Home Proză ȘTEFAN DORU DĂNCUȘ: LUME DE MÂNTUIALĂ. AMÂNDOI (12)
ȘTEFAN DORU DĂNCUȘ: LUME DE MÂNTUIALĂ. AMÂNDOI (12) PDF Print E-mail
User Rating: / 1
PoorBest 
Written by Ştefan Doru Dăncuş   
Saturday, 16 March 2019 10:08

 

                 (Iar Cronicarul, neobosit, febril, ştiind că nicio medalie sau distincţie umană nu vor avea efect asupra eventualei posterităţi aşa cum probabil urmau să aibă scrierile sale, blestemând bolile ce-i secătuiau împu­ţinatul trup, cu slove apăsate nota:

                Posedăm cunoştiinţă pentru a nu ne uita unii pe alţii. Nu dăm importanţă oamenilor care nu ne pot fi utili, chiar dacă ei reprezintă quintesenţe. Lângă un bărbat şi o femeie, ce rost mai are un alt bărbat sau o altă femeie?

Mă întorc noaptea târziu. Urc scările bâjbâind cu mâinile după un punct de sprijin. După câteva încercări, reu­şesc să descui. Lumină n-am decât în baie, becul din cameră s-a ars, parcă e un păianjen mort. Lângă pat, mă împiedic de-o sticlă. Se răstoarnă şi după zgomot îmi dau seama că e goală. Iau sticla, ies în hol, ascult o clipă atent, apoi fac un pas şi o pun în faţa uşii vecinului. Revin în cameră şi mă culc.

Ne-am adunat entuziaşti, prefăcându-ne că avem talent, unii chiar emanam genialitate. Să facem ceva. Să minăm acele alterate curente literare, să trecem cu buldozerul peste acele cetăţi bătrâne. O, eram mulţi şi frumoşi, nespus de puternici şi răi când voiam să facem ceva. Am început să vorbim, să bem vinul cardiac al acelor timpuri. Apoi ne-am împrăştiat pe la casele noastre: mulţi dintre noi erau doar oameni şi nimic mai mult.

Oraşul construit cu atâtea sacrificii e pustiu. Trec printre blocuri şi parcuri înţepenite şi mi-e teamă să deschid o uşă universal recunoscută şi numită aşa – s-ar arunca pe mine tăcerea din încăperi. Intru într-un magazin şi-mi iau un casetofon şi nu sunt arestat imediat, trec prin mijlocul şoselei şi nicio maşină nu mă izbeşte mortal, stau pe scaunul redactorului şef şi nu tremură în faţa mea niciun poet dis­perat pentru care banii de pe articole reprezintă singura şansă de-a trăi măcar omeneşte, dacă nu cinstit. Aici, o posibilă Evă n-ar avea niciun sens, poate doar ideea de Ană a lui Manole ar rezista, însă şi aceasta numai datorită unor sinapse mentale absolut întâmplătoare. Nu există nimeni care să-mi facă vreun rău şi nici eu nu simt nevoia de-a-l face.

Lumea e, într-adevăr, minunată, dacă a putut construi un oraş numai pentru mine. Nu mă mai spăl, nu mă mai îmbrac după ultima modă, nu mă mai pretind cel mai bun în toate pentru că nu e nimeni care să mă vadă, nu intru în vilele ultramoderne pentru că mă pot retrage într-o cămăruţă de la etajul I, într-un bloc oarecare, nu sunt lăudat sau jignit pentru scrierile mele, toate sunt calme, limpezi, perfecte în micimea lor. Mă simt bine în polistirenul bătrâ­neţii mele. Pentru cine-am studiat atât? Cine are nevoie de formidabila mea cultură? Aş putea construi sau aş putea distruge dar în folosul cui?

                Desigur, de plecat pot oricând pleca, dar rămân şi bat fără chef în uşa lângă care am scris aceste rânduri.

                – Intră!

                Şi intru. Grăbit, scriu pe plicul oportun: ORAŞUL SUNT EU. Din mers, pun scrisoarea în cutia galbenă pe care codul poştal protestează împotriva condiţiei sale scorojite. Poate că odată, poşta va porni. Atunci îmi voi da seama că n-am scris nimic la expeditor.

Plouă. De vreo 14-16 ore ploaia cade mărunt, stre­sant. Stau în pat, abia m-am trezit şi doresc să nu se mai termine cafeaua din pahar şi ţigara abia aprinsă. Am sen­zaţia că aş putea sta aşa la nesfârşit, până când va înceta şi ploaia desfrânată ca o vrabie fără pui.

