nu avem! Ha-ha-ha-ha! V-am pus pe gânduri!”

Oricât l-am întrebat despre ce surprize este vorba, n-a fost chip să scoatem ceva de la el.

„ - Cum să vă spun, măi amicilor? Păi, vor mai fi surprize dacă vă mai spun? Hai să schimbăm vorba. Voi tot separat dormiți? N-ai reușit, Radule, s-o aduci în patul tău? Ea nu te-a primit în patul ei?”

„ - Hm! Tot separat, Ilie. Ca să-ți satisfacem curiozitatea: nici n-am încercat s-o aduc în patul meu, nici n-am încercat să intru în patul ei. Când voi face pasul acesta, știu ce am de făcut…”

„ - Ce faci, Radule?”

„ - Curiosule! O voi lua în brațe, o voi duce în camera mea și-i voi spune că doresc s-o fac nevasta mea…”

„ - Și dacă nu va vrea?”

„ - Oricum voi încerca. Ne leagă prea multe ca să mă refuze. Nu sunt ața de frumos ca ea, dar știi cum se spune despre bărbat…”

„ - Știu. Să fie puțin mai frumos ca dracul. Îndeplinești condiția, poți încerca…”

- Linuța era lângă voi, ea n-a reacționat nicicum la discuția voastră?

- Nu, ea se distra.

Și-am ajuns acasă la Ilie. Ne aștepta în prag Răgălie senior. Linuța salută.

- Sărut mâna, tovarășe Răgălie! Bine v-am găsit!

- Bine ați venit, dragii mei! Să-ți spun ceva, Linuța. Salutul tău burghez, asociat cu tovarășenu prea se potrivește. Un bună ziua românesc este mai potrivit. Bine ați venit, vă așteptăm cu drag, ca pe copiii noștri. Felicitări pentru reușitele voastre. Ne-ați făcut o mare bucurie nu doar nouă, ci și Liceului și celor care au apucat să vă cunoască. Prin mine vă felicită și ei. Dar, în casă, vor urma alte felicitări și îmbrățișări. Vă rog, întrați.

Ce a urmat în casă este greu de redat în cuvinte. Așa ceva ne ne-am fi putut închipui. Bucurie și lacrimi. Bucurie nemăsurată și multe-multe lacrimi.

Am intrat în casă . Ne aștepta o masă încărcată cu de toate. Ilie își freca mâinile uite-așa, ne-a primit și ne-a așezat la locurile noastre din capul mesei. Tatăl său și mama sa au rămas în pragul ușii de la intrare. Ne-am așezat pe scaunele destinate nouă și puse unul lângă altul.. „Pe noi ne sărbătoresc! am gândit, de aceea ne-au așezat la loc de cinste!” Le-am și mulțumit în gând. Ilie strigă „gata!„ și din cealaltă cameră își fac apariția cei doi diriginți ai noștri. Stau câteva clipe pe loc și ne privesc, apoi își desfac brațele și se îndreaptă spre noi. Ne-am ridicat și noi în picioare și le-am ieșit în întâmpinare. Îmbrățișări, sărutări, nu ne mai puteam desprinde. Ciucă ne prinde pe amândoi pe după cap și ne spune:

„ – Copii! Așa rămâneți pentru mine și când veți avea o sută de ani! Să audă și ei: eu nu m-am îndoit nicio clipă și nici n-am crezut ceea ce toți au crezut. Dacă aș fi avut o cât de mică îndoială, v-aș fi căutat și v-aș fi găsit. Și v-aș fi tras o mamă de bătaie, dragii mi copii, pe care s-o pomeniți toată viața. Ca și care nu v-au dat părinții voștri…”

„ – Lasă, nu-i mai bate atât, Ciucă, mai lasă-ne și pe noi!”

Erau tata și mama, veneau și ei din camera alăturată. Linuța a vrut să se retragă mai într-o parte, să poată părinții să-și îmbrățișeze fiul. Am prins-o de mână și-am strâns-o lângă mine. Și mama și tata ne-au îmbrățișat pe amândoi și spuneau mereu: „Cât ne bucurăm pentru voi! Cât ne bucurăm pentru voi, dragii noștri copii!”… Când au terminat ai mei cu îmbrățișările, Linuța a început să plângă și se duce în camera cealaltă. Din prag strigă: „ – Sunt aici, George! Vino!” Aproape într-un glas au zis: „Aici suntem, copii! Cum să nu fim, se putea să nu fim?!” Erau părinții ei adoptivi.

Și iarăși îmbrățișări, sărutări și lacrimi.

Ne-am așezat la masă. Răgălie senior ne adresează din nou urări de bun venit tuturor, din nou felicitări nouă pentru reușitele școlare și pentru modul în care am decis să ne făurim soarta, bun venit oaspeților care trebuie să fie mândri de noi, celor doi diriginți în calitatea lor de părinți educativi și părinților naturali. Și încheie:

- Aveți niște copii nemaipomeniți, de aur de 24 de karate, dacă pot spune așa!

Linuța îmi șoptește să spun eu ceva, că ea nu este în stare. M-am ridicat în picioare și-am spus ceea ce am simțit în clipele acelea. Am ținut-o pe Linuța de mână și-am spus:

