Home Teatru Grigorie M. CROITORU: APA TRECE, PIETRELE RĂMÂN
Grigorie M. CROITORU: APA TRECE, PIETRELE RĂMÂN PDF Print E-mail
User Rating: / 1
PoorBest 
Written by Ştefan Doru Dăncuş   
Friday, 09 January 2015 11:26

 

                                                               - Piesă într-un act -

         (Decorul înfăţişează o sală mică profesorală dintr-o şcoală gimnazială de la sat, în care lucrează un număr redus de cadre didactice: mese aranjate în forma literei T, de o parte şi de alta scaune, în capul T-ului un scaun tapiţat, pe care stă directorul, două dulapuri, un cuier-pom, iar lângă fereastră un filodendron, într-un colţ soba. Pe pereţi: orarul, un afişier, două reproduceri după Grigorescu şi Luchian, nişte scheme. Peste mese era întinsă faţa de masă de culoare roşie, cu franjuri. Roşul este culoarea la modă în această vreme. Privită în ansamblu, dădea împresia că este o încăpere cochetă).

                                                                   ACTUL I

                                                                   SCENA I

                                                              Sebastian, singur

         SEBASTIAN (Îşi întinsese nişte hârţoage pe masă, dintr-un capăt în celălalt. Vrea să se apuce de lucru, dar nu ştie cu ce să înceapă, ca să poată termina repede. I se strânseseră cam multe mărunţişuri şi-l cam aglomeraseră. Vorbeşte cu sine cu glas tare): Hai, băiete, decide-te, nu vezi că pierzi timpul şi mai pe seară mănâncă mreana, iar pe înserat cleanul, scobarul şi somnul?! Dacă le iei la rând şi tragi cu sârg, cum poţi tu să faci când vrei, nici nu-ţi trebuie două ceasuri şi le termini. Uite, începe cu astea ce trebuie trimise la judeţ mâine, iar pe celelalte le mai poţi amâna şi pentru la noapte. La noapte? Du-te, gândule, de-aci, n-o lua razna şi nu-mi vorbi tu de noapte. Noaptea îmi aparţine mie şi altcuiva, nu te-ai lămurit nici astăzi, după atâţia ani. Ehehei! (Se decide şi se apucă de lucru. Introduce hârtie în maşina de scris,îşi potriveşte scaunul şi începe să bată la maşină. Aude paşi pe coridor, întoarce capul şi se uită pe uşa ce este deschisă. Vine o damă îmbrăcată elegant, încălţată cu pantofi cu toc înalt. Arată bine, chiar foarte bine şi se miră ce-o fi căutând în şcoală dama asta. Ajunge la uşă, bate în tocul uşii. În tot acest timp, nu-şi luase ochii de la această frumoasă creatură):

                                                                     SCENA II

                                                         Sebastian, Tova Dumbravă

         SEBASTIAN: Da. Poftiţi. Intraţi cu încredere.

         TOVA: Buna ziua, tovarăşe!

         SEBASTIAN (Continând s-o  privească): Bună ziua. Cu ce vă putem fi de folos, tovarăşa...?

         TOVA (Îi întinde mâna şi se prezintă): Tovarăşa Dumbravă. Lucrez la Colegiul Judeţean de Partid şi am venit aici în interes de serviciu.

         SEBASTIAN (Zâmbind frumos şi lăsând uşor capul într-o parte). Şi prenumele este Minunată?

         TOVA: Nu, este Diana. Diana Dumbravă mă cheamă.

         SEBASTIAN (Cu acelaşi zâmbet, continuă să glumească): Oooo! cu mult peste celebra Dumbrava minunată a lui Mihail Sadoveanu. Diana a fost zeiţa vânătorii la romani, protectoarea animalelor, considerată uneori personificarea Lunii şi identificată cu zeiţa Artemis din mitologia greacă. Era fiica lui Iupiter şi a Letonei şi sora lui Apolo. Diana a inspirat numeroase capodopere, atât statui, cât şi picturi. Sigur aţi auzit, poate le-aţi şi admirat, căci aveţi liber să mergeţi peste hotare, de Diana lui Goujon, sculptură în marmoră, aflată la Luvru, Diana, pictura lui Veronese aflată la Muzeul Ermitaj, Diana, pictură de Tiţian şi altele, şi altele. Şi dacă îmi permiteţi, Diana noastră în carne şi oase, vie, mai preţioasă decât Dianele amintite şi neamintite.

         TOVA (Vădit nemulţumită de îndrăzneala de a glumi cu ea, deşi spusese cine este, de unde vine şi în ce scop, totuşi calmă): Ţi-ai terminat numărul, tovule? Acum, îmi poţi spune şi mie dacă putem sta niţel de vorbă, că eu n-am venit aici la plimbare şi să-ţi ascult ţie divagaţiile referitoare la Diana şi la ce-ţi mai trece prin cap...

         SEBASTIAN (Tot cu zâmbetul pe buze): Sigur, tova DiDi, depinde cu cine vreţi să staţi de vorbă şi despre ce. Eu n-o să vă fiu de prea mare folos...

         TOVA: Da tu cine eşti? Cu ce te ocupi în şcoala asta? Că văd că la mitologie şi la arte te cam pricepi. Eventual puteai să mai spui despre fratele Dianei, Apolo, că simbolizează Soarele, să aminteşti şi despre Diana cu ciuta, despre care vorbeşte şi Al. Odobescu în celebrul eseu Pseudokynegeticos. Sper că ai auzit şi de Odobescu şi de eseul lui. Mi-ar fi plăcut să aud pomenit numele unei personalităţi cu adevărat celebre în vremea ei, Diane de Poitiers, una dintre cele mai frumoase şi mai inteligente aristocrate pe care le-a avut Franţa şi se poate spune că ea a stăpânit cu adevărat ţara cât timp a fost metresa regelui Henric al II-lea. Deocamdată nu se vorbeşte, dar se va vorbi cândva, această Diane de Poitiers a fost strămoaşa regelui Mihai I. Dacă n-ai ştiut acest amănunt până acum, nu-l ştii de la mine.

         SEBASTIAN (În aceeaşi notă glumeaţă): Îmi pare rău, stimată tovă DiDi, că o să-mi apăr părerea. Fiecare cu Diana lui: franţuzul cu Diana din Poitiers, sălăjeanul cu tova lui, Diana Dumbravă. Eu n-am văzut cât de frumoasă a fost Diana franţuzului, dar o văd pe Diana sălăjeanului. Ca în gluma aceea cu gordonâşul. O ştiţi?

         TOVA: Nu.

         SEBASTIAN: Dar gordonâşul ştii cu ce se ocupă?

         TOVA (Îi vine să râdă): Păi, ăla care cântă la gordonă / gordună într-un taraf de lăutari de prin părţile noastre. O mai ascult şi pe asta, dar te avertizez că, dacă nu eşti serios, plec şi suporţi consecinţele.

         SEBASTIAN: Stimată tovă, de ameninţări cu suportat consecinţele mi-s pline nu numai buzunarele, ci şi sânul. Mai am şi acasă câteva sertare dubuite cu ameninţări. Dar ascultă gluma, pe care, bineînţeles, n-o ştii de la mine. Cică un lăutar, cântăreţ din vioară şi din gură, a fost plătit bine de un şmecheraş să cânte Trăiască regele. Văzând banii, lăutarul de culoare nu mai ţine seamă că ar putea fi auzit de cei de la „ochiul şi timpanul” şi-i dă drumul. Şi cântă, şi cântă, dar este săltat imediat şi dus la arest împreună cu ceilalţi componenţi ai tarafului. Aici, are loc o scenă de tot hazul:

                                                            SCENA III (Reconstituire)

                                                  Componenţii micului taraf, trei scurişti

         VIORISTUL: Domnule şef, mânca-ţi-aş să-ţi mănânc, ştii matale ce, ce făcurăm, cântarăm şi noi un cântec, păcatele noastre, să câştigăm un ban, că ne mor puradeii de foame, sunt dezbrăcaţi, sunt desculţi... Daţi-ne drumu’, că nu-l mai cântăm niciodată. Să moară mama, să moară şi tata...

         SECURIST 1: Dar voi mai cântaţi, bă?

         ŢAMBALAGIUL: Io nu mai cânt, domnule colonel, să-mi moară şi mie mama, dacă mai dau cu ciocănelele în ţambal. Să mi se rupă ciocănelul...

         SECURIST 2: Dar tu, grasule, mai cânţi?

         GORDONÂŞUL: În veci, domnule general, să-mi moară şi mie mama şi să mi se rupă arcuşul.

         SECURIST 3: Băi! Drepţi! Aţi cântat Trăiască regele, dar Internaţionala o ştiţi?

         VIORISTUL (Grăbit): O ştim, domnule şef, mânca-ţi-aş să-ţi mănânc, ştii matale ce. Vrei s-o auzi?

         SECURIST 3: Nu, nu, nu. Nu din gură, ci din vânturi. Toţi trei. Dacă o cântaţi, vă dăm drumul.

         VIORISTUL: O învăţăm, domnule şef. Lasă-ne un sfert de oră şi v-o cântăm.

         SECURIST 1: Bine. Vă lăsăm, dar dacă n-o cântaţi, mama dracului vă ia. Hai, la lucru! (Ies)

                                                                     *

         SEBASTIAN: Se duc securiştii şi se întorc peste un sfert de oră.    

                                                                     *

         SECURIST 1: Ia să vă auzim, balaoacheşilor! Merge, merge?

         VIORISTUL: Merge, domn şef, cum să nu meargă, păi noi suntem fiecine?

                                                                     *

         SEBASTIAN: Cântă balaoacheşii prima strofă, dar când ajung la refren, se opresc.

                                                                     *

         SECURIST 2: Ei, ce-i baiul? De ce v-aţi oprit? Continuaţi!

         ŢAMBALAGIUL: Domnule colonel, mânca-ţi-aş, când ajungem la Hai la lupta cea mare, facem pe noi...

                                                                     *

         TOVA (Râde): Dar nu înţeleg ce-ai vrut să spui cu gordonâşul.

         SEBASTIAN:  Ei, ai un pic de răbdare. Securiştii vor să se mai distreze pe seama bieţilor oameni şi încep să-i întrebe dacă ştiu cine au fost: Marx, Engels, Lenin şi Stalin. Sigur că n-au ştiut şi...

                                                                     *

         SECURIST 1: Măi nenorociţilor, inculţilor, analfabeţilor, n-aţi auzit voi de marii dascăli ai omenirii, făuritori ai marxism-leninismului, pe baza învăţăturii cărora şi aşa mai departe. Nu vă pot da drumul.

         VIORISTUL: Domnule şef, matale ştii cine este Gheorghe Siminică din prunii lui Costică?

         SECURIST 1: Nu ştiu măi ţigane. N-am avut cinstea să-l cunosc. Cine este ăsta?

         VIORISTUL: E gordonâşul nost, domnule şef. Vezi? Fiecare cu gordonâşul lui...

                                                                     ***

                                                                 SCENA IV

                                                             Sebastian, Tova

         SEBASTIAN: Şi i-au slobozit până la urmă. Şi acum să vă răspund la întrebare. Eu sunt secretarul şcolii. Doar secretarul şcolii. Vedeţi câte hârţoage mi-am întins pe mese. Trebuie să fac nişte situaţii şi...

         TOVA: Şi eu te reţin de la lucru. Tu ai început cu divagaţiile, nu eu. Şi eu mă grăbesc, dar tu mă ţii pe loc şi te uiţi la mine, ca şi când n-ai mai văzut femeie. De ce te încrunţi? Nu-ţi convine că te tutuiesc sau că te prinsei în ofsaid cu uitatul la mine? Dacă tu eşti secretarul şcolii şi ştii atâtea, cum sunt dascălii, cum este directorul, tovul Sebastian Murguleţ? Sunt profesori universitari, doctori docenţi?

