Home Teatru Grigorie M. Croitoru: ALTE FILE DIN CARTEA VIEŢII
Grigorie M. Croitoru: ALTE FILE DIN CARTEA VIEŢII PDF Print E-mail
User Rating: / 2
PoorBest 
Written by Ştefan Doru Dăncuş   
Sunday, 13 October 2013 11:55

                                               

         PERSONAJELE:

                MOŞUL, bătrân-bătrân... 

                BABA, aşijderea                                

                FETIŢA, 7,8 ani

             

         (Fetiţa, în faţa scenei, ţine în mâini o carte deschisă, format mare, pe care să se vadă titlul FILE DIN CARTEA VIEŢII. Lumina reflectorului cade pe fetiţă. Dă câteva file, timp în care se ridică încet cortina. Fetiţa se deplasează până la un scaun afalt în partea opusă celei în care se află MOŞUL şi BABA. Se aşază pe scaun şi citeşte în gând, bucurându-se sau întristându-se în funcţie de ce se petrece pe scenă.

         Decorul înfăţişează un colţ dintr-o grădină. La umbră de pomi rămuroşi, în două balansoare, legate cu frânghii de crengi, stau doi bătrâni faţă în faţă. Între ei, se află o masă încărcată cu felurite mâncări, sticle cu băuturi şi un coşuleţ plin cu fructe de tot felul. De fapt, masa este goală, însă ei se comportă ca şi cum ar fi, mimează că mănâncă, închină cu pahare cu băutură şi se prefac că beau. Moşul are părul alb-alb şi plete lungi, lăsate pe spate. Barba şi mustăţile, precum şi sprâncenele stufoase sunt la fel de albe. Poartă costum şi cravată, ţol festiv. De ce? Numai el ştie. Baba are şi ea părul la fel de alb şi este îmbrăcată şi ea împecabil. Baba ia în seamă felurile de mâncare de pe masă, admiră coşul plin cu fructe. Cei doi bătrâni acceptă jocul).

                                                                     SCENA I

                                                                   Moşul, Baba

         BABA (Privindu-l şi dând din cap. Se miră): Deci, la astea meştereai tu în grădină, Moşule, de câteva zile! Eu mă miram că nu mai vedeam masa şi ea stătea liniştită la umbra pomilor.

         MOŞUL: Să ştii că nu mi-a fost uşor să mă aburc, la vârsta mea, până sus şi să leg funiile. Apoi, să improvizez leagănele astea, căci este greu să le zicem balansoare.

         BABA: Ţi-a fost greu să te urci?

         MOŞUL: Mi-a fost, Băbuţo. Ehei, cât de uşor mă urcam în copilărie. De-ai vedea plopii în care mă urcam după cuiburi de păsări, ai zice că n-aveam niciun strop de minte în capul ăsta.

         BABA (Bine dispusă, îl priveşte cu drag şi-i zâmbeşte frumos): Numai un plop aş vrea să văd, Moşul meu drag, şi pe dracul gol, cum îţi zicea Mama soacră, în vârful lui, plângând şi strigând după ajutor!

         MOŞUL (În glumă, o ameninţă cu degetul): Te pomeneşti că tu ai fi râs de mine, Băbuţa mea? Eu nu mă mai puteam coborî din plop, mă şi vedeam căzând şi făcându-mă plăcintă pe malul Aninoasei, iar tu te-ai fi distrat?

         BABA: Ei, aş! Chiar aşa de fără suflet crezi tu că eram eu atunci? Dar cum s-a întâmplat?

         MOŞUL: Cum să se întâmple? Un prieten, Mişcă, îmi arată doi pui de capîntortură, de care nu mai văzusem până atunci, şi-mi spune unde mai sunt doi, în vârful unui plop din marginea Aninoasei. Plopul era aşa de înalt şi cu coaja lucioasă, încât nimeni nu se urca în el să-l curăţe de crengi. Oamenii de la noi obişnuiau să curăţe plopii şi să facă frunzare pentru oi şi capre, dar acesta rămânea necurăţat. Eu, dracul gol, că văd că ai reţinut expresia, cum am auzit, m-am despărţit în grabă de Mişcă şi m-am îndreptat sfoară spre plop. Nu stau mult pe gânduri, ca să nu-mi dispară curajul, şi una-două sunt în vârful plopului, lângă cuib. Am găsit puii, am văzut pasărea, care se dădea de ceasul morţii , încercând să mă alunge de acolo...

         BABA: Şi cum era pasărea şi de ce îi zicea aşa?

         MOŞUL: Este o pasăre mică de culoare brună-cenuşie cu pete închise, care îşi răsuceşte des şi cu uşurinţă capul.

         BABA: Şi?

         MOŞUL: I-am luat puii, m-am jucat cu ei acolo, în vârful plopului. Le puneam degetul în faţa ochilor şi-l mişcam roată, iar ei îşi roteau capul, cum roteam eu degetul. Când să mă scobor, m-a prins frica. M-am uitat în jos şi-am început să tremur, nu mai aveam niciun pic de putere. Noroc că m-a salvat Titi. El m-a ajutat să mă dau jos.

         BABA: Moşule, te-am văzut şi eu cât de priceput erai la căţăratul în pomi. Îmi adusei aminte privind alunele din bolul ăsta. Mai ţii minte? Doamne, ce tineri şi frumoşi eram!

         MOŞUL (Râde şi o priveşte cu drag). Aşa ceva nu se uită, Tămâioara mea. Drumul acela peste deal, prin pădurea Horoatului, cu alunii încărcaţi cu alune şi cu fata din visul de copil alături nu se poate uita.

         BABA: Şi pentru mine momentul a fost de neuitat. Mi-ai întărit convingerea că mă iubeşti cu adevărat, Moşicule. Nu doar că ai spart în dinţi alunele şi mi-ai dat sâmburii în gură m-a împresionat, ci cum făceai gestul. La început, spărgeai aluna, luai sâmburele cu două degete şi mi-l puneai între buze, după care mă sărutai şi mă îmbrăţişai cu atâta pasiune, încât, dacă ai fi insistat un pic, ai fi obţinut ce    ţi-ai dorit atât de mult. Mai ales după ce ai schimbat tactica, nici nu trebuia să zici nimic, ci să mă fi aşezat jos la umbra fagilor de deasupra Horoatului şi nu m-aş fi opus deloc. Dar...

         MOŞUL: Cum am schimbat tactica, Băbuţo?

         BABA: Păi, spărgeai aluna, opreai sâmburele între buzele tale, iar eu trebuia să-l iau de acolo cu buzele mele. Şi nu ştiu cum se făcea că parcă se lipeau. Şi nu numai buzele!... Dar nu te-ai priceput, dragul meu drag! ... Cum zice poetul? „Tu să fi-nceput iubitul,  / Că-i  făceam eu isprăvitul - / Tu cu pâinea şi cuţitul / Mori flămând, nepriceput!”

         MOŞUL: E târziu acum, mult prea târziu, Băbuţa mea, atunci am pierdut clipa. Cât te doream atunci – şi mai ales cum te doream – ,nu cred că am fi ajuns acasă în ziua aceea. Dar să nu mai vorbim. De altfel, Zambila mea albă, nu te-am adus aici să vorbim despre mine, ci despre tine...

                                                                     SCENA II

                                                               George, Miruna (evocare)

         (Pe un drumeag de ţară, doi tineri merg ţinându-se de mână. Glumesc şi se împing uşor într-o parte şi alta, mai mult cu intenţia de a se apropia, de a se îmbrăţişa şi de a se săruta. Ce frumos îşi dau gura unul altuia, iar trupurile tinere parcă li se contopesc. Îmbrăţişările sunt lungi şi dese. Nu este greu să-ţi dai seama că se iubesc profund).

         MIRUNA: Dragule, străbăturăm o bună parte din drum şi nu-mi spuseşi prea multe. Ba, aş zice, nu-ţi auzii de multe ori glasul...

         GEORGE: Vrei să spui că nu te sărutai destul?   

         MIRUNA: Nu, nu. Nu asta vreau să spun. Dacă vorbim despre sărut, mă mir cum mai rezistă buzele (Râde, dezvelindu-şi dinţii albi ca nişte mărgăritare). Dar îmi place. Să nu încetezi să mă săruţi, că te bat, auzi? Te bat. Şi peste o sută de ani, dacă ne vom mai întâlni undeva, gârbovi, cum vom fi, să te apropii de mine, să mă prinzi în braţe, cum ai făcut prima dată când ai venit la mine, şi să mă săruţi tot ca atunci, sau ca acum, dar să mă săruţi...

         GEORGE: Peste o sută de ani... (Clatină din cap, că se îndoieşte că vor apuca o sută de ani!)..., fată dragă,....

         MIRUNA (Întrerupându-l): Zi-mi urâto. Doamne, ce frumos a sunat şi ce ecou a avut în sufletul meu acest apelativ, urâto, într-o anumită împrejurare! M-a mişcat atât de puternic, încât cu greu m-am abţinut să nu te prind în braţe şi să te sărut în faţa tuturor!...

         GEORGE: Ce ţi-ai zis, urâto?

         MIRUNA: Ţi-am mai spus, îţi repet, atunci ai pus stăpânire pe inima mea, ai făcut curăţenie şi    te-ai instalat acolo ca un împărat. Ehei! Ehehei, dragule!!

         GEORGE: Cum să nu te sărut, urâto? (O sărută uşor pe buze). Urâta mea dragă, peste o sută de ani vom fi oale şi ulcele!

         MIRUNA: Nu vom fi. Eu ştiu ce vom fi. Eu voi fi o floare de câmp, frumoasă şi înmiresmată, iar tu un rug...

         GEORGE (Mirat): Un rug?! Draga mea, aşa vrei tu?

         MIRUNA: Aşa vreau eu. Să-ţi întinzi tulpina, rugule, până unde oi fi eu şi să mă îmbrăţişezi ca acum. Tu vei fi apărătorul meu şi acolo, în altă lume, ca nimeni să nu se apropie de mine, nimeni să nu mă atingă. Dragul meu, am auzit pe cineva spunând „Dacă vrei să te iert, adu-mi flori de câmp”. Venind acasă, m-am urcat pe dealul meu şi am văzut ce minunate sunt florile sălbatice, iarba înaltă, am simţit mirosul de fân şi un parfum-amestec de esenţe delicate pe care l-am inspirat cu desfătare. Nicio parfumerie din lume n-are sticluţa asta pe raft.

         GERORGE. Meriţi un sărut, floarea mea de câmp, că eşti o floare sensibilă (O sărută).

         MIRUNA (Bucuroasă): Iată am ajuns în raiul veveriţelor. Alune, George! Alune! Ne oprim aici. Este şi umbră. Mâncăm alune. Tu culegi alune, iar eu caut două pietre, să le putem sparge...

         GEORGE: Pietre, Miruna? Pietrele sunt la mine în gură. Găseşte un loc pe iarbă, la umbră, să stăm jos.

         (Joc de scenă: George se îndreaptă spre desişul de aluni şi culege alune. Pe scenă se mimează totul. Miruna găseşte umbra şi se aşează pe iarbă. George vine cu buzunarele pline cu alune, se aşază lângă fată şi începe jocul cu mâncatul alunelor, prezentat de Babă mai înainte).

                                                                     ***

         BABA (Vădit emoţionată, retrăind acele momente din viaţa lor atât de îndepărtată în timp): Doamne, Moşule, mult este de atunci! O veşnicie, dragule! O veşnicie!!... (Lăcrimează şi reuşeşte să-l tulbure sufleteşte şi pe Moş).

         MOŞUL: Porumbiţa mea, plângi? (Se coboară din balansoarul lui şi se duce la Babă. O mângâie, îi şterge lacrimile care îi curg  pe obraji): Miruna mea, dă-mi voie să te sărut şi acum. (O sărută): Aşa, nu mai plânge, Băbuţa mea dragă!

         BABA (Îl sărută şi ea, după care îl priveşte în ochi şi-i zice cu tristeţe): Nu mai are farmecul de atunci, Moşicule! Doamne, cum mă ardeau sărutările tale! De-ai fi ştiut cât de aproape ai fost ca să mă ai, dar...

         MOŞUL: Cât de aproape, Tămâioara mea?