Cetatea era în plină ascensiune, materialul şi spiri­tualul coexistau paşnic, emanând dulci efluvii de fericire publică. Belşugul îşi revărsa opulenţa peste palatele tuturor, anulând ideea antagonicelor clase sociale. Reflexele negative ale oamenilor dispăruseră cu desăvârşire.

                Au trecut astfel generaţii şi generaţii, ani şi ani de superlativă bunăstare până când, surprinşi, locuitorii au descoperit că se plictisesc îngrozitor şi de această insufi­cienţă a fost acuzat comandantul cetăţii căruia, de-atâta inactivitate, îi slăbise vederea şi-i căzuse părul.

                La început se cârtea pe la colţuri, apoi au urmat marşurile de protest şi greviştii foamei, câţiva exaltaţi, fără să ştie prea bine ce fac, şi-au dat foc în piaţa centrală… Când nemulţumirile au atins cote maxime, comandantul s-a ridi­cat de pe tron şi a coborât treptele de piatră care duceau la celula tainică, transmisă ca semn al puterii din tată-n fiu. A deschis uşa grea din metal indestructibil şi l-a eliberat, întristat, pe Artist.

Uneori, memoria se blochează. Cărţile se transformă în lagăre de exterminare, în inspirate văi ale plângerii. Se adună corbii tuturor câmpurilor de bătaie la ospăţul oferit de trupul tău, regele. Cazi în somn ca o piatră în apă iar cercurile concentrice te lipsesc de sprijinul prezenţelor. Te trezeşti halucinat şi bei un ceai. Ce-i al Cezarului, Cezarului să-i dai.

Prea multă trufie. Prea multă invidie. Prea multe legi pentru o omenire atât de mică. Se vorbea despre plura­litatea planurilor de conştiinţă, la acea masă. Printre teoriile zvăpăiate ale acelor indivizi mă strecuram eu, gândindu-mă că studentul care uneori mai trece pe la mine învaţă pentru examen, gazda mea îşi numără poate banii, amanta mea face dragoste, poate. Prea multă introspecţie. Prea dure au deve­nit negaţiile. Prea deşi au devenit înfrânţii, păduri imense de înfrânţi. Cu aparate sofisticate, unii filmează coloanele nesfârşite ale celor ce-şi caută neutralitatea.

Într-o zi, nişte indivizi s-au hotărât să vorbească mai tare, să arate lumii că ei sunt cea mai perfectă emanaţie a unui teritoriu numit, în virtutea unei vechi inerţii – ţară. Agenţiile de presă, înnebunite, au început să turuie în surdină, apoi tot mai tare, tot mai violent, urlete, ţipete, apoi a început revoluţia, apoi a venit apa aceea galbenă, băloasă, vicleană, care a înghiţit totul. Doar în vârful muntelui, omul care timp de 40 de zile şi 40 de nopţi, s-a rugat pentru noi. Cuprinşi de entuziasmul dărâmătorilor de lumi, am uitat să-L răstignim. Aşa ne-am pierdut credinţa.

Zestrea anului 2000. Cetăţile, în căderile lor, devin puteri exacte. Şi eu? Simplu: tragic în naţionalitatea mea constructivă. Trăiesc. Ce-ai spus? Pune-te în genunchi. Eşti încă tânăr, poţi îngenunchea încă. Muzici fără scene te revendică. Să nu râdeţi. Sunetele se preling suspecte, în timp ce mulţi mă înşeală. Rezultatul e doar blazare sigură. Ceasul îţi pune condiţii. Poţi, totuşi, să faci zob ceasul; atunci devii învingător şi atunci ajunge.

Viaţa, moartea, iubirea, naşterea, toate sunt atât de simple încât noi, oamenii, simţim nevoia de a le complica pentru a ne demonstra utilitatea. Iată ce n-au putut sintetiza filozofiile de bâlci ale marilor şi naivilor noştri predecesori. A ne demonstra în faţa cui utilitatea? În faţa lui Dumnezeu? Pe el nu-L putem atinge.

Nouă înşine ne demonstrăm pe noi înşine. Bieţi limitaţi! Dacă am şti cât de singuri suntem, ne-am sinucide în masă.

