Home Teatru Grigorie M. CROITORU: DRĂCUŞORUL
Grigorie M. CROITORU: DRĂCUŞORUL PDF Print E-mail
User Rating: / 1
PoorBest 
Written by Ştefan Doru Dăncuş   
Friday, 09 January 2015 11:28

                                                 

                                  Piesă într-un act şi mai multe tablouri

         PERSONAJELE: în ordinea intrării în scenă, la scenele în care apar:

         BARBU, tânăr, 19 ani

         NICULINA, tânără, 20 ani

         TINCA / DRĂCUŞORUL, adolescentă, sora Niculinei

                                                      PREAMBUL

                                               Barbu, Niculina, Tinca

         (Decorul înfăţişează un drum de ţară, printr-un sat. La poarta unei case frumoase, pe o bancă din lemn, cu spătar, doi tineri stau de vorbă destul de des. El este proaspăt funcţionar la Consiliul Popular, ea nu este angajată. Despre ce discută doar ei ştiu. Relaţii mai apropiate între ei nu se legaseră, deşi fata este foarte frumoasă, iar tânărul se simte atât de bine în compania fetelor frumoase. Poate şi pentru că aveau un pândar, un adevărat Cerber, care nu-i lăsa nici să respire în voie: Tinca. După ce vine de la şcoală este numai cu ochii pe ei).

         BARBU (Iese pe poarta instituţiei şi porneşte spre Niculina, care îşi făcuse apariţia pe bancă. Ajunge şi salută, cum obişnuia): Salut, frumoaso! Sau invers!

         NICULINA (Zâmbindu-i): Salut, urâtule! Sau cum înţelegi tu. Cum stai cu lucrul?

         BARBU: Stau. Dar parcă am linişte, când te văd aici? Nu mai pot face nimic. Decât să te privesc de pe fereastră şi să mă ia ceilalţi peste picior, vin mai bine la tine. Măcar respirăm amândoi acelaşi aer şi-mi odihnesc ochii pe o fată frumoasă.

         NICULINA: Bine, bine! Ai grijă să nu ţi-i odihneşti prea mult. E mare pericol dacă...

         BARBU: Dacă mă îndrăgostesc de tine... Ştiu. M-ai avertizat de mai multe ori şi tu şi a mai făcut lucrul acesta şi fratele tău, George. Dar nici tu, nici el nu mi-aţi spus ce pericol m-ar paşte dacă m-aş îndăgosti de tine.

         NICULINA. Nu este bine să ştii prea multe, că strică la frumuseţe (Râde).

         BARBU (Şi el bine dispus): Tu eşti cu frumuseţea, nu eu. Neavând, n-are ce să se strice. Şi, buna mea prietenă, dacă ceva din interior m-ar împinge spre tine cu atâta putere, încât să nu mă pot abţine şi să te prind în braţe şi să te pup pe buzele astea atât de frumoase şi de dorite, cui i-am face vreun rău? Spune tu şi, dacă-mi dai un motiv cât de cât plauzibil, promit solemn că te voi săruta doar în imaginaţia mea...

         TINCA (Deschide poarta şi vine la ei): V-am auzit! Sora mea, dacă vă pupaţi, vă spun la mama şi la George şi vedeţi voi ce păţiţi! Ha-ha-ha-ha! Sâc! Sâc! Sâc!

         BARBU (Se scoală de pe bancă şi aleargă după ea, în curte, o prinde şi-i zice): Drăcuşorule! Drăcuşorule! Ce să fac cu tine, acum?

         TINCA (Ameninţă cu strigatul): Au! Mă doare! Dă-mi drumul, că strig! Strig cât mă ţine gura!

         BARBU (Nu-i ia în seamă ameninţările): Strigă! Să aud ce strigi? Ascultă, Drăcuşorule! Pe sora ta n-am sărutat-o şi s-ar putea să nici n-o sărut, dar pe tine, după ce mai creşti un pic, nu te iert. Auzi, Drăcuşorule? Nu te iert şi te pup, te pup, te pup... Zile şi nopţi în şir. Şi poate tot pe banca asta...

         TINCA (Se zbate şi scapă. De fapt, tânărul o face scăpată. La colţul casei, se opreşte, se uită la el şi zice): ‘Nhî! S-o crezi tu. Nu va fi nimic din ce îţi închipui tu...

               După patru ani.

                                                                     SCENA I

          Barbu, Mărgărita, Fete, Tinca, lume de toate vârstele strânsă la hora duminicală

         (Tabloul I: Locul de vărsare a pârâului Aninoasa în Olteţ: pe podul de peste pârâu, pe malul drept înalt, pe dealul din stânga este lume multă, căci:

 

         În Gura Aninoasei, este horă mare. Cântă vestita bandă de lăutari a lui Gică Chirea din Ştirbei. Lume de toate vârstele, de la copii la moşnegi. Barbu este în vacanţă şi vine şi el la horă. Se opreşte mai întâi pe vârful dealului cu nişte cunoscuţi, cu care se întreţine un timp. Îl vede o vecină şi-i spune):

         MĂRGĂRITA: Du-te, maică, şi joacă, nu sta cu noi, cu bătrânii. Sunt o mulţime de fete frumoase, parcă niciodată n-au fost atâtea, din toate satele din jur. Şi de peste Olteţ. Ai de unde alege, e mare turma.

         BARBU: Mulţumesc, ţaţă Mărgărită, mă duc. Chiar că-mi era dor de o asemenea petrecere (Coboară spre locul unde se desfăşura hora în toată splendoarea ei. Când ajunge jos, hora se terminase. Tineri şi tinere, grupuri-grupuri, se retrag veseli şi îmbujoraţi la faţă din cauza efortului. I se pare că într-un grup de fete este o figură cunoscută. Se opreşte să privească mai atent, se dumireşte şi se îndreaptă spre grup). Domnişoarelor, vă rog să mă scuzaţi, că vă stric momentul de veselie, dar mi se pare că recunosc pe cineva de aici. Dacă mă înşel, dar cred că nu, îmi cer din nou iertare şi plec. (Se uită direct la Tinca. Şi ea îl priveşte, dar cam pieziş): Pe tine te cunosc. Tu eşti Tinca lui Bidileac, fata aia care...