„ – Noi, eu și Linuța, suntem cei mai fericiți copii – ca să fiu în ton cu d-l Ciucă - de pe pământ și nu cred că mai există copii ca noi, cu atâția părinți: fiecare avem părinții noștri naturali, care ne-au dat viață; împreună avem alți doi părinți, pe cei doi diriginți ai noștri, care au fost mereu alături de noi, ne-au sprijinit și ne-au păzit secretul cu strășnicie. Dar ceea ce trebuie să știți, dragi părinți numiți până acum, este că aici am fost adoptați, fără acte, e drept, de acești părinți minunați, care au făcut, putem spune, minuni, ca noi să reușim. Și pentru cine? Pentru doi necunoscuți, pentru doi copii care nici nu existau, căci pieriseră în apele înghețate ale Oltului. Și-am mai câștigat un frate drag, pe Ilie, aici de față. Ca să înviorăm puțin atmosfera, vă spun o glumă, apropo de numele Răgălie. Draga mea Linuța, fata de care m-am legat sufletește de când am cunoscut-o și pe care am prins-o de mână atunci și nu i-am mai dat drumul, după cum vedeți, niciodată, când Ilie ne-a abordat pe stradă și ne-a spus că îl cheamă Răgălie, și-a adus aminte că, în copilărie, când venea pârâul lor mare după câte o ploaie torențială, copiii mai mici ieșeau în pielea goală la pârâu, stăteau să-i spele ploaia și când năboiau ududoaiele* și se umfla pârâul, se prindeau de răgăliile plutelor și se țineau să nu-i ia apa. Așa a făcut și Ilie cu noi: s-a agățat de noi și nu ne-a lăsat până nu ne-a adus aici. Și n-am mai plecat. Am găsit aici totul. Vă mulțumim din suflet, dragii noștri părinți și dragul nostru frate!”

Au urmat aplauze, urări venite din toate părțile. Noi am rămas în picioare și eu nu i-am dat drumul de mâna Linuței. I-am șoptit: „ – Este momentul, Linuța!” N-a stat pe gânduri deloc: „ – Este, Radule!”

„ – Dragi părinți! Noi, eu și Linuța am fost unul lângă altul la bine și la rău. Vrem să fim împreună până la sfârșitul zilelor. Vreau să-i cer mâna în fața dumneavoastră și vă rugăm să ne dați binecuvântarea! M–am întors spre Linuța, am prins-o și de mâna cealaltă, am privit-o în ochi și am spus cu glas tare:

„ - Linuța, că-mi ești dragă știi, că te iubesc iarăși știi, vreau să știu și eu și cei prezenți aici, martorii noștri, vrei să fii nevasta mea?”

„ – Vreau, Radule!”

Am sărutat-o și ea a primit sărutul care avea să statueze oficial relația noastră în fața celor de față, fiindcă ceilalți nu prea ne interesau. Aveam dreptul de aici încolo s-o fac nevasta mea.

Îți închipui ce bucurie, un val imens de bucurie a umplut casa. Toți au tăbărât pe noi să ne felicite, să ne facă urări, să ne dea sfaturi, povețe. Nici în aceste momente nu i-am dat drumul de mână.

Eram fericiți cu adevărat. Mama, buna mea mamă, care ne privește acum de undeva de acolo de sus, de pe vreo stea, m-a întrebat:

„ - Radule, dragul mamei băiat, mai ții minte ce ți-am spus după ce a plecat Linuța de la noi?”

„ – N-am uitat, mamă, cum aș fi putut uita ceea ce ai spus. Ai spus că suntem făcuți unul pentru altul, să am grijă de ea, să n-o scap, dar să fiu cinstit cu această minune. Uite, mamă, de mână am venit cu Linuța atunci, de mână o țin și-acum. Ți-am urmat sfatul de a fi cinstit cu fata și am fost. Va fi a mea,mamă!

Pe mama ei, adoptivă a înecat-o plânsul. Nu putea să uite anumit moment din viața lor și a găsit de cuviință că este momentul potrivit să se ușureze de păcate. A venit la noi, ne-a cuprins cu brațele pe amândoi și ne-a spus:

„ – Dragii mei copii, să aveți parte numai de bine. Of, Linuța! Ce ți-am putut face, oare o să poți să mă ierți? În perioada aceea neagră din viața mea parcă îmi luase Dumnezeu mințile, nu știam ce este cu mine. Iartă-mă, fata mea!”

„ – Te-am iertat, mamă!”

Tovarășul Răgălie senior a avut răbdare și a urmărit și el până la sfârșit aceste momente emoționante, după care își intră în rolul de gazdă:

„ – Dragii mei, am asistat la aceste întâlniri emoționante, n-au lipsit lacrimile și destăinuirile așteptate și de unii, și de alții. Acești tineri, Radu și Linuța, au decis să meargă înainte pe drumul vieții împreună, până la capăt. Unde o fi capătul nimeni nu știe. Știm însă că suntem împreună, că avem în față niște pahare, că stau goale, pentru că s-a nimerit ca paharnicul să fie în concediu. Vă rog să vă umpleți paharele, să le golim până la fund, căci așa ne obligă o tradiție locală, în sănătatea și fericirea acestor tineri. Așa. La mulți ani, copii! Înainte de a trece să ne înfruptăm din bucatele acestea care ne fac cu ochiul, vă mai spun ceva: noi vrem ca acești tineri frumoși, când se vor căsători, să facă nunta aici, iar noi să le fim nași de cununie.

Tatăl meu a spus că tovarășul Răgălie este îndreptățit să vină cu asemenea propunere, dar nuntă, dacă vom vrea să facem, vom face și la Slatina. Neapărat, fiindcă eu m-am născut acolo, am trăit acolo. de acolo este și Linuța, la nuntă vor veni și părinții ei, neamuri și prieteni din localitatea de baștină. A rămas să discute și să se hotărască când va veni timpul. Ce-a fost de lămurit acum s-a lămurit. Pe tineri nimic nu-i mai poate împiedica să-și unească viețile.

- Și unde ați făcut nunta până la urmă?

- N-am făcut nuntă. Cununia civilă și cea religioasă le-am făcut la București. Au fost prezenți toți cei de la masa tovarășului Răgălie plus niște colegi și prieteni de-ai noștri. A urmat o masă fără daruri la un restaurant. Nu știm nici astăzi cine a achitat costurile. L-am întrebat pe tata și mi-a răspuns că totul s-a rezolvat rezonabil, să nu ne facem probleme. Am gândit că vom mai face și nuntă, dar n-am mai avut timp. Ne-am ținut serios de învățătură și bine am făcut. Am terminat cu bine. Linuța a prins o specializare în Franța și eu am însoțit-o. N-am lucrat în domeniu,dar am lucrat și am câștigat bine.

