Home Teatru Grigorie M. CROITORU: DOMNIŞOARA VIVI
Grigorie M. CROITORU: DOMNIŞOARA VIVI PDF Print E-mail
User Rating: / 3
PoorBest 
Written by Ştefan Doru Dăncuş   
Friday, 12 September 2014 12:29

                                 

                                                                 „Averea e gard de nuiele,

                                                                                    sărăcia-i zid de piatră”.

                                                                                                  (Proverb românesc)

                                                        

                                                         - Dramă în trei acte -

         PERSONAJELE:

              DOMNUL T., 50 de ani, şeful unui institut de cercetări;

              DOMNIŞORA VIVIANA (VIVI, îi spun  colegii), 30 de ani, necăsătorită, conducătoarea cercetărilor la un proiect secret, deosebit de important, aflat în pragul finalizării. Totul se împotmolise, nu doar din lipsă de fonduri necesare pentru a efectua experimentarea, ci şi din cauza unor necunoscute tehnice;

              PETER JOHN, 31 de ani, un străin renumit în acest domeniu, dispus nu doar să investească bani, ci să se şi implice în finalizarea proiectului sub toate aspectele, ştiinţifice şi tehnice;

              MIMI (alintată MIMIŞOR de către colegi), 32 ani, colegă de muncă;

              SAVETA, 32 ani, colegă de muncă;

              ILIE C., 35 ani, coleg de muncă;

              BARBU O., 35 ani, coleg de muncă;

              COSTICĂ, 35 ani, coleg de muncă;

              NIŢU, 35 ani, coleg de muncă;

              DOMNUL VIŞAN, reprezentantul Ministerului;

              DOMNUL TĂNĂSESCU, tatăl Domnişoarei Viviana;

              DOAMNA TĂNĂSESCU, mama Domnişoarei Viviana;

              O DOAMNĂ

                                                                     *

                                                               ACTUL I

                                                                SCENA I

                                       Domnişoara Viviana., colegii de muncă, Domnul T.

         (Decorul înfăţişează o sală mare în care sunt plasate câteva birouri, despărţite între ele prin paravane. La fiecare birou se află câte un cercetător şi lucrează. Doar VIVI stă în faţa unui birou, pe care nu se află nimic. Tânăra priveşte înainte, fără clipească măcar. Este puţin încruntată. La ce se gândeşte oare? După câteva momente, o întreabă pe tânăra colegă aflată la biroul din apropiere):

         VIVI: Mimişor?

         MIMIŞOR: Da, şefa.

         VIVI: Chiar o să mă supăr pe tine, să ştii!

         MIMIŞOR: De ce, şefa? Chiar tu zici că sunt o fată bună, ascultătoare şi... şi... harnică! Da, aşa zici, harnică. Şi mai ştii că te iubesc, şefa. Ca şi ceilalţi toţi, şefa...

         VIVI: Aşa zic, recunosc şi te apreciez mult pentru calităţile tale deosebite, dar parcă ţi-am interzis să-mi mai zici şefa. Oi fi eu şefă, dar suntem colege, Mimişor, şi toţi câţi suntem în instituţia asta tragem la acelaşi car cu toate puterile pe care le avem...

         MIMIŞOR: Aşa este, dar îmi este mai uşor să zic şefa decât Domnişoara VIVIANA., cum îţi spune Domnul T. sau VIVI, cum te strigă colegii. (O priveşte cu simpatie şi-i zâmbeşte frumos): Dacă vrei ceva, spune, las totul baltă şi-ţi sar în ajutor. Te urmăresc de când te aşezaşi la birou. Parcă împietrişi cu privirile numai tu ştii unde. Nici nu clipişi. Ceva se întâmplă cu tine, draga mea, după câte îmi dau eu seama. Ceva te frământă, dar n-am curaj să te întreb ce.

         VIVI (Cu observabilă tristeţe): Lasă tu astea, aparenţele înşeală, Mimişor. Dar ia spune, n-ai auzit nimic?

         MIMIŞOR: Aud eu multe, dar nu ştiu ce te interesează pe tine. Te-ai hotărât cumva să te măriţi? Ar cam trebui, nu crezi? Toţi ne întrebăm ce mai aştepţi şi...

         VIVI: Fire-aţi voi să fiţi ai naibii! Voi mă bârfiţi! Ei, bine că ştiu, că pun eu ciomagul pe voi.

         MIMIŞOR: Poţi să-l pui, dar ştii că avem dreptate. Frumoasă eşti, deşteaptă ce să mai zic, n-ai pereche. A greşit Dumnezeu cu tine, ţi-a dat minte peste măsură. Poate că ăsta este handicapul tău – iartă-mă că-ţi spun – deşteptăciunea, la tine, este un prea vizibil handicap. Câţi tineri s-au apropiat de tine, doar de când ai venit aici, când au văzut cu cine au de-a face, au dat bir cu fugiţii. E timpul să mai laşi şi tu din ale tale, viaţa este scurtă şi trece pe lângă tine, fato!

         VIVI: Ei, lasă, lasă. Nu sunt mai deşteaptă ca voi, poate mai mofturoasă. Altceva n-ai auzit?

         MIMIŞOR: Nu.

         VIVI: Dar ceilalţi?

         MIMIŞOR: Nu ştiu. Nu cred. Pot să-i întreb. (Către ceilalţi colegi): Măi amicilor, voi aţi auzit ceva?

         ILIE C.: Ce să auzim, Mimişor? Se mărită şefa? Salariul pe o lună şi premiul trimestrial le daţi la băiatul, iar eu iau cel mai frumos cadou şi-l dăm la nuntă... De când îmi doresc s-o văd pe şefa agăţată de toarta unui mascul de rasă. Ha-ha-ha!

         VIVI: (Se ridică în picioare): Voi aţi luat-o razna de tot. Cred că nici nu puteţi dormi de grija mea. De-aia aţi slăbit atât şi nu mai daţi randament la locul de muncă. Nu vedeţi că ne-am împotmolit şi nu putem merge înainte, iar vouă vă arde de mine, dacă eu mă mărit sau nu. O întrebam pe Mimişor, căci la urechea mea a ajuns un zvon şi mă gândeam dacă aţi aflat şi voi.

         BARBU O.: Ce să auzim? Mai avem timp de ascultat zvonuri? Doar aici ne gândim. Spune-ne şi nouă, dacă ştii ceva.

         VIVI: Dar ştiţi să păstraţi un secret?

         COSTICĂ: Dar nu despre păstrarea secretului ni se vorbeşte de câteva ori pe zi? Cum să nu ştim?

         VIVI: Cică vom avea un coleg nou...

         NIŢU: Coleg nou? De unde, până unde? Acum, când suntem aproape gata să culegem roadele?! Însă, la noi, orice este posibil, aşa că nu trebuie să ne mirăm prea tare. Mama lor de mizerabili. Iartă-mă, şefa, îmi scăpă fără voia mea...

                                                                     SCENA II

                                                               Aceiaşi, Domnul T.

         DOMNUL T. (Intrând, îi găseşte pe toţi în picioare, privind spre DOMNIŞOARA VIVIANA şi discutând. Este binedispus, aproape că radiază de bucurie, încercând parcă să le inoculeze şi lor starea lui sufletească): Bună dimineaţa, copii! Cum aţi dormit? Aţi visat ceva frumos azi-noapte? A, dar voi   n-aţi început lucrul? Despre ce povestiţi? S-a întâmplat ceva?

         ILIE C.: Nu, Domnule T., nu s-a întâmplat nimic. Dar am vrea să se întâmple. Aşteptăm chiar de câţiva ani să se întâmple, însă nu vrea. Nu vrea şi pace. Am decis, noi ăştia, să stăm în picioare în faţa ei, suntem gata să şi îngenunchem, s-o rugăm să ne asculte. Iar dacă nu vrea, s-o luăm la bătaie. Până când   s-o mai ducă aşa?

         DOMNUL T. (Nedumerit): Despre cine vorbeşti, Ilie C., pe cine vreţi să luaţi la bătaie?

         BARBU O.: Pe şefa, Domnule T., pe şefa noastră...

         DOMNUL T.(Arată cu mâna spre VIVI): Pe?!...

         BARBU O.: Pe ea, Domnule T., pe VIVI! N-o mai putem suporta aşa. Gata, ori..., ori...

         DOMNUL T. (Acum, derutat şi oarecum revoltat): Dar ce v-a făcut, fraţilor, de sunteţi aşa de porniţi împotriva celei care a fost nu numai capul, ci şi sufletul activităţii noastre? Chiar voi aţi spus-o în repetate rânduri, n-o spun doar eu, acum, de conjunctură. (Se uită la VIVI şi-o vede zâmbind.O întrteabă): Ce le-ai făcut, fată, de i-ai pornit pe toţi împotriva ta? Nu văd unul care să fie de partea ta!

         VIVI: Întreabă-i şi îţi vor spune. Întreab-o pe Mimişor, că ea deschise vorba, ea nu mai poate de grija mea.

         DOMNUL T.: Mimişor, ia spune-mi şi mie despre ce este vorba, să ştiu şi eu.

         MIMIŞOR: Uitaţi-vă şi dumneavoastră la ea, Domnule T., şi vă daţi singur seama despre ce este vorba. Ce-i lipseşte şefei noastre? Să fie şi ea împlinită, să fie în rândul oamenilor, să aibă şi ea copii ca noi, să...

         DOMNUL T. (Lămurit şi liniştit): De-aţi şti voi de când o bat eu la cap, dar degeaba. Ea ştie una şi bună: nu i-a sosit timpul, nu şi-a găsit iubirea vieţii, adică nu şi-a regăsit-o, fiindcă a avut-o şi a pierdut-o cândva, în adolescenţă, fiindcă n-a ştiut s-o păstreze sau a fost împiedicată s-o păstreze, nu mi-a spus chiar totul.

         COSTICĂ: Zice că, dacă nu-şi regăşeşte iubirea pierdută, nu se va mărita niciodată. Dar, ar vrea măcar ca cineva să-i facă un prunc, să aibă şi ea un sprijin la bătrâneţe. Noi i-am sugerat..., dacă vrea, oricare din noi îi stăm la dispoziţie. Şi garantăm...

         VIVI: Aveţi noroc că ştiu de glumă şi sunt sigură că niciunul dintre voi nu m-ar răni. Ce este în sufletul meu numai eu ştiu. Nici chiar cel pe care l-am iubit, cum vă spuse Domnul T., şi-l mai iubesc, nu ştie. N-am apucat să-i spun, a plecat şi nu s-a mai întors. L-am aşteptat... Îl aştept... Îl voi aştepta până când voi închide ochii. (O podidesc lacrimile, după ce le şterge cu batista, continuă). Ce nu ştiţi voi este că odată cu EL am pierdut totul: familie, bogăţie, prieteni! Tot-tot-tot. Am rămas singură cuc, locuiesc într-o garsonieră dată de stat şi nu în palatul familiei mele...

         ILIE C.: Spune-ne nouă, şefa, şi ţi-l aducem noi şi de pe tărâmul celălalt. De va trebui, mergem şi în Infern după el!

         VIVI: Nu pot, prieteni. El este numai al meu şi aşa va rămâne: mă culc cu el seara, mă scol cu el dimineaţa, îi pun tacâm la masă, stau de vorbă cu el. Adică doar eu vorbesc... E greu să înţelegeţi voi, dacă nu ştiţi când şi cum a intrat el în viaţa mea. Nu vă pot spune. Şi de-aş putea, ar fi în zadar, căci nu mai este în ţară. A plecat din liceu şi nu l-am mai văzut.

         BARBU O.: Ne pare rău că ţi-am redeschis rana. Cer scuze în numele tuturor, buna noastră şefă! Iartă-ne, te rugăm!

         VIVI: Bunii mei colegi, rana din sufletul meu nu s-a închis niciodată. Dar să le lăsăm baltă pe toate ale mele. Să ne vedem de ale noastre. La lucru, prieteni!

         DOMNUL T.: Vino, te rog, cu mine, Domnişoară VIVIANA!

                                                                     SCENA III

                                                    Domnul T., Domnişoara Viviana

         DOMNUL T. (Intrând în birou, aduce un scaun şi-l pune în faţa biroului său pentru VIVI. Se aşază şi el pe scaunul lui. Îngrijorat, îi spune): Sper că nu te-au întristat prea tare colegii. Să nu te superi pe ei. 

