Home Proză GRIGORIE M. CROITORU: CĂPITANUL MARINESCU
GRIGORIE M. CROITORU: CĂPITANUL MARINESCU PDF Print E-mail
User Rating: / 1
PoorBest 
Written by Ştefan Doru Dăncuş   
Sunday, 23 December 2018 12:19

 

                           Acest capitol ne convinge că Omul de omenie crede omului de omenie

.

         Întâlnirea cu sergentul nu i-a fost pe plac. Nu se aştepta să-i mulţumească pentru că-l scosese din situaţia dificilă în care se aflase în sat, dar nici aşa. Tot sergentul a făcut pe băţosul.

         - Vino aici, fruntaş!

         Se duce agale spre sergent şi se opreşte la câţiva paşi în faţa lui.

         - Ai uitat să te prezinţi, fruntaş Ion Olteţanu?

         - N-am uitat, dar mă aflu în timpul meu liber şi nu dispune nimeni de el după bunul lui plac.

         - Şi nu crezi că-ţi pot da ordine şi în timpul tău liber?

         - Ba da, cred că eşti în stare de aşa ceva, dar nu acum.

         - Şi acum de ce?

         - Pentru că trebuie să mă prezint la domnul căpitan Marinescu, să-i prezint raportul zilei de astăzi. Doar de puţin timp am sosit din misiune şi nu cred că s-a modificat regulamentul.

         - Să prezinţi raportul, ai? Şi ce-ai să spui tu în raportul tău?

         - Situaţiile cu care m-am confruntat astăzi. Doar ştii cum se face raportul.

         - Ştiu, ştiu... Dar despre mine ce-o să scrii în raportul tău? Mă torni, ai? Mă ai la mână şi abia aştepţi să mă torni. Fă-o, fruntaş, fă-o! Ai ocazia să mă dai în gât. Dă-mă, fruntaş, dă-mă, ai liber!

         - Pentru asta mă chemaşi, sergent? Nu te dau eu în gât, o să te dai singur...

         - Eu? Pe mine?

         - Tu, pe tine! O să-i spun căpitanului că tu vei relata ce s-a întâmplat în sat până la venirea mea şi a formaţiunii de intervenţie. Cum te-ai îmbătat şi ai făcut scandal vei povesti tu.

         - Atunci, e bine, căci îi voi spune ce vreau eu, iar tu vei rămâne fraierul... Ha, ha, ha, ha!...

         - Nu prea cred, fiindcă eu voi fi de faţă şi te voi privi în ochi şi te voi îndrepta pe calea cea dreaptă, când o vei lua pe arătură... Ha – ha – ha – ha – ha!... I-a mai râzi, sergent, dacă mai ai chef!

         - N-o să ai curaj, sunt sigur!

         - Am mai mult decât crezi, sergent. Ţi-am dovedit şi-o să-ţi mai dovedesc, dar să mai ai un pic de minte în scăfârlie şi să nu mă pui la încercare. Nu te-ai săturat să te lupţi cu mine? Cu altă ocazie, dacă va mai fi vreuna, o să-ţi rup gâtul, indiferent ce se va întâmpla apoi. Pe mine nu mă mai calci în picioare, sergent. Eu îmi voi face în continuare datoria de soldat al armatei române, dar să stai departe de mine, că-ţi fac felul. Nu te mai rabd. Tu nu mai ai nicio limită. Te-ai purtat şi continui să te porţi cu mine ca un satrap. Doar nu sunt condamnat să fiu batjocura ta. Gata, s-a terminat. Voi face şi eu ca şi ceilalţi, dar nu cum îţi vine ţie pe chelie sau cum ţi se scoală ţie! E clar, sergent?

         - Vei vedea tu, fruntaş!...

         Discuţia este întreruptă de planton:

         - Amândoi mergeţi acum la domnul căpitan Marinescu. Vă aşteaptă în birou.

         Se pornesc în grabă spre biroul căpitanului. Ajung şi intră. Căpitanul părea bine dispus, îl şi opreşte pe sergent când vrea să spună că s-a prezentat la ordinul căpitanului:

         - Lasă, sergent, pe loc repaus! Luaţi loc pe scaune. Nu v-am chemat să vă transmit ordine, ci să purtăm o discuţie...