         BABA: Aproape-aproape-aproape!... Dacă îţi mai aminteşti, eu mi-am descheiat doi nasturi de la bluziţă, aşteptând să continui tu. Dar, ca un făcut, atunci nu m-ai întrebat, cum făceai alte dăţi, dacă dau. Mai ales la Someş, când mă dezbrăcam, te uitai la mine, ca şi când ai fi vrut să mă mănânci, şi începeau să curgă întrebările: dai sau nu dai?... dai sau nu dai?... Însă mă obişnuisem cu ele. Îţi zâmbeam într-un anumit fel şi te dezarmam.

         MOŞUL: Şi, acolo, ce a fost diferit? Ce s-a clătinat în tine, de erai gata-gata să cedezi?

         BABA: Totul, Moşule. De-aş fi auzit atunci întrebarea, nu mai stăteam pe gânduri. Dar aşa a fost să fie! Nu mai putem da timpul înapoi...

         MOŞUL (Se duce la locul lui. O îndeamnă pe Babă să ciocnească şi să bea ceva. Fac gestul): Hai să bem din licoarea asta şi să uităm momentele neplăcute din viaţa noastră (Ciocnesc şi beau. Pun paharele pe masă). Să ne gândim la ceea ce a fost frumos în vieţile noastre.

         BABA: N-a fost un moment neplăcut, dragule drag, ci unul fericit. Îmi pare rău şi acum că nu am mers până la capăt. Îţi închipui ce frumos ar fi fost? Acolo, în iarba aceea mare şi verde, la umbra aceea deasă, în marginea pădurii, cu cerul senin deasupra să se  fi împlinit iubirea noastră?! Să-mi fi luat fetia, chiar dacă nu te-ai fi căsătorit cu mine. Nu ţi-aş fi cerut nimic în schimb.

         MOŞUL. Zambila mea, dar şi când am făcut-o, păi am făcut-o. Atunci mi-ai spus de nenumărate ori că trăieşti cele mai frumoase momente din viaţa ta.

         BABA: Şi spuneam adevărul. Chiar aşa simţeam. Ştiam că mă iubeşti – de iubirea mea eram sigură – ,mă făcusei nevasta ta şi porneam în viaţă cu idealuri şi vise comune.Trebuia doar să luptăm pentru a le atinge. Eram împreună, locuiam singuri, nu dădeam socoteală nimănui şi eu ... (Râde, face haz) nu ştiam să fac mâncare, deşi avusesem acasă o maestră în arta culinară.

         MOŞUL:  Chiar aşa , Băbuţo! Cum de n-ai învăţat să faci demâncare, când mama ta absolvise o şcoală de specialitate, înainte de a deveni învăţătoare?!

         BABA: Păi, n-am învăţat. Eu am fost cea mai mică şi...

         MOŞUL: Şi ai fost răsfăţată. Pe tine nu te puneau să faci nimic. Tu erai cu păpuşile, cu joaca...

         BABA (Râde cu poftă). Pe naiba, Moşul meu drag. Răsfăţată? Ţi-am mai spus. Eu n-am cunoscut sensul acestui cuvânt decât târziu, când mă ţineai tu în braţe, mă mângâiai şi mă sărutai, mă sărutai, cum numai tu ştiai s-o faci. În copilărie, nimeni nu m-a răsfăţat.

         MOŞUL: Îmi vine greu să cred, ştiindu-te de când erai în clasa a VI-a, o fată veselă, zglobie, chiar neastâmpărată, sprinţară...

         BABA: Aşa eram, ai dreptate, dar acasă la noi, în familie, lucrurile stăteau altcumva. Totul era foarte strict, drămuit, planificat.

         MOŞUL: Ei, totuşi, tu fiind cea mai mică, ieşeai din cadru, nu ţi se puneau în cârcă atâtea. Ce făceai, de fapt?

         BABA: Dragul meu, noi am fost patru fraţi. Cei mari, erau cărturarii familiei. Ăştia citeau tot timpul şi apoi discutau. Încingeau câte o discuţie şi ţinea ceasuri întregi. Pe ei nu-i deranja nimeni, nu le dădeau să facă ceva, iar când le dădeau, imediat dispăreau şi se ascundeau pe unde puteau.

         MOŞUL: Şi accepta tatăl tău aşa ceva?

         BABA: Era mândru şi accepta. Câteodată, trăgea câte o înjurătură – ştii tu, ‘mnezeii lor – şi cu asta se uita totul. Doar ştii şi tu, că aţi fost colegi la şcoală, un amănunt grăitor. Când fratele meu a reuşit la Matematică la Cluj, spunea la toată lumea, ca Budulea, Cimpoieşul din Cocorăşti, tatăl lui Huţu, dintr-o nuvelă a lui Slavici. Avea salariu cu puţin peste 800 de lei pe lună. Lua banii şi mergea direct la poştă  şi-i punea lui 700 de lei! Noi, ceilalţi cinci, trăiam din salariul mamei.

         MOŞUL. Aşa făcea, ştiu. Eu i-am zis o dată că exagerează, dar s-a supărat pe mine şi, câtva timp, s-a uitat chiorâş la mine, abia îmi mai vorbea.

         BABA: Sora cealaltă, a treia, Oli, se ţinea de fusta mamei, iar mama era în al nouălea cer. N-o punea să facă nimic.

         MOŞUL: Şi tu?

         BABA: Eu eram cu Doamna. Doamna era vaca. O chema Foarea, dar copiii cu care mă duceam cu vacile îi ziceau Doamna. Mă sculam zilnic, ai văzut cât de dimineaţă scot săplăcanii vacile la păscut, şi porneam şi eu cu ea la păşune, indiferent cum era timpul. Pe câmp mă întâlneam cu copii şi ne jucam. Acum, mă simţeam şi eu copil. Mă jucam tot timpul.

         MOŞUL: Aici, ai învăţat atâtea jocuri şi stâtea cântece din jocurile de copii cu care te-am înregistrat.

         BABA: Aici. (Râde): Dar nu ţi-am spus totul, ca să nu râzi de mine.

         MOŞUL: Aş fi avut motiv să râd?

         BABA: Oho! Cum încă! Mai ales când eram doar prieteni şi-ţi plăcea atât de mult să te joci cu sânii mei. Mai ţii minte?

         MOŞUL: Cum aş putea uita? Sânii, şi numai ai tăi, au fost şi au rămas una dintre marile mele slăbiciuni. Şi la vârsta asta, Băbuţo, admir nişte sâni frumoşi şi mă uit la ei cu jind şi … cu neputinţă.

         BABA: Ştiu, Moşule, ştiu. Aşa ai fost tu tot timpul, dar niciodată nu m-am supărat pe tine, cunoscându-te atât de bine. Umblând cu vacile, făceam noi exerciţii să ne crească ţâţele. Eram fetiţe, ţâţele erau mici şi am fi vrut să le facem mai mari, cum aveau unele fete.

         MOŞUL ( Râde cu poftă): Şi cum făceaţi, Zambila mea? 

         BABA: O să râzi şi mai şi, Moşule, când o să auzi. Ne pomenim într-o zi cu o fată. Ne cheamă pe mine şi pe încă două fete deoparte şi ne spune în şoaptă (Imită vocea fetei): „Fetelor, am aflat cum putem face să ne crească ţâţele!” „Cum?”, am întrebat noi într-un glas. „Trebuie să suflăm în fluier. Uite, eu adusei un fluier de acasă. Haideţi să mânăm vacile la Caba şi suflăm în fluier pe rând”.

         MOŞUL. Şi?

         BABA: Şi ne-am dus. Am suflat în fluier până când am obosit, atunci şi în zilele următoare, dar, îţi închipui, am rămas profund dezamăgite, când am văzut că nu ne cresc ţâţele.

         MOŞUL: Voi aţi fi vrut să le şi vedeţi crescând chiar atunci!

         BABA: Am fi vrut. Eram prostuţe, n-aveam răbdare să creştem, căci şi sânii vor creşte pe măsură ce ne dezvoltam fizic, pe cale naturală.

         MOŞUL: N-au aflat şi alţii, să râdă de voi?

         BABA: Ei, n-au aflat! Ba au aflat şi râdeau de noi, dar parcă nouă ne păsa de râsul lor?

         MOŞUL: Păi, Băbuţo, vă distraţi bine, mergând cu vacile.

         BABA: Ne distram. La înapoiere, trebuia să vin cu legăturica cu vreascuri, să aibă Mama cu ce face focul. De nu veneam, mă trimitea la pădure, să aduc.

         MOŞUL: Şi pe ceilalţi, nu?

         BABA: Niciodată. Se mai ducea Mama câteodată, când era musai. Respectând proporţiile, eu am fost un fel de Cenuşăreasă, dragul meu, şi toată copilăria mi-a fost întunecată. Mie nu mi-au cumpărat o păpuşă, să am şi eu o păpuşă, să mă joc cu ea. Nu mai vorbesc de alte jucării, cum aveau alţi copii.

         MOŞUL: Păpuşa puteai să ţi-o confecţionezi singură, când te-ai mai mărit

         BABA: Am avut păpuşă, Moşule! Cea mai frumoasă din câte am văzut, dar care a avut un sfârşit tragic. A înghiţit-o apa. S-a dus pe apa sâmbetei, odată cu copilăria mea. Priveşte, dragul meu!

                                                                     *

                                                                     SCENA III

                             Mama, Miruna, Titi (sora Mirunei), Delia, Mama Deliei

         (Într-un intrând al scenei sau pe scena mare se desfăşoară această scenă)

         MIRUNA (Rugătoare): Mamă, cumpără-mi şi mie o păpuşă!

         MAMA (O repede pe fată, continuând să mestece într-o oală, pe sobă): Ia lasă-mă în pace!         N-avem bani!...

         MIRUNA (Cutează să mai încerce): Cumpără-mi, mamă, una cât de mică... (Văzând că mama nu mai zice nimic, începe să plângă).

         MAMA ( Se întoarce spre fată, i se face milă, trage cratiţa pe marginea sobei şi se apropie de ea. O cuprinde cu braţele, apoi o ia în braţe, deşi era trecută de opt ani. O sărută pe creştet şi-o lasă jos din braţe). Am să-ţi croiesc din pânză o formă de păpuşă. Îţi voi arăta cum şi tu o vei coase...

         TITI (Intrând în casă, întreabă): De ce plânge, mamă? Ce vrei să croieşti?

         MIRUNA (Printre lacrimi). Vrem să facem o păpuşă.

         TITI: Lasă, că-ţi fac eu una, una grozavă! Dar ce, te-a apucat dorul de păpuşi?

         MIRUNA (Vorbind pe nerăsuflate): Titi, Delia are cinci păpuşi... De acelea cumpărate... Frumoase. Una este neagră. Mă cheamă să mă joc cu ea, dar numai afară. I-am văzut păpuşile, când ne-a chemat Doamna să ne dea prăjitură. I-am zis Deliei să ne jucăm cu păpuşile şi a strigat la mine: „Nimeni nu se joacă cu păpuşile mele!”

         TITI (O ia de mână pe sora ei şi intră în camera lor): Îţi voi face eu o păpuşă mult mai frumoasă ca acelea. O să vezi tu!

                                                                     ***

         MOŞUL: Şi ţi-a făcut?

         BABA: Toată ziua a lucrat Titi şi a ieşit o păpuşă superbă. I-a pus păr din fuior de cânepă şi l-a împletit în două cozi. Ochii i-a cusut cu aţă albastră, sprâncenele cu aţă neagră şi gura cu roşie. Două puncte cu aţă maro te făceau să recunoşti năsucul. Picioarele, trupul şi mâinile le-a umplut cu câlţi. I-a făcut un bust izbutit. A îmbrăcat-o cu o bluză şi o fustă şi a încălţat-o cu nişte bucăţele de stofă neagră.

         MOŞUL (Recunoscând): Deşi n-am văzut-o, îmi dau seama că era frumoasă.

         BABA: Nu m-am mişcat de lângă Titi, iar când a fost gata, am sărit în sus de bucurie. Puteai prinde iepuri cu mine. Dar a venit şi necazul

         MOŞUL: Cum?

         BABA: A doua zi m-am întâlnit cu Delia la şcoală...

                                                                     ***

         DELIA: Miruna, vino după-amiază la noi, să ne jucăm!

         MIRUNA: Bine, o să vin. Ştii, Delia, am şi eu o păpuşă frumoasă-frumoasă, cum n-am văzut niciodată. Mi-a făcut-o sora mea cea mare. Aşa mi-e de dragă! Mă culc şi noaptea cu ea...