         VIVI: Nicidecum, nu vă faceţi griji.

         DOMNUL T.: Mă bucur să aud. Întotdeauna am ştiut că sunteţi o adevărată echipă şi nişte oameni deosebiţi. (Schimbă tonul, devenind mai oficial): Te-am chemat să-ţi dau o veste. Bună, zic eu. Dacă s-ar şi întâmpla ce se spune, am fi scoşi din impas... (Face o scurtă pauză, o priveşte, să-i surprindă reacţia. Nu se citeşte nimic pe faţa ei, parcă e de piatră. Se cam nelinişteşte): Nu prea te bucuri, dacă citesc bine pe faţa ta.

         VIVI: Să aud despre ce veste este vorba. Ştii că nu mă entuziasmez din orice. Dar, dacă este bine pentru unitate, nu am niciun motiv să nu mă bucur. Ascult cu interes şi multă atenţie.

         DOMNUL T.: Te-am chemat doar pe tine dată fiind poziţia ta în cadrul instituţiei şi în calitate de coordonator al activităţii de cercetare. Tu eşti o personalitate, am curajul să spun, chiar prima, care a dus în spate greul lucrului la proiect, aducându-l în faza de acum... (O vede zâmbind amar şi o întreabă): De ce zâmbeşti? Am spus ceva nepotrivit?

         VIVI: N-ai spus, dar eşti pe cale de a spune. Mai întâi, se impune o corectare şi ţin mult s-o fac: aici, am lucrat în echipă, fiecare şi-a adus din plin contribuţia şi a rezolvat exemplar sarcinile care i-au revenit. Prin urmare, echipa este personalitatea care trebuie evidenţiată şi nu doar eu.

         DOMNUL T.: Bine, accept corectarea, tu ştii mai bine decât mine. Şi lucrul nepotrivit pe care crezi că ar urma să-l spun?

         VIVI (Ştie ea ce ştie): Îţi voi vorbi sincer, dar în acelaşi mod te rog să recunoşti.

         DOMNUL T.: Promit.

         VIVI (Trăgând puternic aer în piept şi dându-i drumul): Mă aştept să-mi spui, când nu ştiu, astăzi, mâine, poimâine, într-un viitor apropiat, aşa: „Dragă Domnişoară VIVIANA, ai făcut o treabă bună, dar momentul tău a trecut, ai ajuns la capătul drumului. Îţi mulţumim pentru cât ai făcut, dar nu mai avem nevoie de tine, urmând să ne despărţim. Noi am vrea pe cale amiabilă, dar dacă nu se va putea...”

         DOMNUL T. (Serios, apăsând vizibil cuvintele): Dragă Domnişoară VIVIANA, că nu mai avem nevoie de tine, EU (Se bate cu degetul arătător în piept) nu-ţi voi spune niciodată. Niciodată, auzi?! Ar trebui să fiu nebun, dar nu cred că am ajuns în acest stadiu. Dar trebuie să fii de acord cu mine că este nevoie de un impuls şi...

         VIVI: Şi cine ni-l va da, Domnule T.?

         DOMNUL T.: Un străin este interesat de proiectul nostru. Este om de ştiinţă, are şi bani, vrea să investească – exact de ce avem nevoie pentru a experimenta şi a finaliza cercetările – ,dar să se implice şi pe linie ştiinţifică, el însuşi făcând paşi serioşi pe această linie. Este la curent cu cercetările de aici şi apreciază mult colectivul, echipa de care vorbeai tu.

         VIVI: De unde ştie de noi?

         DOMNUL T.: Nu l-am întrebat nici pe el, nici pe cei care au mai stat de vorbă cu el din cadrul Ministerului şi care şi-au dat acceptul să vină, să discutăm concret şi să negociem venirea lui aici şi finalizarea cercetărilor.

         VIVI: Ce-ţi spuneam, şefule? Sunt oameni interesaţi să culeagă roadele muncii altora şi din asta trăiesc. Ei ştiu şi cum s-o facă să se debaraseze de noi sau doar de unii dintre noi.

         DOMNUL T.: De asta te-am chemat, să te pun în gardă. Discută cu echipa, stabiliţi-vă punctele de vedere, căci la negocieri mergem toţi. Sper ca voi să aveţi cuvântul greu.

         VIVI: Şefule, discuţiile se vor purta aici, nu la Minister sau în altă parte. În toţi anii ăştia a dat vreunul pe aici, să ne întrebe de sănătate, să ne dea o mână de ajutor. Au fost luni când nu ne-am luat nici salariile, ne-a dat cineva ceva? Tu spune-le că asta este dorinţa noastră şi altă variantă nu acceptăm.

         DOMNUL T.: Bine, Domnişoară VIVIANA, eu sunt de-al vostru şi merg cu voi până în pânzele albe. N-aş face cuiva un rău cât de mic, nici dacă mi-ar tăia o mână. Du-te şi discută cu ceilalţi.

         VIVI: Mă duc. (Iese).

                                                                     SCENA IV

                                                              Cercetătorii, Vivi

         (În cunoscutul decor, colegii aşteaptă nerăbdători întoarcerea şefei. Încercaseră, din curiozitate, să asculte la uşă. Fără succes, căci, uşa fiind capitonată, n-au auzit nimic din ceea ce se discuta în biroul directorului. Cum se deschide uşa, o înconjoară toţi şi o bombardează cu întrebări):

         MIMIŞOR: Ei?

         ILIE C.: Ce vrea şeful?

         BARBU O.: Despre ce este vorba, şefa?

         COSTICĂ: E de bine sau de rău?

         NIŢU: Lăsaţi-o, fraţilor să spună, n-o întrebaţi atâtea, că nu poate răspunde la toate deodată.

         VIVI (Îi priveşte pe toţi cu căldură, dar şi cu milă): Dragii mei, aşteptaţi-vă la ce este mai rău!

         MIMIŞOR: Ce vorbeşti, fată?

         VIVI: Nu vorbesc eu, Mimişor, ci alţii, gata să ne vândă, dacă n-au şi făcut-o!

         ILIE C.: Spune, Vivi, nu ne mai fierbe.

         VIVI: Va veni un investitor străin, om cu bani, dar şi cercetător, care vrea să se implice nu doar financiar, ci şi ştiinţific. Urmează să vină la Minister şi să negocieze...

         BARBU O.: Şi noi?

         VIVI: Şeful zice că vom participa la negocieri. E dorinţa lui, pe a celorlalţi n-o cunoaşte. De vom participa, să fim pregătiţi  să ne expunem punctele de vedere şi să le susţinem în aşa fel, încât să nu fie loc de întors pentru nimeni.

         COSTICĂ: O să le întoarcem noi, până când o să le iasă lor prin ochi.

         VIVI: Nu-mi dau seama de ce, dar parcă presimt că nu vom lua parte la discuţii, că ele au avut loc, că tipul va veni şi ne va fi băgat pe gât. Că aşa se întâmplă la noi. Eu voi fi înlăturată, iar el va conduce cercetările, având atuul principal, banii, ceea ce noi nu avem, le va finaliza şi va culege roadele. Gândiţi-vă ce veţi face şi în acest caz.

         MIMIŞOR: Dacă se va întâmpla aşa cum spui, tu ce vei face?

         VIVI: Mimişor, draga mea, eu voi hotărî doar pentru mine. Eu sunt singură, n-am pe nimeni, n-am familie, vă rog să nu faceţi ca mine. E mai uşor pentru mine să-mi găsesc un loc sub soare în lumea asta nebună, nebună, nebună...

         ILIE C.: Şefa, eu zic să aşteptăm să vedem ce şi cum, aşa spune un prieten de-al meu. Una, două îl auzi: „voi vedea ce şi cum”. Atunci vom lua o hotărâre toţi.

         BARBU O.: Bine zice Ilie. Să aşteptăm şi să fim pregătiţi de o ripostă dură, s-o pomenească oricine îşi bagă nasul în treaba noastră.

                                                                     SCENA V

                                                             Aceiaşi, Domnul T.

         DOMNUL T. (Deschide uşa şi intră. Se apropie de grup şi i se adresează): Dragii mei, Domnişoara Viviana avu o premoniţie... Fusei anunţat că negocierile s-au încheiat la Minister. S-a bătut palma, contractul s-a semnat şi s-a parafat. Mâine, să fie prezentă toată echipa, căci vor veni cu străinul să-l instaleze...

         VIVI: Să-l instaleze? Înţelesei bine, şefule?

         DOMNUL T.: Aşa îmi transmise purtătorul de cuvânt, aşa vă spun şi eu.

         VIVI: Mimişor, Iliuţă, Barbu, Costică şi toţi ceilalţi, de mine aţi scăpat, prieteni. În locul meu va veni geniul din străinătate...

         DOMNUL T. : Nu te grăbi, Domnişoară Viviana, poate mă înlocuiesc pe mine. Tu eşti prea valoroasă ca să te înlocuiască. Aşa că, vă rog, mai aveţi răbdare până mâine.

         ILIE C.: Altceva mai bun nu avem de făcut. Eu mă duc să-mi fac curăţenie în sertarele biroului şi în dulapuri. Nicio hârtiuţă legată de proiect nu voi lăsa în urma mea. Şefa, te-am ascultat ani de zile, nu ţi-am ieşit din vorbă nicio clipă. Mâine nu voi veni la slujbă. Iartă-mă, te rog! Nu pot suporta umilinţa, crede-mă.

         MIMIŞOR: Nici eu!

         BARBU O.: Mă asociez lor. Cere-mi orice, şefa, buna noastră colegă şi prietenă statornică, dar nu mă obliga să vin la slujbă.

         COSTICĂ: De-aş fi singur, aş plânge. Cum este posibil aşa ceva? Până când vom mai suporta înjosire, ofensă, jignire, ruşine, ocară, batjocură, necinste, dezonoare?! Noi însemnăm ceva ca oameni? Nimic! Zero barat!

         VIVI (Aproape strigând): Destul! Nu vreau să mai aud nimic! Niciodată n-aţi cedat la greu. Aţi stat lângă mine şi eu lângă voi zile şi nopţi, dacă situaţia o cerea. Am răbdat şi de foame, am împărţit un sendviş în două, în trei, în patru şi am mers înainte. Mă lăsaţi, acum, singură? Mâine veniţi la lucru, fără excepţie. Nu mă determinaţi să vă tai din salarii!

         ILIE C.: Din care, şefa? Din cele pe care nu le-am primit de trei luni?

         BARBU: Mai bine ne tai premiile, şefa! Toate!

         VIVI (Cu ochii în lacrimi): Să vă ia naiba, dacă nu veniţi. Trimit Poliţia după voi, să vă aducă cu cătuşe la mâini, pe motiv că aţi furat documente secrete şi vreţi să le vindeţi. Nu protestaţi!Eu însămi voi veni cu demisia semnată. Veţi vedea. (Şefului): Domnule T., asta este poziţia noastră. Dumneavoastră faceţi cum credeţi. O rugăminte am: să nu comunicaţi nimănui ce aţi auzit din gura noastră.Vă rog în numele meu şi ale lor.

         DOMNUL T.: Aş putea avea o poziţie care să vă afecteze pe voi? Aveţi încredere. Aş vrea să fiţi toţi, întreaga echipă, să-i întâmpinăm cum se cuvine şi să le spunem pe-ale noastre. Pe mâine, dragii mei, şi nu vă pierdeţi încrederea. În primul rând, în voi! (Iese)

                                                                     SCENA VI

                                                           Şefa, echipa de cercetători

         VIVI: Cred că este bine să mergem şi noi. Nu cred că mai are vreunul chef de muncă. Staţi, să mă uit în poşetă. Dacă am atâţia bani, dau o cafea, vă invit pe toţi la o cafea şi un suc. S-ar putea să nu mai avem ocazia să fim împreună...

         ILIE C.:  Nu-ţi face probleme, şefa, mai avem şi noi. Ne-am mai scotocit noi prin buzunare şi-am găsit de-o cafea şi de-un suc. Ia-ţi poşeta, închide biroul, dulapul şi mergem. Dacă va trebui să strângem şatra şi să plecăm, avem timp şi mâine. Tu hotărăşti unde mergem. Eu zic să ne duci undeva, unde să putem bea şi-un pahar de ceva. De nu vom avea atâţia bani, o sun pe nevastă-mea, să vină şi să ne scoată din încurcătură.

         VIVI: De acord. Vă luaţi după mine. (Ies).