         Îi priveşte când pe unul, când pe altul, se mai uită, pe-o foaie de hârtie, tăcând. Din nou, se uită la ei, pe rând, dă din cap, se miră, ca şi omul care nu ştie cum să înceapă discuţia. În cele din urmă, se decide:

         - Sergent!

         - Ordonaţi, domnule căpitan Marinescu!

         - Îi mulţumişi fruntaşului Ion Olteţanu?

         - Să-i mulţumesc, domnule căpitan?

         Pare nedumerit, ca şi când căpitanul i-ar fi cerut să facă un gest inexplicabil, cu totul şi cu totul gratuit. Auzi, să-i mulţumească nemernicului ăsta de fruntaş, pe care nu-l poate suferi, de când l-a văzut în faţa ochilor! De neconceput. Se uită încruntat la fruntaşul ce sta liniştit lângă el. Este şi derutat. Să-i fi spus fruntaşul căpitanului înainte şi acesta ştie tot?

        - Nu te uita la el, sergent, fruntaşul încă nu-mi raportă ce s-a întâmplat în sat. O să-mi prezinte raport scris şi voi afla amănuntele care mă vor edifica asupra întâmplărilor, care te-au pus într-o situaţie jenantă şi înjositoare pentru un soldat al armatei române. Eu ştiu din alte surse, dar te asigur că sunt sigure, venind de la faţa locului de la martor ocular. Dar nu-ţi dau ţie seama pentru asta. Dacă nu i-ai mulţumit, s-o faci în modul cel mai sincer şi omenesc posibil. E clar, sergent?

       - Am înţeles, domnule căpitan!

         - Dacă ai înţelege cu adevărat, m-aş bucura mult. Ar însemna că nu este totul pierdut. Vreau să înţeleg şi eu nişte lucruri şi v-am chemat să mă ajutaţi voi. Mai întâi, vreau să fac o paranteză. Voi nu ştiţi, dar vă spun eu că sunt un participant la războiul de puţin timp încheiat. Aş putea spune că l-am făcut de la început până la sfârşit. Am fost şi la Cotul Donului, acolo am fost rănit la piciorul drept. Dacă priviţi cu atenţie, şchiopătez puţin. Am simţit lovitura, am văzut sângele curgând, piciorul nu mi-l puteam mişca. În clipa aceea m-am văzut pierdut, mi-am luat adio de la viaţă. Am început să mă rog la Dumnezeu să mă ia, dar să nu mă chinuiesc. În acea clipă, mi-am revăzut toată viaţa, familia, satul, prietenii, locurile dragi pe care le-am călcat cu picioarele, iubita rămasă acasă. Totul, totul, totul... E greu să înţelegeţi, dacă n-aţi trăit asemenea momente. Am spus adio, ultimul adio, şi m-am culcat pe spate, să treacă peste mine tăvălugul care se apropia şi să mă strivească. Tot atunci, se opreşte lângă mine un camarad, pe care nu-l cunoşteam, poate că nu-l văzusem niciodată:

         „ - Măi frate, eşti rănit? Mă întreabă şi îngenunchează lângă mine. Se uită la picior, mă leagă strâns cu ceva deasupra rănii şi-mi spune: „Dacă vrei să trăieşti, prinde-te de gâtul meu, să te pot ridica şi să te iau în spinare!”

         Mai ţin minte că am făcut ce mi-a zis, m-a aşezat în cârcă şi cred că am leşinat. M-am trezit pe un pat de spital. Când am deschis ochii, am văzut o asistentă, se uita la mine şi-mi zâmbea:

         - Nu te mişca, îmi spune!

         - Unde sunt, domnişoară? Fată eşti sau înger eşti?

         - Acum eşti, domnule locotenent, dar mult timp n-ai fost. Îţi da târcoale aia, ştii tu, de care ne temem toţi. Trăgea de tine, noi o goneam şi, uite aşa, te vedem acum că revii printre noi. Iată-l pe cel care a reuşit să te ţină în viaţă!