         DELIA: Adă-ţi păpuşa s-o văd şi eu. Eu nu pot veni la voi, că nu mă lasă mama.

                                                                     ***

         MOŞUL: Şi te-ai dus.

         BABA: Bineînţeles că m-am dus. Mai bine nu m-aş fi dus. Ne-am jucat numai cu păpuşa mea. În grădiniţa de flori din faţa casei, vorbeam cu păpuşa, o culcam pe un pătuţ de flori, o învăţam poezii... Spre seară, am luat păpuşa să merg acasă, Dar...

                                                                     ***

         DELIA (Urlând ca din gură de şarpe): Las-o, e a mea!

         MIRUNA (Ţinând de păpuşă cu străşnicie şi ascunzând-o la spate): Nu este a ta? E a mea!

         DELIA (Neputând-o lua, începe să plângă tare, s-o audă mamă-sa din casă).

         DOAMNA (Venind în grabă la fete): De ce plângi, Delia? Ce ţi-a făcut?

         DELIA (Minţind): Îmi luă păpuşa!

         DOAMNA (Folosind un ton pe care nu-l mai auzise): Dă-i, Miruna, păpuşa!

         MIRUNA (Arătându-i păpuşa): E păpuşa mea! Mi-a făcut-o soră-mea!

         DOAMNA (Îi smulge păpuşa din mâini): Dă-mi păpuşa! Pleacă acasă! Ce-ţi trebuie ţie păpuşă? (O prinde pe Delia de mână şi intră în casă, lăsând-o pe Miruna cu ochii în lacrimi).

                                                                     ***

         MOŞUL: Şi aşa ai rămas fără păpuşa ta atât de mult dorită?

         BABA: Am rămas. Însă, peste câteva zile am recuperat-o.

         MOŞUL: Cum?

         BABA: M-am întâlnit la cooperativă cu Doamna şi m-a chemat să mă joc cu Delia. M-am dus.     I-am propus să ne jucăm de-a tupu, dar să ascundem păpuşile. A fost de acord. Când le-am ascuns ultima dată, pe-a mea am înfăşurat-o în pulover. Am lăsat-o pe Delia să le caute, mi-am luat puloverul cu păpuşa în el, am salutat-o pe Doamna şi am plecat acasă.

         MOŞUL: Şi ziceai că a avut un sfârşit tragic...

         BABA: A avut. În drum spre casă, am ajuns la vale, apa era gata să treacă peste pod. M-am oprit, am scos păpuşa din mâneca poloverului, m-am uitat la ea, am sărutat-o pe faţă şi pe păr, apoi am aruncat-o în apă. O clipă a plutit, iar apa învolburată a înghiţit-o. M-am îndreptat încet spre casă, zicându-mi: „Am terminat cu păpuşile!”

         MOŞUL: Emoţionant, dar nu trebuia să te desparţi de păpuşă, jucăria pe care ai dorit-o atât de mult.

         BABA: M-am despărţit. S-a dus păpuşa, iar odată cu ea copilăria mea. N-a fost prea luminoasă, dar nici prea întunecată, iar munca nu mi-a prins rău în viaţă. Ca şi tine, de câte ori s-a ivit prilejul,     mi-am luat şi eu porţia de fericire. Dispăream şi făceam ce-mi tăia capul... A venit ciclul gimnazial, au sporit responsabilităţile şi împlicit grijile. Şcoala nu mi-a pus probleme, mi-a plăcut să învăţ şi m-am descurcat bine. Am avut însă probleme de altă natură.

         MOŞUL (Clătinând din cap şi făcând un gest întrebător): ?

         BABA: Tu nu ştii, Moşule, nu ţi-am spus, că mi-a fost ruşine şi m-am temut că nu mă crezi, gândind că dramatizez. Îţi spun acum: toată perioada scolarităţii, gimnaziu şi liceu, eu am umblat cu uniforme şi cu haine rămase de la surorile mele sau improvozate de mama, din te miri ce, din resturi de materiale rămase de la ele.

         MOŞUL: Eu te-am prins la şcoală, dar aveai o uniformă impecabilă, iar îmbrăcămintea stătea pe tine ca turnată.

         BABA (Zâmbind amar): Arăta uniforma şi îmbrăcămintea cum zici tu, dar dacă te uitai mai atent, în coate şi în fund materialul era mai decolorat, deşi era întors pe partea cealaltă, şi rărit, decât fusese frecat pe bănci. Doar pentru banchetul de la absolvirea liceului, sora mea cea mare mi-a făcut o rochie superbă din salariul ei de învăţătoare.

         MOŞUL: Cred că ai arătat ca o prinţesă, căci faţă şi corp aveai mai ceva decât o prinţesă.

         BABA: Chiar dacă râzi de mine, nu mai are niciun efect. Am arătat, Moşul meu drag, şi a fost prima oară în viaţa mea când am simţit şi eu că trăiesc şi că viaţa este frumoasă, în ciuda unor neajunsuri cu care te confrunţi. Băieţii făceau coadă, aşteptând să mă danseze. N-am stat o clipă şi mă simţeam aşa de bine.

         MOŞUL: Erau şi ei surprinşi că se îmblânzise sălbăticiunea. Câţi reuşiseră să se apropie de tine în perioada liceului? Din spusele colegului tău, Traian, îi zăpăcisei pe toţi, dar niciunul nu s-a putut apropia de tine, stăteai tot timpul cu unghiile scoase, gata să zgârii.

         BABA (Zâmbind unor amintiri venite tocmai de pe băncile liceului):  Ei, Moşule, Moşule! Nu s-au apropiat, căci nu le-am permis. M-am îndrăgostit eu de cine nu trebuia, insul n-a răspuns, iar eu n-am mai acceptat pe nimeni. Asta a fost...

         MOŞUL: Nu-mi este prea greu, draga mea de peste şaptezeci şi ceva de ani, nu-mi este greu să-mi închipui cum arătai tu la banchetul despre care ai amintit. Nu peste mult timp, am dat eu peste tine. Îţi aminteşti, am venit lângă tine şi te-am întrebat: „De unde ai apărut, fată? De pe care planetă? Unde ai fost până acum?”

         BABA (Veselă): Aia a fost clipa noastră, Moşule, unică şi irepetabilă, dată de Domnul, ca să n-o uităm niciodată. Tu ai dat peste fata din visul tău de copil, iar eu peste dragostea pe care o visam şi n-o găsisem până atunci. De când ai venit la mine şi m-ai sărutat, nu ne-am mai despărţit. Puterea sărutului, rezonanţa inimilor au declanşat dragostea, care n-a pierit nici astăzi. Şi nu va pieri, Moşule, ehehe! până vom intra în pământ.

         MOŞUL: Destinul, Băbuţa mea. Destinul! Noi am fost născuţi unul pentru altul. Nu ştiu dacă tu  te-ai gândit vreodată şi ai socotit câte similitudini există în viaţa noastră...

         BABA: Puteam să nu observ, Moşule? Nici tu, nici eu n-am fost doriţi! Amândoi am fost surplus şi am suportat lipsuri de tot felul, dar nu ne-am plâns, am mers înainte. Nu ştiu dacă ţi-am spus, dragul meu, cât de greu suportam momentele când colegii de la internat erau duşi la film, iar eu nu mă puteam duce, fiindcă nu aveam bani. Rămâneam la internat şi plângeam. După ce mă linişteam, mă cufundam în lectură: citeam, citeam, citeam... La liceu am citit enorm...

         MOŞUL: Fiindcă aduseşi vorba, Băbuţo, eu plecam la Craiova cu câţiva lei în buzunar, rar se întâmpla să-mi dea mai mulţi de cinci lei. Pentru o lună de zile. Dar eram senin şi nu-mi păsa.

         BABA: Tu te-ai descurcat mai bine. Şi fără bani, tot ai intrat la teatru, la film, la meciuri, iar de alte mici plăceri te-ai lipsit. Cum făceai, Moşule, de-ţi ieşea pasienţa mereu?

         MOŞUL (În glumă, bineînţeles): Aveam ochii frumoşi, Porumbiţa mea. Era suficient să mă uit la plasatoare şi-o hipnotizam. Mă chema ea, îmi făcea chiar o plecăciune şi mă băga în sală. Acolo mă descurcam.

         BABA: Glumeţ ca întotdeauna, dar cumva tot te strecurai tu în sală la teatru, la cinematograf, pe stadion. Pe stadion cred că era mai uşor, copiii mai erau scăpaţi din vedere, aşa îmi închipui eu.

         MOŞUL: Tertipuri, buna mea tovarăşă de viaţă. Copilul şi dracul se spunea pe la noi. Ne frământam mintea şi găseam posibilităţi de a intra. Uneori intram doi şi chiar trei cu un bilet plus bunăvoinţa controlorilor. Alteori, găseam câte o pereche de bătrânei care mă luau între ei şi la uşă mă împingeau înăuntru, rămânând să se descurce ei. Câteodată făceam mici servicii maşiniştilor, scenografilor, mai făceam curăţenie... Găseam ceva, dacă încercam. Loc aveam pe interval, puneam un ziar şi şedeam pe el. Ziceam că şedem la lojă, vedeam boiereşte.

         BABA: Nu întotdeauna aveai noroc, însă...

         MOŞUL. Aşa este. Erau unii ai dracului şi nu ne lăsau, oricât ne rugam de ei şi ne întorceam buzunarele pe dos, să le arătam că nu am bani. Alteori nu găseam loc, căci vindeau mai multe bilete, mai ales la filmele bune. Mi-aduc aminte că am văzut Vagabondul la premieră, intrând fără bani, dar am stat trei ore în genunchi, la balcon. La sfârşit, nu mă mai puteam mişca, îmi înţepeniseră picioarele.

         BABA: Am văzut eu cum am intrat la Constanţa la Rio Bravo şi la Craiova la Cei şapte magnifici cu bilete de la altă oră. Controlorul îţi spunea că biletele nu sunt de la ora respectivă, iar tu îi spuneai că le-ai luat de la un bilet în plus şi că ai dat bani pe ele. Dacă nu sunt de la ora aceea, să fie ale lui, dar tu vezi filmul şi gata.. Eu tremuram de frică, să nu vină să ne dea afară, iar tu habar nu aveai!

         MOŞUL (Râzând): Cred că ai vrea să mai trăieşti şi astăzi asemenea emoţii, Porumbiţa mea! Nu ştiam că eşti aşa de fricoasă. De ştiam, nu veneam la tine atunci, ştii tu când, Băbuţo!

         BABA: Ei, nu veneai. Te gâdilasem la coarda sensibilă, tu mă căutai de câţiva ani, străbătusei ţara pentru mine şi nu mai puteai da înapoi, dargule drag. Ehei!

         MOŞUL (Privind-o fix): Şi te-am îmblânzit cu un sărut, floarea mea de câmp. Un sărut cât o viaţă, Băbuţo! Şi tu n-aveai păreri bune despre mine...

         BABA: Cum să am păreri bune, când toate fetele vorbeau atât de rău despre tine. Că eşti neserios, că ţi-au trecut atâtea prin braţe, că mai ştiu eu. Nu prea le ascultam, că nu mă interesa în niciun fel persoana ta, atunci. Mi-ai fost profesor doi ani, te apreciam pentru cum lucrai cu noi în clasă, la examen am ştiut foarte bine, dar atât. Niciodată nu mi-am închipuit că tu-mi vei fi bărbat, chiar unicul bărbat din viaţa mea. Chiar când ai venit la mine, aveai vreo patru fete, pe care, dacă vrei ţi le pot spune.

         MOŞUL: Dar după aceea?

         BABA: Atâta îţi trebuia, Moşule, că... ştiam eu ce şi cum, aveam eu ac de cojocul tău. O femeie care iubeşte este capabilă şi de o cumplită răzbunare. Dar să le lăsăm, Moşule... (Tace. După o destul de lungă tăcere, timp în care ciuguleşte câteva boabe de strugure de pe un ciorchine, vorbeşte): Auzi, Moşule? Ştii că nu i-am judecat niciodată pe ai mei pentru aceste neajunsuri? Eram conştientă că nu au de unde să-mi dea.Iar tata a fost toată viaţa lui hăituit de maghiari, iar în timpul socialismului de Securitate.

         MOŞUL: Ştiu, dar am unele neclarităţi. A fost naţionalist înfocat? Numai aşa putea să-i calce pe coadă pe unguri.