- Și-ați revenit în țară? N-ați putut să rămâneți sau n-ați vrut?

- Vezi, George, mulți ne-au întrebat de ce n-am rămas, dar te rog să mă crezi că n-am putut. Ni s-au făcut propuneri, ni s-au făgăduit multe, cum spune olteanul, marea cu sarea, dar n-am putut. Românul este legat de glia lui, are rădăcinile prea adânc înfipte în pământul ăsta și nu se lasă dezrădăcinat. Câte mi-a povestit Linuța despre copilăria ei în sătucul ăsta al vostru pe care am venit să-l văd și eu și să calc cu picioarele pe unde a umblat ea în copilărie. S-ar fi gândit mereu aici și la imposibilitatea de a le mai revedea vreodată. Nu s-a putut.

- Bine că te-am întâlnit, George, că ne vei însoți și tu. Te rog, George, să lași deoparte treburile tale și să vii cu noi.

- Eu, Linuța, sunt pregătit de plecare. Am venit la cimitir să mă mai reculeg la mormântul părinților mei, să mai aprind câte o lumânare și apoi voi pleca la Dobriceni să prind rata spre Balș. Cine știe când voi mai veni, dacă și Mama s-a dus.

- Mai stai astăzi și mâine și te ducem noi cu mașina la Balș. Tu vei lua trenul, iar noi vom merge la Slatina. În timpul acesta, ne spui și tu despre tine. Ai reușit George? Dar fata din visul de copil ai găsit-o George?

- De unde știi tu, Linuța, de fata din visul de copil? De la Nicu, fratele tău?

- Crezi că-mi spunea mie Nicu despre ce făceați voi pe Râpa lui Costică al Dudii? Nu mi-a spus niciodată nimic, am auzit eu cu urechile mele din tufiș…

- Nu prea-mi vine a crede, Linuța! Să vii tu singură pe întuneric, să stai ascunsă în tufiș și să ne asculți pe noi! Hm! Greu de crezut…

- Și totuși, ascultă! Povesteai că ai fost cu oile pe la Măgură. În timp ce oile pășteau liniștite, tu ți-ai așternut minteanul* și te-ai așezat pe el cu spatele rezemat de un păr sălbațic. Îl știu și eu, că am mâncat pere din el. Pe Fundul Câmpului, o voce de fată talentată cânta de răsuna valea Aninoasei doina Teiule cu frunza lată. Îți plăcea cum cântă fata, poate că și știai cine cântă, dar tu gândeai că ar fi putut zice părule în loc de teiule. Ai urmărit un timp cum se învălmășeau norii pe cer și dădeau naștere unor ciudate formațiunii, iar tu încercai să le găsești asemănări concrete. Dintr-odată ți s-a rupt filmul – exact așa ai spus: mi s-a rupt filmul - și-ai adormit. Ai visat o fată neasemuit de frumoasă – ce să-i faci? Basmele în lumea cărora ai trăit în copilărie!- s-a apropiat de tine în vârful picioarelor, s-a aplecat și te-a sărutat și apoi s-a depărtat zâmbindu-ți și făcându-ți cu mâna. O chemare ai zis tu atunci! Chiar ai spus: „Te voi căuta, fată frumoasă, până când te voi găsi!”

- Să fiu al naibii, Linuța, n-ai spus niciodată nimic…

- Cum să fi spus, George? Mă mai puteam apropia de Râpă? Mai puteam eu auzi cum vă distrați voi acolo? Nu, George, nu! Ei, te-am convins?

- M-ai convins, Linuța, dar nu te-ai temut că te vor descoperi și ar fi fost vai de pielea ta?

- Deloc, George! Aveam acolo un apărător, care n-ar fi lăsat pe nimeni să se atingă de mine, deși…

- Deși?

- Deși ținea o fată frumoasă în brațe și era preocupat de ea. Pe fată o chema Rădița și amândoi se gândeau la ce urma să se întâmple nu peste mult timp. Toți băieții de acolo, mai ales Gelu, dar și Aurică, Nicu, Mitică, Nicolae, Mișcă, ar fi vrut să fie în locul tău, să le dea și lor sâmburi în gură, să le strivească boabele dulci și aromate de strugure între buze, să respire aerul din jurul ei, să simtă și ei sânișorii fetei în podul palmei lor, s-o sărute pe frumoasa Rădița a Mariei lui Ionică, pe care n-o sărutasei nici tu. Și multe altele ar fi vrut…

- Radu știe cine era protectorul tău?

- Știe, George, multe despre tine, dar că m-ai protejat toată copilăria nu i-am spus. Află acum. Eu eram mai mică, Radule, și mă țineam scai de ei. Nu mă suportau, nici măcar fratele meu, fiindcă îi încurcam când aveau ei de gând să se aventureze în câte o acțiune riscantă sau când mergeau la Olteț. El mă lua de mână și plecam înainte, iar ceilalți nu mai ziceau nimic. Dar și când îmi zicea „Linuța, nu te miști din locul ăsta până nu vin eu să te iau, nu mă mișcam de acolo și de-ar fi plouat cu foc. De multe ori m-a dus în cârcă. Veneau cu poala sau cu sânul plin cu struguri, primul strugure, cel mai mare și mai frumos, mi-l dădea mie. „Ia, Linuța, mănâncă, fată, să fii bună cât îi fi!; prima felie de lubeniță sau de pepene era a mea; primul porumb copt pe câmp era al meu. Ăsta a fost George, prietenul meu din copilărie, pe care am reușit să-l emoționez cu destăinuirile mele. Mă bucur că te-am făcut să retrăiești și tu niște momente frumoase din trecutul nostru…

- Ai reușit, Linuța! Doamne, mult este de-atunci. Tu ai deja o fată mare, o adevărată domnișoară, eu am cu fata din visul de copil trei băieți. Niște neastâmpărați îi consideră mama lor. Și așa sunt,însă, pe mine nu mă vor întrece în năstrușnicii și de-ar avea nu știu câte copilării. Și sunt convins că puțini copiis-au bucurat de o copilărie ca a noastră. Din păcate, trăim, cel puțin eu, dar îmi dau seama că și tu, Linuța, sentimentul imposibilei întoarcerila vârsta copilăriei.