         A intrat înăuntru un doctor tânăr cu mustaţă şi nişte ochi albaştri ca seninul cerului. Se apropie de pat, se uită la mine şi-mi arată pumnul strâns:

         - Ar trebui să-ţi trag un pumn, că ai vrut să te duci, locotenente, dar te iert. Să ştii că eşti întreg, ţi-am salvat şi piciorul şi o să poţi merge pe el peste câtva timp. Manuela, ţi-l dau în primire, să-l hrăneşti, să-l speli, că nu prea a văzut apă cam de multişor. Dacă va zice ceva, spune-i că l-ai văzut de multe ori în pielea goală, aşa cum l-a făcut mă-sa.

         - Domnule doctor, îmi daţi câţi pumni vreţi, dar răspundeţi-mi la o întrebare.

        Dă din cap în semn că aşteaptă întrebarea. L-am întrebat cine este cel care m-a adus şi unde îl pot găsi...

         - Un soldat, locotenente, mi-a spus că te-a scos din încercuirea de la Cotul Donului şi te-a cărat în spate până a ajuns cu tine la noi. Te-a dat în primire, s-a aşezat jos şi a adormit buştean. A dormit până în ziua următoare, a cerut ceva de mâncare şi a plecat la regiment.

         - Dar...

         - Nu mă întreba nimic, fiindcă nu ştiu nici cum îl cheamă, nici din ce regiment este, nici încotro a luat-o. M-a rugat să am grijă de tine şi să te salvez. Atât. Te las pe mâinile Manuelei, să ai încredere în ea. Este o fată de milioane.

         Cu Manuela m-am împrietenit. M-am făcut bine şi a trebuit să mă prezint la regiment. Am jurat că dacă scap cu viaţă o s-o caut şi o s-o cer de nevastă, dacă nu va găsi pe cineva până atunci. Mi-a promis că nu va lăsa pe altcineva să se apropie de ea şi mă va aştepta. Suntem împreună, avem doi copii frumoşi, cuminţi şi ascultători.

         Vezi tu, sergent Capră? Mi-a salvat viaţa un necunoscut. Singurul lucru pe care l-am putut face pentru el a fost să-l trec în pomelnic. N-a fost chip să aflu ceva despre binefăcătorul meu. M-am adresat şi presei, dar în zadar, n-am aflat nimic. Şi mi s-a adresat cu frate. În situaţiile de luptă, când eşti faţă în faţă cu duşmanul, când înfrunţi moartea, când te afli în situaţii limită, simţi o solidaritate frăţească cu cel de lângă tine, cu tovarăşul de arme, chiar dacă nu ştii nici cum îl cheamă, nici de unde vine. Ştii şi simţi că eşti frate cu el şi că trebuie să vă ajutaţi unul pe altul, ca să treceţi cu bine dincolo, la liman. O situaţie similară am cunoscut eu la Oarba de Mureş, dar n-o dezvolt, ca să nu credeţi că vin în faţa voastră cu laude personale. Le lăsăm pe astea. Trecem la altele care mă intrigă puternic şi nu le găsesc explicaţie. De pildă, voi sunteţi din acelaşi judeţ?

         - Din acelaşi, domnule căpitan Marinescu.

         - V-aţi cunoscut înainte de a vă întâlni la Poienile de sub Munte?

        - Eu nu l-am cunoscut, domnule căpitan.

         - Tu, fruntaş?

         - Nici eu nu l-am cunoscut, domnule căpitan.

         - Am făcut singur nişte constatări curioase. Satele voastre sunt apropiate: al tău, fruntaş, este pe Olteţ, adică pe malul Olteţului, iar al tău, sergent, pe o vale largă şi furioasă, când vine mare. Eu nu înţeleg un lucru, sergent. Sunteţi din acelaşi judeţ, din sate apropiate, fii de ţărani amândoi, nu v-aţi cunoscut înainte, ca să se creadă că v-aţi certat din ceva...

       - Nu, domnule căpitan, nici vorbă!

         - Atunci, ce este între voi, sergent? De ce nu-l poţi suporta pe fruntaşul Ion Olteţanu?