         BABA: A fost patriot, dar nu ultranaţionalist, adică nu extremist, ca orice român în timpul ocupaţiei hortiste, după cedarea Ardealului de Nord prin Dicktatul de la Viena. N-a comis niciun act extremist, dar era intelectual român, iar noua stăpânire vedea în intelectuali un pericol. De la Cireşoaia a scăpat ca prin urechile acului să nu fie omorât.

         MOŞUL: Mi-ai povestit şi a povestit şi el la şcoală. A scăpat ajutat de maghiari, parcă.

         BABA: Exact. Gazdele lor i-au avertizat să nu se ducă la o petrecere, că vor fi omorâţi. Ar fi mai bine să plece din sat, că nu vor scăpa. Aşa au făcut. În noaptea aceea au fugit şi au scăpat cu viaţă. Şeful de post, tot român, care a participat la petrecere, a fost ucis.

         MOŞUL: A venit la Turbuţa şi nici aici n-a avut linişte. Se cedase Ardealul, iar ungurii au pornit represaliile impotriva românilor. Printre cei vizaţi a fost şi tatăl tău.

         BABA: Episodul Turbuţa a marcat unul dintre momentele tragice din viaţa alor mei. Fratele cel mai mare, primul născut, Paul, a murit pe drum, în timpul refugiului. (Îi dau lacrimile. Şi le şterge cu o batistă).

         MOŞUL. În mare, întâmplarea o ştiu, povestită de tatăl tău, dar niciodată prea lămurit.

         BABA: Păi, copilul era mic, de ţâţă, şi s-a îmbolnăvit de scarlatină, mi se pare, iar tata s-a dus la Zalău cu treburi pe linie şcolară şi să ia medicamente pentru copil. La întoarcere, în Jibou, se întâlneşte cu un consăteam, care i-a spus că a fost căutat în Brebi de jandarmi unguri. Să aibă grijă, că s-ar putea să-l caute şi la Turbuţa. Ar fi bine...

         MOŞUL: ... să plece. Era singura scăpare!

         BABA: Da, să plece, dar în grabă, să nu mai rămână nicio clipă în sat, să nu-l apuce ziua următoare în sat. Aşa a făcut. A ajuns acasă, şi-au strâns ce au putut lua în două geamantane şi au plecat. Unde să se ducă şi cu ce? Un ţăran i-a dus până la gară. Un consătean de-al lui, ceferist, le-a aranjat şi   i-a urcat într-un mărfar. I-a dus până la Cluj. Cum să treacă dincolo? I-a ajutat un cetăţean, învăţător şi el, care se îndrepta spre Apuseni. I-a lămurit şi pe ei să vină în Apuseni, unde vor fi în siguranţă. Acolo vor găsi şi posturi de învăţători şi vor lucra.

         MOŞUL: Şi cum s-a întâmplat cu Paul?

         BABA: Paul a plâns aproape tot drumul. Când să treacă Feleacul, a tăcut. Mama nu l-a lăsat din braţe şi, la un moment dat, observă că nu mai mişcă şi nu mai respiră. Paul murise în braţele celei care îi dăduse viaţă. Reuşesc să treacă graniţa şi să ajungă în Apuseni, stabilindu-se la Bucium Sat.    

                                                                     *

                                                                     SCENA IV

                    Vasile, Caterina, Ceferistul, Refugiaţi, Căruţaşul, Călători de toate vârstele

         (Într-o gară. Lume pestriţă, vânzoleală, grabă, gălăgie. Vasile şi Caterina se îndreaptă în grabă spre vagonul unui tren de marfă, îndemnaţi de un ceferist. Acesta le arată vagonul în care să se urce).

         CEFERISTUL (Văzându-i urcaţi în tren, le strigă): Închid uşile! Imediat pleacă trenul. S-aveţi noroc să treceţi de Cluj!

         DOMNUL: Şi voi sunteţi nevoiţi să plecaţi?

         VASILE: Da, din păcate. Am apucat să ne luăm doar câteva lucruri, iar copilul este şi bolnav. Dumnezeu ştie  ce vom face, cum ne vom descurca. De rămas, nu puteam nicicum...

         DOMNUL: Noi mergem în Apuseni, soţia mea este din Câmpeni, suntem învăţători şi nădăjduim să găsim şi posturi, să lucrăm. Haideţi şi voi în Apuseni. Noi vă putem ajuta.

         CATERINA (Se uită la soţul ei, îndemnându-l cu privirile să accepte).

         VASILE (Zice sec): Da! Acolo mă gândeam şi eu să ajungem. Nu ştiam însă cum. Dacă ne puteţi ajuta în vreun fel, vă mulţumim.

         DOMNUL: Pe noi ne aşteaptă cineva cu o căruţă la Cluj. Vă luăm şi pe voi, dacă vreţi să veniţi cu noi.

         VASILE: Venim.

         CATERINA (Îi dă copilului să sugă. Se trezeşte şi începe să plângă. Acesta stă cu sfârcul ţâţei în gură, dar nu suge. Se zvârcoleşte în braţele Caterinei, care îl leagănă. Tuşeşte de mai multe ori, respiră greu. Plânge cu sughiţuri, se potoleşte brusc şi adoarme. La Cluj se coboară din tren şi se urcă în căruţă. Mama pune mâna pe fruntea copilului şi şi-o retrage înfricoşată. Strigă): Vasile, copilul e rece! E mort! (Începe să plângă).

         CĂRUŢAŞUL (Întoarce capul spre ei): Dacă ne controlează cineva, să nu ziceţi că este mort!     L-om îngropa după ce trecem dincolo.

         VASILE (Văzându-şi nevasta distrusă, o mângâie şi-i zice): Ai grijă să nu i se întâmple şi celuilalt ceva!

         CATERINA (Văzând că toţi se uită la ea întrebători): Sunt gravidă-n patru luni... O! Doamne, Doamne, nu-i răbda, Doamne, pe cei care ne puseră pe drumuri şi ne alungară de pe ocinile noastre...

(Continuă să plângă şi să blesteme). Prima speranţă ucisă!...

         O VOCE: Gata! Am ajuns în România!

         TOŢI (Tresăriră şi murmurară într-un glas): Dar până acum nu tot în România am fost?! O să revenim!...  

                                                                     ***

         MOŞUL: Dureros, Băbuţo! Cumplit de dureros! Îşi lasă totul şi pleacă în pribegie. Îşi pierd pruncul. Pun în pericol viaţa celui încă nenăscut. Se îndreaptă spre zări încă necunoscute, fără să ştie din ce vor trăi, unde vor sta...

         BABA: Ăsta era doar începutul calvarului, Moşule. Norocul lor a fost că nu s-au dat bătuţi, au dat dovadă de tărie mai ceva decât piatra Apusenilor în lupta cu neajunsurile. Tata a găsit de lucru şi a fost bine.

         MOŞUL: Da, dar tatăl tău a fost mobilizat şi trimis pe front, a venit pe lume al doilea copil, iar mama ta trebuia să se descurce acum cu doi copii mici. Nu i-a fost uşor.

         BABA: Nu i-a fost. Mai punem la socoteală şi faptul că era mereu cu gândul la cel care încerca să se salveze din încercuirea de la Stalingrad. Pleca şi ea urechea şi afla veşti. Ruşii rupseseră frontul la Stalingrad şi ei hotărau acum soarta bătăliei. Nemţii fuseseră încercuiţi, fiecare scăpa cum putea. Era iarnă, drumuri impracticabile, trenurile nu mergeau, vai de mama lor. Astea erau veştile care soseau de pe frontul din răsărit. Şi cei mai optimişti se îndoiau acum că nemţii mai puteau redresa situaţia, iar unii nu se sfiau să afirme că pierduseră războiul. De tata nu ştia nimic. Îţi închipui ce era în sufletul femeii în acele momente.

         MOŞUL. Şi a scăpat din iadul rusesc. Şi, dacă îmi aduc aminte, războiul pentru el s-a terminat odată cu sosirea în ţară.

         BABA: S-a terminat. A evitat înscrierea în Divizia „Tudor Vladimirescu” şi n-a mai participat efectiv la lupte. A mai fost concentrat la Sibiu, dar pe front n-a mai fost trimis. (Oftează, iar după o pauză continuă): Scăpase din infernul de la Stalingrad, dar avea să vină ciuma roşie, pe care tata o cunoştea din timpul campaniei din Rusia, iar mama în timpul Primului Război Mondial. Situaţia de acum era identică cu cea în care se afla mama ei cu ani în urmă. Tatăl ei era pe front, iar mama ei, Profira, era acasă cu copiii, când aude pe cineva strigând: „Au intrat muscalii în sat!” Spaima i-a cuprins pe toţi. Aşa se întâmplă şi în Apuseni...

                                                                     SCENA V

                                    Bătrânul Crişan, Caterina, Copiii, Soldatul rus (evocare)

         CATERINA (Se pregăteşte să bage pâinea în cuptor. Verifică dacă este încins şi zice). Gata!

         BĂTRÂNUL CRIŞAN (Se apropie de Caterina şi-i dă vestea care o îngrozeşte): Doamnă, au intrat ruşii în sat!

         CATERINA (Se uită la el încremenită şi abia îngână): Să staţi acasă, vă rog! Vă rog să rămâneţi cu mine!

         BĂTRÂNUL CRIŞAN: Mă duc afară, să am grijă de copii.

         CATERINA (O podideşte plânsul şi gândul îi zboară în copilărie, în satul ei din Moldova. Aşa se întâmplase şi atunci, când intraseră muscalii în sat. O vede şi o aude şi acum pe mama ei, pe Profira):

                                                                     ***

         PROFIRA: Au intrat muscalii în sat, copiii mei! Casandra, Maria şi Emilia veţi sta în pivniţă. Să nu vă mişcaţi de acolo. Eu merg cu cei mici peste deal, să duc vitele şi caii la unchiul vostru, că poate acolo nu vor ajunge. Caterina şi Mihai vin cu mine.

         MIHAI: Mamă, ce sunt muscalii?

         MARIA: Oameni răi!

                                                                     ***

         BABA: Au dus vitele şi s-au întors acasă. A doua zi, duminică, pe la amiază, doar câteva babe se întorceau de la biserică. Bunica o trimite pe mama după apă la fântână. Se duce înaintea ei s-o ajute să aducă găleata. Se auzea muzică...

                                                                     ***

         CATERINA: Muscalii cântă la armonică şi dansează.

         PROFIRA: Asta fac toată ziua. Beau, ard gardurile, mănâncă găinile şi porcii din sat, cântă şi dansează! Parcă nu-i război. Caterino, să nu cobori în sat. Du-le apă fetelor.

         CATERINA (Pune apă într-un urcior şi coboară în pivniţă): V-am adus apă proaspătă, surioarelor.

         CASANDRA: Te-am auzit c-ai vorbit cu mama. I-ai văzut pe muscali? Cum îs? Sunt frumoşi? Sunt tineri?

         CATERINA (Răspunde încet): Au barbă...

         CASANDRA: Te-am întrebat dacă sunt tineri...

         CATERINA: Da, sunt tineri... Au mustaţă!

         CASANDRA: Sunt şi fete acolo?

         CATERINA: Da, sunt... Maricica de pe Lazuri, Ana şi...

         CASANDRA: Dansează şi ele?

         CATERINA: Da! Eu mă duc afară, s-o mai ajut pe mama.

         CASANDRA: Stai! Unde-i mama?...

         CATERINA (Întrerupând-o): Ce vrei să faci?

         CASANDRA: Mă duc şi eu! N-o să mă vadă mama. Mă uit şi vin repede şi vă povestesc şi vouă...

         CATERINA, EMILIA, MARIA (Înspăimântate, strigă). Nu te duci nicăieri!

         CASANDRA (Hotărâtă, cu ochii sticlind ca două văpăi). Ba da, am să merg!

         CATERINA, EMILIA, MARIA (O privesc cu spaimă, dar ştiu că n-o pot opri. Îi admiră frumuseţea, neştiind că o fac pentru ultima oară. Părul negru cârlionţat îi cădea pe umeri şi o şuviţă îi acoperea voit ochii albastri. Trupul bine făcut şi-l scotea în evidenţă prin mersul elegant. Încearcă totuşi s-o oprească): Nu te duce! Nu te duce!! Nu te duce!!!

         CASANDRA: Ba mă duc!

         EMILIA: Cel puţin pune-ţi şi tu o broboadă neagră, nu te duce aşa... (Glasul fetei se stinge, văzând-o pe Casandra ieşind).