                                                                     ACTUL II

                                                                     SCENA I

                                                              Cei de la început

         (Acelaşi decor. Cercetătorii stau la locurile lor. Aşteaptă încordaţi momentul întâlnirii cu reprezentantul Ministerului, noul venit şi Domnul T. Nimeni nu vorbeşte, nimeni nu lucrează).

         VIVI (Rupând tăcerea): Sper că vă mai gândiţi. M-aţi ascultat tot timpul, n-aţi ieşit din cuvântul meu. Acum, vă rog! Dacă este nevoie, o fac în genunchi. Este destul unul sacrificat, eu. Voi rămâneţi şi duceţi cercetarea la final. Sunteţi atât de aproape!...

         ILIE C.: Las-o baltă, şefa. Hotărârea noastră este luată. Nu există cale de întoarcere. Dacă vor să clintească ceva din ce am făcut noi până acum sau să sacrifice pe cineva, plecăm in corpore.

         VIVI: Nu sunt de acord. Plec eu, dacă se va impune, şi rămâneţi voi toţi. Dacă rămâneţi, vouă vă las tot ce am reuşit să facem până la stadiul acesta. Altfel, cum zicea unul dintre voi, nu va rămâne o hârtiuţă.

         BARBU O.: Noi am golit sertarele şi dulapurile, şefa.

         VIVI: Daţi-mi mie hârtiile pe care le aveţi fiecare în faţă. Le dau eu odată cu a mea.

         COSTICĂ: Nu, nu, nu!... vrei să ne păcăleşti, să pui mâna pe ele, să le rupi şi să le arunci la coş. Nu, nu, nu!... Le dăm noi, fiindcă vrem să le şi zâmbim, cum ştim noi, şi să le privim mutrele de aproape.

         MIMIŞOR: Şi încă ceva, şefa. Venim cu tine la negocieri, nu te lăsăm singură. Să nu te pună păcatul să zici ceva!

                                                                     SCENA II

                                   Echipa de cercetători, Domnul T., Peter John, Domnul Vişan

         (Uşa se deschide larg. Domnul T. invită oaspeţii să intre. Intră Domnul Vişan, urmat de Peter John, străinul investitor. Privirile tuturor se îndreaptă spre străin, îmbrăcat elegant, cu costum de firmă impecabil, cu păr bogat, lăsat pe spate până la umeri, cu ochelari fumurii enormi, special făcuţi, căci cuprind şi o parte din tâmple, până aproape de urechi, ca nişte obloane, cum se pun la cai, ca să nu vadă în lături. Înalt, drept, suplu, atletic, o ţinută impozantă):

         DOMNUL T.: Poftiţi, domnilor, intraţi. (Prezintă echipa) Aceasta este echipa formidabilă de care  v-am vorbit şi care a făcut minuni cu mijloace modeste. Ea a fost condusă de această fată minunată, căreia eu îi spun Domnişoara Viviana, iar ei îi spun Vivi. (O arată pe şefa şi apoi salută): Bună ziua, prieteni!

         TOŢI (Se ridică în picioare şi răspund în cor): Bună ziua, Domnule T.!

         PETER JOHN (Rotindu-şi privirea peste grupul de cercetători): Hallo!

         VIVI (Fiind mai în apropiere, răspunde): Welcome, mister!

         PETER JOHN (Plăcut surprins de răspuns, o priveşte şi este uimit de şarmul celei care îi răspunsese în englezeşte. I se adresează într-o românească fără cusur): Mulţumesc, Doamnă!

         DOMNUL T.: Domnişoară, sir. Este Domnişoara Viviana, şefa echipei de cercetători, cum am spus, o minte strălucită şi...

         PETER JOHN (Nu mai este atent la ce spune Domnul T. Nescăpând-o din ochi, intră în vorbă cu fata): Ce primează la tine – nu te supăra, ştiu că la voi politeţea este la mare preţ, dincolo oamenii de aceeaşi vârstă se tutuiesc – mintea strălucită, cum spune Domnul T. sau frumuseţea, care, acolo, de unde vin eu, este o floare rară. La voi, în puţinul timp de când sunt aici, am văzut atâtea femei frumoase, încât n-am văzut în toate ţările prin care am umblat. Deci?

         VIVI (Puţin încurcată de privirea stăruitoare a străinului, care nu se dezlipeşte de pe chipul ei, îşi revine repede şi-i răspunde): Pe Domnul T. îl ştiam excesiv de politicos în comportamentul cu noi, pe tine – vezi că-ţi respect voinţa – aş putea să te numesc curtenitor, dar nu vreau să mă pripesc. S-ar putea ca peste câteva momente să mă priveşti cu alţi ochi. Dar să lăsăm lucrurile să se deruleze.

         DOMNUL T.: Te rog să vii cu noi, Domnişoară Viviana. Mergem în biroul meu.

         VIVI: Noi venim toţi. Aşa am hotărât. Se decide soarta întregii echipe, nu doar a mea. Şi mult mai mult.

         DOMNUL VIŞAN: Să vină toţi. Are dreptate Domnişoara Viviana.

         DOMNUL T.: Aduceţi scaune, că nu am destule.

                                                                     SCENA III

                        Domnul T., Domnul Vişan, Peter John, echipa de cercetători

         (Biroul directorului. La birou sunt aşezaţi cei trei: Domnul T., Domnul Vişan şi Peter John. În faţa biroului, Domnişoara Viviana, încadrată de colegi, ca o gardă personală, gata s-o apere de cine ştie ce primejdie s-ar putea abate asupra ei. Un exemplu de solidaritate pentru cine priveşte cu atenţie şi vrea să tragă o concluzie):

         DOMNUL T.: Dragi colegi! V-am informat ieri despre ce eveniment va avea loc astăzi. Dau cuvântul Domnului Vişan, reprezentantul Ministerului, pentru a vă oferi toate detaliile.

         (Grupul de cercetători: Vivi îşi strânge pumnii, Mimişor o prinde de o mână şi o strânge să-i dea curaj, ceilalţi se prind de mâini, făcând un lanţ protector în jurul şefei lor. O doamnă chiar se închină, probabil că spusese şi o rugăciune. Vivi nu-şi ia ochii de la Peter John. Nu-i vedea ochii prin ochelarii fumurii, dar îi simţea privirile aţintite asupra ei. Le simţea înţepăturile. Avea emoţii şi se străduia să le mascheze).

         DOMNUL VIŞAN (Oficial şi protocolar): Domnule T., Domnişoară Viviava, doamnelor şi domnilor! Ministerul ştie ce aţi reuşit să faceţi şi vă felicită. Cunoaştem că v-aţi luptat cu greutăţi şi lipsuri, care i-ar fi descurajat pe mulţi şi poate i-ar fi determinat să renunţe. Voi n-aţi făcut-o. Nici chiar când aţi rămas fără salarii. Nu mai continui. Situaţia se poate schimba radical, în bine. Tânărul Peter John vrea să se implice financiar şi ştiinţific pentru a ne scoate la liman. Noi trecem prin momente grele, bani nu avem, ca atare nu vă putem da niciun ajutor...

         VIVI: Care este preţul?

         PETER JOHN: Oooo!... Domnişoară Viviana, n-am venit să vă cumpăr, ci să vă întind o mână de ajutor. De ce? Dintr-un motiv personal, pe care nu-l pot dezvălui momentan. Ce vă pot spune în momentul de faţă sunt următoarele: a) sunt român; b) am avut noroc în viaţă şi am făcut bani; c) cineva mi-a întins o mână de ajutor în copilărie, apoi în adolescenţă şi ştiu ce înseamnă un astfel de gest; d) am jurat că, dacă voi reuşi în viaţă, să fac şi eu un gest similar. Iată-mă în această postură, Domnişoară Viviana. Şi mai am un motiv de suflet, pe care, de asemenea, nu-l pot mărturisi. S-ar putea să nu reuşesc, chiar mă tem în sinea mea atât de tare, ca şi când m-ar pune cineva să escaladez Everestul. Un lucru imposibil...

         ILIE C.: Şi ce vreţi, concret. Iartă-mă, şefa, că intervenii.

         PETER JOHN: Concret şi telegrafic: a) să vă achit salariile restante şi alte drepturi pe care nu le-aţi primit de ceva timp; b) să contribui cu bani pentru a finaliza proiectul şi a-l experimenta; c) să conduc eu lucrările mai departe (Observând intenţia cercetătorilor de a protesta, ridică mâna dreaptă în sus, îi opreşte şi continuă): Aveţi răbdare, n-am terminat. Vă rog să ascultaţi totul. Eu n-am venit la voi cu mâna goală, n-am venit ca un nabab care vrea să-şi cheltuiască banii, că s-a săturat să-i întoarcă cu furcoiul, noapte de noapte, ca să nu mucezească. Nu, dragii mei! Nu, dragă Domnişoară Viviana! Nu considera atributul dragă ca pe unul dulceag şi gratuit. Am pregătirea ştiinţifică necesară cu atestare internaţională, cu doctorate la cei mai străluciţi oameni de ştiinţă. Eu însumi cercetez tema voatră de aproape zece ani. Nu ştiu exact dacă eu sunt în avans sau voi. Am în geantă întreaga documentaţie, v-o dau s-o studiaţi şi să vedeţi că pretenţiile mele nu sunt absurde şi umilitoare pentru nişte oameni care au lucrat şi sunt atât de aproape de final. Şi eu sunt în faza de experimentare şi vreau ca instalaţiile necesare să le fac în ţara noastră şi nu pe pământ străin.

         VIVI (Se ridică în picioare şi vrea să spună ceva)...

         PETER JOHN: Te rog, Domnişoară Viviana, n-am terminat. O frază mai spun şi apoi vă dau cuvântul. Eu vă dau întreaga documentaţie, voi mi-o daţi pe a voastră. Aşa este cinstit, să facem schimbul. Acum mingea este în terenul vostru. Vă ascult.

         VIVI: Intenţii bune, dar pot fi şi ademenitoare şi păguboase pentru noi. Deci, vrei să-mi iei locul. Îţi urez noroc, dar n-ai spus ce s-a hotărât cu privire la soarta mea şi a colegilor mei.

         DOMNUL VIŞAN: Domnişoară Viviana, urmează să stabiliţi de comun acord, puteţi rămâne, în condiţiile impuse de Peter John, puteţi pleca, depinde de dumneavoastră. La fel şi colegii dumneavoastră. Rămâne, în continuare, Domnul T., în funcţia pe care o are. Aşa ne-am înţeles, aşa am făcut contractul şi în aceşti termeni l-am semnat.

         VIVI (Categorică): Domnule Vişan, în ţara noastră se întâmplă lucruri inimaginabile: aţi distrus industria, fabricile şi uzinele le-aţi vândut la fier vechi, aţi distrus agricultura, aţi vândut bogăţiile solului la străini, ca să le cumpăram de la aceştia cu preţuri înzecite, nu mai avem nimic al nostru, am ajuns străini în propria noastră ţară. Dar avem ministere cu mii de salariaţi plătiţi cu salarii nesimţite, dar nu fac nimic. Iată, dumneavoastră veniţi şi ne spuneţi că ne-aţi vândut şi pe noi, poate aţi luat şi un comision. Este la modă şi nimic nu se face fără comision, fără mită. Vă rog să nu mă întrerupeţi. Eu nu mă las vândută. Ai mei, părinţii mei, m-au dezmoştenit, lăsându-mă doar cu ce aveam pe mine şi cu câţiva lei în buzunar. N-am plâns, nu m-am văietat, nici n-am cerşit, ca să trăiesc. Nici nu m-am prostituat. Pe voi vă oblig să mă daţi afară, deoarece îmi prezint demisia. Iat-o (Se duce cu hârtia spre birou), dar de ei să nu vă atingeţi!

         BARBU O.: Nu se vor atinge, şefa, căci te urmăm...(Toţi, înşiraţi, se deplasează spre birou şi îşi pun hârtiile semnate).

         VIVI: Încă două vorbe. Toată documentaţia ne aparţine. Plecând, o luăm cu noi. Vom lucra acasă şi vom căuta un sponsor. Dacă nu vom găsi, vom vinde totul şi ne vom îmbogăţi. Ca să trăim, vedem noi ce vom face. Am cunoscut în copilărie un copil. Nu avea pe nimeni şi a trebuit să slugărească pe la unul şi pe la altul. A făcut şcoală, era cel mai bun din clasă, îi punea în încurcătură uneori chiar şi pe profesori. Acela avea minte genială, Domnule T. Când învăţa? Nu ne puteam explica, deoarece nici cărţi nu avea, doar nişte caiete pe care îşi făcea temele. Când scria? L-au luat străinii, când intrase la liceu. Ne-om duce şi noi la străini, dacă aici nu ne găsim locul şi nu putem trăi. Am plecat.(Iese urmată de toţi colegii). 