         SEBASTIAN: Dacălii sunt doar gradaţi. Înţeleg că dascălii nu te interesează – pot să te tutuiesc şi eu?...

         TOVA: Sigur. Ca să glumesc puţin, nu-mi pierd din frumuseţe, dacă mi te adresezi cu tu!

         SEBASTIAN: ... nu-ţi spun nimic despre învăţători şi profesori. Despre director? Este un drac şi jumătate. Este poreclit Ochiul Magic, nimic nu-i scapă, are în vizor tot ce se întâmplă în şcoala aceasta şi în şcolile din raza comunei, dar mai ales ce nu se întâmplă. Nimeni nu suflă în faţa lui şi nu cutează să nu facă ce i se spune.

         TOVA: Vrei să spui că est rău?

         SEBASTIAN: Eu nu-l consider aşa. Este prieten cu toţi, dar până la muncă. Când este vorba de muncă, nu mai are prieteni. Dacă v-aş spune că a pus-o şi pe nevastă-sa să-şi refacă planificările.

         TOVA (Mirată): Pe nevasta lui?

         SEBASTIAN: Da, da, pe nevasta lui. Adică, să fiu corect, pe viitoarea nevastă, că nu erau căsătoriţi. A venit să lucreze la noi şi i-a dat caietul de planificări la verificat. Parcă îl văd şi acum, îl răsfoieşte, uite aşa, şi-l pune deoparte. Când i-l dă, fără să-i aprobe planificările, îi spune: „Draga mea, ştii ce însemni pentru mine, dar când faci ceva în şi pentru şcoala aceasta şi mai dai să vadă şi altcineva, trebuie să fie ireproşabil. Uită-te, te rog, la caietul meu de planificări şi vezi cum arată. Cel puţin aşa să-l văd şi pe al tău, dar cred că poate să arate şi mai bine! Ai două zile să-ţi refaci planificările. Asta nu însemnează că la ora cunoscută nu ne vom întâlni”.

         TOVA. Şi de unde ştii tu ce i-a spus, precum şi de ora lor de întâlnire?

         SEBASTIAN: Păi, nu vă spusei? Eram de faţă.

         TOVA: Dar tu cum îl consideri? 

         SEBASTIAN: Un om care ştie ce vrea, ştie să-şi organizeze munca, ştie ce să le ceară dascălilor şi mai ales cum să le ceară să lucreze, încât munca să nu li se pară o povară, s-o facă cu tragere de inimă, cu plăcere, cu dragoste pentru elevi.

         TOVA: Şi reuşeşte?

         SEBASTIAN: Reuşeşte, bineînţeles, fiindcă pune problemele în aşa fel, încât nu există loc de întors, doar de mers înainte.

         TOVA: Păi se zice că...

         SEBASTIAN: Se vor fi zicând multe, dar adevărul îl cunoaşte cel care lucrează cu el. Dar nu-ţi mai spun nimic despre director, eu nu sunt dascăl, nu sunt asistat la ore, nu fac planificări, planuri de lecţii, nu particip la şedinţele de consiliu, nu ţin lecţii deschise, nu fac muncă extraşcolară, activităţi culturale, nu sunt diriginte, nu organizez activităţi pioniereşti, nu am plan economic de îndeplinit. Eu cu hârtiile mele, cu situaţiile, să le ţin la zi.

         TOVA (Puţin ironică): Păi, văd că nu prea le ţii la zi. Dacă şi arhiva, şi mulţimea de dosare sunt ţinute în dezordinea pe care o văd pe masă, mă mir cum te suportă directorul ăsta, despre care zici că este aşa de exigent, şi nu te aruncă afară dându-ţi şi un şut în partea dinapoi? Încep să mă îndoiesc de faptul că directorul vostru este aşa cum l-ai prezentat şi că treburile merg ceas, ceas elveţian, cum ai încercat tu să-mi sugerezi...

         SEBASTIAN (Serios): Ce spui, DiDi? O să te duc în arhivă, o să-ţi arăt şi dosarele. N-ai văzut tu ordine ca la mine în toată viaţa ta. Ştii să-ţi ceri scuze?

         TOVA (Bucuroasă că a reuşit să-l irite): Dacă trebuie...

         SEBASTIAN: Trebuie sigur. Nu te uita la hârţoagele de pe masă. Le-am întins, ca să le pot strânge şi să le pun la locul lor. Am aşteptat să plece toţi din şcoală, să nu mă deranjeze, să pot termina repede.

         TOVA (Zâmbind, dar hotărâtă să pună capăt discuţiilor, care deja nu mai aveau rost): Auzi, Minciunică?

         SEBASTIAN (Mirat): Cu mine vorbeşti? Mie îmi zici Minciunică?

         TOVA: Ţie. Tu ştii să-ţi ceri scuze?

         SEBASTIAN: Dacă trebuie...

         TOVA: Trebuie sigur...

         SEBASTIAN: Pentru ce?

         TOVA: Pentru că... (Se uită la ceas şi i-l arată şi lui) de vreo patruzeci de minute mă tot minţi.

         SEBASTIAN: Eu?

         TOVA: Tu (Silabiseşte), se-cre-ta-ru-le! Şcoala asta nici n-are secretar. Are secretară, iar secretara este o profesoară – ştiu cum o cheamă, ştiu cine este – şi primeşte o indemnizaţie de doar 150 lei pe lună pentru toată munca de secretariat. Are însă un mare noroc...

         SEBASTIAN: Cu ce?

         TOVA: Este nevasta directorului şi acesta o ajută pe frumoasa profesoară de limba română, pe care o cheamă Miruna şi, acum aflai, a fost pusă să-şi refacă planificările, când nu erau căsătoriţi, deşi o iubea cu adevărat, recunoscând în ea pe fata din visul de copil, himera după care alergase câţiva ani, străbătând distanţe enorme...

         SEBASTIAN: Să fiu am naibii!...

         TOVA: Ce mai zici acum, directore? Tu eşti Sebastian Murguleţ, directorul şcolii.

         SEBASTIAN (Amuzat): Ai ştiut de la început?

         TOVA: Bineînţeles. Te ştiu de când s-a înfiinţat judeţul

         SEBASTIAN: De atunci te ştiu şi eu, dar credeam că tu ai uitat, de la o şedinţă de instruire cu propagandiştii.

         TOVA: Exact. Ţin minte şi ce ai zis atunci. Tu mai ştii?

         SEBASTIAN: Ceva despre frumuseţea ta şi de culcat cu tine.

         TOVA: Erai cu un bărbat, nu-l ţin minte, că nu m-a interesat. Am trecut pe lângă voi, tu te-ai uitat la mine şi, când am trecut de voi, m-ai privit şi din spate şi ai zis: „Uite o damă superbă. Dacă    n-aş avea acasă frumuseţea mea, m-aş culca cu ea!”

         SEBASTIAN: Am ştiut că m-ai auzit.Ţi-ai întors capul şi m-ai ameninţat cu degetul. De atunci nu te-am mai văzut. Poate că ştii, poate că nu ştii, am intrat în conflict cu tovii de jos până sus şi... Dar nu-mi place să vorbesc, să nu crezi că mă plâng. Ce mai ştii despre mine DIDi?
         TOVA: Totul, Seba. O să-ţi spun şi eu aşa, deşi ai putea să te duci cu gândul la frumoasa regină Sheba, iubita înţeleptului rege Solomon. Ştiu totul, aş putea să-ţi fiu biograf. Străduieşte-te şi fă ceva deosebit să mă determine să-ţi scriu biografia.

         SEBASTIAN: Am realizat ceva deosebit până acum, DiDi. Drumul meu, care n-a ajuns până la capăt, este, până acum, drumul unui învingător.

         TOVA: Ai dreptate, Seba. Drumul tău până aici ar merita să fie cunoscut de cât mai mulţi tineri. Tu eşti un tânăr care ai reuşit prin forţele proprii şi nu este puţin lucru.

         SEBASTIAN: Mă făcuşi  curios. De unde până unde, cum şi când ai aflat tu despre viaţa mea şi despre drumul devenirii mele, din fragedă pruncie?

         TOVA: Simplu, Seba, am mers pe drumul parcurs de tine, ţi-am vizitat satul, am stat de vorbă cu ai tăi, cu oameni din sat, cu dascăli, cu prieteni, cu duşmani, cu...

         SEBASTIAN: Stai, stai! Dă-mi voie să te corectez. Ai rostit cuvântul duşmani, cel puţin acolo, eu nu am duşmani, adică n-am avut, cred că nu s-au născut între timp.

         TOVA: Sărman naiv! Iartă-mă că-ţi spun aşa şi te căinez. Mi-a spus cineva că eşti complet descoperit în faţa prietenilor, adică eşti foarte vulnerabil, dar n-am crezut. Acum, ţii neapărat să mă convingi şi tu, căci alţii m-au convins.

         SEBASTIAN (Se scoală în picioare emoţionat): Doamne, Doamne! DiDi, nu te las să pleci până nu-mi spui totul. Te sechestrez, chiar dacă mâine mă dai în judecată şi mă bagi la răcoare. Uite, încui uşa şi nu te las să ieşi. Să fiu al naibii, dacă te las!

         TOVA (Râde): Hm! Nu este nevoie, Seba, să încui uşa şi nici să mă sechestrezi. Eu pentru asta am venit, să stăm de vorbă. Şi, dacă ar veni cineva, ce-ar zice dacă ne-ar găsi încuiaţi în sala profesorală pe amândoi? (Se aud paşi pe coridor. Amândoi întorc capul): Iată că avem deja un vizitator şi tu voiai să încui uşa. E nevasta ta. S-o laşi să vină înăuntru.

                                                                SCENA V

                                                  Sebastian, Tova, Miruna

         MIRUNA (Din coridor îi face semn cu mâna să iasă afară, văzând că stă de vorbă cu cineva).

         TOVA (Se ridică de pe scaun, se duce la uşă şi o deschide larg. Apoi, i se adresează): Veniţi înăuntru, tovarăşa Miruna. V-am sechestrat soţul, nu l-am lăsat nici să lucreze.

         SEBASTIAN (O îndeamnă şi el să intre): Vino, draga mea, până aici, să cunoşti o tovă de la judeţ, o damă care mă puse pe gânduri, cum nici nu-ţi închipui.

         MIRUNA (Ar intra şi n-ar intra, fiind îmbrăcată ca acasă): Vin. Bună ziua. Sebastian, am venit să te chem la masă. Doar acum reuşii să termin mâncarea, rezolvai cu copiii, pe cel mic îl culcai şi veni şi rândul nostru.

         SEBASTIAN: Stai un pic, să fac prezentările: tova de la judeţ, Miruna, soţia mea.

         TOVA (Îi întinde mâna şi-şi spune numele). Diana Dumbravă de la Colegiul Judeţean de Partid. I-am spus şi lui – vezi că deja ne tutuim, să-mi zici şi tu pe nume, că eu îţi voi spune – ştiu foarte multe lucruri despre voi. Am însă o nedumerire: cum ai putut tu, o fată frumoasă, frumoasă şi inteligentă – nu zice nimic şi nici nu te încrunta – să te căsătoreşti cu (Iar silabiseşte) se-cre-ta-rul şcolii?

         MIRUNA (Se luminează la faţă, dându-şi seama despre ce este vorba) Aşa se prezentă bărbăţelul meu? Îl găsişi lucrând cu hârtiile? Este totuşi un progres. Când a venit generalul întâia oară în şcoală s-a prezentat omul de serviciu. Lucra ceva pe afară, iar generalul l-a întrebat dacă el este omul de serviciu. A răspuns că este şi l-a trimis să-l anunţe pe director să vină până la şcoală. Intră în casă, se schimbă repede şi se duce la întâlnirea cu generalul.