         CATERINA (Îngrozită): Doamne, ce-o să zică mama?

         MARIA: Să nu-i spui mamei. Casandra se va întoarce repede şi n-o să ştie mama.

         CATERINA (Iese şi se joacă afară cu fraţii mai mici. Se aud chiote şi muzică).

         MAMA: Caterino, vino să-mi ajuţi să prindem puii! (Deodată se aude un ţipăt sfâşietor): E ţipăt de femeie. Ce s-o fi întâmplat? (Ascultă): Nu se mai aude nici muzică... Tăcerea asta mi se pare neobişnuită!...

         O FEMEIE (Vine în fugă): Profiro! Profiro!!

         PROFIRA (Cuprinsă de nelinişte): Ce-i, Mărie, ce s-a întâmplat?

         MARIA (Se opreşte, se uită la Profira şi-şi şterge lacrimile cu colţul basmalei. Mâinile-i cad pe lângă corp)...

         PROFIRA: Spune odată, femeie, ce-i?

         MARIA: Hai, Profiro, şi-ţi ia fata, c-au tăiat-o muscalii!!!

         PROFIRA (Întreabă îngrozită): Ce fată? (Apoi, scoate un ţipăt şi începe să-şi smulgă părul din cap).

         BĂTRÂNUL ION (Intră şi el în curte, se uită la cele două femei şi zice): Luaţi cu voi un ţol, n-o  s-o putem aduce altfel!

         PROFIRA (Neîncrezătoare, agăţându-se de un fir de iarbă, ca înecatul): Da’ ce vorbeşti de fata mea? Ale mele sunt acasă!...

         BĂTRÂNUL ION: Înţelege, Profiro, că au tăiat-o muscalii pe Casandra, că n-a vrut să danseze cu ei... Acum îşi strâng lucrurile şi pleacă...

                                                                     ***

         BABA (Cu tristeţe): Aşa s-a dus frumoasa Casandra, sora mamei mele, Moşule!

                                                                     ***

         BĂTRÂNUL CRIŞAN. Nu s-a copt pâinea, Doamnă?

         CATERINA (Adusă la realitate de glasul bătrânului Crişan): Cred că da. (Scoate pâinea, o duce în casă, o acoperă cu un ştergar. Îşi pune mâna pe burtă. Copilul din pântece se mişcă întruna. Aude portiţa. Încremeneşte. Un soldat rus intrase în curte şi vorbea pe limba lui cu copiii. Intră în casă, simte mirosul pâinii proaspete).

         SOLDATUL RUS: Hleba! Haraşo, haraşo! Davai, davai!

         CATERINA (Ia un cuţit cu gândul să-i taie o bucată).

         SOLDATUL RUS: Net, net! (Trage ştergarul şi ia pâinea. Iese zicând): Nu trebuie tăiată. Toată, toată...

         CATERINA (Cu gândul la cele întâmplate cândva): Muscalul tot muscal! (Începe să plângă şi-şi cheamă copiii în casă).

                                                                     ***

         MOŞUL: Şi aţi plecat din Apuseni direct în Aluniş.

         BABA: Te corectez, Moşule! Nu aţi plecat, ci au plecat: tata, mama şi cei trei fraţi ai mei. Eu nu existam nici în visele lor. N-a fost chiar aşa de simplu. Mai întâi, a plecat tata. Până la Turda a mers cu mocăniţa. De la Turda până la Dej cu o căruţă moţească, iar de la Dej până la Zalău pe jos. Zicea că zăpada era de 20 de centimetri.

         MOŞUL: Mi-aduc aminte, povestea şi la şcoală despre drumul ăsta de pomină. Şi-a găsit de lucru la Inspectoratul şcolar, dar nu acesta era scopul vieţii lui. La început, nu l-am înţeles, dar după ce l-am ascultat şi i-am urmărit faptele de la venirea în sat, mi-am dat seama că a înţeles cum se cuvine misiunea de apostol şi a îndeplinit-o cu sfinţenie.

         BABA: Putea rămâne la Zalău, putea merge atunci, după război, oriunde, căci era lipsă de dascăli, mulţi pierind în război. Mama, de pildă, a avut repartiţie în Timişoara, ar fi găsit şi el post de învăţător, dar nici n-a vrut să audă. Satul, şi nu orice fel de sat, ci unul înapoiat, pe care să-l ridice prin cultură. Aşa a învăţat la şcoală şi nu înţelegea să se abată atâtica (Arată pe degetul arătător o mică porţiune) din drum. Aşa că şi-a ales Alunişul, sat înapoiat în vremea aceea.

         MOŞUL (Râzând). Aşa a învăţat la Şcoala Normală! Nu ştii cât de mândru era când vorbea despre Şcoala Normală...

         BABA: Voi l-aţi luat înainte cu Şcoala Normală, Moşule.

         MOŞUL: Poate. Dar, despre orice vorbea, înainte făcea precizarea că aşa a învăţat la Şcoala Normală...

         BABA: Ştiu, dragule, ştiu. Şi acasă am auzit de milioane de ori. Mama se săturase şi-l mai împungea câteodată, dar nu se supăra. Îi zicea doar: „Taci, tu, că nu ştii ce am învăţat noi la Şcoala Normală!”

         MOŞUL: Îţi spun eu, Băbuţo, ce n-a învăţat la Şcoala Normală.

         BABA: Ce?

         MOŞUL: Cum se plantează cartofii în cuiburi suprapuse (Râde cu poftă).

         BABA: Da, ai dreptate, dar atunci nu se pomenea despre metodele stahanoviste folosite în Rusia. Le-am împrumutat mai târziu şi le-am experimentat şi noi, obligaţi fiind de sus. Am plantat întâi la şcoală, pe lotul experimental. Distractiv era că ne recita de fiecare dată, când treceam la activităţi practice nişte versuri la modă: „Câte n-a văzut Vasile, / Acel pietros, tăcut ţăran, / În cele cinsprezece zile, / În stepa-întinsă din Kazan”... Şi nu mai ştiu.

         MOŞUL: Dă-mi voie să te contrazic şi eu, Narcisa mea.

         BABA: Ei, cum? Doar nu ştii mai bine ca mine? De câte ori l-am auzit vorbind despre venirea lui aici. Şi numirea şi-a făcut-o singur...

         MOŞUL:  Ascultă ce-ţi spun eu, Băbuţo! Urmăreşte-mă cu atenţie şi vei vedea că am dreptate. Eu sunt mai în vârstă ca tine cu...

         BABA: Cu opt ani!

         MOŞUL: Cu opt ani şi ceva. Deci, mie mi-a fost trasat drumul în viaţă înainte de a te naşte tu. Bunele mele ursitoare au decis să-mi părăsesc satul şi să prind rădăcini aici. Ca să fie trainice rădăcinile, trebuia să-mi dea şi o soaţă. Aşa te-ai născut tu. Te-au asistat şi pe tine aceleaşi ursitoare sau surorile lor şi când te-au văzut aşa drăgălaşă, ţi-au dat o pălmuţă la fund şi ţi-au zis că dor eu să pun mâna pe fundul tău, să ai grijă de el şi, cum mă vei vedea pe mine, să te lipeşti de mine pe viaţă. Şi aşa ai făcut, iar eu am pus mâna pe...

         BABA: Taci, Moşule, taci, nu da totul în vileag. Trăseşi focul pe turta ta, dar te iert, căci, într-un fel, ai dreptate. Om fi avut sau nu ursitoare comune, nu ştiu. Cert este că orice am vrut să fac să plec din sat nu mi-a reuşit. Chiar înainte de a te cunoaşte. De când ne-am împrietenit, n-am mai avut niciun gând de plecare, deşi nu mă gândeam la căsătorie. Căci tu nu mi-ai spus nimic până în seara în care ai venit la noi şi m-ai cerut de nevastă, de ne-ai uluit pe toţi... Aşteptam însă cu atâta drag ora noastră de întâlnire, ora şase. Mai ţii minte, Moşule drag, ce făceam când ne întâlneam?

         MOŞUL: Cum să uit, Ţigănuşule?!

         BABA: Exact aşa îmi ziceai, ai dreptate, şi suna atât de frumos, că parcă mă topeam. Însă...

         MOŞUL: Ştiu la ce te referi, la celelalte mişcări, mereu aceleaşi şi niciodată prea multe. Îţi ţineam calea în curtea şcolii. După salut, te uitai la mine cu ochii tăi atât de calzi şi de limpezi şi înghiţeai în sec.

         BABA: Asta pentru că doream sărutul, pe care nu-l primeam acolo, cum aş fi dorit. Însă, cum deschideai uşa şi intram în coridor, îţi săream de gât şi-l primeam. Îmi sărutai nu numai buzele, ci şi sufletul şi tot trupul. Fiorii mă scuturau ca şi când eram cuprinsă de friguri. Şi în vârfurile degetelor de la picioare îi simţeam.

         MOŞUL: Râdeai şi cu ochii, draga mea, şi îţi şedea atât de bine. Cum să nu te sărut când doreai aşa de mult? Şi eu la fel. De milioane de ori te-am sărutat şi când nu erai de faţă. Era de ajuns să închid ochii şi-mi apăreai în faţă şi începeam să te sărut... Când intram în sala profesorală, mi te aşezai pe picioare, te cuibăreai la piept şi nu te dezlipeai decât când plecai acasă... Dar ne depărtarăm de ai tăi...

         BABA: Tata a venit la Aluniş singur. A lucrat câtva timp şi apoi s-a întors la Bucium Sat şi i-a luat şi pe ceilalţi. S-au stabilit aici şi au început munca, despre care ştii.  

         MOŞUL: Îl ştiu şi de bun, şi de rău. E ceva ce nu ştiu însă. Mă tem că nici tu nu ştii. Nu te-am întrebat niciodată. Şi nici pe altcineva, căci nu m-a interesat. Am auzit prima dată când s-a aflat că mă voi însura cu tine. Am avut chiar o ciocnire dură cu tovul de la raion.

         BABA: Aha, îmi aduc aminte...

                                                                     *

                                                                     SCENA VI

                                                                      Eu, Tovul

         EU (Întâlnire cu Tovul pe coridor, îl salut rece, ca de obicei): Bună ziua, tovarăşe secretar!

         TOVUL (Mă vede, se apropie. Nu-mi răspunde la salut şi, nitam-nisam, sare la mine într-un mod grosolan): Bă, am auzit că te însori. E drept?

         EU: Aşa este. Trebuie să pun capăt burlăciei şi mi-am găsit fata visurilor mele. (O dau pe glumă): Pe la noi se spune că a dat dracul cu lopata...

         TOVUL (Strâmbă din nas şi dă cu parul). Păi, cu aia te însori, bă?! Ţi-ai mâncat viitorul, ţi l-ai îngropat, ţi-ai bătut joc de tine... Făceai parte din rezerva de cadre a partidului, ehei! ce perspective ţi se deschideau...

         EU (Parcă mi se pune pata pe creier, izbucnesc): Ascultă, bă, dacă n-ai fi unde eşti, ţi-aş trage un şut în cur, de te-ai pomeni în stradă! Ce te doare pe tine cu cine mă însor eu? Îţi promit că a doua oară  ţi-l trag, dacă vei mai spune ceva!

         TOVUL (Îndepărtându-se puţin): Păi, tatăl său a fost legionar, tu nu ştii?

         EU: Şi ce dacă a fost legionar? Legionarii n-au fost şi ei oameni? Contează cine este şi ce face astăzi! De când copiii sunt vinovaţi pentru greşelile părinţilor? Din momentul când se va mărita cu mine, va fi nevasta mea, înţelegi? Iar eu sunt copilul eroului de la Mărăşeşti, al celui care a stropit pământul sfânt al ţării cu sângele lui. Cine va îndrăzni să se apropie de noi? Mă-nsor cu cine vreau, bagă bine pe urechi. Din acest moment, cu mine nu mai ai două, auzi? Du-te unde te-ai pornit!

         TOVUL (Folosind un ton moderat): Observ că te-am supărat. Poate că tonul folosit n-a fost cel mai potrivit, dar am fost sincer şi bine intenţionat. Căsătoria ta o să aibă urmări, fii sigur.

         EU: Sunt sigur că n-o să aibă. Mai sunt şi oameni cu cap în ţara asta, nu doar de cei care umblă cu obloane la ochi, ca şi caii. Şi mai este ceva, Tovule: curvele nu sunt pasiunea mea, nu mă însor cu ele!...