         TINCA (Cu ciudă): Da, eu sunt Tinca lui Bidileac, fata aia care...

         BARBU (Aproape revoltat): Cine dracu’ te schimonosi aşa, Tinca? Dacă mai ţii minte ce-ţi spuneam, în glumă, cândva, acum n-aş face aşa ceva nici pentru un car de aur. Sunt sigur că, dacă era soră-ta acasă, tu nu arătai aşa!

         TINCA (Ţăfnoasă): Şi ce-ţi pasă? Aşa este modern, aşa fac toate fetele, nu vezi? (Şi două săgeţi porniră din ochii ei, gata-gata să-l străpungă. De ciudă, şi două lacrimi îi ţâşniră din ochi).

         O FATĂ: Ce ai cu ea? Las-o în pace, venişi şi nechemat aici şi te luaşi şi de biata fată. O făcuşi să şi plângă!

         BARBU: Pentru c-am venit nechemat, mi-am cerut iertare. Voi nu vă amestecaţi, că nu ştiţi despre ce este vorba, iar pe ea n-o las în pace până n-o văd aşa cum vreau eu.

         ALTĂ FATĂ: Haideţi, fetelor, să mergem să jucăm. Vii, Tinca?

         BARBU: Dacă te duci, vin după tine. Rămâi să lămurim lucrurile şi să devii fata la care să mă uit cu drag...

         TINCA (Îl împunge iar cu nişte priviri tăioase şi pleacă cu fetele, fără să zică ceva. Se prind în horă toate la un loc).

         BARBU (Se prinde şi el în horă lângă Tinca. Îi şopteşte): Te rog, Tinca, vino cu mine pentru puţin timp, măcar să ştii de ce sunt pornit împotriva ta. (Se desprind amândoi din horă şi se îndreaptă spre o margine unde nu e era prea multă lume. Îi spune): Tinca, nu ştiam că te întâlnesc aici. Nici nu m-am gândit la o întâlnire cu tine. Nu te-am văzut de câţiva ani. Când te-am văzut, am avut un şoc, nu-mi vrenea să cred. A pus Dumnezeu atâta frumuseţe pe tine, cu carul, şi tu te sluţeşti, te transformi în clovn. Ce gândeşti atunci când te urâţeşti? Eşti urâtă, Tinca, eşti urâtă rău, înţelegi? Nu-ţi vreau răul, nu am nimic cu tine, nici nu urmăresc să mă apropii de tine. Până în momentul în care te-am văzut, nici nu existai...

         TINCA: Ei, acum ce să fac?

         BARBU: Să vii cu mine. Mergem până la Olteţ şi vine înapoi altă Tinca. Vii?

         TINCA (Cu o doză de sfială): Vin... Ce-or zice fetele? Mă duc pe la ele să le spun.

         BARBU: Mergem amândoi. Le spun eu. Dă-mi mâna.

         TINCA (Parcă devenise alta. Îi apăruse zâmbetul pe buze. Îi întinde mâna şi pornesc spre prietenele ei): Dragile mele, găsi cuvântul magic şi...

         BARBU: Fetelor, după cum vedeţi, ne împăcarăm. Când era mai mică, mă necăjea în anumite împrejurări. Odată, am prins-o şi i-am făgăduit că, atunci când va creşte mare, o voi prinde în braţe şi-o voi săruta mult, mult de tot. (Pe un ton glumeţ): Ei, am venit tocmai din nordul ţării să-mi ţin făgăduiala, dar mai înainte trebuie să punem la punct unele lucruri. Vă rog să o scuzaţi.

         TINCA (Veselă): Glumeşte, fetelor. E drept că a făgăduit că mă va pupa când voi creşte mare, însă rămâne de văzut. Mai are de răspuns la unele întrebări şi ştiţi voi că eu sunt cam sălbatică, e imposibil să pună cineva mâna pe mine, darămite să mă sărute. O să revenim.

         BARBU: Dacă n-o să revenim până se sparge hora, să plecaţi spre casă, că o voi conduce eu pe Tinca. Rămâne pe mâini bune (O prinde de mână şi pleacă spre Olteţ, ţinând-o aproape).

         Tabloul II: Splendida vale a Olteţului. În aval, pe malul drept – dealuri înalte, pe malul stâng, zăvoaie mari. În depărtare se vede podul de peste râu de la Dobriceni, iar în stânga conacul Teodorinilor. În amonte, grădini de zarzavaturi şi bostănării):

                                                                     SCENA II

                                                                   Tinca, Barbu

         TINCA: Fetele chiar or crede că mergem în zăvoi, să ne sărutăm.

         BARBU: Şi-ţi pasă? Şi dacă ar fi aşa, cui i-am da socoteală? Cui i-am face rău? Ori ai un iubit pe care nu vrei să-l trădezi? Spune-mi fără teamă, că te înţeleg. E normal ca la vârsta ta şi la calităţile tale fizice nu să ai un iubit, ci să roiască în jurul tău. Ar fi anormal să n-ai.

         TINCA (Cu tristeţe): La mine este anormal. Eu n-am nu iubit, dar nici prieten de gen masculin. Colegii mei de clasă şi de şcoală sunt nişte neciopliţi, nişte bădărani. Ei nu ştiu decât să tragă de tine, să te îmbrâncească, să te prindă de sâni şi de alte părţi ale corpului. Aceste gesturi golăneşti, precum şi limbajul folosit au trezit în mine nişte reacţii potrivnice şi nişte sentimente anti-băieţi şi anti-dragoste. Nu ştiu cum este un sărut pe care să ţi-l dea cineva, nu ştiu cum este să se apropie cineva cu tandreţe de tine, nu ştiu cum este să te mângâie un băiat, nu ştiu cum este să-ţi vorbească cineva frumos. Dar să le lăsăm, să nu te inoportunez eu cu necazurile mele. Deocamdată le fac faţă, am unghii cu care mă apăr şi, crede-mă, ştiu să mă folosesc de ele. (Glumind, i le arată): Să nu le simţi şi tu pe faţa ta! (Serioasă). Îţi pun o întrebare, dar să-mi răspunzi sincer: ce-a fost între tine şi sora mea, Niculina?