         TOVA: Şi?

         SEBASTIAN: Mă întreabă cum de se face că din om de serciciu am devenit director?

         TOVA: Şi ce ai răspuns?

         SEBASTIAN: Într-o şcoală, directorul este de toate: şi director, şi om de serviciu, şi boacter şi orice altceva. A râs şi el cum râseşi şi tu, DiDi.

         TOVA: Numai că eu am ştiut cine eşti de la început şi intenţionat am intrat în jocul tău.

         MIRUNA: Eu venii să-l chem la masă. Vino şi tu. Nu este mâncare pregătită special pentru musafiri, dar o să-ţi placă. Apoi, o să stăm la o cafea şi cred că avem şi un pahar de vin. Te rog să nu refuzi. Singurul neajuns va fi că suntem cam strâmtoraţi, avem doar două camere, iar una este ocupată deja de copii şi...

         TOVA: Miruna, între doi oameni ca voi m-aş simţi bine şi, la o cafea stând, v-aş uimi cu câte ştiu dspre Seba. Dar uite cum facem: foame nu-mi este deloc, deci nu vin la masă, vă mulţumesc pentru invitaţie şi vă rog să nu consideraţi că refuz. O cafea voi bea de la voi, deşi am şi eu cafea în maşină, într-un termos. Voi mergeţi şi mâncaţi, iar eu voi vizita şcoala şi te asigur, directore, că nu-ţi voi clinti nimic de la loc.

         SEBASTIAN: În acest caz, îţi dau şi cheile şi te rog să intri în arhivă, să vezi ce este acolo, să nu rămâi cu o impresie defavorabilă.

         TOVA: În regulă, poftă bună. Eu intru în sala asta de clasă. (Toţi ies din scenă).

                                                                     SCENA VI

                                                           Miruna, Sebastian, Tova

         MIRUNA (După o anumită pauză, revine şi aşterne o faţă de masă croşetată din macraméu, apoi pune trei ceşti cu cafea, un bol cu dulceaţă de mure, după care îi spune lui Sebastian): Du-te tu la fântână şi adă o cană de apă rece. Dulceaţa este bună cu un pahar de apă rece.

         SEBASTIAN: Mă duc. Aduc şi pahare de la noi.

         TOVA (Intră şi întreabă de Sebastian): Unde este Seba? Trebuie să-l cert.

         MIRUNA: Ai văzut ceva şi nu-ţi convine?

         TOVA: Mă trimite să văd, dar nu-mi spune că-mi trebuie ceasuri întregi ca să văd totul.

         SEBASTIAN (Intrând cu o cană cu apă şi pahare): Te-am auzit bârfindu-mă, DiDi.

         TOVA: Şi de-aş vrea, n-aş putea. Nu-mi permite realitatea. Totul îţi este favorabil, cum aş putea să te bârfesc? Voi încerca s-o iau prin ocolire, să încerc un dribling fin, poate că reuşesc să-ţi găsesc şi nişte hibe.

         MIRUNA: Până atunci, gustă te rog o linguriţă de dulceaţă de mure, făcută în casă, un pahar de apă rece şi o cafeluţă.Eu mă duc şi vă las să vă desfăşuraţi în voie discuţiile.

         TOVA: Nu, Miruna, stai şi tu. Nu am nimic să-i spun ca să nu poţi tu auzi. De fapt, eu mai mult voi întreba, iar el va răspunde. Să iau o lingurită de dulceaţă, că prea îmi face cu ochiul. (Ia o linguriţă şi o priveşte): Arată bine. Cum de rămân murele întregi? Parcă sunt acum culese (O bagă în gură): Îmmm! Dar cât este de bună!! Dacă ai făcut-o tu, Miruna, meriţi laude cu carul!

         MIRUNA: Eu am făcut-o. Am învăţat de la Mama. Ea este moldoveancă. Nu ştiu dacă ai fost în Moldova şi ai intrat în vreo casă. Acolo, cum ai intrat în casă, îţi aduce gazda o dulceaţă, un pahar cu apă şi o cefeluţă.

         SEBASTIAN: O dulşeaţă, dragă!

         MIRUNA (Repetă şi ea): Dulşeaţă, dulşeaţă!

         TOVA (Pipăind cu mâna şi admirând lucrătura feţei de masă): Şi bijuteria asta tot tu ai făcut-o, Miruna?

         MIRUNA: Tot eu.

         TOVA: Mai găseşti timp şi pentru aşa ceva? De slujbă te ţii, treburile casei le duci aproape singură (Îl ameninţă cu degetul pe Sebastian): Să nu zici nimic, Seba. Copiii ţi-i creşti, plus alte o mie de lucruri care mai trebuie făcute în casă, de tine mai ai timp, Miruna?

         MIRUNA: Mai puţin, dar îmi fac şi pentru mine. Nu mă plâng.

         TOVA: Mai iau o linguriţă de dulşeaţă. (Mai ia şi o mănâncă încet, savurând-o). Aşa. Cealaltă o mănânc pe traseu. O gură de cafea şi începem.(Soarbe o gură de cafea): Oooo! Şi cu asta m-ai dat gata, este excelentă. Şi la prepararea cafelei ştii tu vreun secret, o să te rog să mi-l spui şi mie. Ei, Seba, eşti dispus să stai de vorbă cu mine.

         SEBASTIAN: Oricând şi oriunde stau de vorbă cu o damă frumoasă, fie ea şi tovă.

         TOVA: Cine eşti, Seba?

         SEBASTIAN: Cine eşti tu, DiDi?

         TOVA: Profesia mea este de sociolog şi mă interesează şi indivizii, anume indivizi.

         SEBASTIAN: Deci, eu sunt un individ ce „merită” cercetat separat. Păi...

         TOVA: Un individ de soi, Seba, să nu te zbârleşti şi să nu interpretezi, te rog.

         SEBASTIAN: Spune-mi, dacă poţi, cum m-ai ales tocmai pe mine, ştiind – sau poate n-ai cunoscut – relaţiile mele cu tovii care ne conduc, de la comună până la judeţ.

         TOVA: Relaţiile tale cu tovii, dragul meu, sunt relaţii de muncă, le-aş putea numi normale, chiar dacă uneori există nepotriviri de vederi, dezacorduri, chiar dacă uneori sar scântei, înţelegi?

         SEBASTIAN: Încerc. Mergi mai departe.

         TOVA: Mi s-a părut că eşti interesant. Noi avem dosarele voastre şi...

         SEBASTIAN (Întrerupând-o): Aoleu! Dezastru, dezastru, dezastru... Cu D mare!

         TOVA - Crezi? Nu te grăbi, Seba. Plus de asta, tot la o instruire, aţi fost opriţi cinci inşi, introduşi într-o săliţă şi vi s-a dat să completaţi un chestionar.Îţi mai aminteşti?

         SEBASTIAN: Sigur că-mi amintesc. Mi-am şi manifestat nemulţumirea în stilul meu, că pierdeam cursa şi vouă vă ardea de chestionare.

         TOVA: Aşa este. Răspunsurile tale însă ne-au uluit pe toţi. Le-am considerat spontane şi sincere. Dar oare sunt sincere? mi-am zis eu şi mi-am propus să aflu, chiar de va trebui să merg pe urmele tale.

         SEBASTIAN: Ce vi s-a părut deosebit?

         TOVA: Îţi mai aminteşti cum ai răspuns la întrebarea referitoare la părinţi?

         SEBASTIAN: Îmi amintesc perfect: tata – eroul de la Mărăşeşti, unde şi-a vărsat sângele, pe care nu l-au putut omorî nemţii, dar l-au omorât nemernicii ăştia, obligându-l să iasă la muncă noaptea, fără a-i asigura un minim de protecţie...

         TOVA (Întrerupându-l): Trebuie să recunoşti şi tu că este o afirmaţie riscantă, dar ai făcut-o şi sunt sigură că n-ai fi negat-o niciodată...

         SEBASTIAN: Acum este târziu, atunci trebuia să acţionez, dar eram şi mic, şi lipsit de mijloace materiale. A fost un accident de muncă, dar nimeni n-a fost vinovat, nu ne-a dat nimeni un ban, nu un leu, un ban. Mama ar fi trebuit să primescă ceva, eu eram încă elev... Nu mi-a venit în minte un cuvânt mai aspru, că l-aş fi folosit, inclusiv criminali. Dar să continui: Mama – martiră: Pe cel ce ar cuteza să zică ceva de Mama mea l-aş strânge de gât.

         TOVA: De-ai fi spus de milioane de ori că-i iubeşti, n-ar fi avut valoarea celor scrise pe hârtie.

         MIRUNA: Nu-mi spune nici mie că mă iubeşte, dar îmi dovedeşte în fel şi chip, zilnic, că inima îi este plină de iubire şi mă bucur mai mult decât mi-ar mărturisi din minut în minut.

         TOVA: Ştii cum am citit eu, Seba? Adică am desprins mesajul transmis indirect, cum bine zice Miruna, nevasta ta...

         SEBASTIAN: Nu. Spune-mi.

         TOVA (Serioasă, schimbă tonul ce sună a ameninţare): Luaţi aminte, nemernicilor, cine sunt eu, din cine mă trag eu! Să nu mai cutezaţi să vă luaţi de mine! Lovind în mine, loviţi şi în Tata şi Mama şi nu vă permit!

         SEBASTIAN: Interesant. Şi n-ai dat fuga să zgândări focul? Să-i aţâţi şi mai tare împotriva mea?

         TOVA: Nu. Răspunsurile la chestionar le-am citit doar eu. Te-am ales pe tine şi ţi-am citit răspunsurile până le-am învăţat pe dinafară. Atunci m-am decis să văd cine eşti cu adevărat.

         SEBASTIAN: Vezi tu, nevastă, ce bărbat ai tu, dacă i-am stârnit interesul unei Dame ca ea? Interes profesional, nu altfel de interes. Şi ce-ai făcut, DiDi?

         TOVA: Ţi-am spus, am luat-o pe urmele tale. Aici, m-am edificat repede şi uşor. Concluzia: ai o poziţie foarte solidă, de neclintit aş putea zice. Şi cei trecuţi şi consideraţi de tine duşmani, ţi-au apreciat activitatea, dar mai ai şi lipsuri. Şi voi, dacălii, mai ziceţi, când analizaţi o lecţie, că a fost bună, dar putea fi şi mai bună, dacă... şi găsiţi şi voi nişte chichiţe, nişte mici scăpări, ca să vă justificaţi afirmaţia. Aşa este?

         SEBASTIAN: Nu sunt un om perfect. Numai ăla... de sus este perfect!

         TOVA: Cel de Sus de Sus sau ... cel de sus... de mai jos, de pe pământ?

         SEBASTIAN: Ştii bancul cu „las’ că ştim noi care-i porcul, vii cu noi”?

         TOVA (Râde cu subînţeles): M-am lămurit, ştiu bancul. Ai prieteni, Seba?

         SEBASTIAN: Eu cred că da. Nu mulţi, dar am. Cei mulţi au rămas în urmă. În unii mai cred, în alţii cred mai puţin.Trebuie să-ţi spun ceva: în privinţa prietenilor eu sunt foarte vulnerabil, nu dau doi bani pe zicala „Fereşte-mă, Doamne, de prieteni, că de duşmani mă feresc eu”. Dar poate o să discutăm şi despre asta.

         TOVA: Eşti prudent, Seba. Bine faci.

         SEBASTIAN: Păi, ştii cum se spune: ochii care nu se văd se uită.

         TOVA: Ai zis că ai lăsat mulţi prieteni în urmă. Ar putea fi printre aceştia dintre cei care să te uite sau să nu te aibă la inimă? Pe câţiva i-ai trecut în răspunsul la chestionar.