- Cred că i-am scos peri albi dragului meu bărbățel cu povestirile mele din copilăria mea pe aceste meleaguri atât de dragi sufletelor noastre. Dar mai am să-ți spun ție ceva din serile în care stam ghemuită în tufișul din spatele vostru. Te-am auzit, George, și când ai povestit cum ai fugit de-acasă, ți-am ascultat cu sufletul la gură basmele pe care le-ai povestit: cel cu Copil Aflat și Frumoasa Frumoaselor, cel cu Dor de Ducă și Doruța lui, cel cu Rază de Lună și Fata cu Mânurile Tăiate. Am plâns când au pornit slujitorii cu fata în pădure cu porunca s-o omoare și să-i aducă maștihei mâinile și inima fetei. Mi-am mușcat pumnii să-mi înăbuș plânsul și m-am rugat să n-o omoare, dar i-au tăiat mâinile și-au lăsat-o în pădure. M-am bucurat enorm când a găsit-o feciorul de împărat aflat la vânătoare și a făcut-o nevasta lui. Ca să mă întristez din nou când a fost dusă iar în pădure cu copil cu tot, în urma unei scrisori mincinoase trimisă de maștihă împăratului. Iar m-am rugat să scape, iar am plâns. Doamne, cât am plâns și cât mi-am mușcat pumnii, ca să nu se audă plânsul și să dați voi de mine. Toate poveștile tale le-am dus cu mine împreună cu oamenii și florile, Aninoasa, râpa, dealurile, văile adânci, ududoiaele vijelioase, Oltețul cu apa lui limpede și lacrima și caldă în zilele toride de vară, fântâna Cocoșoaicăi, Valea cu Stoboru, Valea Baurului, Băurelul, Căluiul și toate locurile dragi pe care le-am bătut cu picioarele goale. Tot, tot, tot…

- O, Linuța dragă, ne-ar trebui o săptămână să le revedem pe toate, iar atâtea zile nu pot sta.

- Deci, ai decis să mai rămâi! Mă bucur și-ți mulțumesc. Vreau să-ți mai spun ceva și apoi plecăm în sat și de acolo încotro vei vrea tu. De multe ori m-am gândit la povestirile și poveștile tale, pe care nu le-am uitat și nu le voi uita niciodată. Le-am povestit Melaniei când o adormeam și le voi povesti și nepoților. Știi la ce concluzie am ajuns mai târziu, când am crescut și-am început să înțeleg câte ceva din tainele vieții?

- Nu știu, Linuța. Spune, dacă vrei și nu-ți este greu…

- Mi-am dat seama că toate fetele din poveștile și povestirile tale sunt neasemuit de frumoase, începând cu fata din visul de copil și continuând cu toate celelalte: Frumoasa Frumoaselor, Brândușa, Fata cu Mânurile Tăiate, Doruța etc. Și cea reală, singura pe care o știu, Rădița, avea chip de zână. Ce ai de zis, George?

- Nu-ți voi răspunde direct, fiindcă ești prea inteligentă ca să nu-ți dai seama! Tu te uiți în oglindă, Linuța? L-ai întrebat vreodată pe Radu de ce a ales să-și petreacă viața alături de tine și să te iubească cu toată ființa lui? Cine se dă în vânt după o urâtă? Sunt atâtea maxime, cugetări, aforisme, proverbe, zicători despre urât! În tinerețea mea eu îi spuneam unei fete Urâta și ea se bucura, știind cât este de frumoasă, iar eu îi spuneam așa pentru că-mi era dragă. Ție, cu permisiunea lui Radu, îți spun că ești la fel de frumoasă ca toate frumoasele din povestirile mele, ascultate de tine, pe furiș, în serile cu lună plină, și nu numai, când le povesteam prietenilor pe vârful Râpei lui Costică al Dudii.

- Nevasta ta cum este, George?

- Dacă am zis că este fata din visul de copil, îți imaginezi cum este. Am jurat că nu mă însor până n-o găsesc. Și-am găsit-o tocmai când simțeam că am mare nevoie de ea. Nu eram în apele mele, reușiseră unii să mă calce pe nervi. Eram la o ședință cu toți dascălii din comună. Eram la masă și mi-am aruncat ochii prin sala de clasă. Într-o bancă era o fată singură. Din clipa aceea nu mi-am mai putut desprinde privirile de ea. Ea nu se uita la mine, doar eu o priveam fascinat și mă întrebam: „Când Dumnezeu o fi crescut fata asta? Doamne, și cât de frumoasă este! Tu n-ai avut ochi, George, s-o vezi?”

- O cunoșteai?

- O cunoșteam, era fata unor colegi, care locuiau la câteva case depărtare de gazda la care stăteam eu. Dar n-o luasem în seamă. Avusesem drăguțe și în sat și în satele din jur, dar pentru fata asta n-avusesem ochi. Acum simțeam că mă atrage ca un magnet. M-am dus cu gândul la fata din visul de copil. O vedeam făcându-mi cu mâna și zâmbindu-mi ca în vis. Luase chipul acestei fete ce sta în bancă singură, ca și cum m-ar fi așteptat pe mine. M-am simțit atras irezistibil de această fată. Mi s-a părut că seamănă leit cu fata din vis. M-am dus lângă ea și de-atunci nu ne-am mai despărțit. A doua zi, am fost la ea. Am găsit-o la o colegă de-a ei, am întrat înăuntru și i-am spus: „Fată dragă, eu am venit să te sărut și așa voi face, apoi stăm de vorbă!” Ea a primit sărutul meu, care, cum spunea Radu, mi-a dat de înțeles că am liber spre inima ei, că pot s-o iubesc. Îl citez tot pe Radu, nici noi nu ne-am mai despărțit de atunci. Un an de zile am fost prieteni, ne-am întâlnit zilnic la aceeași oră. N-am pomenit de căsătorie până când m-am dus s-o cer de la părinți. A acceptat.