                                                                     SCENA IV

                                                                   Vivi şi colegii

         VIVI (I se ia vălul de pe ochi, îşi dă deama de gestul colegilor. Îi opreşte în sala birourilor şi li se adresează pe un ton ridicat, dur): Nemernicilor, ce făcurăţi, mă? De-aş avea putere, v-aş bate. V-aş bate, cum n-aţi mai fost bătuţi niciodată, v-aş snopi în bătaie, v-aş schilodi. N-aţi mai fi în stare nici să vă ţineţi pe picioare. Le dădurăţi apă la moară, ticăloşilor!

         NIŢU (Cu un calm olimpian): Lasă, şefa, că tot noi vom câştiga, vei vedea. Am discutat azi-noapte cu un prieten, avocat renumit, la telefon, şi a rămas să ne întâlnim astăzi, după întrevedere, să-i spun totul. El ne va consilia şi ne va apăra într-un eventual proces.

         VIVI: Şi cu ce plăteşti tu avocatul, Niţule? Avem noi bani să deschidem procese, să umblăm prin tribunale, să ne luptăm cu rechinii ăştia? Ne înghit cu haine cu tot, nemestecaţi! Îţi faci şi tu iluzii...

         NIŢU (Cu acelaşi calm): Mai sunt şi prieteni pe lumea asta nebună, cum îi zici tu, şefa. Şi la ce sunt buni prietenii, dacă nu-ţi sar în ajutor, când ai nevoie de ei?

         COSTICĂ: Lăsaţi ciondăneala, că nu ajută la nimic. Acum, trebuie să fim mai uniţi ca niciodată. Zic să mergem undeva, să ne sfătuim şi să vedem ce facem în continuare.

         VIVI: Eu nu vin, nu mă simt în stare. Sunt bulversată de tot. Merg acasă şi mă culc. Pentru prima oară în viaţa mea, aş vrea să nu mă mai trezesc. Să mă duc dracului de pe lumea asta, că n-am avut niciun noroc...

         BARBU O.: Mergi tu în... unde te trimite Iliuţă, câteodată, în glumă. Vii cu noi. Eu dau cafelele astăzi.

         ILIUŢĂ C.: Iar eu dau sucurile, ca să nu se supere şefa, pentru că o mai trimit, din când în când, să se plimbe. (O prinde de braţ): Buna noastră şefă, „Ia-mă la braţ şi spune-mi tu!” (Îşi arcuieşte braţul drept, oferindu-i-l)

         VIVI (Cedează): Te iau, Iliuţă, dar să nu credeţi că vă iert pentru gestul necugetat pe care îl făcurăţi. Mâine, vă retrageţi cererile, da? Îmi promiteţi?

         MIMIŞOR: Ceva îmi spune că o să fie bine, şefa, o să vezi. Până mâine mai este. Hai să mergem cu băieţii. (Ies. Vivi îl ia de braţ pe Iliuţă C, Mimişor se agaţă de celălalt braţ al tânărului, iar ceilalţi merg în urma lor, păstrând tăcerea).    

                                                                     SCENA V

                                                            Vivi, singură, O voce

         VIVI: ( În garsoniera ei ordinară, se pregătea de culcare. De necaz, nu-şi putea stăpâni plânsul. Întinsese cearşaful alb ca neaua pe pat, pusese perna ei cu monogramă, cusută de ea cu arnici de două culori, roşie şi galbenă. Se pregătea s-o pună şi pe-a LUI, însă i se pare că se cunosc urmele de lacrimi pe ea şi-i schimbă faţa. O strânge la piept şi-o sărută, gesturi de maniac, şi-o pune lângă a ei.Pe noptieră, pe o tavă, sunt două sendvişuri şi două pahare cu vin roşu, pentru ea şi pentru EL. Se aşează pe marginea patului, să mănânce sendvişul şi să bea paharul de vin, iar apoi să se culce .Muşcă din sendviş şi aude telefonul sunând. Îl pune la ureche şi răspunde. Pe faţă i se citeşte mirarea): Alo?

         O VOCE (Cu timiditate): Domnişoara Viviava.?

         VIVI (Repede, iritată): Cine este la telefon?

         O VOCE: Cineva cunoscut, care vrea să stea de vorbă cu tine. Te rog să nu mă respingi...

         VIVI: Cunoscut? Mă îndoiesc. Aşa îmi spunea Domnul T., fostul meu şef, până acum câteva ore. Puţinii prieteni pe care îi am, îmi spuneau şefa, tot până acum câteva ore. Îi cunosc pe toţi după vorbă. Tu cine eşti şi ce vrei de la mine?

         O VOCE: Ţi-am spus, un cunoscut... Aş îndrăzni să zic mai mult decât un cunoscut, dar nu mă crezi, care vrea să stea de vorbă cu tine.

         VIVI: Ai un nume, o identitate, o adresă, ceva concret, care să mă determine să stau de vorbă cu tine? Sau crezi că aici este linie erotică? Spune, altfel, închid.

         O VOCE: Am, cum să n-am, şi ţi le spun, dar mă primeşti la tine?

         VIVI (Surprinsă de îndrazneala individului de la celălalt capăt al firului): Acum? La ora asta târzie? Tu chiar crezi că sunt una din acelea care...

         O VOCE: Ca să ştii ce vreau şi ce cred, cu adevărat, te rog să mă primeşti. Îţi făgăduiesc, nu, îţi jur că n-am de gând  să-ţi fac vreun rău, să-ţi adresez vreo vorbă jignitoare, ci doar să stăm puţin de vorbă.

         VIVI: Cine eşti şi unde eşti?

         O VOCE: Sunt la uşa ta. Cine sunt poţi vedea...

          VIVI (Foarte mirată, îndreptându-se spre uşă): La uşa mea?! De unde îmi ştii adresa? De unde ştii numărul de telefon?

         O VOCE:  Deschide şi vei afla. Te rog.   

                                                                     SCENA VI

                                                                 VIVI, Peter John

         VIVI (Ajunge la uşă, învârteşte cheia şi crapă încet uşa. Îl vede şi împietreşte. Câteva momente, nu poate scoate o vorbă. Îşi revine şi abia îngaimă): Tu? Aici, la uşa mea?

         PETER JOHN: Eu. Da, eu. Acum eşti convinsă că n-am venit să-ţi fac vreun rău şi nici să-ţi cer socoteală pentru că ţi-ai dat demisia. Vizita nu este în interes de serviciu, ci particulară. Mă primeşti?

         VIVI: Cum să te primesc pe tine în sărăcia mea? Mi-e ruşine, nu pot. Stăm de vorbă mâine, ne întâlnim undeva şi stăm de vorbă cât doreşti şi despre ce doreşti. Aici, nu, Peter John! Nu, nu şi nu! (Încearcă să închidă uşă şi să se retragă).

         PETER JOHN (Împiedică închiderea uşii, cu piciorul. Cu nostalgie, privind-o în ochi): Tu vorbeşti de sărăcie, Domnişoară Viviana? Ştii tu ce este sărăcia, Domnişoară Viviana? Ai fost tu în postura de sărac, că să ştii cum te sfâşie cei care au, şi cu privirile, şi cât de dureros este? (Încet împinge uşa).

         VIVI (Nu se mai împotriveşte şi îl lasă să intre. Cu jenă, îi spune):  Eu stau într-o garsonieră mizerabilă, Peter John. Spaţiul este atât de limitat şi de închis, că te sufoci (Ezitând): Te primesc în aşa-zisul dormitor, că n-am alt loc. În bucătărioară abia încap eu. Aşa că...

         PETER JOHN: Stau şi în picioare, Domnişoară V., dacă nu există altă posibilitate, numai să stau de vorbă cu tine. Şi-ţi mulţumesc, Domnişoară V.

         VIVI: Îmi rostişi numele de multe ori. Aşa mi-a spus întâia oară un prieten în copilărie şi-mi mai spun colegii. Te distrează că–mi spun colegii Domnişoară V. sau îţi place cum sună?

         PETER JOHN (Zâmbind): Toate la vremea lor, Domnişoară V.

         VIVI: O să am răbdare. În picioare n-o să stai. Am două scaune. Eu o să stau pe pat, tu o să stai pe scaunul meu, pe celălalt nu te pot lăsa, dar nici nu pot să-ţi spun de ce.

         PETER JOHN: E în regulă. (Intră în urma ei în dormitor. Îşi roteşte privirile prin cameră şi i se adresează): Deci, aici stai? Aici îţi duci viaţa? Tu, Domnişoară V.?

         VIVI (Îşi lasă privirile în podea şi recunoaşte cu jenă): Eu!... Da, eu!... Eu!... De-ai şti tu ce nu ştii, mirarea ta ar fi şi mai mare, Peter John!

         PETER JOHN (Îşi dă seama de momentul delicat în care se află VIVI şi vrea să-l depăşeacă, îndreptându-i atenţia în altă parte): Dar tu aştepţi pe cineva, Domnişoară V.? Ai pe cineva? Patul făcut, două perne, două scaune, două pahare cu vin, şendvişul lui, tu poate l-ai mâncat pe-al tău... Hm!... Hm!... Aştepţi pe cineva?

         VIVI (Cu nostalgie): Aştept, Peter John, de vreo 14, 15 ani pe cineva, dar nu vine. A plecat şi dus a fost. Mi-a luat inima cu el şi...

         PETER JOHN: Este un El?

         VIVI: Da, un El... Mai multe nu-ţi pot spune. Doar că El n-a ştiut că m-am îndrăgostit, nu ştie că pentru această iubire, considerată de unii – ai mei! – interzisă, fiindcă unul era bogat-bogat şi cu arbore genealogic cu rădăcini până la Brâncoveni, iar celălalt sărac-sărac, lipit pământului, cum se spune pe la noi, am pierdut totul: părinţii, care m-au dezmoştenit şi m-au alungat de la casa lor, bogăţia, luxul, traiul fără griji, lăsându-mă pe drumuri, doar cu ce era pe mine.

         PETER JOHN (Emoţionat şi impresionat puternic): Şi, de atunci, îl aştepţi?

         VIVI: De atunci îl aştept şi-l voi aştepta până la sfârşitul zilelor. N-am cunoscut şi nu vreau să cunosc alt bărbat. Şi, după cum vezi, aş putea tenta un bărbat prin calităţile fizice pe care le am. Am şi niţică minte în capul ăsta. La şcoală doar el mă întrecea la carte, deşi nu ştiu când învăţa, la liceu şi la facultate am fost şefă de promoţie.

         PETER JOHN (Cu amărăciune). Şi cum ai ajuns singură pe lume, Domnişoară V.?... (După o scurtă pauză, privind-o intens): Şi săracă-săracă, lipită pământului, Prinţesă!...

         VIVI (Tresărind): Prinţesă, Peter John?! Cum...

         PETER JOHN (Îşi dă repede seama că a făsut o gafă, folosind apelativul Prinţesă,şi o drege): Păi, nu ziseşi tu că arborele tău genealogic se trage din Brâncoveni, deci eşti os domnesc şi ţi se potriveşte apelativul. Te deranjează? Nu-l mai folosesc, iartă-mă.

         VIVI (Revine): Aşa este, ai dreptate, dar, auzind, mi-adusei aminte că doar el îmi spunea Prinţesă! Să-ţi răspund la întrebare. N-am vrut să mă vând, Peter John, să fiu obiect de tranzacţie. Tata, pentru a obţine el nu ştiu ce, a vrut să mă mărite în timpul facultăţii cu unul bătrân, chel şi urât-urât, dar bogat-bogat şi cu mare influenţă în toate mediile. N-am vrut şi le-am spus că iubesc deja pe cineva. Mama m-a întrebat pe cine iubesc, de sunt în stare să refuz o partidă atât de bună. Le-am spus. Când au auzit, m-au scos afară pe uşă, strigându-mi: „Ca el să ajungi, nenorocito, slugă, cerşetoare! Să te vedem la colţ de stradă cu mâna întinsă, iar noi să te scuipăm!”