         BARBU: Tu mă întrebi? Tu, care ne-ai pândit tot timpul? Ne-ai văzut vreodată sărutându-ne?      N-am timp acum, că ne apropiem de Olteţ, dar o să-ţi spun totul despre relaţia mea cu sora ta. Te asigur însă că a fost doar o sinceră prietenie. Pe tine poate o să te sărut, poate o să facem şi dragoste, dar cu soră-ta n-am făcut aşa ceva şi nici nu este posibil... (Ajung la Olteţ): Iată apa purificatoare, care îţi va reda frumuseţea cu care te-a înzestrat Dumnezeu. Mai întâi, iată un pieptene să-ţi descâlceşti părul. Oglindă n-am, dar îţi spun eu când este bine. Apoi intrăm în apă să facem baie (Se încruntă la el): Am glumit, nu te zbârli. Doar nu te-oi pune să te dezbraci, ca să faci baie! Eventual te arunc în apă îmbrăcată şi te dezbrac apoi, ca să ţi se usuce rochiţa şi ce mai ai pe tine.

         TINCA (Ultimele spuse le consideră glume şi nu se mai încruntă): Nu te uita la mine, când îmi descâlcesc părul, că mă strâmb, fiindcă mă doare.

         BARBU: Ba mă uit, ca să te văd. Poate o să te prindă ruşinea şi n-o să-l mai încâlceşti altă dată. Pe aici o să te fac eu şi o să te trag şi mai tare. (Îi place cum s-a pieptănat fata şi-i spune cunoscutul vers din poezia lui Coşbuc): „Şi ce cap frumos răsare!”...

         TINCA (Continuă): „Nu-i al meu? Al meu e oare? / Dar al cui? Şi la ureche, / Uite-o floare.”

         BARBU: De-aş putea cânta, ţi-aş cânta. Ochii îi vedem puţin mai târziu, trupul aproape că-l frângi cu mâna stângă. Lasă-mă să-ţi dau jos sandalele şi să intrăm în apă (O prinde de mână, coboară malul şi intră în apa caldă şi limpede): Te speli pe faţă până rămâne pielea ta. Hai să mergem mai încolo, că este apa până la brâu şi este mai bine.

         TINCA: Şi eu ce fac? Cum intru aşa?

         BARBU: Simplu. Îţi ridici rochia până deasupra brâului. Dacă nu poţi tu, te ajut eu...

         TINCA: De-ăsta îmi eşti, şmechere? Stai că-ţi arăt eu ridicat rochiţa, na! (Aruncă cu apă spre el, udându-l): Mai vrei? Mai na!

         BARBU: Spală-te, că mi-o plăteşti tu, nu te iert în ruptul capului, domnişoară! Nu ştii cât mă bucur că încep să văd în tine fetiţa plină de viaţă, drăcuşorul de altădată. Te prind eu de corniţe, Drăcuşorule, lasă pe mine.

         TINCA: Vino şi vezi dacă mai am ceva.

         BARBU (Se uită cu atenţie şi...): Mai ai aici, aici, aici, parcă şi aici. Dar astea nu se iau aşa de uşor. Închide ochii. Uită pentru câteva clipe cine eşti şi închipuie-ţi că eşti fetiţa de altădată. Pe ea o pup acum pe obrazul stâng, pe ochiul stâng, pe ochiul drept, pe obrazul drept. Aici, numai dacă vrei, fiindcă pe buze vreau să te sărut pentru reîntâlnire. Vrei?

         TINCA: Vreau, dar să nu-ţi faci iluzii, adică să crezi că m-ai cucerit şi sunt la picioarele tale.

         BARBU: De unde îşi făcu apariţia ideea asta, cum ieşi din căpşorul ăsta frumos asemenea năstruşnicie? Ca s-o spun pe-a dreaptă, dar să nu te superi, tu eşti în pericol de a te îndrăgosti de mine. Te sfătuiesc să nu cazi în greşeala asta, ci îndreaptă-ţi privirile în altă parte, dacă ai un băiat care nu-ţi este indiferent. Când vor doi, este posibil orice, inclusiv să se îndăgostească. Eu zic să nu mai mergem la horă, ci o luăm pe aici, pe malul Olteţului, apoi ieşim la drum şi te duc până acasă. (Pornesc agale pe cărare. O prinde pe după umeri şi merg lipiţi. Când se îngustează cărarea, se iau la... „ceartă”):

         TINCA: Eu merg pe cărare, iar tu prin buruieni.

         BARBU: Ba eu merg pe cărare.

         TINCA. Ba eu.

         BARBU: Ba eu.

         TINCA: Ba eu, că tu eşti băiat şi trebuie să fii cavaler, să protejezi fetele.

         BARBU: Ba eu şi pe tine te iau în braţe până la drum...

         TINCA: Ba eu, că tu nu mă poţi duce în braţe... (Îl împinge uşor).

         BARBU: Şi eu te pot împinge, uite! (Se împing, în joacă, unul pe altul, până se pomenesc îmbrăţişaţi. El o strânge la piept, strivindu-i sânii de pieptul lui. Se privesc şi el se apleacă şi o sărută cu pasiune. Fata se lasă sărutată).

         TINCA: Ce făcuşi cu mine? (Întreabă şi se lipeşte şi mai tare de pieptul lui): Mai înainte îmi venea să te omor şi acum mă săruţi şi mă strângi în braţe...

         BARBU (O dă pe glumă): Îţi pare rău? Dacă îţi pare rău, na-ţi înapoi sărutul! (Şi o mai sărută o dată, şi încă o dată, şi încă o dată...., până când Soarele trece dealul Peret...).

         TINCA: Tu vezi că se lasă umbrele înserării?

         BARBU: Tu eşti de vină!

         TINCA: Eu? şi de ce sunt eu de vină?