         SEBASTIAN: DiDi, ar trebui să-i cunoşti pe cei de la Râpa lui Costică al Dudii şi să înţelegi filozofia celor petrecute acolo. Răspunsul îl vei găsi singură, deschizând o filă din cartea mea cu amintiri. Vrei?

         TOVA: Cum aş putea să nu vreau?

                                                                     SCENA VII (Evocare)

                           Cei 12 participanţi în serile cu lună la întâlnirile de la Râpa lui Costică al Dudii

         (Stau la masă. Nicolae al lui Mitre adusese câteva văşcălii de floarea-soarelui şi le pusese pe masă. Copiii se aruncă pe ele şi rup din ele câte o bucată. Rădiţa ia o văşcălie întreagă şi vine cu ea lângă băiat. Curăţă sămânţa şi face o grămăjoară. Ia o mână şi i-o dă lui, îşi ea şi ea una. Atât le-a trebuit celorlalţi, că-i şi iau la unsprezece metri):

         GELU (Căruia i se aprinseseră călcâile după drăgălaşa fată cu ochii ca întunericul nopţii şi cu mijlocelul să-l cuprinzi în palme): Nu cred că îi dai şi sâmburi, Rădiţa.

         RĂDIŢA (Fără să-i pese de privirile celorlalţi îndreptate spre cei doi): Îi dau, Gelule, de ce să nu-i dau? Uite! (Ia o sămânţă şi-o aruncă în gură. O sparge între dinţii ei frumoşi, aruncă cojile, scoate sâmburele alb cu vârful limbii până între buze, îl ia cu două degete, i-l arată lui Gelu şi-l pune în faţa băiatului).

         BĂIATUL: Mulţumesc, Rădiţa, din suflet! (Zâmbind şi privind-o drept în ochi, îl ia şi-l mănâncă, legănându-se uşor şi în ritmul unei muzici doar de el auzite şi simţite, făcându-le celorlaţi în ciudă): Ce gust miraculos au, Rădiţo fată! Doamne! Doamne!...

         AURICĂ (Glumeţ, dar insinuant): Ei, nu aşa, dă-i-l în gură, Rădiţa.

         RĂDIŢA: I-l dau, mă Aurică, uite, pe ăsta i-l dau, care urmează!

         MIŢA (O contrează pe Rădiţa): Păi, dar? Doar nu e copil de ţâţă să-i dai în gură! Şi-l poate lua şi singur!

         NICOLAE (Aduce o completare, grăitoare, referitoare la cei doi adolescenţi): Ba în curând va fi şi de ţâţă! Numai să mai crească un pic, doar un pic, Rădiţa...

         TOŢI (Încep să râdă în hohote, cu privirile aţintite asupra fetei, care se înălţase, corpul i se desena frumos, iar sânii îi crescuseră şi-i împungeau cu îndrăzneală nereţinută bluziţa din material pepit).

         RĂDIŢA (Fără să se sinchisească de ironiile celor prezenţi, se ridică în picioare, se roteşte în faţa lor, subliniindu-şi frumuseţea trupului şi scoate tacticos sâmburele din gura ei şi-l duce spre gura băiatului, care îl prinde între buzele lui împreună cu degetele Rădiţei). Iată, necredincioşilor, că i-l dădui şi în gură! Ce mai vreţi?

         BĂIATUL: Rădiţa, făcui şi eu câţiva sâmburi pentru tine, te rog să-i primeşti şi să-i mănânci.

         RĂDIŢA: Îţi mulţumesc. Dă-i încoace, să le facem în ciudă. Să se oftice!

         BĂIATUL (Îi pune sâmburii în mână, fără să-şi desprindă ochii de la fată; o soarbe din priviri).

         GUICĂ şi MITICĂ (Într-un glas): În gură! În gură! (Şi izbucnesc în râs, susţinuţi şi de ceilalţi)

         BĂIATUL (Ia un sâmbure între degete şi-l duce spre gura fetei ce aştepta să-l prindă între buze).

         TOŢI: Nu aşa! Nu aşa! Cu buzele! Cu buzele! (Bat ritmic cu pumnii în masă).

         RĂDIŢA (Fata  îi dă de înţeles prin gesturi să facă ce vrea, că ea este dispusă să accepte): Hai!

         BĂIATUL (Privindu-i pe toţi, niţel emoţionat): Dragilor, ştim ce vreţi, dar nu acum. Buzele noastre se vor întâlni, dar numai noi şi Luna vom şti. Aşa că...

                                                                     ***

         SEBASTIAN: Asta este o secvenţă, DiDi. Mai ai răbdare să mai asişti la una?

         TOVA: Am, Seba, am, nu-ţi face probleme

                                                                     ***

                                                                 SCENA VIII (Evocare)

                                                       Cei din scena anterioară, fără Băiat   

         (Pe masa în jurul căreia se strâng tinerii se află un coşuleţ plin cu bunătăţi: mere galbene de vară, pere timpurii cu miezul roşu, prune galbene guşate, struguri timpurii. Băieţii nu mai au răbdare, îşi întind mâinile spre coşuleţ, dar fetele, Rădiţa şi Miţa, îl apără cu străşnicie. Fiecare are o nuia în mână şi lovesc peste mână pe cel care o întinde să ia un fruct).

         GELU (Izbucnind): Lăsaţi-ne, fetelor, să luăm măcar un măr sau daţi-ne voi, că eu înghiţii în sec, de nu mai pot, că nu mai am ce înghiţi.

         RĂDIŢA (Categorică): Nu, Gelule, până nu vine el, nu vă dăm. Aşa ne-am înţeles de la început, aşa facem. Nu schimbăm obiceiul.

         GELU: Şi dacă nu vine? Poate l-au trimis ai lui undeva şi nu mai poate veni. Noi să stăm şi să ne uităm la bunătăţile din coşuleţ?

         RĂDIŢA: Ba vine. Eu sunt sigură că vine.

         NICU GUICĂ: Tu? Cum să nu fii tu sigură? Nu eşti tu Rădiţa? Aia care le ştie pe toate şi pe care, de la o vreme, te ţine în braţe, te strânge, te mângâie, ei, poate te şi pupă...

         RĂDIŢA: Şi ţi-e ciudă, mă Guică? Ţi-e ciudă că nu eşti tu în locul lui! Poate că îi sunt dragă!Şi ce?

         NICU GUICĂ: Dar el ţie?

         RĂDIŢA: I-oi spune lui când va veni vremea. Şi dacă îmi va spune şi el mie. Cine ne va opri?

                                                                     SCENA IX (Continuare)

                                                                 Cei din scena anterioară, Băiatul

         BĂIATUL (Apare în fugă de pe potecă cu o traită pe umăr. E roşu ca focul, gâfâie şi curge transpiraţia de pe el şiroaie): Mă iertaţi, dar vin tocmai din Seci. Trecând prin poieni, dădui şi pe la nea Costică şi împrumutai de la el o lubeniţă babană şi un pepenaş. Vrusei să-i dau bani, uite, am aici doi lei, dar nu vru să-i ia, că nu era acolo.(Râde şi le face cu ochiul cu subînţeles). De acolo vin în fugă şi cu traita asta pe umăr. Voi nu începurăţi să mâncaţi? Văd că aveţi coşuleţul plin, cum vă puturăţi răbda? Eu iau o pară de-asta zemoasă, că mi-e sete. Mi se uscă gura de sete.

         MIŞCĂ: Am fi luat noi, dar ne lăsară drăcoaicele astea? Numai cu nuielele în mână stătură de pază. Când încercam să luăm ceva, pleosc! peste mână. Nu ne puturăm apropia nicicum. Până vii tu, nimeni nu ia nimic.

         BĂIATUL: Acum venii, luaţi şi mâncaţi. Dacă vreţi, tăiem întâi lubeniţa şi pepenele.

         AURICĂ: Alea la urmă. Cu ele punem capac.

         (Copiii se dau la bunătăţile din coş. Mănâncă fără grabă, deoarece din fiecare sortiment este de ajuns pentru toţi. După o pauză, Rădiţa zice):

         RĂDIŢA: Mă Guică, nu-l întrebi despre ce-mi spuneai mie  înainte? E aici, întreabă-l.

         BĂIATUL: Ce să mă întrebe?

         RĂDIŢA: Dacă îţi sunt dragă şi dacă mă pupi...

         BĂIATUL: Păi, urâtă de ce să-mi fii? Nu-mi eşti urâtă, Rădiţo. Şi, de pupat, om vedea noi mai târziu. Amândoi, că de nu vrei tu, degeaba vreau eu. Tu te supăraşi pe el? Vino sub aripa mea ocrotitoare şi nu te uita la ei. Te necăjesc, Rădiţo fată, dar n-o fac cu răutate, căci sunt prietenii noştri.

         (O trage lângă el, o prinde cu mâna stângă pe după cap şi-i dă să muşte din para pe care o începuse el. Fata muşcă cu dinţii ei frumoşi şi albi ca zăpada din pară şi o mestecă privindu-l în ochi, vrând parcă să spună că, indirect sărutul se produsese, buzele lor se întâlniseră pe para din care muşcaseră amândoi. Apoi, ia din coşuleţ un strugure cu boabele roz, desprinde câteva boabe şi i le bagă Băiatului în gură una câte una, după ce mai întâi le spărgea uşor între buzele ei. Un moment de tandreţe între cei doi adolescenţi, privit de ceilalţi cu îngăduinţă şi cu convingerea că, nu peste mult timp, Rădiţa şi Băiatul se voi iubi). 

                                                                     ***

         TOVA: Asta este trupa de năstruşnici de la Râpa lui Costică al Dudii? Frumos, n-am ce zice. Chiar foarte frumos. Singuri aţi gândit şi aţi realizat totul?

         SEBASTIAN: Singuri. DiDi, eram ca fraţii. Cu greu poţi înţelege, dacă n-ai fost printre noi, dacă nu cunoşti psihologia copilului din Aninoasa noastră!

         TOVA: Dar a fost un început, nu? Cum s-a întâmplat? Ce anume v-a adunat acolo?

         SEBASTIAN: O întâmplare. Într-o zi, Gelu, băiatul ăla cu bruiajul, care a oftat cel mai mult după Rădiţa, l-a pus dracul să escaladeze râpa, fără să-şi ia vreo măsură de precauţie. Pe la jumătate,  n-a mai putut nici urca, nici coborî, îl apucă ameţelile, intră în panică şi începe să strige după ajutor. Îl aude Rădiţa. Fata fuge la mine şi-l salvăm. El ne adună seara pe toţi, improvizează o masă – mai târziu am făcut-o bine – şi pune pe ea lubeniţe, pepeni, fructe. De atunci, ne-am legat să ne adunăm acolo, stabilind ca în fiecare seara câte unul dintre noi să fie de serviciu şi să aducă ce poate, fără a antrena părinţii sau fraţii mai mari, doar noi.   

         TOVA: Rădiţa şi tu aţi cam fost în centrul atenţiei.

         SEBASTIAN: Am fost, dar mai mult ea, căci pe ea o iubeau toţi băieţii. Dar ea s-a lipit de mine şi din clipa aceea... Nu ştiu cum s-a întâmplat... S-a întâmplat pur şi simplu...

         TOVA: Ei, nu chiar din senin şi aşa... dintr-odată.

         SEBASTIAN: Ai dreptate. S-a aşezat lângă mine şi s-a tot apropiat, s-a apropiat, până când s-a lipit de mine. Am început s-o împing, căci începuseră ceilalţi să râdă. Eu o împingeam, iar ea revenea şi tot aşa până îmi spune: „ – Nu mă împinge, că nu mă duc, chiar dacă mă baţi. Mai bine nu mai vin!”  N-am mai alungat-o şi am ajuns ca eu s-o ţin în braţe, iar ea să se cuibărească la pieptul meu, aprinzând imaginaţia celorlalţi şi dându-le prilej de cleveteală.