         PETER JOHN (Indignat de cele auzite): Nu pot crede că nişte părinţi pot spune aşa ceva copilului lor, singurului lor copil. Dacă poţi spune, cine era acel cineva, care i-a înfuriat aşa de tare şi te-au alungat? Era, cu adevărat, cerşetor?

         VIVI: Nicidecum. N-a cerut de la cineva un capăt de aţă, dar, de muncit, a muncit pe la unul, pe la altul, ca să trăiască şi să urmeze şcoala. Nu avea pe nimeni şi s-a agăţat cu putere de viaţă şi de şcoală.

A lucrat şi pe la noi un timp, dar eu nu l-am considerat slugă... (Îi vine să plângă): Nu-ţi mai spun, iartă-mă...

         PETER JOHN: Şi te-ai îndrăgostit de el?

         VIVI: M-am îndrăgostit. Nici eu nu-i eram indiferentă, dar n-a avut curajul să-mi spună. Eu am considerat că nu se cade să-i spun, a venit ocazia de a pleca din ţară, cu bursă, şi n-a scăpat-o. Atunci, ne-am îmbrăţişat, prima şi ultima îmbrăţişare, m-a privit, m-a sărutat pe amândoi obrajii şi a întrebat, mai mult retoric, privind peste capul meu, undeva, departe, departe: „Oare, Domnişoară V.,(El mi-a pus acest nume, pe care l-am acceptat ca pe-o amintire scumpă. Tot el îmi zicea Prinţesă, când eram împreună, căci, în puţinul timp liber pe care îl avea, ne căutam), ne vom mai întâlni vreodată?” S-a întors şi a plecat, fără să se uite înapoi. De atunci, îl aştept, îl aştept... Îi pun perna în pat, îi pun scaun la masă, îi pun tacâm, demâncare în farfurii, băutură, când am... Îl consider ca făcând parte din familia mea şi locuind împreună cu mine. Probabil că o să ţi se pară absurd ceea ce vei auzi, dar aşa simt: el este bărbatul meu şi va rămâne, chiar dacă nu-l voi mai vedea vreodată. Judecă-mă cum vrei...

         PETER JOHN: Săraca fată bogată! Nu te judec, Prinţesă! Cum aş putea? Sunt impresionat, dar nu ştii câtă bucurie mi-au făcut mărturisirile tale.

         VIVI: Bucurie? Pentru că am pierdut atât de mult pentru o dragoste imposibilă? Pentru chinurile, suferinţele, umilinţele pe care le-am îndurat 15 ani de zile?

         PETER JOHN (Radiind de bucurie): Bucurie, Prinţesă! Cea mai mare bucurie pe linie sentimentală de până acum. Pe linie profesională am avut destule, dar ce folos că sufletul îmi era uscat? N-am putut să mă bucur de nimic. Am 31 de ani, Prinţesă, şi nu m-am culcat cu nicio femeie. Iartă-mă pentru această mărturisire sinceră. Nu exixtă niciun bărbat sănătos de pe lumea asta să nu dorească, la o anumită vârstă, să se culce cu o femeie frumoasă. Ei, Prinţesă, eu n-am dorit. Poţi crede?

         VIVI: Ce te-a împiedicat, Peter John? Eşti un bărbat mai mult decât agreabil. Eşti...

         PETER JOHN: Ştiu cum sunt, Prinţesă, dar n-a fost posibil.N-a fost posibil...

         VIVI (Încercând marea cu degetul, zâmbind): Doar nu eşti...

         PETER JOHN (Zâmbind şi el): Sunt potent, Prinţesă, dacă la asta te gândeşti, dar cea pe care o doream era în ţară, la mii de kilometri depărtare, şi doar pe ea o vedeam. Nu m-am putut apropia de nicio fată. Mărturisesc sincer că am încercat, dar a fost imposibil. Ea era lângă mine, parcă o vedeam în carne şi oase, îmi zâmbea şi îmi făcea cu degetul arătător aşa (Îşi mişcă degetul ameninţător), mă ameninţa şi eram gata, Prinţesă. Apoi dispărea, moment în care parcă o auzeam zicând: „Eşti al meu, eu te aştept!”

         VIVI: Şi pentru ea ai revenit în ţară?

         PETER JOHN: Pentru ea. Problema cu proiectul este pe planul doi. Dacă voi da greş, voi pleca definitiv din ţară. Sper însă ca cea pe care am dus-o cu mine peste tot pe unde am umblat să nu mă refuze şi, împreună, vom fi fericiţi. Nimic nu mă va împiedica ...

         VIVI (După câteva momente de tăcere): Îmi permiţi să-ţi pun o întrebare, Peter John? Una indiscretă?

         PETER JOHN: Sigur, Prinţesă! Şi mai multe...

         VIVI: Dar îmi vei răspunde?

         PETER JOHN: Fără să stau pe gânduri!

         VIVI: Care este următorul pas pe care îl vei face? Văd că te mişti repede...

         PETER JOHN: Următorii, Prinţesă. Sunt foarte grăbit. Am pierdut atâta timp şi trebuie să mă mişc repede (O priveşte fix, să observe reacţia fetei la spusele lui).

         VIVI: Aşadar?

         PETER JOHN (Hotărât să-şi reintre în drepturile pe care le avea, aşa a înţeles din spusele Prinţesei, de 15 ani în spaţiul în care trăia aceasta): Începem, Prinţesă. Te rog – ţine minte, te rog, te rog, Prinţesă – să faci întocmai, căci vei înţelege până la urmă. Treci pe scaunul tău!

         VIVI (Se execută, fără să mai întrebe): M-am aşezat, Peter John.

         PETER JOHN: Eu voi sta pe scaunul acesta (Observând încercareaei de a se opune): Te rog, Prinţesă, te rog...

         VIVI (Îşi duce mâna stângă la gură, înăbuşindu-şi reacţiile care ar fi urmat. Se vede că este emoţionată. Se chirceşte, îşi strânge braţele la piept, să tempereze bătăile inimii, din faţă simţea că îi iese foc. Nu zice nimic): ?!

         PETER JOHN (Îşi continuă drumul, bucuros în sinea lui că va ajunge la inima Prinţesei.Înţelesese că ea este iubita şi că are locul asigurat în inima ei, trebuie doar să meargă pe el cu îndrăzneală): Acum, o să mănânc sendvişul acesta (Îl ia în mână şi muşcă din el cu poftă, sub privirile...dumirite ale Prinţesei): Hmmm! Ce bun este! N-am mâncat în viaţa mea sendviş aşa de bun!! (Face o mică pauză): Ba da, am mai mâncat, sigur am mai mâncat, cu mulţi ani în urmă, Prinţesă, când mâncam amândoi...  

         VIVI (Nu se mai poate abţine): Doamne, Doamne, cum nu mi-am dat seama?! Ce proastă sunt! Îngrămădită! Ca drumul!! Peter înseamnă Petru! Tu eşti Pietruţ al meu! Aşa îţi ziceam, Pietruţ, pentru că erai tare ca piatra, deşi erai mic, îţi aminteşti? Ai venit? Ai venit, Pietruţ! Doamne! Doamne!! Ai grijă de mine (Plânge în hohote) să nu mor de atâta fericire!

         PETER JOHN (Se ridică în picioare şi se duce la ea. O prinde în braţe şi o strânge la piept. Încearcă s-o potolească, s-o facă să înceteze plânsul): Prinţesa mea, nu mai plânge. Gata, necazurile au trecut. Îţi făgăduiesc şi mă leg în faţa lui Dumnezeu să te fac cea mai fericită Prinţesă din lume. Cea mai frumoasă eşti! Şi cea mai deşteaptă! Dă-mi voie să te îmbrăţişez şi să te întreb dacă vrei să fii nevasta mea, pe care s-o iubesc până când moartea ne va despărţi (O îmbrăţişează şi o sărută, o sărută, o sărută...): Prinţesă, vrei să fii nevasta mea?

         VIVI: Te aştept de 15 ani, dragul meu Pietruţ, după cum vezi, ca pe un soţ... (Începe iar să plângă): Da, vreau, vreau, vreau... Şi-ţi voi fi credincioasă şi te voi iubi ca şi până acum (Se lipeşte iar de pieptul lui. Se sărută):

         PETER JOHN: E bine şi fără martori...

         VIVI: Vrei martori, dragule?

         PETER JOHN: Vreau, tu nu vrei?

         VIVI: Ba da, dar nu la ce urmează... Mai întâi mă faci nevasta ta! Apoi, chem martorii... Îndată se face ziuă şi mergem să facem formalităţile, deşi eu nu ţin aşa de mult la nişte hârtii... Doar pentru a-ţi purta numele.

         PETER JOHN: Atunci, draga mea Prinţesă, să nu mai pierdem vremea. Sting lumina...(Stinge lumina. Se lasă încet cortina).

                                                                     ACTUL III

                                                                       SCENA I

                                      Peter John, Vivi, Mimişor (la telefon), Barbu O. (la telefon)

         (Este aproape de amiază. Cei doi sunt pe punctul de a ieşi să meargă la slujbă. Ţârâie telefonul. Vivi ridică receptorul şi răspunde):

         MIMIŞOR: Alo? Şefa?

         VIVI: Eu.

         MIMIŞOR: Ce faci, dragă? Ieri am crezut că spui vorbele acelea grele la necaz, dar tu chiar ai de gând să ne abandonezi? Eşti sisi, fată? Dar să n-o mai lungesc. Auzi, şefa? Te aşteptăm aici, este toată gaşca în păr! Toţi sunt cu urechile pe lângă telefon. Şi Domnul T. Vino, fată, mai repede, că ăla s-a dus dracului, a dispărut. Cine ştie ce terchea-berchea o fi fost şi a venit la noi, să dea şi el vreun tun şi-apoi să se care. Ducă-se învârtindu-se. Să vină când l-oi chema eu”...

         VIVI: Mimişor dragă, ai grijă cum vorbeşti, căci acel terchea-berchea, cum îi spui tu şi poate şi ceilalţi, este – ascultă, adică ascultaţi toţi bine – (silabiseşte) so – ţul meu!

         MIMIŞOR: Ce?! Cum soţul? Tu eşti în toate minţile?

         VIVI: Mai în toate minţile ca niciodată. El este cel pe care îl aştept de 15 ani . Ei, azi-noapte a venit la mine acasă, s-a aşezat pe scaunul rezervat, a mâncat sendvişul care îi fusese destinat, a băut paharul cu vin, şi-a ocupat locul în pat şi m-a făcut nevasta lui, luându-mi şi trupul, fiindcă sufletul mi-l luase la plecare în lume. Bine că sunteţi acolo, că avem nevoie de martori la căsătoria noastră.

         ILIE C.: Ehei! Şefa, ascultă comanda la mine, fato! Sunt sigur că şi el este cu urechea la telefonul tău. Dacă vrea martori de lux ca noi, cercetători de soi, trebuie să trecem înainte pe la altă adresă. Altfel, n-om putea. Sigur n-om putea, şefa! Nu-i vezi, dar toţi mă aprobă. Aşa că...

         PETER JOHN: Aud, Ilie C. Aşa îmi şopti Prinţesa că te cheamă...

         ILIE C. (Mirat): Prinţesa?

         PETER JOHN: Aşa îi ziceam eu în copilăria şi adolescenţa mea întunecate, Prinţesa, căci ai ei se trag din Brâncoveni. Tot eu i-am spus şi Domnişoara V., pentru mine având o anumită semnificaţie. Dar, aceste amănunte le veţi afla cu timpul. Până atunci, avem alte lucruri foarte importante de făcut. Alegeţi voi un local şi acolo mergem, să povestim în linişte.

         ILIE C.: Am înţeles, Peter John. Aşa vom face. Dar ţie cum îţi zicea Prinţesa asta a ta?

         PETER JOHN: Pietruţ îmi zicea. Nu Petruţ, ci Pietruţ. Şi mă simţeam aşa de bine! Eu eram un copil al nimănui, unul din afara lumii, iar ea a fost singura fiinţă din preajma mea, ce m-a înconjurat cu căldură, m-a primit în lumea ei şi a avut de suferit cumplit. Venim la voi!

         BARBU O. (Glumind): Dacă atunci te simţeai bine doar pentru că îţi spunea Pietruţ, ne imaginăm cum te simţi acum, după ce acesată frumuseţe, căreia noi îi zicem de ceva ani şefa, ţi-a dat liber să-i savurezi nurii. Cred că nici n-ai închis ochii toată noaptea, privind şi admirând minunea din faţa ta, după care mulţi s-au dat în vânt, dar au plecat ca şi vântul!