         BARBU: Păi de ce nu fugişi, cum fugeai cândva?

         TINCA (Cu zâmbetul ei fermecător): Cum să fugi, când vrei să stai, măi băiatule?

         BARBU: Frumos spus, Drăcuşorule drag, pentru asta buzele tale merită un sărut.

         TINCA: Nu te mulţumeşti tu dor cu unul, dar... treacă de la mine...

         BARBU (O sărută): Mă bucur că nu-ţi pare rău...

         TINCA (Calmă): Nu-mi dau seama dacă îmi pare rău sau bine. Sincer, sunt puţin cam ameţită, nu realizez exact ce se întâmplă cu mine, parcă plutesc prin înalte sfere. Uite cum îmi bate inima. (Îi ia mâna şi i-o duce la inimă). Într-o situaţie asemănătoare n-am mai fost. Trebuie să-mi revin. Mă lăsai dusă de val, dar sper să fie bine. Hai să ieşim la drum, că e târziu şi o să mă certe mama. (Iuţesc pasul până ies la drumul satului).

         BARBU. De aici?

         TINCA: Ne despărţim. Singură merg mai repede şi nu întârzii prea tare.

         BARBU: Bine, dar peste două ceasuri sunt la tine.

         TINCA: Nu mă laşi să mă dezmeticesc, să-mi dau seama ce se petrece cu mine?

         BARBU: Ai la dispoziţie restul nopţii, până dimineaţa, şi toată ziua următoare, timp suficient să decizi. Acum, când intraşi şi tu în rândul lumii, vrei să dai înapoi? Trăieşte clipa, draga mea dragă: „Acelei clipe aş putea să-i spun, întâia oară: / Rămâi, că eşti atâta de frumoasă!”, cum exclamă un celebru personaj. Hai, ia-o la picior. (Dă să plece). Stai, cum pleci aşa? (O sărută): Acesta, acum, şi celelalte, pe înserat... (El o ia pe cărarea ce cobora în Valea cu Stoboru, ea, pe drum la deal).

         (Tabloul III, tablou nocturn. Luna apăruse la orizont şi risipeşte din ce în ce mai mult întunericul nopţii. Imagine de sat cu casele învăluite în semiîntuneric. Ferestre luminate de lămpi cu gaz. Liniştea pune stăpânire pe aşezare şi împrejurimi. Doar câte un lătrat de câine se mai aude din când în când)

                                                                     SCENA III

                                                                   Barbu, Tinca

         BARBU (Ajunge la poartă şi se aşează pe bancă. Este emoţionat şi are de ce. Cu ani în urmă, stătuse de vorbă cu sora celei pentru care venise acum, Niculina. Aşteaptă. Aude paşi în curte. Se opresc în dosul porţii. Aude cum mâna prinde clanţa de la poartă, apoi răsuceşte cheia. Se deschide poarta şi apare capul Tincăi): Salut, domnişoară!

         TINCA: Tu eşti? Vino înăuntru.

         BARBU (Intră. Se aşează pe o bancă pe care era aşternută o pătură. Tinca rămâne în picioare şi priveşte în jos. Este neplăcut surprins de răceala fetei. Zice): Tu o să stai în picioare? Sau acesta este semnul că eu n-am nimerit unde trebuie şi se cuvine să plec?

         TINCA: Nu. Eu o să mă cuibăresc aici, lângă tine, pe bancă. Uite aşa, mă reazem de tine.

         BARBU: Pune capul pe braţul meu şi aşează-te mai comod. Eu mă voi uita în ochii tăi, deşi nu-i văd prea bine, să încerc să-ţi citesc gândurile, să constat ce  te frământă. Nu eşti în apele tale. Nici nu   te-am pupat, fiindcă am simţit că nu doreşti. Reuşisem să te scot din carapace, dar te-ai retras din nou în ea.

         TINCA: Nu cred că este bine ce mi s-a întâmplat astăzi... Nu te supăra că-ţi spun (Se ghemuieşte mai bine lângă el şi-i ia mâna dreaptă şi i-o apasă pe sân). Însă nu-mi pare rău deloc, este o exeprienţă unică şi aş vrea să continue. Din păcate, cred că eşti de acord cu mine, relaţia noastră, dacă o putem numi relaţie sau doar un capriciu de moment, nu are niciun viitor. Ai reuşit să mă scoţi din carapace     şi-mi pare bine. Voi face eforturi de a nu mai intra în ea, căci viaţa trece pe lângă noi. Trebuie să-ţi mărturisesc că m-am simţit extraordinar în momentele în care am fost cu tine şi-ţi sunt recunoscătoare că m-ai adus cu picioarele pe pământ. Parcă în mine era ceva atrofiat şi dintr-odată s-a produs dezgheţul şi s-a trezit la viaţă. Ziua de astăzi, pe care mi-am notat-o în jurnalul meu, va fi o zi de referinţă în viaţa mea, va fi ziua începutului, iar numele tău l-am scris cât am putut de frumos şi de subliniat şi te asigur, dragul meu, dacă îmi dai voie să-ţi spun aşa, că nu va fi uitat niciodată... Aş vrea să mai continuăm împreună, să n-o şi sfârşim în seara asta... Acum, cunoscând ce am pe suflet, poate că judeci altcumva mutra mea acră şi răceala de care dădui dovadă.

         BARBU: Draga mea dragă, m-ai liniştit. Îţi mulţumesc pentru sinceritate, pentru puritatea sufletului tău. Te voi răsfăţa şi te voi răsplăti în seara aceasta  cu nenumărate sărutări (O sărută). Îmi pare bine că nu m-am înşelat în privinţa ta. Nu eşti doar o fată nespus de frumoasă, ci şi una inteligentă şi realistă. Sunt sigur că vei fi fericită în viaţă, pentru că meriţi. Pe lângă fericire, lângă un soţ bun şi iubitor, îţi doresc să faci copii care să-ţi semene. Să nu nimereşti ca sora ta.

         TINCA: Ce mai ştii tu despre ea?