         TOVUL (Ca şi când i-ai fi dat cu parul în cap, răbufneşte cu răutate): Rupe-ţi gâtul, dacă aşa vrei. Eu gândeam că-ţi deschid ochii şi când colo... tu... (Face un gest cu mâna şi pleacă grăbind pasul).

         EU: Îl rup pe-al meu, dacă-l rup, dar nu va fi aşa, te asigur. Du-te învârtindu-te! Să te văd, când    l-oi vedea pe tata!

                                                                     ***

         MOŞUL: Şi, acum, întrebarea, Băbuţo: a fost sau n-a fost tatăl tău legionar?

         BABA: Îmi pare rău, Moşicule, dar nu ştiu. Nici mama n-a putut afla. El n-a spus, deşi a fost întrebat de mai multe ori. Secretul l-a dus cu el în mormânt. O fi fost, n-o fi fost n-a aflat nimeni. Contacte cu legionari a avut în Apuseni, unde s-au refugiat chiar căpetenii legionare, dar mai mult nu pot spune.

         MOŞUL: Dar a fost arestat!

         BABA: A fost arestat, dus până la Oradea şi eliberat după câteva zile. Dacă ar fi avut dovezi, nu cred că i-ar fi mai dat drumul. Era tocmai perioada aceea când erau vânaţi foştii legionari. Părerea mea...

         MOŞUL. Mi se pare corectă judecata, mai ales că, de atunci, niciodată n-a mai fost arestat sau chemat să fie interogat. A fost însă monitorizat până la sfârşitul zilelor. Era vizitat periodic de securişti şi miliţieni.

         BABA. A fost, dar nu-şi făcea probleme. Era mai necăjită mama şi noi decât tata. Am ascultat odată o discuţie cu cei doi vizitatori. Unul îl întreba dacă a cântat cântece legionare cu formaţiile corale pe care le-a condus. Recunoştea, dar îi contra susţinând că asta nu este o dovadă că a fost legionar. Atunci, cânta cântece despre partid, despre socialism şi-i întreba dacă poate fi considerat comunist. Sigur că nu, recunoşteau vizitatorii. Aşa a fost şi în cazul cântecelor legionare, conchidea el.

         MOŞUL: Şi ce-i mai spuneau?

         BABA: Să nu mai facă propagandă anticomunistă, să ţină pentru el, dacă are nemulţumiri. Să nu mai asculte Vocea Americii, Europa Liberă, Vocea Germaniei şi alte posturi străine, iar dacă le ascultă, să nu comenteze în public.

         MOŞUL: Şi comenta?

         BABA: Oho! Asculta în grup. Punea radioul aşa de tare, că se auzea de la podul cel mare. Erau grupuri de oameni care ascultau din drum, neavând loc în casă.

         MOŞUL: Şi era pârât.

         BABA: Era, fiindcă aveau informatori, iar aceştia nu ţineau seama de ceea ce făcuse pentru sat: cooperativă, şcoală, alfabetizare, înfiinţase ciclul gimnazial, înfiinţase formaţii artistice cu care obţinuse o mulţime de succese, inclusiv la nivel de regiune.

         MOŞUL: Şi l-au vizitat şi după ce a ieşit la pensie, după 1970.

         BABA: Moşule, ai uitat, dar a fost vizitat şi după ce a murit.

         MOŞUL: Chiar? Nu ţin minte sau nu mi-aţi spus?

         BABA: Poate. A venit un tânăr şi a cerut iertare pentru necazurile pe care i le-a produs în timpul vieţii. Mama i-a spus că a venit prea târziu, să se ducă liniştit, că acum se odihneşte şi nu-i mai pasă de ei.

         MOŞUL: Ei, Băbuţo, era în 1991, iar Secu gândea că-şi spală păcatele cu nişte scuze cerute din vârful limbii, după ce a chinuit un om un lung şir de ani. Odihnească-se în pace!    

         BABA: Şi nu numai pe tata l-au chinuit, ci şi pe noi. Toţi stăteam cu sufletul la gură de la o lună la alta, să nu-l aresteze iar. Am fost martoră la răbufnuirea mamei când a venit tânărul acela să ceară iertare. A ţipat din toate puterile ei: „Ieşi afară din curte, că pun câinele pe tine! Nici mort nu-l lăsaţi în pace? Ieşi! Nu v-ar răbda Dumnezeu! Ne-aţi făcut viaţa un iad şi nu ne lăsaţi în pace nici acum? Ieşi! Ieşi!! Ieşi!!!”... Şi-a izbucnit în plâns!

         MOŞUL: Voi, copiii, aţi suferit din cauza bănuielilor privind aşa-zisa actvitate politică a tatălui?

         BABA: Nu. Adică nu cred. Poate că în sinea lor credeau că tata a putut face politică legionară, dar cu noi n-au avut nimic. La şcoală am fost trataţi corect.

         MOŞUL: Îmi aduc aminte că spuneai despre frate-tău...

         BABA: A, da! Păţania fratelui meu a avut altă cauză. A fost eliminat trei zile din liceu, dar din cauza lui. (Râde): El se credea Baiazid şi făcea şi năstruşnicii. Pe un stâlp de gard din piatră de la internatul din C.S. am găsit dăltuit numele Baiazid, semn al trecerii lui pe acolo. Liceul l-a făcut la Baia Mare la „Gheorghe Şincai”. Cum vestitului împărat i se părea normal să cucerească lumea – ca să glumim, bineînţeles – ,şi lui Baiazid al nostru i s-a părut normal să arunce cu mămăligă pe pereţi în sala de mese a cantinei internatului.

         MOŞUL. Dar ce i-a venit? Era elev de liceu, avea o judecată matură, putea să-şi dea seama de urmări...

         BABA: Cred că sunt unele situaţii când dai drumul impulsului de moment fără să mai judeci, fără să mai ţii seamă de urmări.

                                                                     ***

                                                                     SCENA VII

                                                  Mama, Tata, Poştaşul, Eu, Dumitru

         POŞTAŞUL: Tovarăşe director, staţi să vă dau o scrisoare (Caută în geantă, scoate scrisoarea şi  i-o dă).

         TATA: Mulţumesc! O s-o citesc acasă. (Pune plicul într-o carte dintre cele pe care le avea în mână şi merge spre casă. Ajuns acasă, deschide plicul şi citeşte. Faţa i se luminează de bucurie): Caterino, vino să-ţi citesc ceva, să te bucuri şi tu.

         MAMA: Spune-mi, că nu pot merge de lângă sobă, să nu mi se ardă mâncarea din tigaie. Ce este?

         TATA: Băiatul nostru s-a calificat la faza naţională a olimpiadei de matematică şi va merge la Bucureşti.

         MAMA: De unde ştii?

         TATA: Ne-a trimis profesorul lui scrisoare de felicitare. Uite-o aici!

         MAMA: E deştept băiatul, seamănă cu moldovenii mei, ce crezi!...

         TATA: Vezi-ţi de treabă, nevastă, e ardelean total. Moldovenii sunt visători, poeţi, nu matematicieni. E ardelean, de la noi moşteneşte rigoarea ştiinţifică!...

         MAMA (Împăciuitoare): Moldovean, ardelean, fie ce-o fi, să ne bucurăm că este al nostru şi să fim mândri. (Către Miruna): Vezi, aşa să-nveţi şi tu!

                                                                     ***

         BABA: Bucuria a ţinut până pe seară, când a venit acasă frate-meu. Toţi am sărit să-l felicităm, dar el – parcă îl văd şi acum – ,şi-a luat chipiul pe care scria cu galben iniţialele L. G. S. B. M., de pe cap,   l-a aruncat pe pat şi a zis:

                                                                     ***

         DUMITRU: E grav! Am fost eliminat trei zile din liceu!

         TATA (Sare ca şi când ar fi călcat desculţ  pe cărbuni aprinşi): Ce-ai făcut? Dumnezeii mă-tii! Noi îţi plătim şcoala şi tu...

         MAMA (Scoate un ţipăt, oprindu-l pe tata de a-i aplica poate şi o corecţie fizică): Gata cu înjurăturile!... (Se duce lângă Dumitru, care a fost totdeauna copilul ei de suflet): Spune ce-ai făcut?

         DUMITRU: Am dat cu mămăligă pe pereţi!

         MAMA (Nu-i vine să creadă): Cum?! De ce?

         DUMITRU: Aseară, la cină, ne-a dat mămăligă. Era moale şi nefiartă. În mijloc era o lingură de lapte acru. N-am mâncat. Vine pedagogul. (Imită modul de a vorbi al pedagogului): „De ce nu mănânci, băi?” Nu-i bună, tovarăşe pedagog! „Atunci, n-o mânca. O vor mânca porcii internatului!” Am aruncat-o pe perete, am râs şi am zis că am făcut o pictură modernă. M-a dat afară de la masă, iar azi-dimineaţă m-a dus la director. În pauza mare, s-a făcut şedinţă de consiliu.

                                                                     SCENA VIII

                                                              Directorul, profesori

         DIRECTORUL (Expune, pe scurt, întâmplarea şi întreabă): Ce facem cu el?

         O PROFESOARĂ: Îi scădem nota la purtare!

         UN PROFESOR: Îl dăm afară din liceu. Purtarea lui este inadmisibilă. Este fără precedent şi trebuie să dăm o sacţiune care să descurajeze orice încercare de acest fel. Unde crede că se află, în junglă?

         PROFUL DE MATEMATICĂ: Nu. Nu vă grăbiţi. Sunteţi oameni şi educatori, ce dracu’? Nu avem timp într-o pauză să analizăm gestul elevului D. M., aici de faţă, în mare parte justificat, după părerea mea. Propun şi susţin cu toată tăria propunerea: îl eliminăm pe trei zile şi nu-i scădem nota la purtare, să pot merge cu el la Bucureşti la olimpiadă.

                                                                     *

         DUMITRU: Toţi au fost de acord cu propunerea profului de matematică, domnul David. Acesta   s-a apropiat de mine şi mi-a şoptit: „Vii pe la mine, să-ţi dau ceva, să te pregăteşti pentru Olimpiadă. Când te-ntorci, plecăm la Bucureşti. Curaj, tinere, şi să ai grijă de tine pe viitor...”

                                                                     ***

         BABA: Ai mei s-au liniştit şi nu i-au mai zis nimic. L-au lăsat să se pregătească. Mama l-a pregătit pentru Bucureşti. La Olimpiadă a luat premiu şi a foat uitat episodul pictură modernă cu mămăligă şi lapte acru.

         MOŞUL: Frescă, Băbuţo, frescă! (Râde) Cum a fost cu admiterea ta la liceu?

         BABA: Am avut emoţii, dar nu pot spune cu mâna pe inimă că s-ar fi datorat activităţii politice a tatălui meu. Eram convinsă că intru, fiindcă am ştiut. La matematică am lucrat bine, m-am verificat acasă cu tata şi cu Titi, iar la limba română tema de sinteză o făcusem cu tine la şcoală, fraza era din culegerea d-lui Zdrenghea, pe care o făcuserăm în clasă. Ce să-ţi mai spun, ştii tu cum eram la şcoală.

         MOŞUL: Ştiu, ştiu. Erai bună, dar uneori voiai să răspunzi numai tu şi te mai temperam...

         BABA: Nu m-am supărat niciodată, chiar când mă repezeai. Îmi plăcea de tine, căci tu nu glumeai cu munca de profesor şi scoteai untul din noi. Dar să revin la examen. M-am dus când s-au afişat rezultatele şi, surpriză mare, nu eram trecută pe listă nici la reuşiţi, nici la respinşi. Am început să plâng. M.am dus la secretariat şi mi-a spus că situaţia mea se va rezolva la regiune, la Baia Mare. Să mă duc peste trei zile. M-am dus pestre trei zile cu Titi. Se refăcuseră listele, iar eu apăream la admişi pe locul 10. N-am aflat niciodată de ce a trebuit să trec pe la regiune.

         MOŞUL: Şi scrisoarea trimisă la Timişoara?

         BABA: Să-l ia naiba pe comunistul de omenie. Poamă rea sau soi rău, ce să mai zic? Ori cum zicea Creangă: „Pielea rea şi răpănoasă ori o bate, ori o lasă”. A fost unul dintre informatorii Securităţii. Cu scrisoarea a gândit că va reuşi ca soră-mea, Oli, să fie dată afară de la facultate. Numai că cei de acolo au trimis scrisoare alor mei.