         PETER JOHN: Prietene! Îmi şopteşte Prinţesa că te cheamă Barbu O. Atunci, când eu eram un nimeni, un paria, această persoană a fost singura care m-a privit ca pe un pui de Om! OM, auzi? Dar nu mai povestesc, venim la voi.

         BARBU O.: Vă aşteptăm. Fiţi siguri că o să vă primim aşa cum meritaţi. Din ce am auzit, avem temeiuri să credem că o meriţi pe acea fată minunată. Hai, porniţi, că vă aşteptăm!

         PETER JOHN: Pornim! (O prinde de mână pe Vivi şi ies).

                                                                     SCENA II

                                                         Peter John, Vivi, O Doamnă

         (Ajung la sediu. Aici, la intrare, era O Doamnă. Îi opreşte şi le spune că a primit ordin să nu-i lase să intre).

         DOAMNA: Am ordin să nu permit nimănui să intre.

         VIVI: (Mirată şi contrariată)  Nici nouă?

         DOAMNA: Cred că nici vouă. Mie mi-a spus un tânăr să nu permit intrarea a doi tineri: Ea, adică tu,  (O arată pe Vivi) frumoasă foc, iar tu (Îl arată pe Peter John), frumos, dar şi sofisticat sau extravagant, nu ştiu exact cum a zis. Un amănunt lipseşte: tu n-ai ochelari fumurii mari. Dar, fiindcă alţii nu încearcă să intre, despre voi este vorba. Uite, m-au şi plătit să stau la intrare (Deschide poşeta şi le arată nişte bani).

         VIVI (Veselă): Numai Ilie C. este în stare de aşa ceva. Eu zic să-i lăsăm să-şi facă numărul, să nu le stricăm voile. Cum am aşteptat atâţia ani, mai putem aştepta un ceas!

         DOAMNA (intervenind): Nu durează atât! Până vă duceţi până la colţul străzii, uite acolo, la casa aia frumoasă şi vă întoarceţi, e gata.

         PETER JOHN: Deci, tu ştii despre ce este vorba, da?

         DOAMNA (Devenind serioasă): Aaaa! Nuuuu! Nu ştiu, nu ştiu! Hai, duceţi-vă, că nu este aşa departe!

         VIVI: Bine, te ascultăm, ca să-ţi meriţi şi tu banii. (Către Peter John): De unde or fi avut bani? Ieri, ne-am scotocit prin buzunare toţi şi abia am strâns de câte o cafea şi de câte un suc.Poate o fi avut Domnul T., dar ceilalţi sunt lefteri, trăiesc din ce câştigă nevestele, mai din alocaţiile copiilor.

         PETER JOHN (Plecând cu Prinţesa la braţ): Chiar aşa de rău staţi cu banii? Nu mi-aş fi închipuit, crede-mă, draga mea!

         VIVI : Mi-e şi ruşine să-ţi spun, aşa că închidem subiectul.

         PETER JOHN: Las’ c-o să aibă. Astăzi, o să aibă. După ce terminăm aici, mergem la bancă şi le dau lefurile. Apoi...

         VIVI: Apoi?

         PETER JOHN: Apoi... (O prinde pe după cap,o trage spre el şi o sărută): Surpriză, draga mea Prinţesă. O mare şi, sper, o nesperat de plăcută surpriză!

         VIVI: Mai plăcută surpriză şi mai mare decât cea pe care am avut-o azi-noapte nu cred că mai este. Să-ţi regăseşti iubirea după atâţia ani, ce surpriză mai pot avea?

         PETER JOHN (O sărută din nou): Una complementară, Prinţesă, dar la fel de mare şi de mult aşteptată ca cea pe care ai trăit-o azi-noapte.

         VIVI (Îl priveşte întrebătoare, dar nu scoate un cuvânt): ?!

         PETER JOHN (O sărută pe tâmplă): Vrei să spui că n-am dreptate, Prinţesă? Te gândeşti la ea, dar ţi-e teamă să recunoşti, ţi se pare irealizabilă dorinţa, deşi ai vrea la fel de mult să se împlinească.

         VIVI (Cu ochii înlăcrimaţi). Dacă te gândeşti şi tu la... (Simte cum lacrimile îi curg pe obraji), ei da, recunosc... Recunosc, dragul meu drag, că ai mare dreptate, mi-ai citit corect gândurile. Tot năduful care s-a strâns în sufletul meu în toţi aceşti ani, odată cu venirea ta, s-a risipit, s-a dus, n-a rămas nici urmă. Vreau să-i văd, să-i îmbrăţişez şi să le spun iarăşi Mamă şi Tată, să revăd locul unde m-am născut şi am crescut, unde ne-am jucat amândoi, unde am avut atâtea bucurii. Oare o să fie posibil, Pietruţ?

         PETER JOHN: Într-un singur mod putem afla, draga mea dragă, să încercăm! (Văzând că îl priveşte cu spaimă amestecată cu bucurie, continuă): Suntem aşa de aproape!... hai să le facem o vizită!

         VIVI: Vizită? Tu vorbeşti serios? Mi-e frică să nu facă atac de cord, când m-or vedea! Îi voi mai avea şi pe conştiinţă, că i-am omorât. Nu, nu cred că este posibil.

         PETER JOHN: Ai încredere în mine, Prinţesă. Ştii că vor să vândă casa?

         VIVI (Mirată peste măsură): S-o vândă?! Tu vorbeşti serios, Pietruţ?

         PETER JOHN: Cât se poate de serios. Am dat pe acolo ieri, gândind că te voi întâlni pe tine, şi am văzut un anunţ cu vânzarea parţială a casei. Mai citea cineva anunţul.L-am întrebat cine sunt cei care locuiesc acolo şi vor să vândă. Mi-a spus că sunt doi bătrâni. Au avut o fată... Au avut? Am întrebat eu. Au avut şi n-o mai au. Nu, dar nu ştiu ce s-a întâmplat cu ea. Când am auzit aşa, am plecat. N-am vrut să mai aud nimic. Am şi gândit: Prinţesa mea nu mai este... Şi eu voi pleca cât de curând... Dar te-am găsit la negocieri şi am decis să fac ce trebuie. Tu nu mi-ai obsevat privirile, dar eu doar la tine m-am uitat şi, Doamne, câte gânduri năstruşnice mi-au trecut prin cap. În ceea ce mă priveşte, toate s-au împlinit... Cum? Ai văzut, nu-ţi mai spun... Aştept să te hotărăşti: mergem sau nu mergem?

         VIVI: Ai făcut şi un plan?  

         PETER JOHN: Ne dăm drept cumpărători şi ne descurcăm la faţa locului.

         VIVI: Dacă mă recunosc şi cine ştie ce se întâmplă?

         PETER JOHN: Nu te recunosc. Îţi pui şi tu nişte ochelari, îţi schimbi puţin coafura, deşi cred că nu te-au văzut niciodată aşa. Cincisprezece ani înseamnă ceva...

         VIVI: Nu m-au văzut, de văzut, sigur. Ştiu eu ce să zic? Poate după voce să mă recunoască...

         PETER JOHN: N-o să vorbeşti prea mult, iar dacă observi că te privesc cu insistenţă, cu prea multă insistenţă, îmi faci semn şi o întindem.

         VIVI: Bine. Ce facem cu colegii, că ne aşteaptă?

         PETER JOHN (Glumind): Ei ne trimiseră pe noi la plimbare, dacă vor aştepta şi ei niţel, nu le va fi nimic. Cu atât va fi mai plăcută reîntâlnirea.

         VIVI: Le dau un telefon.

         PETER JOHN: Dă-le şi spune-le că s-ar putea să întârziem.

         VIVI (O sună pe Mimişor): Mimişor, plimbarea cu soţul meu este plăcută. O mai lungim un pic. Vrem să vizităm şi doi bătrâni, de care ne leagă pe amândoi nişte amintiri şi...şi... Ce înseamnă „şi...şi...?” E greu să-ţi explic în două vorbe, adică şi plăcute, şi neplăcute. Şi eu, şi el avem şi nişte interese. Nu vă neliniştiţi din pricina noastră. Bine, Mimişor, pa! (Către Peter John). Gata, i-am liniştit. Putem să ne continuăm drumul. (Continuă să meargă la braţ, ca doi tineri care se iubesc şi nu vor să ascundă ceea ce simt. Dimpotrivă, ar vrea să ştie toţi cei cu care se întâlnesc pe stradă că sunt doi fericiţi îndrăgostiţi. Ajung în faţa casei părinteşti. Vivi este copleşită de emoţii. Explicabile).

                                                                     SCENA III

                                                   Peter John, Vivi, Doamna Tănăsescu (T)

         (Peter John intră în curtea din faţă a impunătorului edificiu. Vivi rămâne mai în urmă. Peter John ajunge la uşă, trage de cordon, sună clopoţelul şi după câteva clipe apare Doamna Tănăsescu).

         PETER JOHN (Îşi înclină uşor capul şi salută): Sărut mâna, Doamna Tănăsescu.

         DOAMNA TĂNĂSESCU. Bună ziua. Ce doriţi?

         PETER JOHN: Am venit pentru anunţ. Am trecut ieri, am citit anunţul, m-am înţeles cu soţia mea şi am venit...

         DOAMNA T: Aţi venit să cumpăraţi sau să sondaţi terenul?

         PETER JOHN: Să cumpărăm, Doamna Tănăsescu.

         DOAMNA T. (Îl priveşte pe tânăr cu un zâmbet neîncrezător în colţul gurii, apoi pe Vivi). Hm! Nu prea cred. Dragii mei tineri, aveţi voi bani să cumpăraţi acest edificiu, clădire de patrimoniu, în care au locuit urmaşi ai Brâncovenilor? Nu vă supăraţi pe mine, dar mă cam îndoiesc.

         PETER JOHN: Doamnă Tănăsescu, dacă am avut curaj să batem la uşă, înseamnă că ne bazăm pe ceva. Am vrea să ştim, înainte de a trece la discuţii concrete, două lucruri: unu: dacă în contractul pe care îl vom încheia veţi include vreo clauză specială, şi doi: dacă aveţi vreun urmaş, care s-ar putea să-şi revendice anumite drepturi de moştenitor...

         DOAMNA T. (Auzind, se cam schimbă la faţă şi evită să dea un răspuns): Tinere, eu zic să intrăm. Domnul Tănăsescu, soţul meu, o să vă explice mai bine cum stau lucurile şi o să vă spună şi suma de la care se vor porni negocierile.

         PETER JOHN (Convins că a atins o coardă sensibilă, se întoarce spre Vivi şi-i face un semn cu capul): După dumneavoastră, stimată Doamnă Tănăsescu. Hai, draga mea! (O prinde de braţ şi simte cum tremură. Îi şopteşte):  Calm, calm, Prinţesă!

         DOAMNA T.: Ai spus ceva, tinere?

         PETER JOHN: Cu soţia, Domnă Tănăsescu, am schimbat două vorbe.

         DOAMNA T.: Auzul meu, tinerilor, îmi mai joacă feste... Mi se păru că auzii un cuvânt: Prinţesă, dar cred că nu auzii bine.

         PETER JOHN: Aţi auzit bine, Doamnă Tănăsescu. Eu îi spusei soţiei mele iubite că se va simţi aici ca o prinţesă. Aveţi un auz foarte bun, Doamnă Tănăsescu.

         DOAMNA T.: Când o veţi vedea toată, atunci să vă aud părerea. Eu cred că este bine s-o vedeţi înainte de a discuta cu soţul meu. Pe aici urcaţi la etaje. Intraţi în toate camerele şi luaţi seama, ca să ştiţi pe ce daţi banii. Coborâţi pe partea cealaltă şi eu o să vă aştept la uşa cemerei aceleia. Acolo se află soţul meu, care nu se simte prea bine. Vă las singuri, ca să schimbaţi în voie impresii...(Se îndreaptă spre camera soţului).

                                                                     SCENA IV

                                                                Peter John, Vivi

         PETER JOHN: Hai, draga mea. Tu eşti cu gusturile rafinate, aşa că...

         VIVI: ... aşa că să mă ţii bine, că mi se înmoaie picioarele, să nu cad. Doamne, de nu mi-ar sparge inima pieptul!...