         BARBU: Ştiu... aproape totul. Tu cunoşti adevărul. Între mine şi ea n-a existat nimic intim, nici măcar nu ne-am sărutat. Nimic nu ne-a împiedicat, însă, să stăm de vorbă. Ea mi-a spus că vrea să se mărite. Pe actualul soţ, într-un fel, i l-am adus eu.

         TINCA: Cum?

         BARBU: Eu îl cunoşteam, fiind de la noi din sat, aripa de peste Aninoasa, din Fulger. M-a văzut stând de vorbă cu Niculina la horă în Gura Aninoasei. Am chiar jucat-o înainte de vreo două ori. A te afişa în lume cu o fată ca Niculina era o ocazie de fală, având în vedere frumuseţea ei. Tipul m-a rugat să-i fac cunoştinţă cu ea, că el ar vrea să se însoare şi-i place foarte mult Niculina. Eu cam ştiam ce poamă este şi i-am spus de la obraz, deşi am făcut-o râzând: „Fugi dracului, măi, că nu meriţi tu o fată ca asta. Niculina este un înger, nu eşti tu de nasul ei”. În sfârşit, ca să n-o mai lungesc, evenimentul s-a produs. Eu am plecat în Ardeal. N-am mai ştiut nimic despre sora ta şi căsnicia ei până de curând.

         TINCA: V-aţi întâlnit? Cum a fost posibil? Ei sunt la...

         BARBU: La Reşiţa. Acolo ne-am întâlnit. Venind în vacanţă, am dat pe la fratele meu, care lucra şi el la aprozar. Am ieşit la plimbare, să cunosc oraşul, şi mă întâlnesc cu Niculina. Nu ne venea să credem. Am ţâşnit unul spre altul, ne-am îmbrăţişat şi ne-am sărutat cum n-o făcuserăm niciodată. După ce-şi revine din uimire, îmi zice repede: „Vino să mergem de aici, să nu ne vadă cineva, că dau de dracul”.

         TINCA: Sărmana soră-mea. Spune mai departe.

         BARBU: Am plecat în grabă şi ne-am dus în celălalt capăt al oraşului, să fim feriţi de ochii vreunui cunoscut. Acolo mi-a spus, printre lacrimi, că viaţa ei este un iad, dar nu mă învinuieşte pe mine că i l-am adus. Ne-au luat amintirile şi-am pierdut mult timp. Ne-am despărţit, fără să bănuiesc că o s-o întâlnesc a doua zi cu ochii umflaţi şi vineţi. Mi-am dat seama ce s-a întâmplat.

         TINCA: Nemernicul. Nu ştiu de ce mai stă cu el. Eu i-am spus de mai multe ori să-l lase dracului, că mai sunt bărbaţi în lumea asta. Eu cred că i-aş turna vitriol în ochi, dacă aş nimeri un bărbat ca el! Nu ştie George, că i-ar rupe oasele. Am vrut să-i spun eu, dar soră-mea m-a rugat să nu-i spun, să mai aştept, că poate se îndreaptă. Pe ăsta numai pământul îl îndreaptă şi viermii când îl vor mânca (Începe să plângă).

         BARBU: Îmi pare rău că te-am îndurerat. Sora ta întârziase, iar explicaţiile n-au fost concludente. M-am întâlnit şi cu el. I-am spus că am descins în oraş, trec pe la frate-meu şi apoi merg în Oltenia. De Niculina a pomenit el, că este şi ea acolo, îl mai ajută, ţinându-i socotelile la zi. Nu m-am putut răbda şi i-am spus-o direct: „Tu ai fost un om norocos şi trebuie să apreciezi cum se cuvine ceasul în care te-ai însurat cu Niculina. Nu meritai tu o nevastă ca ea, şi frumoasă, şi deşteaptă, şi iubitoare. Ar trebui s-o ţii pe palme, s-o speli seara pe picioare şi să-i pupi mâinile”. El: „De unde ştii tu că nu fac aşa sau o regreţi?” Eu: „Dacă nu te-ai convins până acum că între mine şi Niculina n-a fost decât o simplă prietenie, eşti un prost. Că nu te porţi cum trebuie cu ea şi că n-o meriţi, ştiu de la tatăl tău, cu care am stat de vorbă astă-vară şi care mi-a spus că ţi-a tras şi o mamă de bătaie. Vergică, dacă nu ştii să răspunzi binelui cu bine, iubirii cu iubire, te bate Dumnezeu. Gândeşte-te permanent la spusele mele şi nu uita că v-aţi legat să fiţi alături la bine şi la rău şi să vă iubiţi. Mă duc, fiindcă mă grăbesc.” De atunci nu l-am mai văzut. Nici pe Niculina.

         TINCA: Nu s-a schimbat nimic. O să-i spun lui George, dar mă şi tem, că este necruţător...

         BARBU: Şi eu o să fiu necruţător cu minunea asta pe care o ţin pe braţe. Şi-atâta o s-o pup, începând de la ochi, de la sprâncene... Vorba cântecului: „Dragostea de unde începe? / De la ochi, de la sprâncene, / De la buze subţirele...” şi-o să merg pe-aici, în jos...

         TINCA: Pe unde, dragule?

         BARBU: Iaca pe aici, pe unde mâna mea şi-a croit deja drumul şi a luat în primire ceva ce se simte foarte bine în podul palmei.

         TINCA: Iiii! Tu mă ţii de vorbă şi ...lucrezi. De când este mâna ta aici? (Încearcă să o scoată de acolo şi, nereuşind, o loveşte în joacă cu palma). Şi nasturii de la bluziţă mi-i descheiaşi pe toţi. Tu-ţi pregăteşti atacul, hoţul meu drag?

         BARBU: Şi hoţ, şi drag, cine a mai pomenit, Drăcuşorul meu drag?

         TINCA: Vezi că foloseşti prea mult cuvântul drag şi nu ştiu dacă este bine.

         BARBU: Tu-l folosişi prima dată, nu eu.

         TINCA: Ba tu.

         BARBU: Ba tu.

         TINCA: Ba tu, dar prin definiţie, voi, băieţii, nu recunoaşteţi.