E nevoie de un sistem de referinţă puternic, de un bloc de idei stabile, excelent configurate pentru ca un accidental vârtej de noţiuni să nu te ameţească. Un om a cerut un punct de sprijin pentru a răsturna lumea. Dar fiţi liniştiţi, lumea nu va fi răsturnată niciodată: nu există cineva care să ne ofere punctul de sprijin.

Idioţii, imbecilii, proşti, nebunii: iată-i pe cei care vor fi primiţi cu surle şi tobe în Rai. Pentru că ei nu-şi pun întrebări. Pentru că lumea lor are un sens exact, mecanic. Conştiincioşi, mănâncă, dorm, procreează, formează cozi în faţa magazinelor, vorbesc despre metodele de conservare a castraveţilor pentru iarnă; ţopăie de la o fericire la alta. Şi da, se roagă lui Dumnezeu să-i ajute în diferite şi mărunte probleme. Nu clachează niciodată pe parcursul existenţei lor liniare. Nici nu ştiu că Raiul îi aşteaptă, de aceea umplu până la refuz bisericile. Bine că sunt mulţi, mulţi. Iadul este apanajul oamenilor inteligenţi. Ce discuţii profunde se încheagă printre flăcări şi cazane cu smoală!

E o dimineaţă dintr-acelea stupide când te trezeşti brusc din somn pe la 5.30 şi nu mai poţi adormi şi n-ai în casă nici un fir de cafea, nici un pic de băutură pe fundul unei sticle, ai doar ţigări şi-o silă imensă de ceaţa care s-a lăsat peste noapte; şi fumezi, gura ţi se amărăşte şi mai tare, arunci ţigara, aprinzi lumina, iei o carte… Ai face orice, numai să umpli golul morbid; trupul nici unei femei nu-ţi sfinţeşte patul şi astfel sentimentul că n-ai realizat nimic devine acut, incisiv, neîndurător.

Am băut o sticlă cu vin, apoi timp de o noapte m-am plimbat ca un strigoi pe străzi. În insuficienţa mea fizică nu mă pot dedubla şi viaţa ce-o duc este claviatura unui pian pe care se cântă cele mai sfâşietoare lied-uri. Am înţeles de ce înaintaşii l-au văzut atât de neînsemnat şi tremurând de frica propriei fiinţe pe om. Se fac zadarnice speculaţii despre măreţia şi genialitatea unor exemplare care, faţă de restul, sunt diferite până la sinucidere: în faţa lui Dumnezeu şi acestea devin simple culori vii grefate pe mentalitatea comună. Oraşul mi s-a părut absurd construit. E o dimineaţă în care dezamăgirile evoluează firesc, aprofundându-mi decadenţa. Mă simt bolnav şi chiar sunt. Nu mi-e teamă de moarte, mi-e teamă de şocul pe care l-ar provoca această nouă stare a mea celor ce mă iubesc într-adevăr.

Stau în pat, sunt plictisit, dezorientat, veşted. Biblio­teca mi-a făcut rău. La întoarcerea din oraş, trecând prin parc, o doamnă m-a privit insistent, cu nedumerire şi – cred eu – cu disperare. O fi frapat-o tragismul din ochii mei căci mă simţeam ca o fiară hăituită.

Se va face ora de mers la lucru, apoi cea de venit de la lucru, apoi noaptea, ziua şi tot aşa la nesfârşit sau până la sfârşit. Am obosit scriind, opriţi, s-a spart o conductă de singurătate! Sentimentul inutilităţii, zic eu.

Mai bine s-adorm. Să-mi uit tăioasele gânduri lăcri­mate în bezmeticul umblet pe străzi. Simt o sfârşeală echivalentă cu statul în picioare un milion de ani. Ceaţa are un gust ascuţit. Cafeaua ordinară pe care o beau cu scârbă, cu scârba de tot a celui ce ştie că nu va realiza nimic din ceea ce şi-a propus cândva, în adolescenţă. Doar muzica, muzica aceasta infernală care mă scoate din minţi.

Se ştie că suferinţa e de natură divină – jertfa lui Isus imprimându-i o deschidere concretă spre lume. Dacă nu este trecută prin filtrul durerii, o operă artistică devine banal obiect de artizanat, cumpărat în trecere printr-o locali­tate străină. O bufonerie.

– suferinţa artistului adevărat nu este o suferinţă impusă, ea decurge din chiar focul creativ;

– autoflagelarea nu poate avea ca rezultat decât o operă falsă, tocmai pentru că e o metodă artificială de-a provoca durerea;

– o operă autentică presupune o durere naturală, provocată de interiorul artistului, de sinele lui, produsă de fiinţa lui şi nu impusă ei.