- Cum o cheamă, George?

- Miruna o cheamă. Și ce-ai vrea tu să revezi, Linuța?

- Mă bucur că ai decis să rămâi? Îți mulțumesc! Tot ce-aș vrea să revăd nu se va putea. Cum îi spuneam lui Radu, am dus cu mine totul, iar eu n-am fost în sat de un sfert de veac. Mi se pare o veșnicie. Măcar să facem o plimbare de la Gura Aninoasei până la Coțofeanu. Să mai văd casele, să întâlnesc oameni, să calc cu picioarele locurile neuitate, începând cu poienița pe care avea loc la sărbători hora noastră, unde cânta cu vioara lui fermecată Gică Chirea cu banda lui de lăutari din Ciuturoaia. Doamne, ce bucurie pe cei care se prindeau în horă! Dar cei care jucau fetele înainte parcă pluteau, iar în final, când se cânta sârba repede, jucau ca și când ar fi fost ultimul joc din viața lor. Dacă fata îi era dragă-dragă și-i mai zâmbea și frumos, băiatul îi ridica mâna în sus, băga mâna în buzunar și-i prindea în arcuș bancnota și să lungească hora. De multe ori o lua de la început, dacă plata era bună. Se prindeau în horă aproape toată suflarea, și bătrâni, și copii. Acolo am început și eu să joc.

Chiar locurile bântuite pe lângă care treceam și ziua cu inima cât puricele de frică…

- Despre locurile astea nu mi-ai spus nimic, Linuța! Așa de curajoasă erai tu? Să te temi de niște locuri despre care se spun basne și știind că nimeni n-a pățit niciodată nimic?!

- Cum să nu mă tem, dragul meu, când oameni în toată firea și întregi la minte povesteau întâmplări incredibile, prin care trecuseră chiar ei sau cunoscuți de-ai lor. Toată lumea vorbea că lui Cutare i-a luat graiul și l-a pocit când a trecut noaptea pe la Pluta mare. Cică s-a deschis pluta și din trunchiul ei au ieșit o scroafă și doisprezece purcei. Scroafa îl striga pe nume, purceii i se băgau printre picioare, îi dădeau ocol, nu-l lăsau să meargă pe drum, guițau, făceau în toate felurile. Bietul om a încercat să scape de ei, a strigat, i-a alungat, a încercat să-i lovească. Dintr-odată, n-a mai putut vorbi, iar mâna cu care a încercat să-i lovească i-a înțepenit. Noroc că au cântat cocoșii și scroafa și purcei au dispărut, iar el a scăpat. Cântatul cocoșilor alungă duhurile rele. A ajuns cu greu acasă. A umblat pe vrăjitori, pe la preoți, pe la doctori. Și-a revenit cu greu, dar bine de tot n-a mai fost niciodată. Acum judec altcumva lucrurile, dar atunci eram o copilă, Radule.

Și locuri de acestea bântuite erau multe, ți le vom arăta și ție și-ți vom spune povestea lor. În apropiere de Gura Aninoasei, era Râpa lui Pârțache. Peste drum de ea, mai spre Olteț, a fost biserica satului și cimitirul pe care le-a spălat Oltețul într-o primăvară. Acolo se petreceau niște ciudățenii la o anumită oră din noapte; lângă Dincă, era o fântână părăsiță și tot la o anumită oră din noapte pe cheiul* fântânii apăreau trei capete cu ochi luminoși dansând și strigând pe nume pe trecător. Dacă se uita într-acolo sau răsundea, era pocit. În apropierea noastră,, în marginea Aninoasei, lângă Dinică, îți ținea calea o arătare îmbrăcată în alb și te lua la dans. Și alte locuri pe care nu le mai amintesc. Mie îmi era frică și de crucile din apropierea fântânii noastre. Nu m-aș fi dus la fântână după căderea întunericului, nici dacă m-ar fi bătut.

Acum le consider și eu basne, legende mitologice, dar atunci îi credeam pe cei bătrâni.

- Dar curaj ai avut să te duci după căderea întunericului să te ascunzi în tufiș, ca să-i pândești pe ei!

- Mă miram și eu de curajul meu, dar atunci mă gândeam doar cum să ajung acolo fără să fiu văzută și cum să mă ascund mai bine, ca să nu mă descopere ei și cum s-o șterg mai repede de-acolo. Nu mă gândeam la asemenea ciudățenii și pentru că nu eram singură. Erau la câțiva pași de mine vreo zece-doisprezece curajoși care nu știau ce este frica. Cred că cei de acolo ar fi fost în stare să se ducă și pe tărâmul celălalt. Nu mă gândeam nici când treceam pe la poalele dealului Măiag. Cum pășeam în Aninoasa, eram numai ochi și urechi, să nu se întâmple să mă vadă vreunul dintre ei.

Fiindcă am pomenit de dealul Măiag, ascultă, Radule, ce-au făcut doi curajoși – îi pot numi așa, căci trebuia să ai curaj nebunesc să faci ceea ce au făcut ei – din gașca de la Râpa lui Costică al Dudii…

- Îl văd pe George zâmbind, unul dintre ei era el?

- Dar, cum? Doar el era șeful! El a fost și cu bunul lui prieten Gelu. Rar îi găseai despărțiți. Pe vârful dealului Măiag, înspre Poieni, în mijlocul unei păduri de stejari, era o baltă destul de mare, un lac mic pot spune. Această baltă nu seca niciodată, oricât de mare ar fi fost seceta. Erau oameni care spuneau că este fără fund, deci adâncă-adâncă. Cu timpul au apărut și unele legende, unele credințe despre niște făpturi fantastice, care își fac apariția pe apă, se bălăcesc în apa limpede a băltocului și cântă, cântă așa de frumos, încât trecătorii, mai ales bărbații, sunt fermecați, vin pe mal să le asculte, dar își pierd mințile. Aceste făpturi fantastice erau și nemaipomenit de frumoase și-i ademeneau pe trecători cu frumusețea lor nefirească pe bărbați să danseze cu ele… Li se spunea iele*

- Mama mea le spunea ale șoimane*, căci șoimăneau*oamenii prin frumusețe, cântec și dans.