         Sergentul se ridică în picioare şi vrea să spună ceva, dar nu i se permite.

         - Ia loc, sergent, încă n-am terminat. Ştii ce am pe hârtiile astea, sergent?

         - Nu ştiu, domnule căpitan.

         - Plantoanele făcute de soldatul şi apoi fruntaşul Ion Olteţanu în ultimul an de zile. Şi patrularea. Tu ştii ce-am găsit, pentru că tu ai făcut planificarea. Ai făcut din el pasăre de noapte. El a făcut planton doar în schimbul doi, iar în patrulare l-ai trimis tot noaptea, numai noaptea. Îţi dai seama ce-ai făcut, sergent? Aş putea spune că ai vrut să-l distrugi. De s-ar afla acest soldat al armatei române în situaţia mea de la Cotul Donului sau a celor de la Oarba de Mureş, tu nu numai că i-ai lăsa să moară ca pe nişte câini, le-ai face chiar de petrecanie. Ce fel de suflet ai în tine, sergent? De-ar fi după mine,   te-aş da afară imediat, dar nu eu hotărăsc. Sunt alţii care vor decide. Pe tine, fruntaş, o să te pedepsesc eu, că asta o pot face, pentru că n-ai ieşit la raport, să spui ce-ţi face sergentul. De regulă, în armată, ordinele nu se discută, ci se execută, dar nu aşa, Ion Olteţanu...

         - Îmi permiteţi, domnule căpitan Marinescu?

         - Spune, băiete, te ascult

         - Pedepsiţi-mă, domnule căpitan, dacă găsiţi de cuviinţă, dar poate că nici domnul sergent n-a vrut, ci s-a nimerit aşa. Ce este trecut e bun trecut şi nu se mai întoarce. Eu am trecut cu bine, n-am avut evenimente de frontieră, m-am călit, domnule căpitan. Consideraţi că n-a vrut, domnule căpitan, ci doar n-a fost atent. Sau a considerat că sunt un soldat în care poate avea încredere deplină şi m-a trimis în sectoarele cele mai grele şi în orele în care şi apele dorm. Eu nu sunt aşa de somnoros. Dacă îmi propun să nu dorm, pot sta treaz şi două zile şi două nopţi. Anume vorbesc, domnule căpitan, nu mă laud. Faceţi cum credeţi, dar eu zis să-l lăsaţi în pace.

         - Dar astăzi, fruntaş?

         - Astăzi, mi-am făcut datoria de soldat, domnule căpitan. Nu puteam lăsa soldaţi ai armatei

române să fie bătuţi de nişte civili turbulenţi. S-au îmbătat toţi şi ştiţi şi dumneavoastră, băutura tulbură minţile şi produce necazuri. Dar s-a terminat cu bine şi lăsaţi lucrurile aşa.

         - Aşa crezi tu?

         - Aşa, domnule căpitan!

         - O să mă gândesc în noaptea asta şi voi lua o decizie. Ai vreo dorinţă, fruntaş?

         - Nu ştiu dacă pot îndrăzni, domnule căpitan, dar aş avea...

         - Cu permisiunea mea, spune, fruntaş!

         - Mi se arată o vizită duminică, domnule căpitan, şi dacă s-ar putea...

         - Ai auzit, sergent? Duminică va fi liber toată ziua. Poate merge unde vrea. Îi eliberezi bilet de voie pentru 24 de ore şi-l aduci la semnat la mine.

                         (Fragment din romanul La graniţa de nord, Ed. Singur, 2014)

 

Add comment


Security code
Refresh

Sondaj

Ce părere aveţi despre acest site ?
 

Cine este online

We have 479 guests online

Statistici Site

  • 3705 registered
  • 0 today
  • 0 this week
  • 384 this month
  • Last: GkadmirFlum
Ulti Clocks content

Reclama Dvs

Librarie Online. Zilnic ultimele carti noi, promotii si reduceri. Carti pentru fiecare cu livrare din stoc.

Site Gazduit De

armand-productions3

 


feed-image Feed Entries

Poemul din metrou