         TOVA: Dar până a o ţine cu adevărat în braţe, n-a mai fost distanţă mare. Vreau să spun până s-o mângâi, s-o strângi în braţe cu dragoste, s-o săruţi, să faceţi amor...

         SEBASTIAN: Oho! A mai trecut ceva timp, dar simţeam că îmi devenea indispensabilă. O căutam, adică ne căutam, o priveam într-alt mod şi ea la fel. Ne citeam dorinţele în ochi, dar nu făceam pasul decisiv nici eu, nici ea. Râzând în felul ei, îmi zicea: „ – Vezi? Ţi-am spus eu să nu mă alungi, că o să mă cauţi?” Nu recunoşteam, dar ea simţea că m-a prins în mrejele ei, aşteptând să se întâmple ceea ce trebuia.

         TOVA: Şi-au mai trecut?

         SEBASTIAN: Vreo trei ani. Eu m-am dus la şcoală la Craiova. O vedeam foarte rar în cursul anului. Spre sfârşitul anului al treilea, am venit până acasă într-o sâmbătă, iar duminica am plecat. Am trecut pe la poarta ei şi-am văzut-o în curte. N-am recunoscut-o şi nu i-am zis nimic înafara unui bună ziua obişnuit, rece, cum spui cuiva care îţi este indiferent, trecând mai departe. Reacţia a venit numaidecât:

                                                                     *

         RĂDIŢA: „ – Hei, hei! Eu ştiam că vezi bine, cum treci aşa? Sau nu vrei să mă vezi?”

         EU: „ – De unde apăruşi, fată?”

         RĂDIŢA: „ – Ia, de p-aci, răsării şi eu ca o floare de primăvară, când scoate capul de sub zăpadă şi aduce oamenilor anotimpul căldurii şi luminii!”

         EU: „ – Şi nu te găsi niciun flăcău, să te culeagă să te pună la pălărie sau la ureche?”

         RĂDIŢA: „ – Ştiu pe cineva care n-ar dori să mă culeagă altul. Nu mi-a spus, dar simt eu, uite aici (Îşi duce palma mâinii drepte la inimă).

         EU: „ – Ferice de cel ce te va culege, Rădiţo fată!”

         RĂDIŢA: „ – I-oi sugera celui care aş dori eu să mă culeagă să se grăbească, altfel mă va pierde, deşi îmi va fi greu să-mi iau gândul de la el şi să-l scot de aici!” (Îşi duce din nou mâna la inimă).

         EU: „ – Mă bucur că te văzui, Rădiţo fată. Aştept vara să ne întâlnim la râpă. Cu bine, fată dragă”.

         RĂDIŢA: „ – Sper că nu te joci cu vorbele! Scăpaşi o vorbă, eu o prinsei, dar să nu mă amăgeşti cu ea. Hai, du-te, du-te...”

                                                                     *

         TOVA: În vara aceea s-a produs apropierea? Să ştii că mai suport o scenă. Cred că şi Miruna ar fi interesată să afle amănunte.

         MIRUNA: Mie mi-a povestit de multe ori, dar suport şi eu.

                                                                     ***

                                                                    SCENA X (Evocare)

                                                         Grupa de la Râpa lui Costică al Dudii

         (Într-o latură a scenei mari sau pe scena mare, într-o parte a acesteia, gaşca de tineri de la râpă aşezaţi în jurul unei mese. Sunt veseli, râd, glumesc, se joacă, se tachinează. Într-un colţ al mesei, rezemat de un pom cu spatele, Sebastian o ţine pe Rădiţa în braţe. Nu le mai pasă de glumele celorlalţi. Ei trăiesc unul pentru celălalt şi fiecare aşteaptă ceva).

         SEBASTIAN (Narează): DiDi, priveşte. Este o seară minunată. Rădiţa stă lângă mine, ca de obicei. Îmi devenise, cum spuneam, indispensabilă şi simţeam şi eu că nu mai este ca înainte. Când era lângă mine, eram alt om. Mă simţeam aşa de bine când îi simţeam căldura trupului şi pulsaţiile lui tinereşti. Şi muzica lui era deosebită şi aşa de clar o auzeam. Se cuibărea la pieptul meu şi nu-i mai păsa de glumele pe care le făceau prietenii noştri. Mie nici atât. Dimpotrivă, mi se părea că sunt deasupra lor, tocmai pentru că o am în braţe pe Rădiţa, la care se uitau toţi ca la ceva dorit, dar inaccesibil. Strângerile în braţe ni se păreau normale, ca şi mâinile mele pe sânii ei. Uite-o. Ştii ce-mi şopteşte acum la ureche?

         TOVA: Nu. Ce?

         SEBASTIAN: Mi-a şoptit să n-o strâng tare de sâni. Uite-o cum îşi apropie buzele de urechea mea, ca şi cum ar vrea să mă sărute. Ce fierbinţi îi sunt buzele! Îi răspund şi eu în acelaşi mod, şoptindu-i la ureche Bine, însă eu îi chiar sărut urechea, adică cercelul urechii, pe care l-am prins cu buzele. Se întoarce cu faţa spre mine şi-mi zâmbeşte aşa de frumos, parcă îmi zâmbeşte un înger. Mă strânge de mână şi mă împinge şi mai mult în lemnul de care mă rezemam. Acum e acum, DiDi. Ascultă cu atenţie:

                                                                     *

         EU: „ – Ei, Rădiţa, Rădiţa!...”

         RĂDIŢA: „ – Ce? Nu te opri, du-ţi gândul până la capăt”.

         EU: „ – Te voi duce acasă!”

         RĂDIŢA: „ – Deseară? Adică după ce plecăm de aici?”

         EU: „ – Plecăm împreună, Rădiţa!”

         RĂDIŢA: „ – Aştept de mai mult timp, să ştii. Slavă Domnului că te hotărâşi!”

         EU: „ – Păi, de ce n-ai făcut şi tu un semn?”

         RĂDIŢA: „ – Ei, ţi-am făcut eu multe semne, dar n-ai priceput. Ca-n poezia aceea a lui Coşbuc!”

         EU: „ – I-auzi, îţi place poezia, Rădiţa?”

         RĂDIŢA: „ – Am învăţat-o pe de rost, ca să ţi-o pot spune ţie odată şi odată. Ascultă: „De-n- trebai, ai fi văzut! / Tu să fi-nceput iubitul, / Că-i făceam eu isprăvitul - / Tu cu pâinea şi cuţitul / Mori flămând, nepriceput!”

         EU (Prinzând curaj): „ -  Lasă, c-ai să-mi plăteşti tu cu vârf şi îndesat! Atâta am să te pup, că o să mă rogi în genunchi să mă opresc!”

         RĂDIŢA: „ – Om vedea noi, dragule!”

         EU: „ – Dar simţi că-ţi sunt drag sau zici aşa din vârful limbii? Măcar un pic, Rădiţo?”

         RĂDIŢA: „ – Nu-ţi spun nimic, vei vedea!”

                                                                     ***

         TOVA: Aţi stat cam multişor de vorbă în doi, ceilalţi n-au reacţionat?

         SEBASTIAN: Ei, nu! Crezi că se puteau abţine Gelu şi ceilalţi, cărora li se scurgeau ochii după Rădiţa, să nu zică nimic? Ascultă:

                                                                     *

         GELU: Lăsaţi-i în pace, că a ajuns griva iepurele, cum se spune pe la noi. E timpul socotelilor. Măcar de nu i-am pierde.

         RĂDIŢA: N-o să ne pierdeţi, Gelule. De noi n-o să scăpaţi aşa de uşor. Noi trei am fost cu iniţiativa de a face grupul şi de a ne întâlni aici, când te-am salvat pe tine, ştii tu, atunci când te-ai luat la luptă cu râpa. Cu ajutorul nostru ai învins-o şi a devenit a noastră.

         GELU: Mie îmi pare bine, Rădiţo. Şi celorlalţi, sigur. Un singur lucru te mai întreb: când, Rădiţo?

         RĂDIŢA: Când ce, Gelule? Ce vrei să afli?

         GELU: Când va fi prima voastră întâlnire... de dragoste, Rădiţo? Că sunteţi îndrăgostiţi unul de altul se vede de pe Lună! Puteţi să nu recunoaşteţi, să protestaţi, că nu vă crede nimeni. Îndrăgostiţi lulea, Rădiţo, auzi?

         RĂDIŢA (Îi dă un cot lui Sebastian şi-l întreabă, privindu-l şi zâmbindu-i): Auzi, mă, ce zice prietenul tău, Gelu? Aşa eşti de îndrăgostit, lulea?

         SEBASTIAN (Glumind, desigur): Nu, Rădiţo! Dar tu?

         RĂDIŢA (La fel): Nici eu. Auzi, Gelule?

         GELU: Cine vă crede? De când aţi venit, staţi numai ochi în ochi şi vă spuneţi vorbe dulci la ureche. Înseamnă că v-aţi decis. Am dreptate?

         SEBASTIAN: Ai, Gelule. De aici vom pleca împreună. Va fi prima noastră seară. Eu îi spusei ce am de gând, iar Rădiţa fu de acord. Ba mă şi certă un pic de ce am amânat atât, că ea aştepta să se întâmple mai de mult. Eşti mulţumit?

         GELU: Să vă simţiţi bine, să vă iubiţi, dar să fiţi copii cuminţi.

         RĂDIŢA: Cuminţi vom fi, Gelule, dar peste copilărie am trecut, eu cred că am trecut. Şi el a trecut, fiind mai mare ca mine.

                                                                     *

         SEBASTIAN: Şi am plecat împreună, DiDi. Doamne, ce frumos a fost, dar totul a rămas acolo, în urmă, în adolescenţa noastră!

         TOVA: Crezi?

         SEBASTIAN: Sunt convins până în adâncul inimii. Doar fiecare avem sentimentul imposibilei întoarceri.

         TOVA: Acum, să-ţi arăt şi eu ceva. Aşază-te bine pe scaun.

                                                                     ***

                                                               SCENA XI (Evocare)

                                                             O Doamnă elegantă, Tova

         (La fel, într-o parte a scenei, un birou la care stă o Doamnă frumoasă şi îmbrăcată elegant, răsfoind nişte hârtii şi scriind ceva într-un caiet. Uşa este deschisă. Îşi ridică privirile când aude bătăi în tocul uşii):

         DOAMNA: Da. Intraţi.

         TOVA: Bună ziua, tovarăşa Petrescu!

         DOAMNA: Bună ziua...

         TOVA: Diana Dumnbravă. Acesta îmi este numele. Credeam că vi s-a spus cine vă caută.

         DOAMNA: Mi s-a spus că mă va căuta cineva, venit de undeva de departe, dar cine nu. Nici dacă acel cineva este femeie sau bărbat. Vă rog să luaţi loc. Să vă aduc scaunul mai aproape.

         TOVA: Mulţumesc, tovarăşa Petrescu.

         DOAMNA: Aşa. Aşezaţi-vă cât mai comod. Vă stau la dispoziţie. (O priveşte drept în faţă şi-i zâmbeşte, dezvelindu-şi dinţii albi ca mărgăritarele). Şefii mi-au dat liber de la această oră. Nelimitat.

         TOVA: Şefii? Dar câţi şefi aveţi, tovarăşa Petrescu?

         DOAMNA: Rădiţa mă cheamă. M-aş simţi mai în largul meu dacă mi-aţi spune Rădiţa.