         BARBU: Ba tu, că îţi apărură minciunelele pe năsucul pe care îl pup de trei ori.  

         TINCA: Şi cum văzuşi tu minciunelele, că nici nu te uitaşi la nasul meu? Ochii îţi fugiră pe trup în jos. Eu sunt sigură că n-am nimic pe nas.

         BARBU: Luna este de vină, daga mea dragă, îşi îndreptă razele ei argintii pe chipul tău şi văd tot ce vreau ca în plină zi.

         TINCA: Eu o să mă cert cu Luna asta. Ce crede ea?

         BARBU: Cum să te cerţi cu Luna? Nu te poţi certa, fiindcă Luna vede, dar nu spune. Oooo! câte vede Luna!... Şi ce i-ai spune, iubito?

         TINCA: Vezi că te scăpaşi să zici iubito! Să nu mai dai vina pe mine. Mă gândesc la faptul că zici doar din vârful limbii şi sună a amăgire. Îmi pare bine însă şi te rog să-mi dai voie să te sărut şi eu cum ştiu şi cum simt.(Îl sărută, apoi îl priveşte şi-l întreabă): Cum mă descurcai, iubitule? (Accentuează cuvântul şi râde frumos, cu subînţeles).

         BARBU: Ei? Îţi ieşi şi ţie cuvântul fermecat pe guriţa asta magică? Tu din vârful limbii îl spuseşi, iubito?

         TINCA: Nu chiar. Dacă Luna asta n-ar lumina aşa de tare – Du-te, Lună, la culcare, că te blestem: Să-ţi piară, Lună, lumina, / De nu te ascunzi acuma, / Ca să pot, Lună, să-i spui / Că mi-e drag, iubitului. Ai auzit, iubitule, nu ştiu dacă te iubesc, dar că mi-eşti drag, drag-drag, să nu te îndoieşti niciun pic. (Îl sărută iar şi-şi pune apoi capul pe pieptul lui). Bine că nu cade lumina Lunei pe faţă, că sunt roşie şi în vârful urechilor.

         BARBU (Mângâind-o pe cap şi pe faţă): Tinca, Tincuţă dragă, eşti o fată minunată. Ce miracol se produse în sufletul tău tânăr în numai câteva ore?

         TINCA: Tu reuşişi, iubitule, să pui stăpânire pe el şi sunt aşa de fericită, că aş sta în braţele tale o viaţă întreagă...

         BARBU (După o scurtă pauză, în care Tinca îşi consumă emoţiile ghemuită la pieptul lui): Haide, draga mea dragă să ne certăm cu Luna. Adică, tu să te cerţi cu „crăiasa nopţii”, iar eu cu tine. O blestemaşi să-i piară lumina. Eu cum aş putea admira această minunată creatură cu numele de Tinca fără lumina argintie a astrului nopţii, care cade pe chipul ei?

         TINCA: Atunci, să nu-i piară lumina, dar s-o mai prindă şi pe ea ruşinea, să se mai ascundă din când în când după câte un norişor, să se mai întoarcă şi cu faţa nevăzută, să-şi mai pună şi mâna la ochi.

         BARBU: De ce eşti tu aşa de pornită împotriva Lunii, atât de cântată şi de poeţi?

         TINCA: Poate că n-aş fi, dar eşti tu prea neastâmpărat şi vrei să pătrunzi la locuri care nu-ţi sunt permise. De ce să lumineze Luna? Să le vezi tu mai bine?

         BARBU (O sărută): Nu te certa tu cu Luna, căci nu mă mai uit, promit ferm să închid ochii, doar le voi săruta.

         TINCA: Ei, ei, ce mă fac eu cu tine? Va fi musai să te bat sau să-ţi leg mâna asta.

         BARBU: Leag-o de tine, exact de locul la care vrea să ajungă. Draga mea, jur că nu-ţi fac niciun rău.

         TINCA: Sunt convinsă. Dar mai bine spune-mi ceva frumos despre Lună.

         BARBU: Cu plăcere, draga mea. În calitate de soră a Soarelui, Luna a devenit simbolul frumuseţii feminine, fecioara veşnic sortită nefericirii.

         TINCA: Fecioară nefericită? Aşa cum voi fi şi eu când...

         BARBU: Ssst! Te pup să-ţi astup gura, să nu-ţi mai iasă pe ea vorbe care întristează (O sărută lung). Aşa, să nu mai vorbeşti nimicuri.

         TINCA: Nu mai vorbesc, dar presimt că inevitabilul se va produce mult mai repede decât aş vrea eu, dragul meu.

         BARBU: Prin urmare, Luna era sora Soarelui şi stăpâna întunericului. Ea apare pe cer după ce Soarele dispare. Aleargă unul după altul şi nu se pot întâlni niciodată. Soarele, flăcău mândru şi fără egal de frumos, îşi caută o mireasă pe potrivă, cutreierând „Lumea, ţara tot cu dor, / Cetatea de nouă ori”, călărind „nouă cai crescuţi în rai”. Negăsindu-şi perechea pe lume, eroul se întoarce în cer, alegând-o chiar pe sora sa, „Luna ţesătoare”, „Fiica Domnului”, „doamna florilor”, „Sora Soarelui şi-a pământului”. Motivul invocat: „ne potrivim / faţa mea e aurită / Şi a ta e strălucită; / Faţa mea e arzătoare / Şi a ta-i mângâietoare...”

         TINCA: Şi nu s-au căsătorit, căci Dumnezeu nu putea admite incestul.

         BARBU: Într-adevăr, iubito, Dumnezeu intervine şi restabileşte ordinea, împiedicând nunta. Şi acest moment este surprins în cunoscuta baladă populară intitulată Soareleşi Luna: „Und’ s-a mai văzut / şi s-a cunoscut, / Und’ s-a auzit / Şi s-a pomenit / Să ia sor’ pe frate / Şi frate pe sor’?”

         TINCA: Iubitule, dar să iubeşti două surori admite Dumnezeu?