         MOŞUL: Nemernicul. Şi tatăl tău nu i-a zis câteva, să-i troznească urechile?

         BABA: Nu cred. I-a zis Mihai al nostru, într-o seară, când s-a legat de el, să-şi vadă de bătrâneţi, că o să se pomenească în şanţ, că nu mai este pe vremea când făcea scrisori şi turna la Securitate. Şi-a băgat capul între urechi, cum se zice pe la noi, şi a plecat repejor.

                                                                     ***

         MOŞUL: Băbuţă dragă, Laleaua mea, dar momente, să nu le zic fericite, căci nu înţelegeai tu fericirea în copilărie şi în adolescenţă, de bucurie, de mulţumire, de bună dispoziţie, de desfătare, de veselie ai avut? Dacă da, cum făceai să le obţii?

         BABA (Ridicând paharul şi ciocnind cu Moşul): Am avut, Moşule! (Bea şi pune paharul pe masă). N-ai avut tu parte de momente de mare bucurie ca ale mele, momente care nu ţi-s date prea multe în viaţă. Şi astăzi îmi aduc aminte cu mândrie de ele. Nu mă refer la jocurile din copilărie sau când dispăream şi mă ascundeam cu cartea, pe care am îndrăgit-o şi pe care mi-o făcusem confidentul meu. Nimeni nu mi-a aflat ascunzişul din podul şurii. Mă strigau, mă căutau, dar tăceam chitic. Apăream doar când consideram eu că trebuie..

         MOŞUL: Nici nu vreau să aud despre astea, despre care am scris şi ţi le-am consemnat în carte, ci despre momentele când ai întâlnit nişte oameni deosebiţi. Mi te închipui clocotind de emoţii, cu ochii larg deschişi, atentă, sorbindu-le vorbele de pe buze, conştientă că pot fi momente unice, că nu te vei mai întâlni niciodată cu acei oameni...

         BABA: Cu plăcere voi aminti câteva care mi s-au întipărit atât de puternic, încât pentru mine sunt vii şi astăzi, după un car de ani. Sunt de neuitat, Moşicule drag. Cum să uit acea seară magnifică de vară, mai târziu i-am zis romantică, când am ştiut despre romantism, cu lună plină, cu căldură, în care viitorul mare poet Ion Alexandru, pe numele lui adevărat Ioan Şandor din Topa Mică, mi-a umplut părul cu licurici, pe poteca spre Someş. Aveam 14 ani, eram în al nouălea cer şi am simţit şi eu că trăiesc!

         MOŞUL: Deşi el era îndrăgostit lulea de sora ta mai mare, Titi. Ei, ce fată a fost Titi, Băbuţo! Frumuseţe de zână, cu ochii ei de calmuc, cum zicea într-o scrisoare Ion Alexandru, inteligenţă de geniu...

         BABA (Cu profundă tristeţe, aproape suspinând): N-a avut noroc, Moşule! Un dram de noroc îi trebuia şi poate ar fi trăit şi astăzi. Aşa... (Oftează)... s-a dus să putrezească în pământ de tânără!

         MOŞUL: Îmi pare rău că te întristai. Iartă-mă! Dar n-a răspuns dragostei pe care i-o declara cu ardoare tânărul Ion Alexandru.

         BABA: Nu, aşa rezultă din scrisorile pe care le-am găsit şi pe care le-ai publicat. Se pare că era îndrăgostită de altcineva sau nu i-a plăcut. Nu ştiu... (Face o pauză, luând în mână un măr pe care îl şterge, îl priveşte, apoi zâmbeşte ca unei amintiri plăcute şi continuă): Alte momente de mare bucurie au fost când m-am dus în Moldova şi am cunoscut neamurile mamei, când am văzut Marea, când...

         MOŞUL: Dar niciunul nu se compară cu cele de la Jurilovca, când ai fost la fratele tău şi ai întâlnit acolo nişte oameni strălucitori, pe care nu i-ai mai întâlnit direct niciodată în viaţă!

         BABA: Cum a ajuns fratele meu la Jurilovca ştii. În scurt timp, s-a însurat cu o lipoveancă. Ai mei m-au trimis să aflu şi să aduc acasă veşti de la faţa locului. Am nimerit într-un moment fast – era Săptămâna poeziei. Fratele meu scria, publicase în diverse publicaţii, avea un volum pregătit pentru tipar. Putem spune că era un poet în devenire. Aşa că l-au vizitat poeţi consacraţi, atraşi şi de miracolul Deltei, al peştelui pe care lipovenii ştiu să-l gătească în zeci de feluri nemaipomenit de gustoase. Cum  ţi-am mai spus, i-am întâlnit aici pe Eugen Jebeleanu, pe Ana Blandiana şi pe soţul ei, Romulus Rusan, pe Marin Sorescu şi pe alţii.

         MOŞUL: Şi ce impresie ţi-a făcut Eugen Jebeleanu?

         BABA: Era un tip cult, aşa mi-a făcut impresia, era respectat de toţi ceilalţi, pe care îi cam lua în răspăr, dar n-aveau curajul să-l contrazică.

         MOŞUL: Era şi mai în vârstă, avea o activitate literară mult mai bogată decât fiecare dintre cei de acolo, se studia în liceu, se studia la facultate, plus că avea şi o activitate politică, era pe linie, cum se spunea. Dar Ana Blandiana?

         BABA: În primul rând, era o frumuseţe pe lângă care nu puteai trece fără s-o remarci. Era visătoare. Pentru ea totul era poezie. Ea însăşi era o frumoasă poezie. Toate discuţiile cu Ana Blandiana erau doar despre poezie. Impresie dintre cele mai favorabile.

         MOŞUL: Dar Rusan?

         BABA: Un tânăr foarte serios şi foarte frumos, un efeb am conchis eu atunci şi nu cred că am greşit.

         MOŞUL: Şi Sorescu, vecinul meu din Bulzeşti, cu care mă întâlneam, în copilărie, pe Valea Dobreţului, pe la fântâna lui Graure, despre care ştii şi tu din La lilieci.

         BABA: Mi s-a părut un hâtru, cu părul lui cât o claie, cu mustăţile acelea mari, mi s-a întipărit bine în memorie. Când a apărut ciclul La lilieci, n-a fost o surpriză, l-am recunoscut pe cel care a poposit vreo cinci ceasuri în casa fratelui meu şi pe care l-am ascultat fascinată, pot spune.

         MOŞUL: Ehei, Cireşica mea, mai aveai tu şi alt motiv de bucurie, şi mai ales de mândrie. Recunoaşte!

         BABA: Aveam, Moşule. Abia aşteptam să mă duc la şcoală şi să le spun colegilor, dar mai ales profului de literatură că am stat la masă, i-am auzit vorbind pe cei despre care am pomenit. Nu era puţin lucru să ai ocazia de a fi în preajma lor, de a respira acelaşi aer, de a bea aceeaşi apă, de a mânca aceeaşi mâncare...

         MOŞUL. Dar pui de baltă, Corcoduşa mea, n-ai mâncat!

         BABA (Râde): Ai dreptate, n-am mâncat. Ţii minte şi acest amănunt?

         MOŞUL: Îl ţin, cum ţin minte totul despre tine.

         BABA: Păi, am fost seara la restaurant cu Jebeleanu, Blandiana, Rusan şi Sorescu. Frumoasa poetesă ia în mână lista cu meniul şi zice tare că vrea pui de baltă. Atunci am auzit şi eu de pui de baltă. Toţi au optat pentru acest fel de mâncare. Frate-meu comandă pentru mine grătar şi-mi spune că puii de baltă sunt picioare de broască. M-am uitat la ei şi m-am mirat cu câtă poftă mâncau puii de baltă, considerându-i o delicatesă. Şi-aş putea să-ţi mai spun, dar mă opresc.

         MOŞUL: Ceva vesel, Băbuţo?

         BABA: Vesel? Te las pe tine. Toate confruntările tale cu mamă-ta au fost vesele. Ia mai caută în tolbă, Moşule?

         MOŞUL: Dacă ţii neapărat, mă conformez. Dulceaţa mea, ţi-aş putea povesti ceasuri întregi şi te asigur că nu te-ai plictisi. Ia, uită-te acolo.

                                                                     SCENA IX

                                                                 Copilul, Mama 

         (Un intrând într-o parte laterală a scenei mari sau pe scena mare poate fi locul de desfăşurare a acestei scene. În scenă se află un copil de şapte, opt ani, îmbrăcat într-o cămaşă din pânză albă, ţesută în război, şi izmene, desculţ şi cu părul ciufulit. Peste mijloc este încins cu bete. Mama, o ţărancă este ocupată să toace la raţe foi de floarea-soarelui, să le dea să mănânce, căci o scoseseră din minţi cu măcănitul lor).

         COPILUL. (Se apropie de mama, se uită la ea şi dă din cap întrebător: să zică, să nu zică?La spate, ţine ceva în mână. În cele din urmă se hotărăşte): Mamă, mi-e foame!

         MAMA (Nu ridică privirile spre el, dă mai departe cu satârul în frunze, grăbindu-se să le termine de tocat): Păi, acuşi mâncaşi. Nu vezi ce fac? Stai să toc la raţele astea. N-auzi cum măcăne?

         COPILUL (O ţine pe-a lui): Mamă, mi-e foame!

         MAMA: Du-te şi bagă oul în spuză să se coacă, că e bun copt.Pune şi un pic de cenuşă peste el, ca să nu se spargă.

         COPILUL: Nu, pune-l în tigaie.

         MAMA (Izbucneşte): O, mâncar-ai foc! Unde e, mă, ciumagul ăla, să-ţi trag câteva... (Se ridică în picioare şi se uită după ciomag).

         COPILUL (Făcându-i în ciudă, râde): Nu-l căuta, că-l pitulai. (Al naibii): Ai satârul în mână, dă cu satârul...

                                                                     *

                                                                    Aceiaşi

         COPILUL (Se apropie de mama, scărpinându-se în cap): Mamă, mă duc la Olteţ, să mă scald.

         MAMA: N-au puii de brabete pene. Când or avea, te duci, până atunci, pune-ţi pofta în cui.

         COPILUL : De unde să-ţi aduc pui de brabete? De la râpă, de la straşina şoprului, de la pătul sau din plopul din marginea Aninoasei?

         MAMA (Surprinsă): Şi cine se urcă după ei?

         COPILUL: Eu, mamă!

         MAMA: Uliuliu, muică! De-aia eşti jupuit pe picioare, pe burtă, pe piept şi pe mâini? Tu te urci în copaci după cuiburi?

         COPILUL: Nu ştii că asta este boala mea?!

         MAMA: Cam multe boli ai tu, muică, oare când o să te vindeci de ele?!

                                                                     *

                                                          Copilul, Mama, Alviţarul

         ALVIŢARUL (Trece pe drum, iar strigătul lui răzbate pînă aici): Alviţaaar! Vindem alviţeee! Hai la alviţe proaspete şi buneee!...

         COPILUL (Cum îl aude, fuge la mama): Mamă, i-auzi alviţarul!

         MAMA (Încearcă să-l deruteze, ştiind ce urmează să-i ceară copilul): Ţi se păru, muică, nu e. Fu mai devreme şi trecu.

         COPILUL (Hotărât, convingător, se agaţă de mâneca mamei): Nu trecu, mamă, e la fântână. Puse coşurile jos şi scoase apă să bea. Îl văzui eu de pe gard de la dud. (I se pare că aude iar): Ssst!

         ALVIŢARUL: Hai la alviţe, neamule! Bomboane, susan, floriceleee! Hai la floricele proaspete şi buneee!...   

         COPILUL (O prinde pe mama de mânecă şi o scutură uşor): Auzi, mamă? (Rugător): Dă-mi, mamă, un leu. De-mi dai un leu şi jumătate, mă duc cu vitele o săptămână şi de prânz şi de nămiaz. Nu zic nimic. (Şi mai rugător, cu mâinile împreunate a rugăciune): Hai, mamă, dă-mi! Dă-mi!... Dă-mi...

         MAMA (Se lasă convinsă, dar pune condiţie): Îţi dau un leu, că măi mult n-am, da o lună de zile să nu-mi mai ceri.