Ştiţi de ce cred eu că s-a răsculat cetatea de care vorbeam mai înainte? Pentru că lipsea condimentul social numit suferinţă. Dar, mă voi mai gândi la asta.

Cred că e timpul ca omenirea să dispară. Facem cu toţii pe docţii, pe nemaipomeniţii, construind din te miri ce nimic o problemă majoră în baza căreia flecărim voioşi, „teoretizăm”, cum ar veni, dacă ar fi să folosesc termeni ele­ganţi, „academici”. Iată de pildă un scurt comentariu asupra planurilor istorice care a lăsat gură-cască o comisie de exa­mi­nare a studentului îndrăgostit de subsolul putre­găios unde locuiesc:

Atât de multiple au devenit atitudinile asupra referinţelor încât noi înşine, datorită unui metabolism paradoxal, ne transformăm în simple abstractizări ale planurilor istorice. În urgenţa ei amuzantă, istoria antrenează aluviuni pe care nu le putem descifra ime­diat, care se sedimentează docile, se conservă pentru a se releva în momentul în care lumea este aptă pentru o astfel de asimilare. (Conştientizând această stare de lucruri, individul poate răsturna lumea şi fără legen­darul punct de sprijin).

Răsturnarea unei ordini presupune existenţa anticipată a unui alt cod valoric, certitudinea că există o oglindă care reflectă corect conştiinţa unanimă, altfel răsturnarea n-ar fi decât o continuare a vechii ordini. În sine, fiecare oglindă este doar imaginată ca fiind obiectivă iar asta explică tocmai relativitatea planului istoric. Luând drept definiţie afirmaţia de mai sus, devine evident faptul că nu poate fi cosmizat, planul istoric fiind un atribut strict uman.

Dumnezeu nu şi-a raportat niciodată condiţia la timp, El numai şi-a creat ierarhizări temporale.

Istoria este sinapsa individului cu timpul, ipo­teza neformulată dar resimţită global ca cea mai posi­bilă referinţă. Individul poate anula un plan istoric prin fundamentarea altuia. Asta demonstrează că nu istoria aparţine maselor (ea fiind contrară universului dezor­donat şi indiferentă la sinergiile mediocre) ci planul istoric, provocat de o personalitate distinctă.

Aşa arată marii oameni ai istoriei noastre: sis­teme atârnate de un plan istoric dinamic. Nu masele sunt importante, indivizii sunt importanţi, sunt re­ceptate sistemele participante la evoluţie, nu cele exte­rioare ei. Ajungând aici, unii au încetat să perse­vereze în distingere. Dar eu afirm: oamenii istoriei au ştiut că masele semnifică prin excelenţă dinamism şi şi-au salvat planurile istorice pe care le-au fundamentat şi provocat, inventând zig-zag-ul politic. Masele sunt, prin extensie, maximalizări ale necesităţilor; omul istoric le sintetizează, reproducându-le sub forma unui ideal comun iar idealul comun revendică din start un plan istoric în care să se manifeste, plan promovat ca gene­rator de soluţii instituţionale. Restul e doar nemulţu­mire formală, grevă sau chiar război (pornit din ino­cenţă) fie că afirmăm, fie că negăm. Analizat tehnic, planul istoric este o incoerenţă omenească, pur experi­ment, timp pierdut în calcule inutile, însă este singura părticică de istorie care ne este permisă.

Rezumând, masele percep calitativ doar planul istoric fundamentat de un om istoric ce îl şi exprimă, nu istoria, de aceea sunt nerăbdătoare, iresponsabile. Omul istoric ce îşi expune planul prin legi clare, liniare, fără subterfugii scuzabile la o adică, poate câştiga pariul cu timpul terestru, acesta funcţionând în concordanţă cu planul istoric. Meridianele celorlalte timpuri, cine ştie?…

                N-am înţeles ce i-a lăsat atât de perplecşi pe distinşii universitari, doar am vorbit în limbajul lor „academic”, folo­sind aceleaşi idei pe care le vehiculează zilnic în sălile de cursuri. Mai târziu am aflat: nu erau obişnuiţi cu astfel de sinteze care pică brusc în creier: asta îi paralizează.