         TOVA: Bine, Rădiţa. Atunci, ne spunem pe nume. Pe mine mă cheamă Diana, Diana Dumbravă, şi vin din nordul ţării, îţi voi spune mai multe, dar mai târziu. Deci?

         RĂDIŢA: Am un şef la slujbă şi doi acasă. (Zâmbeşte iar).

         TOVA: De ce acasă ai doi?

         RĂDIŢA: Este un fel de a spune: şoţul, o minune de bărbat, şi băiatul, cea de-a doua minune. Şi eu sunt răsfăţata lor. Amândoi se întrec să-mi facă pe plac. Şi eu lor la fel. Aşa că am glumit cu cei doi şefi de acasă. I-am anunţat, însă, unde mă aflu, ca să ştie dacă nu vin acasă la timp. Dar nu pentru asta ai venit tu la mine.

         TOVA: Cum te simţi la oraş, Rădiţa? Şi nu în orice oraş, ci în Capitală?

         RĂDIŢA: Diana, dacă îţi spun că am fost o norocoasă, mă crezi?

         TOVA: Aş avea vreun motiv să nu te cred? Aş vrea să te explici.

         RĂDIŢA: Am fost înconjurată întotdeauna de oameni care m-au iubit şi m-au ajutat să trec peste momentele grele: mama – pe tata nu l-am cunoscut decât din fotografie, el a murit în Tatra cu doar două zile înainte de a se sfârşi războiul – ,mătuşa Lisăndrina şi unchiul, care m-au adus la Bucureşti şi m-au ajutat să devin ceea ce sunt, apoi şoţul meu şi băiatul mi-au umplut paharul de fericire. Sunt o femeie realizată şi fericită, Diana.

         TOVA: Dar copilăria, Rădiţa?

         RĂDIŢA: Ce este cu ea, Diana?

         TOVA: O mai ţii minte, fată dragă?

         RĂDIŢA (Tresare şi-o ţintuieşte cu privirile pe Diana): De unde ştii tu de ...fată dragă? O singură persoană îmi zicea fată dragă, pe unde o fi, pe unde o fi purtat-o paşii. Nu ştiu nimic despre această persoană de când am plecat din sat. La câteva zile a plecat şi el.

         TOVA: Şi-ţi mai zicea, adică îţi ziceau toţi cei de la Râpa lui Costică al Dudii: zâna copilăriei şi adolescenţei lor, iar el îţi spunea, în momentele voastre de intimitate, floarea lui de primăvară. (Se opreşte şi o priveşte pentru a constata efectul spuselor sale).

         RĂDIŢA (Tresare, puternic emoţionată): Cine eşti tu, Diana Dumbravă şi de unde ştii tu toate acestea?

         TOVA: Din Aninoasa voastră, dragă Rădiţa, de la mama ta, de la mama lui, de la Gelu, Aurică, Nicolae şi alţii. De la locurile care îmi şopteau că pe acolo au călcat şi paşii voştri: râpă, Aninoasa, grădina fermecată, Olteţul, Vâlceaua, Baurul, Măiagul, Căluiul. Aş fi vrut să văd şi iatacul vostru tăinuit, coverca de la vie, transformată de tine într-un adevărat palat cu pereţii tapetaţi cu pânză albă, de care erau agăţate crenguţe verzi, stelbe de busuioc înflorit, flori de câmp şi de grădină. Şi o Rădiţă, arzând de dragoste, adormise cu gândul la el...

         RĂDIŢA (Sare în picioare şi zice): Opreşte-te, Diana! Stai să beau un pahar cu apă. (Îşi toarnă un phar cu apă şi-l bea). Iartă-mă, ies doar un minut.(Iese şi se aude strigând-o pe Anca şi spunându-i să aducă două cafele). Nu beau, de obicei, cafea, dar acum simt nevoia. Doar eu şi EL ştiam tot ce am auzit din gura ta. De la mine nu ştii, e clar de unde ştii...

         TOVA: Nu te grăbi să-l judeci, el nu ştie nici cu spatele...

         RĂDIŢA: Atunci, de unde ştii?

         TOVA. De la el şi... nu de la el, adică nu prin viu grai, aşa cum stăm noi acum de vorbă, ci...

         RĂDIŢA: Ei, cum?

         TOVA: Într-o anumită circumstanţă, a fost pus să completeze un chestionar. I se cerea să indice şi un moment fericit din viaţa lui. El l-a indicat şi l-a descris pe acesta, fără să dea nume. Răspunsurile la chestionarul lui m-au pus pe mine pe drumuri. Îl cercetez pe cel cu fată dragă, zână, floare de primăvară, iatacul iubirii voastre adolescentine, coverca de la vie...

         RĂDIŢA (Alarmată): Îl cercetezi? Doamne! Doamne! Să nu-mi spui că a păţit ceva, că şi mor aici! (Îi dau lacrimile). Un om ca el nu poate face rău nimănui! Pentru ce îl cercetezi?

         TOVA (O linişteşte): Fii calmă, Rădiţa. Nu i s-a întâmplat nimic rău. Dimpotrivă. Nu te speria. Nu ştii cât mă bucur, chiar dacă tu ai lacrimi în ochi. Am crezut că bravează el, ca să-i impresioneze pe fraieri. Ascultându-te pe tine, în dreptul lui pun nişte plusuri.

         RĂDIŢA (Îşi revine şi-i reapare cunoscutul zâmbet): Când te auzii spunând că îl cercetezi, îmi zbură gândul la ce este mai rău, la fapte care ţin de Securitate, iar tu eşti din partea acesteia.Îţi închipui ce simţii eu.               

         TOVA: Îl cercetez, Rădiţa, dar cu un alt scop, nu pentru că ar fi făcut ceva rău.

         RĂDIŢA: Diana, ce-mi poţi spun despre el? Hai, te rog, nici nu clipesc, sunt numai ochi şi urechi...

         TOVA: Ce te-ar interesa? Cu ce să încep, Rădiţa? Mai bine întreabă-mă şi-ţi răspund.

         RĂDIŢA: A găsit ce căuta?

         TOVA: Dacă te referi la fata din visul de copil, el zice că a găsit-o. S-au întâlnit, s-au plăcut şi nu s-au mai despărţit?

         RĂDIŢA: Cum o cheamă?

         TOVA: Miruna.

         RĂDIŢA: Este frumoasă?

         TOVA: Puţin zis frumoasă. Foloseşte superlativul, ca să te apropii de adevăr.

         RĂDIŢA: Şi ea este profesoară?

         TOVA: Da.

         RĂDIŢA: Au copii?

         TOVA: Au o fată şi un băiat. Tu?

         RĂDIŢA. Eu am un băiat.

         TOVA (Glumind şi nu prea): Vă puteţi înrudi, Rădiţa. Băiatul tău şi fata lui pot forma un cuplu.

         RĂDIŢA: Unde se pot întâlni copiii noştri, Diana? Ziseşi şi tu aşa, ca să vezi dacă eu aş fi de acord cu o astfel de unire...

         TOVA: Rădiţa, se întâlneşte munte cu munte, cum obişnuieşte să zică românul nostru, de ce nu s-ar putea întâlni băiatul tău cu fata lui?

         RĂDIŢA: Să se întâlnească, dar nu cred. Ştii cumva cum o cheamă pe fată?

         TOVA: E o ştrengăriţă frumoasă-frumoasă şi o cheamă Rădiţa...

         RĂDIŢA: Auzii bine, Diana? Rădiţa ziseşi?

         TOVA: Exact aşa spusei. (Oarecum mirată): Acum realizez şi eu că are acelaşi prenume ca al tău. Nu cumva pe băiatul tău...

         RĂDIŢA: Ba da, Diana, are prenumele lui.

         TOVA: Vezi, fată dragă, că voi deja i-aţi născut să fie împreună. Hai, nu te întrista, bucură-te, că poate visul vostru se împlineşte prin copiii voştri.

         RĂDIŢA: Oare?

         TOVA: Rădiţa, toţi avem o primă dragoste, o primă îmbrăţişare, un prim sărut. Se spune că acestea nu se uită, dar se pare că la voi... (Pauză, după care continuă). Nici nu ştiu cum să spun. La voi au prins rădăcini puternice, care n-au slăbit nici după atâţia ani. Mă uitai la tine când pomenii de copilărie şi de expresiile folosite de el, te transfiguraseşi şi-mi spusei: „Ăştia, dacă s-ar întâlni, ar cădea iarăşi unul în braţele celuilalt...”

         RĂDIŢA: Diana, e greu să înţelegi iubirea noastră. La noi a fost ceva organic, noi am crescut cu ea. De când am mers în picioare şi am ieşit la joacă în Aninoasa noastră, parcă ne-am ţinut de mână tot timpul să nu ne pierdem. Pe măsură ce creşteam, ne simţeam atraşi ca de nişte magneţi. Momentul Râpa a fost decisiv. M-am aşezat lângă el şi ne-am apropiat, ne-am apropiat până când am ajuns să mă cuibăresc la pieptul lui şi să simt că fac parte din el. Şi el din mine, ne-am mărtrisit mai târziu. Toţi ceilalţi m-ar fi mâncat, m-ar fi sorbit într-un cauc cu apă. Mai ales Gelu. Dar inima mea era dată, nu mai era loc pentru nimeni, acolo era el, stăpânea peste toată fiinţa mea ca un împărat. Şi tot timpul    m-am simţit apărată, protejată, iubită.

         TOVA: Voi aţi crescut cu dragostea în suflete şi nu v-a fost greu s-o revărsaţi, s-o daţi la iveală, să v-o mărturisiţi. A răbufnit ca un şuvoi de primăvară...

         RĂDIŢA: Ba ne-a fost greu, Diana.În primul rând, nu ştiam ce este cu noi, apoi n-am avut curaj să ne spune ce simţim unul pentru celălalt, deşi prin fiecare gest, prin fiecare privire, prin fiecare delicată atingere şi el, şi eu comunicam ce simţim.

         TOVA: Şi a venit şi momentul mult aşteptat.

         RĂDIŢA: A venit. Şi, Doamne, ce minunat a fost! Niciodată nu mi s-a părut luna mai frumoasă ca în seara aceea. Şi emoţiile mă copleşeau. De pe râpă şi până în Aninoasa am coborât ţinându-ne de mână şi fără să scoatem o vorbă. Inima îmi bătea să-mi spargă pieptul. În Aninoasa, m-a prins de umeri, şi m-a privit cu atâta drag, încât am simţit că mă topesc. Dar... mai bine uită-te acolo!

                                                                     SCENA XII (Evocare)

                                                                           Rădiţa, El

         (Noapte cu lună plină, lumină ca ziua. Rădiţa şi El ajung în Aninoasa. Se opresc. El o prinde de umeri şi o priveşte în ochi. Apoi, o întreabă):

         EL: Rădiţa, pe unde o luăm: pe Aninoasa sau pe drum?

         RĂDIŢA: Pe Aninoasa şi apoi urcăm prin grădina noastră, sărim pârleazul şi te duc în cuibuşorul pe care l-am pregătit pentru noi şi în care te-am aşteptat în multe seri, dar...

         EL (Emoţionat): Auzi, Rădiţa, tu vei râde de mine?

         RĂDIŢA (Surprinsă de întrebare): Să râd? De ce să râd, dragule? Eu sunt aşa de bucuroasă că vii cu mine, de nici nu-ţi închipui. Nu văd niciun motiv pentru care aş putea râde de tine, Doamne, fereşte!

         EL: Zisei şi eu aşa... Eu n-am mai fost cu o fată până acum şi n-am nicio experienţă. Poate că tu...