         COPILUL (Şmecher, promite, dar se vede de pe Lună că nu se va ţine de promisiune): Nu mai cer, că nici nu mai vine el până... poimâine. (Dar mai vrea ceva şi trebuie să obţină neapărat). Mamă bună şi dragă, dacă îmi dai numai un leu, nu mă laşi să mai caut şi un ou? Ştiu că le luaşi, da poate că întârzie vreuna cu ouatul, spre norocul meu!

         MAMA (Îşi dă seama, doar îşi cunoştea bine odrasla): Ei, hoţule, nu te laşi până nu mă tragi pe sfoară! Dacă e pe-aşa, ai tu sigur un cuibar pe care nu-l ştiu eu!...

         COPILUL (Se apără, dar mama simte că nu spune adevărul): N-am, mamă, n-am. Mă laşi?

         MAMA (Cedează): Te las, mă, te las, să nu te mai aud. Şi vezi că se apropie nămiazul. Să nu uiţi de ce zâsăşi.

         COPILUL (Bucuros): Mulţumesc, mamă! (Fuge, ia oul de unde-l pusese şi în câteva clipe ajunge la fântână, unde se afla alviţarul): Bună ziua, nene! Ce bine că ajunsei la timp!

         ALVIŢARUL: Să creşti mare şi voinic, băieţaş! Ce să-ţi dea moşul ţie? Cât ai? Un leu şi un ou. Oul nu-l furaşi, aşa-i?

         COPILUL: Nu, nene, nu-l furai! Mi-l dădu mama. Şi banii.

         ALVIŢARUL: Bine, te cred. Să nu furi de-acasă. E mare ruşine să furi. Ce să-ţi dau?

         COPILUL: Alviţe şi floricele.

         ALVIŢARUL: Ia să-ţi dau cele mai frumoase alviţe. Uite ăstea – una roşie şi una albă – ,şi floricelele cu ce culoare să fie?

         COPILUL: Tot roşie.

         ALVIŢARUL: Bine, ia ghemotocul acesta. Să le mănânci sănătos!

         COPILUL: Mulţumesc, nene. Să mai veniţi.

                                                                     ***

         MOŞUL: Şi, uite-aşa, Băbuţa mea dragă, te-aş putea ţine cu povestioare de-astea până poimâine, dar nu cred că mai ai răbdare.

         BABA: Apoi, dragul meu, nu mă mir că mama soacră îţi spunea că eşti dracul gol! Chiar dracul în carne şi oase ai fost. Totul îţi ieşea după voia ta. Şi cu mine tot aşa ai fost. Ai obţinut de la mine tot, tot, tot... Ai dreptate, hai să le mai lăsăm. Mai ciugulim ce mai găsim pe masa asta şi mergem în casă.

         MOŞUL: Dracul gol ori nu, nu ştiu. Ceea ce ştiu sigur este faptul că am fost un copil, apoi un tânăr şi un bărbat care a ştiut ce vrea de la viaţă şi a reuşit să răzbată prin vremurile astea grele. Uneori însă, mama reuşea să mă emoţioneze şi-mi dădea câte o lecţie aspră, dar folositoare. Doar o astfel de confruntare te rog să mai urmăreşti.

         BABA: Urmăresc, Moşule.

                                                                     ***

                                                            Copilul, Mama

         COPILUL: Mămă, mă iei şi pe mine la bâlci la Ciuturoaia, sâmbătă?

         MAMA (Privindu-l puţin încruntată): Şi să te leg de brâul meu, ca să te ţin lângă mine?

         COPILUL: Nu, mamă, nu, şed cuminte lângă tine, nu mă mişc. Şi nu cer să-mi cumperi ceva. (Încearcă, totuşi, adâncimea apei): De-ai vrea, nu zic nu, da de nu vrei, nici nu-mi casc gura. Să mor, mamă, dacă nu-ţi spun adevărul. Zău, mamă! Hai, mamă, ia-mă cu tine!

         MAMA (Îi taie elanul): Taci din gură, mincinosule mic, că din bâlci de la Laloşu n-ai plecat până nu ţi-am luat şuierici. Te-ai aşezat jos şi ai început să plângi. Şi după ce ţi l-am cumpărat, mi-ai spart urechile cu el până acasă, şi acasă, până s-a strâmbat ăl bătrân la tine. Nici nu câştig eu pe ce vând ca  să-ţi cumpăr ţie ce vezi la bâlci.

         COPILUL: Un fluier, mamă, un fluier doar şi nimic mai mult. Cânt şi eu cu el când mă duc cu oile pe coasta Baurului, să-mi mai treacă de urât. Nici bomboane nu-mi trebuie, că, sigur, se bat armenii şi nu sunt. Hai, mamă, ia-mă, mamă! Tu eşti cea mai bună mamă din lume!

         MAMA (L-a prins în ofsaid): Şi ce faci tu pentru cea mai bună mamă din lume?

         COPILUL (Îşi leagă singur ştreangul de gât): Ce-mi zici tu să fac, mamă?

         MAMA (Îi umple sacul): Bine. Du-te în grădină şi adă trei dovleţi mai mari. Poţi să-i rupi cu vreji, îi tai cu toporul şi îi arunci la porci. Pentru purcei îi tai în bucăţi mai mici. Aduci apoi un braţ bun de foi de floarea-soarelui şi unul de foi de vrej de dovlete, să tocăm la raţe şi la gâşte. Pentru gâşte mai rupi, de prin porumbi, un braţ de costreie mai tânără şi le-o arunci să aibă ce mânca. Fugi până la vie şi aduci nişte aguridă să acrim tecile de fasole, că neacrite nu sunt bune. Uită-te la dud şi vezi dacă sunt lemne tăiate. Dacă nu sunt, tai două braţe bune de lemne, ba mai bine trei, ca să am şi mâine.Ştiu că lucrul acesta îţi place, aşa că îl faci cu bucurie, aduci un urcior de apă de la fântână...

         COPILUL (Îşi pune mâinile în cap, o întrerupe pe mama din înşiruirea pe care nu avea de gând  s-o termine): Şi toate astea să le fac ca să mă iei la bâlci la Ciuturoaia?

         MAMA: Nu pentru asta, pentru că eşti copilul meu, iar eu sunt mama ta. Cea mai bună mamă din lume, aşa ziceai. Te-am purtat în burtă, uite aici, nouă luni de zile, te-am adus pe lume cu dureri de care n-o să simţi tu niciodată, ţi-am dat să sugi până ai fost mare, râdeau ceilalţi de tine, te cresc, te hrănesc, te îmbrac, te spăl, te culc şi nu-ţi cer nimic. Te oferişi să-mi ajuţi. Astea sunt lucrurile de făcut acum. Şi le poţi face şi tu. Ia să te văd. Nu le faci ca să te iau la Ciuturoaia. Le faci că eşti copil harnic şi la noi toţi muncesc. Vezi pe cineva stând? Şi tac-to intră în casă numai seara. Io mă culc ultima şi mă scol prima. Io sunt cu pun-te, masă, ia-te, masă, deşterne-te, pat, aşterne-te, pat ; mătură, spală, toarce, ţese, croieşte, coase, cârpeşte. Şi tot aşa, zi şi noapte, de când mă ştiu. Cui să-i cer socoteală? Lui Dumnezeu, da nu mă aude... (Îi ciufuleşte părul şi-i dă un impuls): Gata, hai la lucru. Ştiu că poţi, numai să vrei.

                                                                     ***

         BABA: Multe necazuri i-ai făcut, Moşule, şi multe ţi-a iertat în cei douăzeci de ani cât ai stat în sat.

         MOŞUL: Toate mi le-a iertat, Băbuţa mea scumpă şi dragă! Toate, auzi? Priveşte şi ascultă scena când am fost acasă înainte de a muri. Dar să nu plângi, că nu vreau să te văd plângând.

         BABA: O să mă străduiesc, dar nu sunt sigură că oi putea să mă abţin...

                                                                     SCENA X

                                                                  George, Mama

         GEORGE (Intră în cameră. O vede pe Mama încercând să se tragă mai sus pe pernă. Se duce s-o ajute, fără să vorbească cu ea. Plânsul îl îneacă).

         MAMA: Tu eşti, Nelă? De ce nu vorbeşti? (Pune mâna pe el): O, nu eşti tu! (Îl pipăie pe mâini, pe haine, apoi îi pune mâna pe căciulă şi o lasă pe faţă): Uliuliu, muică, doar nu eşti tu, George! Nu te mai văd, muică! Ce este pe la tine? N-o să vă mai văd niciodată, muică, nici copiii, nici pe Miruna. Spune-mi despre ei.

         GEORGE: Suntem bine, Mamă, bine şi sănătoşi. Ne-am mutat în casa noastră de doi ani, nu mai stăm în locuinţa şcolii. Ne-am făcut o casă frumoasă şi ne simţim bine în ea. Mamă, mai ţii minte visul meu? Mi s-a cam împlinit: m-am însurat cu fata pe care am visat-o, mi-am făcut casă şi am copii frumoşi şi sănătoşi. Dar am şi un mare regret şi ţi-l spun acum, aici, pe pat, înainte de a te duce, poate, la tata, nu ţi-am fost de niciun ajutor şi-mi pare tare, tare rău. Dacă ai fi venit la noi, atunci, ştii tu, când l-am avut pe Mihai, aş fi putut face şi eu ceva pentru tine. Şi câte necazuri ţi-am făcut, Mamă, numai eu ştiu!

         MAMA: Ce-ţi veni, George? Le-am uitat de-atunci. Să-ţi spun şi eu un secret, că nu ştiu dacă oi măi apuca să ţi-l spun. Tu crezi că eu eram supărată pe tine atunci? În sinea mea mă bucuram, George, îmi părea bine că nu erai un motofleancă de copil, să te ţii cu mâna de fusta mea şi să smiorcăi toată ziua. Ştiam că o să reuşeşti în viaţă şi ai reuşit. S-ar bucura şi uncheaşul, de-ar trăi, să te vadă. Da i-oi spune eu, când oi ajunge lângă el acolo, la Peret. Nu mai am mult şi ne-om întâlni din nou. (Oftează): Crezi că multe aşteaptă părinţii de la copii? O să vezi şi tu cât o să te bucuri când ai tăi o să ajungă bine. N-o să mai aştepţi nimic de la ei. Te-i bucura când or veni să te vadă şi te-or întreba de sănătate. Lasă-le pe ălea, au fost şi au trecut. Când te duci înapoi? Io nu mor încă, da să vii când oi muri, să-mi faceţi şi mie o înmormântare ca lumea, ca să se vadă că am şi eu copii, Sunt ăştia aici, da să vii şi tu când ţi-or trimite telegramă că am murit. (Simte că plâng, pune mâna pe faţă şi dă de lacrimi): Da ce faci, plângi? Nu plânge, muică. Îmi pare bine că venişi, că aflai şi eu despre voi, despre tine, despre Miruna, despre copii. Ai o nevastă bună, George, să ai grijă de ea. Să aveţi grijă unul de altul şi amândoi de copii. C-or zbura ca puii de păsărică şi-ţi rămâne şi voi ca mine. Eu nu crescui şapte? N-avui pe niciunul lângă mine, doar pe Nela. Nu plânge!...

                                                                     ***

         BABA: Multe adevăruri a rostit Mama ta, Moşulică! Cunosc şi eu pe cineva care, ca şi buna ta Mamă, duce tot greul casei...

         MOŞUL:  Aproape, Porumbiţa mea...

         BABA: Aproape! O cunoşti cumva şi tu?

         MOŞUL: O cunosc şi de aceea am iubit-o eu şaptezeci şi... de ani şi-o voi iubi până voi închide ochii. Băbuţo, hai să mai bem un păhărel şi să intrăm în casă!

         BABA: Cu copiii am ajuns deja la vorba Mamei, Moşul meu drag!

         (Se ridică în picioare, ciocnesc şi beau, timp în care se lasă încet CORTINA).

                                                           S  F Â R Ş I T

    

 

Add comment


Security code
Refresh

Sondaj

Ce părere aveţi despre acest site ?
 

Cine este online

We have 302 guests online

Statistici Site

  • 3705 registered
  • 0 today
  • 0 this week
  • 234 this month
  • Last: GkadmirFlum
Ulti Clocks content

Reclama Dvs

Librarie Online. Zilnic ultimele carti noi, promotii si reduceri. Carti pentru fiecare cu livrare din stoc.

Site Gazduit De

armand-productions3

 


feed-image Feed Entries

Poemul din metrou