         (Amândoi vizitează casa, pe care o cunoşteau bine, intră prin toate camerele, coboară la parter şi se întâlnesc cu Doamna Tănăsescu).

                                                                     SCENA V

                                Peter John, Vivi, Domnul Tănăsescu, Doamna Tănăsescu

         (Intră în camera Domnului Tănăsescu. Acesta este îmbrăcat şi-i aşteaptă şezând într-un fotoliu. Arăta cam obosit. Se ridică destul de greu în picioare şi răspunde la salut printr-o înclinare a capului şi un bună ziua destul de anemic. Îi întinde mâna lui Peter John. Pe Prinţesă o cuprinde un sentiment de milă. Acest bărbat cândva tare este, acum, terminat. Şi nu doar de vârstă, ci şi de dor. Nimic nu te usucă mai crâncen decât dorul de cei dragi, gândeşte şi îşi stăpâneşte cu greu plânsul).

         DOAMNA T.: I-am spus soţului meu că aţi dori să cumpăraţi casa. Este de acord să începeţi discuţiile (Privind-o pe tânără): Eu aş vrea să schimb câteva vorbe cu tânăra şi frumoasa ta nevastă, tinere. Ne doi voie să ne retragem în bibliotecă?

         PETER JOHN (Privind-o pe Prinţesă şi observând semnul acesteia că nu este de acord, refuză cu tact): Stimată Doamnă Tănăsescu, nu ne place nouă, bărbaţilor, să recunoaştem că, în casă, de fapt, femeia este capul, dar eu sunt convins. Nu ştiu ce m-aş face fără soţioara mea. Nu vă supăraţi, dar o păstrez alături de mine şi sunt convins că-mi va fi de mare ajutor.

         DOAMNA T.: E în regulă. Atunci, rămân şi eu, deşi voi fi de prisos.

         DOMNUL TĂNĂSESCU: Aşadar vreţi să deveniţi proprietarii unei case boiereşti. Ce impresie v-a făcut?

         PETER JOHN: Excelentă. Iubita mea nevastă s-a şi îndrăgostit de ea. Va trebui să cădem de acord asupra preţului. Neapărat. Mai înainte, însă, trebuie să limpezim apele.     

         DOMNUL TĂNĂSESCU: Da, mi se pare corect. Dacă dai nişte bani – şi nu vor fi puţini – ,să ai certitudinea că nu te deranjează nimeni, să mai ai de umblat prin tribunale, să mai plăteşti avocaţi, să mai trăieşti cu emoţii...

         PETER JOHN: Aşa am judecat şi noi. Ca atare, vă rugăm să lămuriţi cele două probleme şi, apoi, ne spuneţi un preţ de pornire.

         DOMNUL TĂNĂSESCU.: Avem o dorinţă, pe care vrem s-o trecem în contract, în termeni fermi: să ne rezervaţi două camere – asta şi cea alăturată – ,cu anexele  necesare, în care să locuim până la sfârşitul zilelor. Ne fixaţi o chirie şi o vom plăti lunar. Altceva?

         PETER JOHN: Urmaşi care să ridice pretenţii...

         DOMNUL TĂNĂSESCU.: Nu avem, tinere, nu vă deranjează nimeni. Fiţi liniştiţi.

         DOAMNA T. (Pe un ton ridicat, autoritar): Bărbate!

         DOMNUL TĂNĂSESCU.: Ce-i, Bătrânica mea? Am spus ce nu trebuia?

         DOAMNA T. (Pe acelaşi ton): Ai spus! Da, da, ai spus! E timpul să punem punct! Nu ştiu cât timp vom mai face umbră pământului, hai să îndreptăm, cât mai putem, greşeala pentru care am merita să fim legaţi la stâlpul infamiei. Am pedepsit-o destul şi, nu ne place s-o recunoaştem, nemeritat. Măcar, dacă nu se va putea s-o aducem înapoi, pentru că i-am pierdut urma, să-i cerem iertare, să-i lăsăm dreptul ei neatins...

         DOMNUL TĂNĂSESCU. Cum neatins, dacă vindem casa?

         DOAMNA T. Aşa bine. Acest tânăr ne va plăti jumătate din casă, banii pentru cealaltă jumătate îi va da ei, dacă va apărea de undeva, cândva...

         DOMNUL TĂNĂSESCU. Şi dacă nu va apărea?

         DOAMNA T. Tânărul mi se pare un om de onoare, se va ţine de cuvânt. Îi va dona, când va crede de cuviinţă, copiilor săraci, a celor fără adăpost, a celor care vor să înveţe şi n-au posibilităţi, a celor ca şi copilul acela – oare cum îl chema? Petru. Aşa îl chema, Petru, dar ea îi zicea Pietruţ. Am auzit-o eu, aşa îl striga, când se jucau. Şi râdeau, şi erau aşa de veseli!

         PETER JOHN (Dorind să-i facă să se destăinuie): Despre ce vorbiţi? Spuneţi-ne şi nouă, ca să pricepem...

         DOAMNA T.: Povestea e lungă şi tristă-tristă, tinerilor. Dacă o să facem târgul, vă voi spune-o toată, de-a fir a păr, ca să nu faceţi şi voi, dacă veţi avea copii, ca noi. (Oftează adânc şi face o pauză): Am avut o fată. Poate o mai fi şi acum, cine ştie prin ce colţ de lume (O podidesc lacrimile şi nu mai poate continua).

         PETER JOHN: Şi ce s-a întâmplat cu ea?

         DOMNUL TĂNĂSESCU.: Am alungat-o de acasă şi nu mai ştim nimic de ea. Eu sunt cel vinovat...

         DOAMNA T.: La fel de vinovată sunt şi eu, fiindcă nu m-am opus şi nici n-am făcut nimic ca s-o readuc în sânul familiei.

         PETER JOHN (Cu Prinţesa agăţată de umărul lui, tulburată de discuţia care avea loc): Şi cu ce v-a greşit atât de rău biata fată, încât aţi fost nevoiţi s-o alungaţi de la casa părintească? Doar crimă n-a făcut! Ce a putut face aşa de grav? S-o fi prostituat?!

         DOAMNA T.: Doamne fereşte, tinere! Doamne fereşte! (Îşi face cruce de mai multe ori): Doamne fereşte!... S-a îndrăgostit!

         PETER JOHN: S-a îndrăgostit? Şi pentru asta aţi alungat-o de la casa părintească? Singurul copil, Doamnă Tănăsescu, pe care l-aţi purtat în pântece şi i-aţi dat să sugă?!

         DOAMNA T.: Trei ani, dragii mei, trei ani i-am dat să sugă! Şi era aşa de drăgălaşă, că ne venea  s-o mâncăm, nu alta. Dar seara ce făcea prin casă cu noi! Un adevărat spectacol. Creşteau inimile în noi de bucurie. Dar cât era de deşteaptă. Doar el o întrecea.

         PETER JOHN: El. Cine era el?

         DOAMNA T.: Să vedeţi. Într-o zi, a venit de la şcoală cu un băieţel. Era îmbrăcat simplu, aş spune sărăcăcios, dar curat-curat. Şi hăinuţele, şi el străluceau de curăţenie. Şi zice fata mea: „Mamă, el este colegul meu, n-are pe nimeni. Ca să trăiască, munceşte pe la unul, pe la altul, face orice. Pe gratis nu ia nimic, i se pare că cerşeşte, iar el nu este cerşetor. Voi îi puteţi da ceva de lucru, orice, cât de puţin, şi-l plătiţi. Nu-l consideraţi nici slugă. Dacă cineva îi va spune aşa, mă va jigni întâi pe mine şi eu nu rabd. De altfel, la unele lucrări îl voi ajuta şi eu”. Bineînţeles că l-am primit. Nemaiavând grija zilei de mâine, a crescut frumos, s-a făcut un flăcăiandru, de-ţi era mai mare dragul să-l priveşti.

         PETER JOHN: Au crescut împreună, Doamnă Tănăsescu.

         DOAMNA T.: Ai dreptate, tinere. Au crescut împreună, erau mereu împreună. Lucrau şi se jucau. Poate că atunci îşi învăţau şi lecţiile, că nu prea îi vedeam cu cartea în mână. A intrat la liceu şi în primul an a plecat în străinătate. Au rupt orice legătură, de atunci.

         PETER JOHN: Cum a fost posibil aşa ceva? El nu i-a scris? Nemernicul! trebuia să-i scrie acestei fete minunate, care s-a purtat atât de frumos, de uman cu el. Asta i-a fost recunoştinţa?!

         DOMNUL TĂNĂSESCU.: Nu, tinere, nu el a fost nemernicul... (Oftează adânc): Ci eu!...

         DOAMNA T. (I se alătură): Şi eu! Amândoi, bărbate, am fost nu doar nemernici, ci şi dobitoci de cea mai joasă speţă!

         PETER JOHN (I se face milă pentru cei doi bătrânei şi vrea să mai amelioreze situaţia): Doamnă Tănăsescu, nu sunteţi prea aspră cu dumneavoastră?

         DOAMNA T.: Nu, tinerilor, nu sunt. Mă adresez amândurora, deşi tânăra n-a scos o vorbă de când intrarăm aici.

         VIVI: Eu sunt foarte emoţionată, dar vă urmăresc cu multă atenţie şi-mi tot spun în sinea mea să nu fac ca dumneavoastră, dacă voi avea o fată.

         DOAMNA T.: Să nu faci, drama mamii, să nu faci. Să judeci de zece ori şi apoi să iei o hotărâre în privinţa copiilor.

         VIVI: Vă rog să continuaţi!

         DOAMNA T.: Vina cea mare o port eu. Am surprins-o, într-o zi, pe fata mea, în camera ei, plângând. Mi se părea că şi spune ceva. Chiar spunea. Mi-am apropiat urechea de uşă şi am desluşit ce spune: „Pietruţ al meu, unde eşti, dragule? Ai plecat şi n-am apucat să-ţi spun că te iubesc. M-am îndrăgostit de tine, Pietruţ! Dacă mi-ai scrie – de ce nu-mi scrii, iubitule? – ,ţi-aş spune cât de drag îmi eşti! Dacă nu mă voi mărita cu tine, n-am s-o fac niciodată, voi pieri fată mare, alt bărbat nu vreau să cunosc? Auzi, Pietruţ? Scrie-mi... scrie-mi... scrie-mi...

         VIVI (Rupând tăcerea): Vai, Doamna Tănăsescu, şi pentru asta aţi pedepsit-o aşa de crunt?

         DOAMNA T. (Şi cu mai multă durere în glas): Nu pentru asta, fata mea. Mai ai puţină răbdare, că vei afla. Am, în sfârşit, cui spune şi mă descarc!

         DOMNUL TĂNĂSESCU.: Eu am zis să nu o băgăm în seamă, că este o toană trecătoare de adolescentă. Va mai creşte şi-i vor veni minţile la cap. Va mai cunoaşte băieţi, va merge la facultate şi, sigur, se va schimba. Numai că, de aici încolo, am jucat eu un rol mârşav...

         PETER JOHN (Întrerupându-l): Nu i-aţi dat scrisorile pe care i le trimitea tânărul!

         DOMNUL TĂNĂSESCU.: I-am oprit scrisorile, tinerilor, pe care i le trimitea băiatul. Un timp, i-a scris regulat, cam un an de zile, apoi, gândind probabil că nu vrea să-i răspundă, a încetat şi el. Ce gest mai murdar ca acesta puteam face?

         PETER JOHN: Şi, totuşi, când şi pentru ce aţi alungat-o pe fată? Nimic din ce-am auzit până acum nu m-a convins că v-ar fi putut determina să luaţi o măsură atât de drastică.

         DOAMNA T.: Când era la facultate, soţul i-a găsit un bărbat – bun bărbat, am zis noi, cu carieră strălucită, cu avere, cu relaţii în toate mediile, - care ar fi luat-o de nevastă cu braţele deschise şi i-ar fi asigurat şi ei un viitor strălucit.

         VIVI: Dar pe ea aţi întrebat-o, Doamnă Tănăsescu, dacă vrea să se mărite cu acel bărbat?

         DOAMNA T.: Am întrecat-o, cum să n-o întrebăm. Răspunsul ei a fost un refuz categoric. Fata a reiterat ceea ce eu ştiam – că ea se mărită doar cu Pietruţ al ei. Când a auzit, tătă-său a amuţit. A ieşit din cameră trântind uşa. A ieşit şi ea, dar nu înainte de a-mi spune că, dacă o forţăm, se sinucide!

