Home Proză ADRIAN MELICOVICI: Totul despre nimic (FRAGMENT DIN ROMANUL „LANȚURI”)
ADRIAN MELICOVICI: Totul despre nimic (FRAGMENT DIN ROMANUL „LANȚURI”) PDF Print E-mail
User Rating: / 1
PoorBest 
Written by Ştefan Doru Dăncuş   
Saturday, 22 December 2018 09:08

 

 

Liniștea este pretutindeni dacă știm să o căutăm. Din păcate, dezinteresul există din toate timpurile peste tot, indiferent de secolul în care omenirea a existat. Probabil că cititorul poveștii care urmează este curios să afle sau cine știe, va uita această carte într-un raft, undeva, dar nu din răutate ci ca să își caute momentul prielnic pentru a lectura tot ceea ce urmează. Ocazia să te redescoperi ca ființă există de asemenea mereu. Prin urmare, fiecare secundă a exis-tenței noastre ne poate aduce bucuria regăsirii cu noi înși-ne. Sau poate a împăcării. Alteori nici măcar nu ne dăm seama ce impact pot avea unele gesturi controlate dar nu precise. Întâmplarea are și ea rolul său, nedefinit dar important în cronologia timpului care trece sau al zbu-ciumului omenesc.

Educatorul era ca întotdeauna cel mai calm om din penitenciarul unde avea sarcina să asculte, să înțeleagă ori să dea sfaturi. În fața sa, nu se aflau neapărat gratiile sau celulele întunecate și răcoroase ci zidul uman din care nu-meroase chipuri alcătuiau tabloul pestriț al condamnaților. Hoți, criminali sau persecutați politic de regimul dictatorial al lui Ceaușescu, dormeau nopțile sub cerul Haimanalelor, mai exact, al localității I. L. Caragiale. La mică distanță, șuie-rau locomotivele trenurilor care transportau navetiștii vre-murilor. Ploiești, Târgoviște, Moreni, erau doar câteva prin-cipale localități de unde garniturile învechite și rău miro-sitoare aduceau muncitorii proletariatului, în principal. Acolo, la Caragiale, era micul nod de cale ferată unde, ca o ironie a economiei planificate, sosea în fiecare dimineață undeva pe la ora 4.45, trenul cu doar două vagoane, rareori trei, în perioada iernilor grele, dinspre orășelul Focului cel Mare, Moreni. Dar el locuia aproape, în locuințele acelea deloc mari, oferite personalului din închisoare. La doar 29 de ani, Educatorul ajunsese o mică luminiță a celor care își ispășeau pedepsele după gratii. Unii, nu puțini, priveau că-tre ele ca spre o izbăvire. Li se părea că e singurul care-i ascultă și-i înțelege. Oameni maturi, tineri infractori sau de-ja trecuți de vârsta a doua, îl priveau cu respect și mai ales, îl așteptau. Tânărul nu prea înalt, blond, avea așa, ca mai toți oamenii care preiau frământările altora, un mic început de chelie. Ai fi spus că îmbătrânise ascultându-i la nesfârșit. El doar încerca să-i ajute prin toleranța sa și mai ales, prin specificul profesiei. Era psihologul penitenciarului. Și mai nou, al unui alt tânăr infractor. De fapt, un criminal pericu-los, se considera, pentru că ucisese trei suflete nevinovate. Nevinovate? Aceasta părea întrebarea la care doar Edu-catorul putea să găsească răspunsuri. Oricum, niciodată nu a fost de acord cu ce făcuse întemnițatul. Deținutul din Plo-iești era crucificat între lanțuri și soarta sa fusese deja pecetluită. La Judecata de Apoi, puseseră și alții umărul: Instanțele de judecată. Degeaba încercase avocatul său, pus din oficiu, să obțină grațierea de la Ceaușescu. Fusese refuzat clar iar acum doar împăcarea cu el însuși și mai ales cu un Dumnezeu pe care îl renegase în scurta sa viață trăită până atunci, îl mai puteau salva dintre remușcări. Aproape seară de seară, Educatorul mergea la el după ce trecea bine de ora 20. Și atunci, vorbea cu deținutul. Îl asculta. Se străduia să înțeleagă pentru ce a fost nevoie să comită un triplu omor, odios, care zguduise Ploieștiul anului 1979, în prag de primăvară. Nu avea în fața sa un infractor prea comod. Criminalul avea o personalitate care în sens negativ, ieșise în evidență într-o noapte de pomină, a sângelui, răzbunării și morții. Ajunsese la limita răbdării de teama unei vieți anormale și asta e tot ce putea fi tolerat mai mult sau mai puțin, măcar de psiholog.