         BARBU: Te referi la cineva anume? Cred că da. Eu, oricum, regret din momentul în care ţi-am simţit dulceaţa buzelor şi tresăririle trupului, că nu v-am iubit pe amândouă. M-aş fi rugat la Dumnezeu: „Doamne, să nu mă omori, / C-am iubit două surori: / Şi pe-a mică, şi pe-a mare, / Pe-a din deal şi pe-a din vale”, cum zice şi cântecul... Dar o să mă mulţumesc şi numai cu cea mică.

         TINCA: Nu. Zisei şi eu aşa. O idee de-a mea năstruşnică, ieşită din căpşorul ăsta, cum îi spui tu, dar nu chiar nevinovată... De fapt, persoanele de faţă întotdeauna se exclud... Ştiu şi eu o legendă cu această temă, dar cu un alt final. Cică, venind vremea Soarelui să se însoare, acesta ar fi coborât pe pământ pentru a-şi căuta aleasa. Negăsind fata potrivită, a prins drag de sora lui, Luna. Mama lor, văzând acest lucru şi pentru a evita un incest, i-a luat pe unul într-o mână şi pe celălalt în cealaltă mână şi i-a blestemat: „Zi şi nopate să vă zăriţi, dar să fiţi tot despărţiţi”. Aşa se face că, deşi Soarele şi Luna se află în permanenţă pe cer şi se pot uita unul la celălalt, nu se pot întâlni niciodată.

         BARBU: Altă legendă spune că Luna era o fecioară tare frumoasă şi care strălucea atât de minunat, încât Soarele s-a îndrăgostit de ea. Şi în aceată legendă cei doi sunt fraţi. Soarele i-a cerut lui Dumnezeu să-i îngăduie s-o ia de soţie pe Luna: „Doamne, Doamne, stele-s multe şi mai mari şi mai mărunte; dar cât sunt de luminoase, nu-s ca Luna de frumoase. Pe ea să mi-o dai, Doamne!” Dumnezeu îi spune Soarelui că prin această dorinţă e pe cale de a săvârşi un mare păcat. Şi pentru a arăta cum se pedepseşte asemenea păcat Domnul l-a luat pe Soare şi i-a arătat Iadul. Cu toate acestea, Soarele a rămas statornic în dragostea lui pentru Luna. Şi ca să-l păzească de păcat şi să-l pedepsească, a apucat Dumnezeu Luna de păr şi a zvârlit-o cu putere sus pe cer, schimbînd-o în chip de Lună. Şi ca să nu se prăpădească Soarele de dor, Dumnezeu a mânjit Luna şi a înnegrit-o în multe locuri, ca Soarele să n-o mai placă.

         TINCA: Românii mai cred că Soarele şi Luna sunt doi tineri care se căsătoresc, iar stelele sunt copiii lor

         BARBU: Aşa ştiam şi eu... Tu vezi ceva, draga mea?

         TINCA: Ce? Luna trecu dealul. Altceva?

         BARBU: Se lasă zorile, Tincuţa dragă. Zorile, şi tu nu închiseşi ochişorii...

         TINCA: Şi cât aş mai sta. Când ne mai întâlnim?

         BARBU: Astăzi! Mai ales că au rămas nişte teritorii necucerite.

         TINCA: De-ai şti cât de aproape ai fost...

         BARBU: Ar fi bine la Olteţ... Este un loc, pe celălalt mal, la cot...

         TINCA: Îl ştiu. Acolo voi veni.

         BARBU: Vin să te iau?

         TINCA (Face semn cu mâna că nu): Iiii! Se sculă mama. I-auzi uşa. Du-te, că eu intru în casă la fratele meu (Îl îmbrăţişează în grabă, se sărută şi se despart. După ce se îndepărtează câţiva paşi, i se adresează): Iubitule, stai! Am o tresărire, care, de obicei, nu mă înşeală...Îţi urez şi eu ceea ce mi-ai urat tu: să fii fericit, să-ţi găseşti o tovarăşă de viaţă care să te iubească şi cu care să faceţi copii din dragoste. Cum ţi-am mai spus, eu te pierd... (Ca să nu izbucnească în plâns, îl prinde în braţe, îl sărută şi-l strânge la piept cu toate puterile ei. Se desprinde şi se îndreaptă spre poartă. Face cu mâna gestul de adio, nerostind cuvântul. Stă la poartă până când Barbu ajunge la cotul drumului. Acesta se uită înapoi şi-i vede mâna mişcându-se. Ultimul gest).

                                                                     SCENA IIV

                                                                    Barbu, Tinca

         (Tabloul IV, tablou diurn: Decorul înfăţişează valea Olteţului. Zăvoi pe un mal şi pe celălalt. La un cot al râului, pe malul stâng, un loc liniştit, departe de ochii curioşilor. Barbu aşteaptă cu nerăbdare şi emoţie sosirea Tincuţei. Se întreba dacă va mai veni, fiindcă tresărirea ei o dusese la gândul că s-ar putea întâmpla să plece. De altfel, şi rostinse sentinţa – eu te pierd. O vede venind. Se opreşte pe mal, se uită în toate părţile şi coboară în albia râului. Barbu îi face cu mâna şi porneşte spre ea. Aleragă unul spre altul. Apa era mică, limpede şi caldă. Se întâlnesc şi se îmbrăţişează. Se sărută, se sărută, se sărută, parcă nu se văzuseră de când lumea)

         TINCA (În culmea fericirii): Totuşi...

         BARBU: Totuşi? Ce?

         TINCA: Nu plecaşi? Aşa am presimţit la despărţire...

         BARBU: Dacă ai presimţit, de ce venisi?

         TINCA (Exultând): Aşa, aşa, aşa. Veni o păsărică şi-mi ciripi că mă aştepţi aici. Venii într-un suflet, să nu te fac să aştepţi prea mult şi să mă bucur cum n-am făcut-o niciodată. Sâc!

         BARBU: Puteam, Tincuţa?

         TINCA: Puteai... Ba nu, nu puteai. Tu eşti iubitul meu şi am simţit şi eu că ţi-s dragă.

         BARBU: Vrei să ştii adevărul? Trebuia să plec. De poimâine sunt de serviciu pe şcoală. Mi se termină concediul.