- Interesant. Și?

- Și cuminții ăștia doi, pe numele lor George și Gelu, ce s-au gândit ei? Să meargă și să le facă o vizită șoimanelor, să le vadă de pe mal cum se îmbăiază, în pielea goală, în lac, noaptea sub clar de lună. Și-au luat cu ei ce-au crezut că le va fi de folos și-au plecat la căderea serii. Au ajuns, și-au ales un loc mai ferit, dar de unde să poată ține sub observație suprafața lacului și s-au pus pe așteptat, amândoi cu privirile spre lac, să nu scape nimic din spectacolul ce urma să se desfășoare în fața lor, cu șoimanele în rol principal și apoi împreună cu ei. Gelu îi spunea mereu „Măi, să dansez eu cu ele pe rând, să le arăt eu cum se joacă în Aninoasa noastră! Și s-o strâng în brațe pe una dintre ele, pe cea mai frumoasă, să-i pârâie oasele! Oare o fi având oase?”

- Și-au apărut șoimanele, George?

- Ei, au apărut! Am stat noi cât am stat cu ochii beliți la băltoc, și-am adormit buștean.

- Păi, dacă ați uitat țepușele!

- Ce țepușe și-au uitat, Linuța?

- Ia adu-ți aminte, Radule, cum a păzit Prâslea merele din grădina tătâne-său! Ca să nu adoarmă, a bătut o țepușă dinainte și alta dinapoi. De va ațipi și va cădea capul înainte, să dea în țepușă și să se trezească. Și de-i va cădea capul pe spate, să dea în țepușa dinapoi. Așa a stat treaz toată noaptea și-a prins hoțul ce fura merele de aur.

- Nu ne-am mai adus noi aminte de țepușe. Am adormit și ne-am trezit când soarele era de câteva sulițe pe cer. Eu m-am trezit primul. Gelu dormea, de puteai tăia lemne pe el. De, dansase toată noaptea cu șoimanele! L-am trezit și-am plecat acasă dezamăgiți, că nu veniseră șoimanele la întâlnire. Nu știu ce-am fi făcut nu dacă veneau șoimanele, ci dacă venea vreun animal să bea apă sau să se scalde! Cred că nu nimeream poteca!

- Și pe-acolo va fi musai să trecem. Apoi coborâm în Valea Baurului, urcăm la Poieni, ajungem la Călui. Radule, fiecare locușor are povestea lui și, are dreptate George, ne-ar trebui timp să le vedem pe toate.

Și-am mai rămas două zile și i-am însoțit pe Linuța, Radu și Amelie în perindarea lor prin locurile copilăriei noastre și-am plecat spre seara celei de-a doua zile spre Balș, ca să prind eu un tren, iar ei să se îndrepte spre București. Linuța venise, în apropiere de Balș, cu o propunere demnă de luat în seamă în alte condiții.

- George, ce-ar fi să vii cu noi la București? De acolo vei prinde un tren accelerat direct spre Baia Mare și n-ai mai aștepta atâta timp prin gări legături, ca să-ți continui călătoria. Și ne-ai face o vizită și nouă. Ar fi o bucurie în plus pentru noi și poate și pentru tine.

- Îți mulțumesc pentru invitație, Linuța, dar vă rog să nu vă supărați, nu mai pot întârzia. În schimb, vă promit să vă caut când voi trece prin București. Obișnuim să mergem la Mare, când venim în Oltenia, tot prin București trecem, mai pornim din când în când în excursii în circuit și putem face întrerupere. Se vor mai ivi ocazii. Voi fi și cu Miruna mea. Rămâne să-mi dați o adresă la care să vă caut, un număr de telefon la care să vă anunț când plecăm spre voi.

- Te înțelegem. Uite, ai aici cartea de vizită a lui Radu cu adresa și telefonul. Vă așteptăm cu drag.

Am coborât la gara din Balș. Ne-am îmbrățișat și ne-am despărțit cu speranța că ne vom mai întâlni și vom mai depăna amintiri. Rămas singur, am început să mă gândesc la întâlnirea neașteptată cu Linuța, fata pe care o credeam moartă și pe care o plânsesem sincer după ce i-am citit jurnalul. Vă închipuiți ce a fost în sufletul meu când am întâlnit-o la cimitir.

Nu m-am putut bucura cum ar fi trebuit, fiind cu inima grea din cază că o pierdusem pe Mama, cea care făcuse atâtea pentru mine, iar eu nu i-am prea fost de ajutor în viață. Ba am mai și necăjit-o în copilărie. Totuși, o undă de mare bucurie mi-a inundat sufletul, fiindcă o reîntâlnisem pe Linuța, nevasta mea pentru o noapte și o jumătate de zi. Asta a fost voința ei într-un dificil moment al vieții. De-ar fi știut atunci că-i va ieși în cale pe drumul vieții Radu, că acesta o va prinde de mână și nu-i va mai da drumul niciodată și o va face nevasta lui, că-și va întâlni marea dragoste, sigur n-ar fi făcut-o. Dar fiind presată să se mărite cu o pocitanie de om, cu un monstru, era hotărâtă să-și pună capăt zilelor decât să se mărite cu cineva insuportabil și incompatibil cu tinerețea și frumusețea ei.

De noaptea noastră n-am pomenit nimic. Când am mers pe Aninoasa în sus și-am trecut pe lângă locul unde era casa surorii mele - și a noastră pentru o noapte și o jumătate de zi – m-a întrebat:

- George, aici stătea sora ta cea mare, avea și casă, ce s-a întâmplat cu casa?

- S-a mutat cu toată familia în Oculești și a stricat casa, folosind materialul la noua casă.