                Unii s-au apucat să caute ascunzătoarea geniului care cu atâta zgârcenie se manifestă. Sărmani bătători de drumuri greşite! În jocul generaţiilor, acolo trebuie căutată genialitatea, în mişcarea rizibilă a timpului care permite câteodată ca o anumită perioadă să concentreze un grup spiri­tual format din oameni ce au capacitatea şi deschiderea necesare în receptarea artistului superior. A fi contemporan cu oameni pregătiţi să-ţi înţeleagă opera, iată vizuina secretă a genialităţii.

                Dar cel mai adesea timpul ne-a sabotat, curgând în sens invers sau numai diferit, ideea e aceeaşi; de obicei istoria, sau planul istoric, dacă vreţi să-i spuneţi aşa, o ia razna, oamenii îşi lasă baltă vechile ocupaţii învăţând la repezeală altele noi, tot felul de rataţi primesc tribune de la care vorbesc unui auditoriu inexistent, sisteme valorice se fac ţăndări, posibile genii cad în mocirla anonimatului.

                Se face târziu pentru fiinţe ca mine, un târziu care merge până la exterminarea fizică; spiritual nu mai exişti decât ca o decantare în propria fiinţă.

                Şi culmea, fiecare sabotaj de acest fel nu face altceva decât să toarne în aceeaşi matriţă, aceeaşi mentalitate. Oamenii ăştia care dintr-o dată îşi schimbă locul în societate nu sunt mai buni decât cei care anterior duceau turma societăţii la păscut: şi ei au nevoie de diplome care să le con­firme capa­citatea. De medalii, insigne, certificate, brevete. Ce-mi rămâne mie de făcut decât să experimentez indiferenţa, să-i privesc de la distanţa care-mi convine, să le înţeleg platitudinea? Onicofagii!

                Trăim într-o lume care nu mai stă pe elefanţi, balene sau broaşte ţestoase ci pe un maldăr uriaş de hârtii. Va veni un uragan firesc şi epoca semnăturilor, ştampilelor, ante­telor, birourilor, maşinilor de scris, funcţionarilor, secre­tarilor, şefilor de cabinete se va încheia într-o superbă zbu­ră­tăcire de acte. Deposedaţi de certitudinea hârtiilor, vom deveni cu toţii mici şi autentici. Primitivi. Reali.

                Să luăm efectele acestor schimbări de direcţie bruşte şi haotice care au adus deja omenirea la faliment şi care mă îndreptăţesc să cred că i-a cam venit timpul să dispară: să zicem, ca prim rezultat al neştiinţei de-a se descurca în propria ogradă.

                Vidul de comunicare. Fiecare categorie socială are, creat involuntar în timp, un limbaj propriu. Înglobându-le pe toate, limbajul înţelepţilor lumii se separă de celelalte deoarece transmite idee, nu opinii concrete. Iar masele au devenit, de-o vreme, alergice la idee. Cum să mai poată fi stabilită o legătură între limbajul maselor şi cel al învăţaţilor dacă cel de-al doilea nu poate fi limitat, categorisit, explicat într-un dicţionar sau într-un curs, stabilit clar printr-o hotărâre guvernamentală sau decret prezidenţial, blocat într-o semantică precisă şi astfel accesibilă? Cum să-ţi înţelegi condiţia dacă de bună voie ai acceptat să rămâi imbecil?

                Devalorizarea conceptului de credinţă. Explozia cultelor religioase a dărâmat din temelii fireasca idee creş­tină. Fiecare cult îţi arată o altă faţă a lui Dumnezeu şi astfel te trezeşti înconjurat de o ceată de reprezentări din care ţie, ca om, îţi lipseşte puterea de-a o „ghici” pe cea adevărată. Ce faci atunci, dai cu banul? Iată că, după ce te-a creat, S-a trezit că-L joci la zaruri. Ce de făţărnicie prin bisericile lumii!

                Lipsa unui ideal. Nu există ţară pe glob care să nu se afle „în tranziţie”. Pe acest cuvânt se bat monedele naţionale. Din peisajul marilor decizii lipsesc tocmai cele referitoare la tineri. Dar poate nu există nimeni care să înţeleagă că a crescut numărul infracţiunilor juvenile precum şi al adolescenţilor care, distruşi moral, cu proiectele de viitor sfâşiate, umplu crâşmele iubitelor lor patrii.

                Imposibilitatea revoltei. Fericirea, nefericirea, ura, disperarea, plictiseala, dispreţul, şansele, obsesiile, lupta, toate să-ţi fie privite cu indiferenţă obraznică de societatea căreia, pentru o clipă, i-ai atras atenţia. A vorbi de unul singur. A muri de unul singur.