         TINCA: Îmi vine să sar în sus de bucurie. De n-ai fi venit, creştea debitul Olteţului cu lacrimile mele. Toată ziua aş fi plâns.

         BARBU: Hai să te iau în braţe, să te trec Olteţul. Spre malul celălalt apa este mai adâncă.

         TINCA: Păi, îmi dau jos pantalonii scurţi. Tot vroiai tu ieri să-mi ridici rochiţa până mai sus de brâu. Ajută-mă, te rog, să-mi scot pantalonii. (O ajută).

         BARBU (Glumind): Slipul nu-l dai jos?

         TINCA: Dacă vrei, îl dau, dar nu aici. Ştii cum se zice : „Câmpul are ochi şi pădurea urechi”(Se prind de mână şi trec pe malul celălalt. Se opresc la locul ales de Barbu): Îmi place aici. Umbră deasă, apa aproape. Să-mi dau jos şi bluziţa.

         BARBU: Mai ai ceva pe sub ea?

         TINCA: Ce să am?

         BARBU: Lasă-mă pe mine să ţi-o dau jos, să-ţi văd la lumina zilei sânii şi să-ţi admir nurii.

         TINCA: Toată noaptea i-ai privit la lumina lunii, i-ai ţinut în palmă, i-ai sărutat. Nu ţi-a fost de ajuns?

         BARBU: Taci, draga mea, şi stai liniştită. (Îi descheie bluziţa şi i-o scoate încet. Se îndepărtează puţin şi-i admiră frumuseţea): Fată dragă, eşti o operă de artă. O adevărată operă de artă. Parcă tu eşti cea care a servit ca model celebrilor sculptori şi pictori care au eternizat în opere nemuritoare frumuseţea pură a femeii. Ai cei mai frumoşi sâni pe care i-am văzut până acum. Ai un chip pe care nu mă satur să-l privesc. Iată, iubito, motivele care m-au determinat să-mi amân plecarea, deşi sunt conştient că nu mă voi sătura privindu-te doar...

         TINCA: Atunci, ia-mă în braţe, iubitule, şi iubeşte-mă cum ştii tu mai bine. Simt că ai pus stăpânire pe mine, sufletul este al tău, ia-mi şi trupul...

         BARBU: Este mai complicat, iubita mea. Ieri îţi spuneam că eşti în pericol să te îndrăgosteşti de mine, astăzi, în momentul de faţă, nu sunt nici eu sigur dacă nu m-am îndrăgostit de tine. Te îmbrăţişez (Face gestul), te iau în braţe şi te întind pe această păturică...

         TINCA: Şi-mi acoperi trupul cu ceva, cu umbra unui anin sau mai bine cu umbra ta. Sunt puţin modificate versurile lui Nichita Stănescu, dar tu înţelegi care îmi este dorinţa. Acopere-mă cu trupul tău, căci „Mă tem că n-am să te mai văd”.

         BARBU: Mă uit la tine, Tincuţa, şi văd fata dintr-un celebru tablou, un nud, în care fata se oferă privirilor în plinătatea erotismului său. Pielea albă, trupul şi carnea te invită să le atingi, iar părul haotic invită la plăcere. Un singur amănunt vă deosebeşte – tu mai ai pe tine ceva...

         TINCA: Şi vrei să nu mai am... Uite...

         BARBU: Hai în apă. Baia ne va răcori şi ne va feri să n-o luăm razna.

         TINCA: Crezi? Ai aruncat vreodată apă pe cărbuni aprinşi? Sfârâie, iubitule! Sfârâie şi iese fum. De fapt, ies aburi. Aşa va ieşi şi din noi, dar să fii băiat ascultător. Prima dovadă că aşa vei fi este să mă laşi să-ţi trag de pe tine slipul...

         BARBU: În apă, nu afară. Ar fi o imagine dezagreabilă... Acum, îmi dai voie să te iau în braţe?

         TINCA (Glumind): Mă treci pragul? Cică aşa se face în seara nunţii... Ia-mă, iubitule, şi du-mă în apă, mediul primordial al vieţii.

         BARBU (O sărută şi o ia în braţe, intrând cu ea în apă. O lasă jos din braţe şi rămân înlănţuiţi şi... muţi, până când soarele a trecut dealul, iar umbrele îi cuprinseseră. Rupe tăcerea). Draga mea, ne vor apuca iar zorile?

         TINCA (Cu degetul la buze). Ssst! Nu, iubitule, ci până vedem prima stea... Ascultă şi tu bătăile inimilor, bat la fel. Doamne, ce fericiţi am fi împreună! Acum sunt sigură că mă iei cu tine întreagă. În fiecare seară, când te culci, să mă dezbraci ca acum, să mă săruţi şi să mă mângâi. Mi se va transmite prin telepatie. Dimineaţa, să pipăi locul de lângă tine. Vei simţi căldura lăsată de trupul meu.

         BARBU: Aşa voi face, Tincuţa mea dragă, până...

         TINCA: Până când îţi vei găsi ursita, fata din visul de copil, după care alergi de atâta timp. În altă lume, poate vom avea şi noi o viaţă comună. Va fi bine şi atunci... Iată steluţa, iubitule...

         BARBU: Steluţele, iubita mea.

         TINCA: Steluţele. Îmbracă-mă, că tu m-ai dezbrăcat.

         BARBU (Îi dă bluziţa şi-i încheie copcile. Se îmbrăţişează şi se sărută,în timp ce se lasă încet cortina).

                                                             S  F Â R Ş I T

                                                                                                   

 

Add comment


Security code
Refresh

Sondaj

Ce părere aveţi despre acest site ?
 

Cine este online

We have 509 guests online

Statistici Site

  • 3705 registered
  • 0 today
  • 0 this week
  • 429 this month
  • Last: GkadmirFlum
Ulti Clocks content

Reclama Dvs

Librarie Online. Zilnic ultimele carti noi, promotii si reduceri. Carti pentru fiecare cu livrare din stoc.

Site Gazduit De

armand-productions3

 


feed-image Feed Entries

Poemul din metrou