         RĂDIŢA: Nici eu n-am fost, George, cu băieţi. A vrut unul din Curmătură sau din Fulger, nu ştiu de unde era, să mă ducă acasă de la strânsură de la Ţârcovnicu. Tu nu ştiu unde ai fost atunci. Când am auzit, am fugit de-am rupt pământul. Aşa că tot fără experienţă sunt şi eu, dar ne-om învăţa, George, şi ceea ce vom face să facem cu gânduri curate şi din dragoste. Eu am mai stat de vorbă cu fete mai mari şi am mai aflat câte ceva de la ele, dar încolo, nimic.

                                                                     *

         TOVA: De ce îi spui George, Rădiţa? Eu ştiu că îl cheamă Sebastian, nu George! Ori vorbim despre persoane diferite?

         RĂDIŢA: Diana, în Oltenia noastră este obiceiul ca oamenii să aibă în viaţa de toate zilele alt nume decât cel înscris în certificatul de naştere şi în buletin. Lui îi spuneam George, pe Gelu îl chema Alexandru, pe Aurică în chema Dumitru, altuia îi spuneam Ionel în loc de Traian. Şi aş putea da exemple mai multe. După cum vezi niciunul dintre numele obişnuite nu sunt hipocoristice şi nici derivate de la numele înscrise în buletin. Obiceiul locului.

         TOVA: Am înţeles.

                                                                     *

         EL: Înseamnă că, dacă vreau să te pup, nu te opui, iar dacă n-o fac bine, nu se va întâmpla să nu mai vrei?

         RĂDIŢA: Nicidecum, dragul meu. Cum să nu mai vreau? (Râzând): Te-oi pune să mă pupi până când vei învăţa să mă săruţi cum trebuie, iar eu să primesc sărutul tău şi să-l întorc, încât să te fac şi pe tine să simţi plăcerea sărutului. (Timidă): De-ai şti tu de când aşteaptă buzele mele un sărut de-al tău, unul adevărat, care să-mi trezească toate simţurile. Ehehei, dragul meu! Ard, ard...

         (Joc de scenă: EL: o prinde în braţe şi-i striveşte buzele între ale lui sub lumina blândă a lunii pline, în mijlocul Aninoasei; Rădiţa îşi petrece şi ea braţele pe după gâtul lui, îl strânge puternic la piept şi-l sărută şi ea. Amândoi se sărută îndelung., după care Rădiţa se desprinde uşor din îmbrăţişare, îl priveşte zâmbind, îl mai sărută o dată scurt, după care zice):

         RĂDIŢA: Să nu mai spui că nu ştii săruta. Mi-ai trezit toate simţurile. Pune mâna să simţi cum îmi bate inima. E gata să-mi sară din piept, uite (Îi ia mâna şi i-o pune în dreptul inimii). Pe şira spinării numai fiori reci îmi trecură.

         EL: Dar buzele sunt fierbinţi, Rădiţa, văpăi ies din ele. Şi dulci, parcă le înmuiaşi în miere. Acum simţii şi eu întâia oară dulceaţa buzelor de fată. Auzisem, dar nu credeam.

         RĂDIŢA (Veselă):  Erau dornice să se unească cu ale tale. Şi s-au unit bine. Sper că pentru multă vreme şi cât mai des.

         EL. În acest caz, să repetăm, ca să nu uităm...  

                                                                     ***

         TOVA: Miruna, iartă-mă că provocai asemenea scenă cu cei doi îndrăgostiţi adolescentini...

         MIRUNA: Nu-ţi face probleme, Diana, mi-a povestit tot ce s-a întâmplat între ei cu lux de amănunte, dar mie mi-a spus că o să facă dragoste cu mine cum n-a făcut cu nimeni. Ca şi cu fata din visul lui de copil, pe care a iubit-o mereu din acea clipă şi până când m-a întâlnit pe mine. În mine a recunoscut-o pe ea. Crezi că pe mine nu m-a cucerit tot cu sărutul? Aşa m-a sărutat, că n-am mai ştiut de mine, am crezut că vin din alte sfere, că nu sunt pământeancă. Mă uitam la el şi aşteptam să mă sărute, să mă sărute, să mă sărute...

         TOVA: Pot să te întreb cum s-a întâmplat?

         MIRUNA: Sigur. Foarte des mă gândesc la momentul acela. O fac şi acum cu plăcere. A fost ceva nemaipomenit, ceva ce m-a transpus în altă lume, pe care n-o cunoscusem. Venise mult visatul Făt-Frumos, care luase chipul fostului meu profesor din ciclul gimnazial, dar nu călare pe năzdrăvanul său cal alb, ci pe jos.

         TOVA (Uşor mirată, dar veselă): Şi l-ai primit?

         MIRUNA (Zâmbind unei amintiri din alte vremuri, cu ochii puţin închişi şi privind într-un punct fix): Dacă l-am primit? Dar nu mă întrebi dacă ne-am mai despărţit de atunci? Răspunsul este NU, ne-am întânit zilnic la aceeaşi oră, dar de luat ne-am luat după aproape un an. Doar atunci am devenit nevasta lui. Vrei să auzi cum s-a întâmplat?

         TOVA: Mi-ai produce o mare bucurie. Aşa că...

         MIRUNA: Diana dragă, eram într-o sală de clasă. L-am văzut că se uită la mine, cum n-o mai făcuse niciodată. Crescusem la nici o sută de metri de gazda lui, dar n-a avut ochi să mă vadă până atunci. Vine şi se aşază lângă mine, el zice că acolo era singurul loc liber, loc hărăzit de Atotputernicul pentru el. Nu stă prea mult pe gânduri şi trece la atac. Ce atac! Unul din acela când nu-i laşi asediatului nicio şansă. Eram tristă, mă simţeam singură, priveam înainte, undeva, departe... când aud: „Tu de unde apăruşi, fată? De pe ce planetă, că tu nu eşti de pe pământ! Nu eşti pământeancă!” Mă uit peste umăr la el, îmi venea să pufnesc în râs, dar îmi era ruşine. „Cu mine vorbiţi?” îl întreb. „Cu tine. Mai vezi pe cineva aici?” „Dacă aveţi de gând să mă ironizaţi sau să mă luaţi în başcălie, să ştiţi că plec, ies afară din sală, fie ce-o fi”. „Nu, fată, nu te iau în băşcălie, ci te mai întreb: ţie ţi-a spus cineva că eşti frumoasă? Şi cât eşti de frumoasă?” „Nu mi-a spus nimeni şi ce-i cu asta?”. „Păi, vreau să-ţi spun eu, iar mâine vin la tine să te pup!”

         TOVA: Aşa... nitam-nisam?

         MIRUNA: Exact aşa. S-a terminat şedinţa şi am ieşi din sală ca din puşcă şi-am fugit acasă. Îmi făceam planuri cum să-i dau o lecţie, s-o ţină minte toată viaţa. Cine se crede el? Las’ pe mine,  că-ţi arăt eu ţie mâine, numai să te pună Cel de Sus să vii la mine!

         TOVA: Şi a venit?

         MIRUNA: Cu precizie de ceas elveţian. Nu l-am aşteptat acasă la gazdă, ci m-am dus la o colegă, socotind că nu mă va găsi. N-am ajuns bine, că-l aud discutând afară cu colega. O întreabă unde sunt şi colega îi spune. Intră în casă, salută şi zice: „Fată dragă, am venit să te pup cum ţi-am spus!”. M-am sculat de pe pat cu gând să mă opun, dar crezi că am putut? Da de unde! Când s-a uitat la mine cu atâta drag, cum nu mai văzusem niciodată asemenea privire, m-au părăsit toate puterile şi, dintr-odată m-am temut că n-o va face. Mi-am pus eu bărbia în piept, dar el m-a prins uşor de ea şi  mi-a ridicat-o, m-a mai privit o dată drept în lumina ochilor şi m-a trecut în posesia lui pentru totdeauna. Mi-am întredeschis buzele să-i primesc sărutul, nici gând să-l mai resping. Mi-a zâmbit, s-a apropiat de mine, m-a prins în braţe şi m-a sărutat... parcă mi-a sărutat toată viaţa. Bine că nu mi-a dat drumul din braţe imediat, că aş fi căzut jos, dar probabil că el a simţit. Ne-am aşezat pe marginea patului şi m-a sărutat până s-a înserat. Nu ştiu dacă ne-am spus zece vorbe. Ca doi însetaţi ce dau de un izvor cu apă limpede şi rece, din care beau şi nu se mai satură. I-am arătat buzele şi a încetat. Am plecat la gazdă. Mă duce şi mă dă primire. Ei se cunoşteau dinainte, mai bine cu feciorul gazdei şi cu nora.

         TOVA: Ce i-a spus?

         MIRUNA: Auzi, lelică, dacă mai vin o dată şi n-o găsesc aici, nu ştiu ce-ţi fac!

         GAZDA: Aşa-i, domnişor, că am fată frumoasă?

         EL: Lelică, nu mai este a matale, în curând ţi-o iau, te las fără ea!

         GAZDA: Să aveţi noroc, domnişor, că este o fată bună, harnică, cuminte. De frumoasă, ce să vă spun eu, că aveţi ochi să vedeţi, n-are pereche.

         EL (Glumind): Este şi se mai face, lelică, mai creşte, se mai împlineşte. De i-ai putea citi în suflet, ai vedea cât este de fericită că mă are pe mine lângă ea. La noapte nici nu cred că va putea dormi, se va gândi la întâlnirea noastră. S-o trezeşti dimineaţă, ca să ajungă la şcoală la timp. Eu plec şi vă las cu bine...

                                                                     *

         TOVA: Şi s-a dus.

         MIRUNA: A încălecat pe bicicletă şi s-a dus. Aşa a fost începutul. Ce a urmat a fost ca în basme. Ne întâlneam zilnic şi ne străduiam să facem întâlnirile cât mai plăcute. Şi reuşeam.

         TOVA: Mama ta, George, mi-a spus că şi-a dat seama că te pierde, de fapt că te-a pierdut, că nu te vei mai întoarce niciodată în Oltenia. Ştii când?

         SEBASTIAN: Cum să nu ştiu?. Am şi avut o dscuţie cu ea. Pe Miruna au trimis-o ai ei, chiar la începutul vacanţei de vară, la frate-său, în Dobrogea. Am simţit un mare gol, parcă se rupsese ceva din mine şi plecase cu ea. Am plecat şi eu la Baia Mare, ca să nu stau. Eram aşa de trist, de parcă căzuse cerul pe mine. Cum m-am coborât din tren, m-am dus la un chioşc, am cumpărat o vedere şi i-am trimis-o. Am scris pe ea un vers din Eminescu: „Şi te-ai dus, dulce minune!”...

         TOVA: Dar pe următorul de ce nu l-ai adăugat? Ori nu ţi l-ai mai adus aminte?

         SEBASTIAN: Ei, mi l-am adus, dar nu doream să se întâmple ce zice versul: „Şi-a murit iubirea noastră...” Înflorise aşa de frumos, ne cuprinsese pe amândoi în mrejele ei, cum să moară? Nu voiam să moară. Nu l-am scris din superstiţie...

         MIRUNA: N-am primit eu vederea, ci frate-meu. Mi-o dă şi mă întreabă pe cine am pus pe jar, că este fript, săracul! Nu i-am spus. Am luat vederea şi am citit-o. De câte ori am repetat versul? De mii de ori. Era o mărturie mai mult decât grăitoare că dragul meu George mă iubeşte cu adevărat, deşi nu mi-o spune. I-am spus fratelui meu că mai stau o zi şi plec. Ai mei sperau să stau toată vacanţa, să se mai întrerupă întâlirile noastre, pe care nu prea le vedeau cu ochi buni... Cu chiu cu vai am stat vreo trei zile, că nu mi-au dat bani să-mi plătesc biletul de tren. Am revenit acasă, însă...