- Știam că avea casă aici și n-am mai văzut-o.

Nu faptul că nu mai exista casa o interesa pe ea, ci mai mult ca sigur a ținut să-mi amintească mie că a fost și casa noastră pentru o noapte și o jumătate de zi, casa în care o trecusem pragul în brațe, o întinsesem pe pat – patul nupțial - și-o făcusem femeie. O noapte de iubire nebună! N-a uitat nici ea, n-am uitat nici eu.

Am văzând-o tresărind și privindu-mă cu ochii ei negri larg deschiși când am pomenit de Urâta, una dintre fetele din viața mea, dar s-a înveselit repede când și-a dat seama că n-am de gând să destăinui că Urâta fusese ea. Deci, Radu nu știa nimic despre noaptea noastră de iubire.

- Ea simțea când îi spuneai tu Urâta o dulce mângâiere, George, iar fetele așteaptă să fie mângâiate. Și protejate. Eu, când Radu mă lua de mână, mă simțeam în al nouălea cer, nu mă temeam de nimeni și de nimic. Îți era dragă Urâta, George?

- Dragă, Linuța? O adoram!

Am schimbat vorba, de teamă să nu ne dăm de gol. Îi spusese ea despre mine și copilăria noastră, dar despre noaptea noastră, sigur, nu i-a spus nimic. Și bine a făcut. A fost noaptea noastră și așa să rămână. Ducem cu noi această taină cât vom trăi.

Să ai parte numai de bine, Urâto, cât vei trăi! Eu nu te voi uita și, din când în când, imaginar, bineînțeles, te îmbrățișez și te pup dulce pe buzele tale roșii ca și cireșele coapte de mai.

S F Â R Ș I T

***

*

DIN PARTEA AUTORULUI

Încheiam volumul de povestiri pentru copii intitulat „Întâmplări șoptite în seri cu lună”, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2011, astfel: „Viața COPIILOR ANINOASEI” merge înainte. Fiecare dintre ei visează zile mai bune mai bune și UN MÂINE al lor. Cât timp ei vor visa și vor lupta pentru viitorul lor, vor izbuti” (vol. cit. p. 162).

Unii dintre ei au visat, au luptat și au izbutit. Cu unii dintre ei ne vom reîntâlni și în această povestire, de fapt un miniroman, care continuă într-un fel întâmplările pe care năstrușnicii de copii le narau pe vârful Râpei lui Costică al Dudii, trecută în proprietatea lor prin voință proprie și fără acte autentificate la vreun notariat și fără să plătească cuiva vreun bănuț.

Tema povestirii este dragostea. Nu știu dacă a spus cineva, afirm însă eu cu toată convingerea că cel mai frumos dar pe care Dumnezeu l-a făcut Omului a fost dragostea.

Inspirat din Sfânta Scriptură, și Marin Preda spunea în ultimul său roman, „Cel mai iubit dintre pământeni” (1980): „Dacă dragoste nu e, nimic nu e”, conștient de faptul că iubirea îți face viața frumoasă, palpitantă, colorată. Când iubești îți cresc aripi și entuziasmul te însoțește pretutindeni. Dar numai dacă sentimentele sunt împărtășite.

Tema dragostei este des întâlnită în scrierile mele, dintre care amintesc: „Nemaipomenita poveste a lui Vlad și a surorii lui, Almada” (Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2011), „Prințesele răpite” (Aceeași editură,, 2012), „Floare de primăvară, iubirea” (Editura Limes, Cluj-Napoca, 2013), „Toni, fata popii” ( Editura Singur, Târgoviște, 2015), „Vânătoarea lui Dragoș” (Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2017). Acest ultim roman a fost nominalizat la Premiile U. S. R. pe 2017. Am alcătuit chiar o antologie de autor de proză, având ca temă dragostea: „De dragoste(Editura Singur, Târgoviște, 2017).

Povestirea urma să apară în volumul „Întâmplări șoptite în seri cu lună”, dar am crezut că mai pot lămuri unele aspecte. Pentru aceasta am revenit în satul natal, dar, din păcate nu prea am avut cu cine sta de vorbă, căci nu mai erau dintre cei care cunoșteau întâmplarea tragică petrecută cu mult timp în urmă.

Într-o seară, când ne strânseserăm la Râpă, vine mai la urmă Mitică și ne aduce o știre-bombă: în satul D., o fată, care, pentru că a fost silită să se mărite cu un bogătaș urât și bătrân, s-a înecat în Olteț împreună cu tânărul pe care îl iubea. Fata era tânără și frumoasă-frumoasă și iubitul ei la fel. Ca și copiii, curioși să se convingă, în ziua următoare am plecat în satul D. Într-adevăr, se vorbea despre cei doi tineri care își puseseră capăt zilelor. O mulțime de oameni, înșiruiți pe cele două maluri ale râului căutau, gândind că apa i-a scos afară și au putut să se agațe prin răgălii. I-au căutat zile în șir până la Olt, dar în zadar, n-au găsit nimic. Familiile celor doi tineri le-au făcut rânduielile pământești, obișnuite în astfel de situații. La locul de unde cei doi se aruncaseră în apa învolburată a râului și unde se găsiseră niște haine de-ale lor au pus o cruce. Cu timpul, a dus apa și crucea, iar despre cei doi tineri nu s-a aflat niciodată nimic. Au existat și oameni care nu credeau că cei doi tineri s-au înecat, ci și-au luat lumea-n cap și trăiesc ascunși pe undeva prin țară.

De la această întâmplare cunoscută în copilărie, am pornit în țesătura povestirii noastre. Într-o situație similară celei în care s-a aflat tânăra din satul D. se găsește și Linuța, eroina povestirii, care, până la urmă va ieși la liman, se va realiza profesional și-și va întemeia o familie alături de iubitul ei. Și acesta un tânăr deosebit care părăsește lumea lui pentru a o urma pe Linuța și a o proteja. Exact cum se spune: „dacă dragoste nu e, nimic nu e!”