Educatorul privi ceasul. Era aproape ora 22 și trebuia să meargă la omul de nici 30 de ani care își făcuse dreptate singur, chipurile. După gratii se afla de fapt un crucificat între lanțuri reci, groase și nemiloase, ca și pedeapsa care îi fusese decisă. Mâinile sale nu se puteau mișca liber și picioarele erau aproape paralizate de alte lanțuri. Se afla legat din toate direcțiile, toate membrele îi erau înlănțuite, ele între ele și unele de celelalte. Dar adevărata carceră era acum în sufletul său, încă nesalvat. Acolo se simțea deținutul mai strâns și mai încătușat. Un asemenea om urma să viziteze Educatorul peste puține minute. Dar înainte se plece din biroul său, un gând fulgerător îi trecu prin minte. Privi către raftul cu cărți și aproape fără să se uite, apucă un volum de poezie, scrisă de Baudelaire: Florile Răului. Hotărî să-i ducă deținutului cartea cea veche, dar mereu nouă prin sentimentul inspirat celui care o citea. Probabil că, dacă francezul ar mai fi trăit, tot cartea cu pricina i-ar fi dus-o celui ce omorâse în numele propriei dreptăți. Nici nu bănuia Educatorul ce avea să se întâmple mai apoi în comportamentul deținutului, prin volumul ales la întâmplare să i-l ducă lui, cel ce trăia a doua dramă a vieții sale: lupta pentru descătușarea interioară.

Ochii celor doi se întâlniră peste puțin timp. Psihologul îi dădu cartea. Deținutul o privi la început indiferent, apoi fie și din curtoazie, cu oarecare curiozitate. Titlul părea să-l enerveze dar conținutul îl făcu aproape să exclame:

- Din nou destinul!

Luă cartea și o aruncă pe pat, aproape uitând de ea. Îi mulțumi Educatorului și vorbi tot despre ale lui, subiecte cotidiene, trădându-și totuși condiția. Iar alte două ore mai târziu, se regăsi singur în celula umedă și totuși devenită singurul loc cu adevărat primitor din lume pentru situația sa. Simți cartea alături.

Pe urmă s-a întâmplat ceva: obiectul acela, cu versuri şi file îngălbenite, scris în altă epocă, deveni prietenul său nocturn. Avea să-i spună aievea totul despre... nimic... așa cum crezuse el că poate fi catalogată cartea în prima fracțiune de secundă când a văzut mâna Educatorului întinsă cu ea spre el.

De acum acesta era tabloul vieții sale: condamnat pentru crimă, închis până la clipa de pe urmă, zbuciumul sufletesc adus de faptele sale necugetate, comise la limita percepției psihice, fără televizor, fără dragoste, fără un radio, fără plimbări și fără să mai aibă vreodată șansa de a umbla liber, ca înainte. Iertarea putea sosi doar de Sus, acolo unde el nu privise aproape niciodată. Toți anii din urmă se adunară în somnul său chinuit. Iar amintirile frumosului și urâtului lumesc, se intersectau de acum. Și iată ce fusese mai înainte de Lanțuri...

 

Add comment


Security code
Refresh

Sondaj

Ce părere aveţi despre acest site ?
 

Cine este online

We have 273 guests online

Statistici Site

  • 3705 registered
  • 0 today
  • 0 this week
  • 463 this month
  • Last: GkadmirFlum
Ulti Clocks content

Reclama Dvs

Librarie Online. Zilnic ultimele carti noi, promotii si reduceri. Carti pentru fiecare cu livrare din stoc.

Site Gazduit De

armand-productions3

 


feed-image Feed Entries

Poemul din metrou