                Ar mai fi destule. Însă, în ceea ce mă priveşte, acestea şi celelalte mă vor sătura într-o zi şi, eliberat, mă voi întoarce la capătul lumii. Porţile de lemn mă vor recunoaşte şi mi se vor deschide.

                Un oraş pustiu, îngheţat, mort. Obloanele s-au închis bănuitoare peste petrecerile din interiorul clădirilor. Era ora zero, eram singur pe stradă, mă durea capul. Atunci am învăţat ce înseamnă să iubeşti şi să nu fii iubit. Aşa a iubit şi Cristos mulţimea şi ea nu L-a putut accepta decât ştiindu-L departe; i s-a părut că atentează la arealul comod al legilor pe care şi le însuşise frenetic şi definitiv.

                De aceea ne speriem de simplitate. Când ne aflăm într-o situaţie complicată ne ambiţionăm, ne umflăm piep­turile, ne transformăm în luptători, în caraghioşi kamikadze. Lucrurile simple ni se par nefireşti. De ce să ne adresăm unul altuia cu „tu” dacă l-am putut inventa pe „dumnea­voastră”? Exersând noi posibilităţi de a complica tot ce e simplu, nu ne-am întrebat de ce spunem „Tu, Doamne”, în timp ce noi între noi, încântaţi de rezonanţa pompoasă pe care o degajă, ne tratăm cu impozantul „dumneavoastră”.

                Nu există profesori de revoltă. Manuale pentru astfel de studii nu s-au scris încă. Şi chiar dacă s-ar scrie, men­talităţile noastre care-au făcut un salt incredibil de la re­gistrul meditativ al măreţiei cosmice la registrul comic al alergăturii cotidiene n-ar presupune decât un jalnic statut de tocilar.

                Şi pentru că nici revolta, nici măcar dimensiuni ne­însemnate ale ei nu-şi pot găsi justificări viabile în actua­litate, sensul trăirilor artistice nu rămâne decât un sacrificiu de­monstrativ, un artificiu inutil în recuzita culturii „civilizate”.

                Marii creatori au fost studiaţi, dezmembraţi, spionaţi, operele lor au fost purecate bine, trecute prin filtre critice, puse faţă-n faţă sau în paralel, amalgamate, disecate… De-aici, marii creatori au ieşit terfeliţi ca naţiunile unei lumi care abia a scăpat dintr-un război mondial, dar şi-au câştigat o poziţie, o serie, un premiu Nobel, chiar dacă unii doar recunoştinţa postumă; ceea ce n-a împiedicat cu nimic stratificarea idioată, vorbind în sensul proiectării lor în conştiinţa universală.

                Un mare creator nu poate fi nici impus, nici sub­stituit unei culturi. Munca lui uriaşă poate lăsa fără respi­raţie un anumit conglomerat etnic; la fel de bine poate fi privită cu indiferenţă îndobitocită (de care ne izbim, din ce în ce mai des, pe toate străzile) de o etnie cu deschideri culturale diferite. A anula însă – deliberat sau premeditat – întreaga cultură este o dovadă de pierdere a vitalităţii unei naţiuni, un semn că trebuie făcută urgent o infuzie de sânge proaspăt în venele „masei populare”. Şi aici revin asupra punctului iniţial: fiecare mare artist este un revoltat: şi sunt atât de puţini aceştia încât ar trebui să-i ţinem sub cupole de sticlă, dacă puteţi înţelege la ce mă refer.

                Arderi şi sfere şi nopţi petrecute festiv. Fii dezamă­girea mea de ultimă oră, infarctul promis cu atâta tandreţe!

                Ne vom gândi la ziua de mâine, la zilele zilelor de mâine, la infecta noastră evaziune. Autonomi, ne vom şterge bocancii sau cum vor fi fiind încălţările noastre, apoi ne vom pregăti pentru viitoarele plecări. Pentru viitoarele disperări.)

 

Add comment


Security code
Refresh

Sondaj

Ce părere aveţi despre acest site ?
 

Cine este online

We have 298 guests and 1 member online

Statistici Site

  • 3705 registered
  • 0 today
  • 0 this week
  • 463 this month
  • Last: GkadmirFlum
Ulti Clocks content

Reclama Dvs

Librarie Online. Zilnic ultimele carti noi, promotii si reduceri. Carti pentru fiecare cu livrare din stoc.

Site Gazduit De

armand-productions3

 


feed-image Feed Entries

Poemul din metrou