În viața acestei fete au existat două iubiți, care se aflau față în față: George și Radu. Redau un scurt fragment din povestire:

„De noaptea noastră n-am pomenit nimic. Când am mers pe Aninoasa în sus și-am trecut pe lângă locul unde era casa surorii mele - și a noastră pentru o noapte și o jumătate de zi – m-a întrebat:

- George, aici stătea sora ta cea mare, avea și casă, ce s-a întâmplat cu casa?

- S-a mutat cu toată familia în Oculești și a stricat casa, folosind materialul la noua casă.

- Știam că avea casă aici și n-am mai văzut-o.

Nu faptul că nu mai exista casa o interesa pe ea, ci mai mult ca sigur a ținut să-mi amintească mie că a fost și casa noastră pentru o noapte și o jumătate de zi, casa în care o trecusem pragul în brațe, o întinsesem pe pat – patul nupțial - și-o făcusem femeie. O noapte de iubire nebună! N-a uitat nici ea, n-am uitat nici eu.

Am văzând-o tresărind și privindu-mă cu ochii ei negri larg deschiși când am pomenit de Urâta, una dintre fetele din viața mea, dar s-a înveselit repede când și-a dat seama că n-am de gând să destăinui că Urâta fusese ea. Deci, Radu nu știa nimic despre noaptea noastră de iubire.

- Ea simțea când îi spuneai tu Urâta o dulce mângâiere, George, iar fetele așteaptă să fie mângâiate. Și protejate. Eu, când Radu mă lua de mână, mă simțeam în al nouălea cer, nu mă temeam de nimeni și de nimic. Îți era dragă Urâta, George?

- Dragă, Linuța? O adoram!

Linuța și Radu au recurs la înscenarea morții, au trecut prin momente grele, dar au reușit. Norocul a fost de partea lor și au cunoscut și ce înseamnă solidaritatea umană, despre care, astăzi, nu se mai poate vorbi, căci, cum spunea poetul latin Plaut, homo homini lupus, lăcomia sălbatică, nepotolită, invidia, ura îi transformă pe unii în fiare față de semenii lor.

O ultimă considerație. Tema tinerilor împiedicați să se iubească și își pun capăt zilelor apare și în folclor. Din satul Aluniș cercetat din punct de vedere etnofolcloric am cules o frumoasă baladă, pe care o redau, nefiind prea lungă:


Când doi tineri se iubea

Foaie verde salcia,

Când doi tineri se iubea,

Părinții nu-i învoia.

Iei de mână s-o luat

Și s-o dus și s-o-necat

În Dunărea cea rotundă,

Unde-o fost apa afundă.

Părinții când o auzit,

Iei s-o dus la pescuit

Și pe tineri i-au găsit.

Iei i-au luat și i-o-ngropat

Lâng-o margine de sat.

Din mormântu de băiat

Răsărit-o mândru brad,

Din mormântu de fetiță

Frumos crește-o garofiță.

Bradu, pe zi ce creștea,

Garofița cuprindea,

Ca să vadă părinții

Că nu să despart iubiții;

Ca să vadă a lor părinți

Că iei și-o fost rânduliți.”

(Cormoș Maria, 46 ani, 1970)


Povestirea se citește ușor, acțiunea este palpitantă îl ține pe cititor cu sufletul la gură și este plină de învățăminte.

AUTORUL

 ...............................

Curea, curele, s. f. – Fâșie lungă și îngustă de pământ;

Dafin, dafini, s. m. – Salcâm;

Râșniță, râșnițe, s. f. – Moară primitivă, rudimentară de măcinat cereale.

Gâldan, gâldane, s. n. – Groapă săpată în matca Aninoasei pentru a avea apă;

Pat, paturi, s. n. – Laviță rudimentară construită din pari bătuți în pământ și scânduri de către țăranii din Preotești;

Uroaie, s. n. pl. – Uruială, boabe de cereale măcinate mare, pentru a fi folosite în hrana animalelor.

Romaniță (var. romaniță), romanițe, s. f. – Mușețel.

Horațiu (Quintus Horatius Flaccus, 65 – 8 î.Hr) – Mare poet latin.

Maica Tereza 91910 – 1997), călugăriță catolică de origine albaneză, canonizată de Biserica Catolică;

Cauc, cauce, s. n. – Vas de lemn în formă de cupă sau de lingură mare pentru a lua apă, făină, grăunțe; căuș.

Răgălie, răgălii, s. f. – Îngrămădire de rădăcini, crengi la malul apelor curgătoare;

Plută, plute, s. f. – Specie de plop cu coroana înaltă, de formă piramidală;

Leșuit, - ă, leșuiți, - te, adj. – Sfârșit, slăbit de foame; lihnit.

Ududoi, ududoaie, s. n. – Vale strâmtă și adâncă.

Mintean, mintene, s. n. – Haină țărănească din dimie; flanel din lână împletit cu cârligele.

Iele, s. f. pl. – Zâne rele în mitologia populară românească, care își fac apariția numai noaptea,înainte de cântatul cocoșilor, joacă în pielea goală în mijlocul nopții, atrăgând trecătorii și pocindu-i;

Șoiman, - ă, șoimani, - e, s. m. și f. – Ființă supranaturală căreia i se atribuie puteri supranaturale nefaste; prun cântec și dans, noaptea, atrag oamenii și le iau mințile;

Șoimăni (a), vb. – În credințele populare: a poci, a îmbolnăvi, a schilodi

 

Add comment


Security code
Refresh

Sondaj

Ce părere aveţi despre acest site ?
 

Cine este online

We have 308 guests online

Statistici Site

  • 3705 registered
  • 0 today
  • 0 this week
  • 463 this month
  • Last: GkadmirFlum
Ulti Clocks content

Reclama Dvs

Librarie Online. Zilnic ultimele carti noi, promotii si reduceri. Carti pentru fiecare cu livrare din stoc.

Site Gazduit De

armand-productions3

 


feed-image Feed Entries

Poemul din metrou