         SEBASTIAN: Eu plecasem în Oltenia şi nu m-a găsit. Mama s-a bucurat că m-a văzut, dar n-am stat o clipă acasă, n-aveam stare, o căutam pe ea. Am bătut toate coclaurile. Plecam dimineaţa şi veneam seara târziu. A răbdat buna mea Mamă cât a răbdat, dar a răbufnit şi mi-a tras un perdaf, să-l pomenesc toată viaţa. Venisem târziu acasă şi am dormit până aproape de prânz. Când m-am sculat, Mama mi-a dat demâncare şi s-a aşezat şi ea la masă, dar n-a mâncat. Şi-a împreunat mâinile în poală şi se uita la mine...

                                                                     *

                                                                     SCENA XIII (Evocare)

                                                                         Sebastian, Mama

         SEBASTIAN: Hai, dă-i drumul! Ce-ai mai strâns în tine? Descarcă-te, Mamă, cred că mi-ar prinde bine o săpuneală acum.

         MAMA (Cu supărare): George maică, acum sunt sigură că te pierd. Tu nu te mai gândeşti aici. Acum te-ai calificat, poţi găsi şi pe aici un post în învăţământ. Îţi găsim o fată şi te însori. Te ştiu şi eu măi aproape şi măi viu şi eu pe la tine, măi vii şi tu pe aici. Te învăţaşi acolo, printre bozgori, şi, când vii acasă, tu tot acolo te gândeşti. Măcar ai şi tu vreo fată? Ştii şi tu să glumeşti cu fetele, că ai o vârstă la care trebuie să te gândeşti să-ţi legi viaţa de cineva. Să faceţi şi voi copii, că aşa fac oamenii. Spune-mi şi mie ceva... (O podideşte plânsul): Io legănai şapte, două se duseră de mici, voi trăiţi şi vă împrăştiarăţi. Mai crescui şi nepoţi şi rămăsei singură... (Pânge de-a binelea).

         SEBASTIAN (Se scoală de la masă, se duce lângă Mama şi o mângâie): Mamă, bucură-te că sunt bine, sunt sănătos, am o slujbă care îmi place şi mă ţin de ea. (După un scurt moment de gândire): Deocamdată nu vin de acolo şi nu ştiu dacă voi veni vreodată, însă nu te necăji, că e bine. Cât despre fată îţi spun, Mamă, că am o fată şi mi se pare că asta este fata după care am alergat o jumătate de ţară. Nu ştiu dacă mă voi însura cu ea sau nu, dar ştiu sigur – şi eşti prima căreia îi spun – că viaţa departe de ea este un chin. Şi de aceea nu stau pe acasă, şi de aceea umblu aşa, aiurea...

         MAMA: Păi de ce n-o luaşi, muică, cu tine, s-o văd şi eu, s-o vadă şi ceilalţi, or nu vru să vie?

         SEBASTIAN: Nu-i zisei să vie, Mamă, că nu era acasă. Era plecată în Dobrogea, la un frate al ei. Încă nu ştie ce este în sufletul meu, dar va afla cât de curând. Poate că bănuieşte, fiindcă femeile sunt mai sensibile ca bărbaţii şi-şi dau seama din comportamentul faţă de ele. Aşa stau lucrurile, Mamă, şi cred că am să plec mai repede ca de obicei. Un singur lucru te rog, Mamă, să nu te necăjeşti pentru mine şi să nu-mi porţi de grijă. Bozgorii ăia de care ai pomenit tu sunt români de-ai noştri, cei mai mulţi dintre ei sunt oameni buni. (După un oftat din adâncuri). Singura problemă pe care o am este fata, care mi-e dragă, mamă, şi simt că face parte din viaţa mea. Alte probleme nu am.

         MAMA (Grijulie, sfătuitoare): Ai grijă, muică, să nu-ţi bagi gâtul în laţ şi, dacă te însori, să ne spui şi nouă, că aşa e bine. Îţi putem găsi o fată şi pe aici. Când mă duc încolo, la deal, sunt femei care mă întreabă ce-mi face băiatul acela, care e profesor, că au fete şi mi le dau de nurori. Văd că tu ai alte gânduri, treaba ta, dar ai grijă ce faci.

         SEBASTIAN: Bine, Mamă, o să am.

                                                                     *

         SEBASTIAN: Aşa s-a încheiat discuţia cu Mama. Măcar îi făcusem pe plac, aflase şi ea ce a vrut să afle. Peste câteva zile am plecat în Ardeal, unde mă aşteptau două surprize. Cea plăcută a fost întâlnirea cu Miruna.

         MIRUNA: Eu plecasem din Jurilovca la două zile după ce primisem vederea. În fiecare zi, veneam la întâlnire la ora ştiută, dar mă întorceam tristă, mă ascundeam prin grădină sau în podul şurii, mă gândeam la el şi plângeam. Îţi închipui cum ne-am reîntâlnit. Nu pot reda în vorbe.

         TOVA: Şi gândul căsătoriei când v-a venit?

         MIRUNA. Lui i-a venit. Spre sfârşitul lui octombrie, a venit la noi şi m-a cerut de nevastă. A fost surpriză şi pentru mine, şi pentru ai mei, dar totul a fost bine. În 12 noiembrie ne-am căsătorit şi ne-am dus la casa noastră, pe care el o pregătise în locuinţa şcolii. Cam atât putem spune despre noi. Ducem o viaţă normală cu slujbă, cu copii, cu gânduri să ne facem casa noastră, pentru care am obţinut loc de casă şi am început să strângem materiale. Avem şi ceva bani strânşi, nu destui, dar pentru a demara lucrările ne ajung. Apoi vom lucra în rate. Vorbesc eu, dar el se va ocupa de această treabă, care nu va fi uşoară.

         TOVA: Sunteţi de admirat. Sincer vă spun. Nici nu mă îndoiesc de faptul că şi căsnicia voastră merge bine. Greşesc cumva?

         MIRUNA: Nu, nu greşeşti deloc. Şi noi căutăm fiecare să ne facem pe plac, în măsura în care putem, să fim înţelegători, toleranţi, şi nu uităm că noi ne-am luat fără contract. (Râde): El m-a cerut pe mine de la părinţi şi altceva nimic, iar eu l-am acceptat pe el aşa cum era.

         SEBASTIAN: Greşeşti, draga mea. Contractul îl făcuseră inimile noastre atunci, în după-amiaza aceea de decembrie, când am venit la tine şi te-am sărutat. Atunci, ele s-au unit prin dragoste, iar tu ştii ce spun eu des despre dragoste.

         TOVA:  Ce spui?

         SEBASTIAN: Nu sunt vorbele mele, dar îmi plac şi le repet mereu: „Dragostea este o floare care devine fruct prin căsătorie”...Este un proverb, dar nu mai ştiu ce origine are.

         MIRUNA: Se spun multe despre dragoste şi căsătorie, şi bune şi rele, dar modul în care îţi organizezi viaţa şi-ţi respecţi partenerul depind de tine şi totul se cristalizează în timp. La noi n-a trecut încă sfertul de secol, dragule!

         TOVA: De ce, Miruna, aţi fixat atunci un prag?

         MIRUNA: Nu eu am fixat pragul, ci marele Mark Twain, care zice: „Niciun bărbat şi nicio femeie nu ştiu cu adevărat ce este dragostea perfectă până când nu depăşesc pragul unui sfert de secol de căsătorie”.

         TOVA: Sunt sigură că voi veţi trece cu bine cel puţin trei praguri de câte un sfert de secol fiecare şi nu veţi cunoaşte al treilea inel al căsătoriei. Nici nu vă urez să-l cunoaşteţi.

         SEBASTIAN: Acum lămureşte-ne tu ce este cu acest al treilea inel al căsătoriei.

         TOVA: Se zice că cele trei inele ale căsătoriei sunt: inelul de logodnă, inelul de cununie şi inelul suferinţei.

         SEBASTIAN: Măi să fie! N-aş vrea să purtăm acest inel, cum n-aş vrea ca nici eu să am un preţ prea mare. Acum îmi zice nevestica puiule, puişor. Cât costă un pui? O nimica toată. Pe la un sfert de secol, poate să-mi spună purcel sau porc. Deja preţul a crescut considerabil. Peste încă vreo 50 de ani se poate întâmpla să-ţi închidă uşa şi să-ţi strige: Boule, iar te îmbătaşi! Dormi afară!!

         (Toţi trei râd în hohote).

                                                                     *

         SEBASTIAN (După o scurtă pauză): DiDi, ţi se răci cafeaua, din dulceaţă nu mai luaşi decât o singură dată. Mă duc eu s-o reîncălzesc, tu mănânci dulceaţa. Văd ce face şi micuţul nostru. Îţi ţine companie Miruna

         MIRUNA: Ba mă duc eu, să-i spun Rădiţei ce să facă dacă se scoală. Cât este fata lângă el, nu se întâmplă nimic.

         TOVA: Cafeaua îmi place şi rece, n-o mai încălzeşti, dar du-te şi spune-i Rădiţei ce trebuie să facă. Eu o să mă pregătesc de ducă. V-am ţinut destul de la ale voastre. Seba se grăbea să-ţi termine lucrările de secretariat, că nu ştiu de la ce oră muşcă nişte peşti, de la altă oră muşcă alţi peşti. Şi un peşte proaspăt este aşa de gustos, încât merită efortul să mergi până la Someş.

         SEBSTIAN: Nu cred să-ţi fi spus eu despre peştii din Someş şi orele la care mănâncă, dar să rămână aşa cum zici tu. Nu crezi, DiDi, că ar trebui să-mi spui şi despre alţii din Aninoasa mea?

         TOVA: Seba, e mai bine să-ţi păstrezi amintirile nealterate. Copilăria voastră a fost nemaipomenită, voi aţi fost nişte năstruşnici, dar timpul v-a mai schimbat, pe unii chiar mult, e mai bine să nu ştii. Chiar când vă veţi întâlni, peste ani şi ani, tu să rămâi cel de atunci, liderul grupului, apărătorul Rădiţiei, Zâna copilăriei şi adolescenţei voastre, prima ta mare iubire. Cei pe care aţi reuşit atunci să-i iritaţi, nu v-au iertat de tot. Voi aţi reuşit în viaţă, alţii nu – sau nu în măsura în care aţi reuşit voi – , iar invidia este un vierme care roade, şi roade, şi roade ... Şi doare, Seba. E mai bine să nu ştii. E bine să nu ştii, să nu ştii, să nu ştii...

         (Soarbe ultima gură de cafea, se uită în fundul ceştii, o pune pe masă şi-şi ia la revedere de la cei doi):

         TOVA: Dragii mei, îmi pare bine că am cunoscut doi oameni adevăraţi, care ştiu pentru ce şi cum să trăiască în lumea asta a noastră. Miruna, te îmbrăţişez şi-ţi urez numai bine alături de soţul tău şi de copiii voştri. Iar tu, Seba, rămâi aşa cum eşti. Nu lua în seamă pe cei care vin de sus cu idei şi porniri care nu-ţi convin. Ei vin şi pleacă, voi rămâneţi şi nu vă poate nimeni clinti de la locurile voastre. Ştii cum se spune: „Apa trece, pietrele rămân!” Te îmbrăţişez şi pe tine... (În timp ce se îmbrăţişează, se lasă încet C O R T I N A)

 

Add comment


Security code
Refresh

Sondaj

Ce părere aveţi despre acest site ?
 

Cine este online

We have 315 guests online

Statistici Site

  • 3705 registered
  • 0 today
  • 0 this week
  • 234 this month
  • Last: GkadmirFlum
Ulti Clocks content

Reclama Dvs

Librarie Online. Zilnic ultimele carti noi, promotii si reduceri. Carti pentru fiecare cu livrare din stoc.

Site Gazduit De

armand-productions3

 


feed-image Feed Entries

Poemul din metrou