         PETER JOHN: Te pomeneşti că aţi forţat-o!

         DOAMNA T.: Am forţat-o!

         DOMNUL TĂNĂSESCU.: Tot eu am fost vinovatul. Am gândit că dacă îl aduc la noi,- el, de altfel, era un tip foarte agreabil în societate, spiritual, cu o cultură înaltă şi o educaţie civică aleasă – va reuşi s-o cucerească şi-şi va schimba viziunea asupra măritişului. Dar, cum l-a văzut intrând în casă, a chemat-o pe mamă-sa...

         DOAMNA T.: Am intrat în bibliotecă. Pune mâna pe telefon şi o sună pe Sorina, prietena ei cea mai bună: „Sorina, când pun receptorul jos, aştepţi cinci minute şi dai telefon în salon. O chemi pe Mama şi-i spui să mă trimită în clipa aceea la tine. Să plângi, auzi? Şi să-i spui că dacă nu ajung în 15 minute la tine, te spânzuri!” Trânteşte telefonul, mă ia de mână şi intrăm în salon. Sună telefonul. Ridică fata. „E pentru tine, Mamă”, zice. Îl pun la ureche şi aud ceea ce ştiam: „Tanti, acasă este Vivi? Vă rog s-o trimiteţi imediat la mine. Dacă nu ajunge în 15 minute, mă spânzur!”A strigat aşa de tare, încât au auzit toţi. A plecat şi n-a dat pe acasă două zile. Când a venit s-a dezlănţuit furtuna.

         VIVI: I-aţi cerut să se mărite!

         DOMNUL TĂNĂSESCU.: I-am cerut. Şi imediat. Ea a spus un NU, cum nu mai auzisem din gura fetei noastre, eu i-am zis să părăsească imediat casa. Aşa cum este îmbrăcată. Nu mai este fata noastră, nu mai suntem părinţii ei.

         VIVI: Şi, de-atunci?

         DOAMNA T.: De-atunci, n-am văzut-o, nu ne-a văzut. Nici nu ne-am interesat de ea. Nu ştim nimic!

         PETER JOHN: De nu v-aş vedea oameni serioşi, n-aş crede această poveste dramatică, dureroasă, incredibilă...

         DOMNUL TĂNĂSESCU.: Am scurtat-o puţin, dar esenţa este cea redată. N-am exagerat deloc. Dezastrul este că suntem în pragul de a ne lua adio de la viaţă, cel puţin eu nu cred s-o mai duc mult, şi n-avem pe nimeni. Măcar de-am putea să ne cerem iertare. Mama mea spunea că nu-ţi iese sufletul, dacă eşti certat cu cineva apropiat şi acesta nu te iartă. Cine ştie cât ne vom chinui, dar merităm. Cât se va fi chinuit ea, săraca, 15 ani de zile, alungată, într-un moment de furie oarbă, din sânul familiei, fără nimic. Iar noi ne-am lăfăit în palatul acesta şi într-un lux la puţini întâlnit... (Oftează. Îşi şterge lacrimile ,îi priveşte pe cei doi cu priviri pierdute, înceţoşate. După o pauză, zice): Aceasta este trista poveste. A noastră şi a fetei noastre, dat voi n-aţi venit pentru a o asculta, ci...

         VIVI (Înfrângându-şi cu greu emoţiile, cu o voce calmă, gravă): Domnule şi Doamnă Tănăsescu, îmi permiteţi o întrebareĂ

         DOMNUL TĂNĂSESCU.: Cum să nu, tânără Doamnă?

         DOAMNA T.: Ascultăm, copilă!

         VIVI (Cu tremur în glas): Speraţi să vă reveţi fata?

         DOMNUL TĂNĂSESCU.: Nu, tânără Doamnă!”

         DOAMNA T.: Am pierdut orice speranţă, copilă. N-o vom mai vedea niciodată!

         VIVI (Insistă): Dacă, totuşi, s-ar întâmpla – să zicem – o minune, ce-aţi face?

         DOMNUL TĂNĂSESCU.: Tânără Doamnă, „Minuni în vremea noastră nu cred a se mai face”, zice poetul. A fost o vreme când am sperat, dar acum s-au năruit toate speranţele. De aceea ne-am hotărât să vindem.

         DOAMNA T.: La fel cred şi eu. Nu mai este nimic de făcut!

         PETER JOHN (Simte încordarea din privirile Prinţesei şi este hotărât să încheie, trecând peste acest moment): Din păcate, nu mai este nimic de făcut. Vă mai spun ceva, dar să nu vă faceţi iluzii. Acolo, de unde vin eu, se spune: „Niciodată să nu spui niciodată!”. O fi adevărat, n-o fi adevărat, nu ştiu. Poate voi afla vreodată. Acum, eu zic să trecem la afaceri. Ce sumă aţi vrea, Domnule Tănăsescu, pentru această casă domnească?

         DOMNUL TĂNĂSESCU.: Tinerilor, eu socotelile le-am făcut. Voi fi foarte scurt. Nu voi lăsa nici o centimă din sumele avansate. Ascultaţi cu atenţie. Sunt convins că ce este aici valorează două milioane de euro. Dar socotind că jumătate i se cuvine fiicei noastre, ar trebui să achitaţi un milion de euro. (Observând că vrea să spună ceva, îl opreşte): Ascultă până la capăt, te rog!  

         PETER JOHN: Ascult, Domnule Tănăsescu (O aduce pe Prinţesă lângă el şi o cuprinde de mijloc). Ascultăm, suntem numai ochi şi urechi.

         DOMNUL TĂNĂSESCU. (Continuă liniştit, privindu-i pe amândoi): Dar, fiindcă ne suportaţi aici şi veţi avea grijă şi de partea fiicei noastre, ajutând-o să intre în posesia ei, mai scad 200.000 de euro. Aşa că, dacă aveţi 800.000 de euro, bani cash, intraţi în posesia casei domneşti. Nu accept rate, ci întreaga sumă pusă pe masă.

         PETER JOHN (Din nou vrea să intervină, dar este oprit): ?!

         DOMNUL TĂNĂSESCU.: Mai am o variantă, tinerilor, care poate fi foarte avantajoasă pentru voi. Dacă acceptaţi să aveţi grijă de noi, până când vom trece la cele veşnice, nu ca nişte servitori, ci ca şi copiii noştri – ţineţi seamă, am zis copiii noştri, ca să îndreptăm o nedreptate făcută fiicei noastre şi iubitului ei – ,atunci, totul este al vostru şi nu vă costă nimic, ci doar cheltuielile aferente trecerii proprietăţilor pe numele vostru. Dacă nu făceam neghiobia de a o alunga de acasă pe fata noastră, aveam şi un fiu. Fiţi voi copiii noştri, tinerilor, şi iertaţi-ne voi pentru greşelile, pe care le-am făcut din nesocotinţă şi, trebuie s-o recunoaştem, din prostie!

         VIVI (Izbucnind în lacrimi, strigă): Suntem aici, Tată şi Mamă!

         DOMNUL TĂNĂSESCU.: Tată?!

         DOAMNA T. : Mamă?!

         VIVI: Da, Tată şi Mamă, eu sunt fata voastră, iar el este soţul meu, Pietruţ. Ieri ne-am reîntâlnit după 15 ani şi azi-noapte am devenit soţia lui! Uitaţi-vă la mine cu atenţie (Îşi ia ochelarii fumurii de la ochi şi se apropie de ei): Suntem aici şi nu vom mai pleca, iar bătrâneţile voastre vor fi fără griji. Daţi-ne voie să vă îmbrăţişăm cu dragoste (Se îmbrăţişează).

         DOAMNA T.:  De ce nu ne-aţi spus de la început? N-ar fi fost nevoie să mai răscolim în trecutul nostru, de care nu suntem mândri!

         PETER JOHN: Ne-am temut că nu veţi sta de vorbă cu noi şi nu ne veţi vinde casa. Vă dădeam pe ea oricât aţi fi cerut, ca să-i fac pe plac Prinţesei.

         DOAMNA T.: Deci, nu te scăpaşi la intrare, ci îi spuseşi de-adevăratelea Prinţesă!

         PETER JOHN (Zâmbind): I-am zis, Mamă, că ea a fost, este şi va fi o adevărată Prinţesă, de cea bună, ca în basme.

         DOAMNA T.: Spune-le, bărbate, ce facem de aici înainte şi cum?

         DOMNUL TĂNĂSESCU.: Draga mea băbuţă, din acest moment ei sunt stăpâni aici. În zilele următoare, facem actele. Noi nu mai avem nicio grijă.

         VIVI: Iubitule, ce facem cu colegii? Ne aşteaptă pentru a sărbători evenimentul de aseară. Ce-ar fi să-i chemăm pe toţi aici?

         PETER JOHN: Ia iniţiativa, iar eu iau legătura cu un restaurant, să ne aducă ce trebuie.

         DOMNUL TĂNĂSESCU.: Colegi?

         VIVI: Colegi, Tată, cercetători de la Institut, ne aşteaptă să ne sărbătorească pe noi.

         DOMNUL TĂNĂSESCU.: Fata mea, salonul este disponibil. Oaspeţi n-a mai avut de ani de zile, în pivniţă găsiţi vin vechi de foarte bună calitate. Cu ocazia aceasta inauguraţi şi voi casa voastră.

         VIVI: Mulţumim, Tată! (Lui Peter John): Iubitule, dau telefon.

         PETER JOHN (Sărutându-şi nevasta): Acum văd eu ce şefă ai fost tu, Prinţesă, şi cum te ascultă colaboratorii.

         DOMNUL TĂNĂSESCU. (Din nou nedumerit). Sefă? Ce fel de şefă, fiule?

         PETER JOHN: Ehei, Tată, nici nu ştiţi ce fată aţi avut! Un geniu. Nu, nu exagerez deloc.Timp de mai mulţi ani a condus o schipă de cercetători, care au lucrat la un proiect secret şi l-au adus în faza de finalizare.

         DOMNUL TĂNĂSESCU.: Fata mea? Şi eu am alungat-o de acasă!...

         PETER JOHN: I-am anunţat că ne-am căsătorit aseară, iar ei ne aşteaptă cu o masă, pentru a sărbători...

         VIVI: Iubitule, dacă vrei să auzi cum îşi ascultă colegii şefa, vino lângă mine (Dă telefon): Alo? Mimişor? Strânge-i pe toţi pe lângă tine şi ascultaţi cu atenţie. Noi nu mai venim acolo...

         MIMIŞOR: Nu sunteţi în toate minţile! Noi vă aşteptăm aici leşinaţi de foame şi de sete, iar voi nu mai veniţi?! Am vrea s-o vedem şi pe asta! Nici să nu vă gândiţi. Hai, mişcaţi-vă fundurile încoace, dar repede-repede.

         VIVI: Mimişor, ştiţi unde este strada Plopului?

         ILIE C.: Cine nu ştie?

         VIVI: La nr. 100 este o casă mare şi frumoasă-frumoasă. Ţineţi-vă bine: aceasta este casa noastră. V-am închis gurile, aşa este? Parcă vă văd uitându-vă unii la alţii cu nişte ochi cât cepele. Chemaţi câte taxiuri credeţi că trebuie şi mutaţi-vă urgent aici toţi, cu tot ce aveţi acolo. Noi vă aşteptăm cu porţile deschise şi cu braţele tot la fel. Până veniţi voi, noi o să punem nişte feţe pe mese şi o să aducem nişte vin din pivniţă. E clar, copii. Taxiurile le plătim noi, nu vă faceţi probleme.

         MIMIŞOR: Am înţeles, şefa. Aşa facem. 

         (Forfotă. Toţi strâng ce puseseră pe mese, pregătindu-se de plecare. Mimişor dă telefoane după două taxiuri. În timpul acesta, se lasă încet CORTINA).

                                                                   S F Â R Ş I T

 

Add comment


Security code
Refresh

Sondaj

Ce părere aveţi despre acest site ?
 

Cine este online

We have 232 guests and 1 member online

Statistici Site

  • 3705 registered
  • 0 today
  • 0 this week
  • 235 this month
  • Last: GkadmirFlum
Ulti Clocks content

Reclama Dvs

Librarie Online. Zilnic ultimele carti noi, promotii si reduceri. Carti pentru fiecare cu livrare din stoc.

Site Gazduit De

armand-productions3

 


feed-image Feed Entries

Poemul din metrou